Tratament diferențiat. Relevanța criteriului aplicat.
O.G. nr. 137/2000, art. 2 alin. (1)
Existenţa unei diferenţieri nu implică, de plano, existenţa unei discriminări, diferenţa de tratament devenind discriminare doar în condițiile în care se bazează pe o caracteristică sau un criteriu interzis.
Decizia nr. 2473 din 12 iunie 2015
Prin sentinţa nr,207 din 7 noiembrie 2013, Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor A, B, C şi D, având ca obiect anularea hotărârii nr. 75/2013 emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi obligarea pârâtei SC A SA la plata despăgubirilor în cuantum egal cu 8 salarii medii nete.
Împotriva sentinţei primei instanţe au formulat recurs doi dintre cei patru reclamanţi, respectiv A şi B, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.(1) pct.8 din Codul de procedură civilă.
Recurentele au susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 14 din Convenţia Europeană, art. 16 alin.(1) din Constituţie, art.1 alin.(2) lit.i), art. 2 alin.(2) şi (3) din OG nr. 137/2000 şi art. 5, art. 39 alin.(1) din Codul muncii, sub următoarele aspecte:
•refuzul pârâtei SC A SA de a prezenta decizia internă nr.2785/20.06.2008 trebuia sancţionat prin aplicarea dispoziţiilor art.295 Cod procedură civilă, cu consecinţa considerării acestui fapt drept o recunoaştere a existenţei discriminării;
•simpla împrejurare că pârâta angajatoare a negociat cu unii salariaţi acordarea unor plăţi compensatorii mai mari decât cele arătate în art. 21 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate iar cu recurentele nu a negociat deloc constituie discriminare, atât în sensul art. 2 din OG nr.137/2000, cât şi în sensul art. 5 din Codul muncii;
•nu s-a observat că au fost favorizaţi salariaţii din „direcţia de resurse umane” şi defavorizaţi cei din „direcţia producţie”;
•instanţa nu a sancţionat refuzul SC A SA de a răspunde la întrebările nr. 6 şi 9 din interogatoriu şi nu a aplicat dispoziţiile art. 358 din Codul de procedură civilă.
În recurs au formulat întâmpinări SC A SA şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând respingerea căii de atac exercitate, ca nefondate.
Intimata SC A SA a susţinut că în cauză nu se pune problema existenţei unui tratament discriminatoriu în privinţa recurentelor, câtă vreme din înscrisurile administrate la fondul cauzei a rezultat că la încetarea contractului de muncă în temeiul art.55 lit.b) din Codul muncii, au existat salariaţi care nu au primit nicio sumă cu titlu compensatoriu, după cum au existat persoane care au primit echivalentul a 3, 6, 13, 14 şi 15 salarii medii nete pe unitate, aceste sume fiind exclusiv rezultatul negocierii individuale dintre angajator şi fiecare salariat în parte. A mai subliniat că recurentele şi-au manifestat opţiunea lor personală de a înceta contractul de muncă prin acord, acceptând la momentul respectiv, fără nicio constrângere, prima oferită de angajator.
La rândul său, CNCD a reiterat principalele considerente ale sentinţei, punctând că probele administrate în cauză nu sunt apte să demonstreze nici criteriul de discriminare utilizat de către persoana reclamată şi nici poziţia de discriminare/inferioritate în care recurentele s-ar fi găsit prin comparaţie cu persoane aflate în situaţii similare.
Răspunzând la întâmpinări, recurentele au arătat că în urma unui control pe care ITM Argeş l-a efectuat la intimata SC A SA s-a constatat că în baza deciziei nr. 2785/20.06.2008 a societăţii, în categoria salariaţilor care beneficiază de plăţi compensatorii sunt incluşi şi salariaţii al căror contract individual de muncă încetează în baza art. 55 lit.b) din Codul Muncii.
Deşi s-au aflat în aceeaşi situaţie cu salariaţii de la resurse umane, recurentele nu au avut posibilitatea să negocieze numărul de salarii compensatorii, fiind discriminate în raport de aceştia.
Prin încheierea pronunţată la 6 martie 2015, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de A şi B, însuşindu-şi punctul de vedere al raportorului privind judecarea cauzei potrivit dispoziţiilor art. 493 alin.(7) Cod procedură civilă.
Examinând sentinţa curţii de apel prin prisma motivului de casare formulat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele care urmează.
În esenţă, recurentele-reclamante au supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 20 alin.(9) din OG nr.137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea faptelor de discriminare Hotărârea nr.75 din 19.02.2013, prin care CNCD statuat că „neacordarea în mod egal a salariilor compensatorii la desfacerea contractului de muncă nu reprezintă faptă de discriminare conform art. 2 al OG nr.137/2000”(pct.1) şi, în consecinţă, a clasat dosarul (pct.2).
Pe baza ansamblului probator administrat, care a cuprins înscrisuri, interogatoriu şi declaraţia martorului II, lider de sindicat la societatea intimată, prima instanţă a ajuns la concluzia că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se reţine în sarcina pârâtei SC A SA existenţa unei fapte de discriminare.
Această concluzie este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident la situaţia de fapt relevată de probele administrate.
Răspunzând punctual la criticile formulate de recurente, Înalta Curte oAervă mai întâi că, într-adevăr, decizia internă nr. 2785/20.06.2008 nu a fost prezentată de societatea intimată, aceasta comunicând instanţei de fond (cu actul nr.KCJ/99/ 30.10.2013, fila 176, dosar fond) că „nu a fost găsită în arhiva societăţii”.
Potrivit dispoziţiilor art. 295 din Codul de procedură civilă, în această ipoteză „instanţa va putea socoti ca dovedite afirmaţiile făcute cu privire la conţinutul acelui înscris de partea care a cerut înfăţişarea”.
Recurentele au susţinut, pe baza informaţiilor furnizate de ITM Argeş (prin actul nr. P 175/1/2095/16.11.2012, fila 12, dosar fond), că prin decizia în discuţie s-a stabilit să se includă în categoria salariaţilor care beneficiază de plăţi compensatorii şi salariaţii al căror contract individual de muncă încetează în baza art. 55 lit.b) din Codul Muncii (prin acordul părţilor).
În contextul analizat, Înalta Curte constată că există argumente consistente pentru a considera, ca efect al aplicării prevederii legale citate, că afirmaţiile recurentelor cu privire la acest înscris corespund realităţii. Cu alte cuvinte, trebuie reţinut, contrar primei instanţe, că acordarea salariilor compensatorii la încetarea contractului de muncă în condiţiile art. 55 lit.b) din Codul Muncii nu era o facultate a angajatorului (si voluero), ci o obligaţie asumată unilateral printr-un document intern pe care a refuzat să-l prezinte instanţei de judecată. Acest considerent nu are însă aptitudinea de a determina schimbarea soluţiei primei instanţe, câtă vreme, contrar susţinerilor recurentelor, aplicarea dispoziţiilor art. 295 din Codul de procedură civilă nu determină „recunoaşterea existenţei discriminării”, ci doar clarifică premisele factuale ale pretinsei fapte de discriminare.
În acord cu soluţia exprimată prin actul administrativ jurisdicţional analizat, Înalta Curte constată că diferenţierea reală existentă între angajaţi ai diverselor compartimente ale societăţii intimate sub aspectul numărului de salarii compensatorii acordate la desfacerea contractului de muncă a fost rezultatul negocierii părţilor iar nu al aplicării vreunui criteriu discriminatoriu.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin.(1) din OG nr.137/2000 prin discriminare se înţelege „orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice”.
Rezultă din definiţia legală citată anterior, că diferenţa de tratament devine discriminare dacă se bazează pe o caracteristică sau un criteriu interzis. Înalta Curte a statuat în jurisprudenţa sa că sintagma „orice alt criteriu”nu înseamnă lipsa criteriului, fiind de neconceput existenţa unei fapte de discriminare fără un anumit criteriu identificabil (e.g. deciziile nr. 1075/2011, nr.4147/2011).
În cauza de faţă recurentele au afirmat că criteriul de discriminare l-a reprezentat secţia în care şi-au desfăşurat activitatea angajaţii, fiind avantajaţi aceia din sectoarele neproductive (ex. resurse umane) care au primit până la 22 salarii compensatorii, în timp ce ele, care au lucrat într-un sector productiv au obţinut numai 14.
Curtea de apel a stabilit însă cu temei că din înscrisurile administrate a rezultat o diversitate de situaţii, în care angajaţii de la diferite compartimente, inclusiv neproductive, au primit mai puţine salarii compensatorii decât reclamanţii sau chiar nu au primit nicio compensaţie la desfacerea contractului de muncă prin acordul părţilor.
Într-adevăr, intimata SC A SA a depus la dosarul de fond mai multe decizii prin care în aceeaşi perioadă de referinţă a încetat contractele individuale de muncă pe perioadă nedeterminată ale mai multor angajaţi de la compartimente neproductive ( logistică, centrală, resurse umane, etc.), acordând un număr diferit de salarii compensatorii, în general între 0-14 salarii, un caz cu 15 salarii şi un caz cu 22.
Prin decizia nr. 1339/2.09.2011, angajatului X de la resurse umane, persoană cu o vechime de 33 de ani 8 luni şi 27 zile (similară recurentelor) i s-au acordat acelaşi număr de salarii ca şi recurentelor: 14.
Simplul fapt că unii angajaţi au obţinut compensaţii mai mari decât recurentele nu poate avea semnificaţia unei discriminări a acestora. Contextul analizat şi „acordurile” încheiate cu unii angajaţi din diverse sectoare de activitate converg către concluzia exprimată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în hotărârea atacată, că sumele primite cu titlu de compensaţii au fost rezultatul negocierii dintre părţi.
Afirmaţia recurentelor că nu li s-a permis să negocieze nu are suport probator. Dimpotrivă, modul în care au acţionat conferă consistenţă considerentului fondului potrivit căruia şi-au pus problema discriminării şi, implicit, a faptului că nu au negociat, după ce au aflat că alte persoane aflate în situaţia lor au obţinut sume mai mari cu acest titlu.
În fine, referitor la aprecierea răspunsurilor intimatei-pârâte SC A SA la interogatoriu, Înalta Curte reţine că nu erau îndeplinite condiţiile legale pentru a fi incidentă prezumţia de la art. 358 din Codul de procedură civilă, pentru că intimata a răspuns la întrebările nr. 6 şi 9.
Conchizând, Înalta Curte a constatat că nu există elemente apte să conducă la reformarea hotărârii atacate, astfel că, în temeiul art. 496 Cod procedură civilă, a respins recursul ca nefondat.