Ședințe de judecată: Ianuarie | | 2025
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal

Decizia nr. 967/2016

Şedinţa publică de la 29 martie 2016

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

  1. Obiectul acţiunii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. „A” SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Târgu Mureş,

În principal:

• anularea Deciziei nr.420/2012/ 21.03.2013, prin care s-a soluţionat contestaţia reclamantei;

• anularea Deciziei de impunere nr.F-MS/648/ 27.08.2012 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr.F-MS/642/ 27.07.2012;

• exonerarea reclamantei de la plata sumelor stabilite prin decizia menţionată;

• suspendarea executării actelor administrative atacate până la soluţia definitivă şi irevocabilă a cauzei, în temeiul disp. art.15 din Legea nr.554/ 2004.

În subsidiar, anularea în parte a Deciziei nr.420/2015/ 21.03.2013.

  1. Hotărârea Curţii de apel

Prin Sentinţa nr.39/ 18.02.2014 Curtea de Apel Târgu Mureş a admis în parte acţiunea, a anulat pct.1 din Decizia nr.420/ 21.03.2013 emisă de pârâtă, referitor la suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr.P-MD/648/ 27.08.2012 emisă de pârâtă cu privire la suma de 1.025.394 lei.

A fost obligată pârâta să soluţioneze contestaţia înregistrată sub nr.94201/ 26.09.2012 cu privire la suma de 1.025.394 lei reprezentând impozit pe profit şi accesorii, respectiv TVA şi accesorii.

A fost respinsă cererea vizând anularea punctului II din Decizia nr.420/ 21.03.2013 emisă de pârâtă, cu privire la suma de 53.890 lei reprezentând impozit pe profit şi accesorii, respectiv TVA şi accesorii.

  1. Recursurile declarate în cauză

Împotriva sentinţei Curţii de apel au declarat recurs reclamanta S.C. „A” SRL şi pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş.

  1. Recursul formulat de reclamanta S.C. „A” SRL

Recurenta-reclamantă a solicitat, în principal, casarea sentinţei pentru motivul prevăzut de art.488 alin.(1) pct.3 Cod procedură civilă şi, în subsidiar, casarea în parte, întrucât hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de disp. art.488 alin.(1) pct.8 Cod procedură civilă.

Arată recurenta-reclamantă că la momentul la către a desfăşurat relaţii comerciale cu cele 8 societăţi comerciale, informaţiile referitoare la inactivitatea acestora nu erau publice, astfel că nu i se poate imputa vreo culpă în acest sens.

Toate facturile verificate de organele fiscale cuprind menţiunile cerute de art.155 Cod fiscal, printre care şi denumirea serviciilor prestate. Alături de celelalte documente (situaţiile de lucrări, procesele-verbale de recepţie), facturile verificate prezintă destule garanţii cu privire la veridicitatea cheltuielilor efectuate de societate pentru serviciile de care a beneficiat.

Recurenta-reclamantă mai susţine că nu a contestat faptul că societăţile cu care se afla în relaţii comerciale erau inactive, ci a invocat că nu există niciun temei legal care să instituie obligaţia sa de a verifica aceste aspecte şi că s-a aflat în eroare cu privire la inactivitatea societăţilor contractanților.

3.2. Recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş

Recurenta-pârâtă a solicitat modificarea în parte a sentinţei criticate în sensul respingerii în tot a acţiunii formulate de reclamantă şi menţinerii actelor administrative fiscale atacate.

  1. Procedura derulată în recurs

Prin raportul întocmit potrivit dispoziţiilor art.493 alin.(2) şi (3) Codul de procedură civilă, s-a apreciat că recursurile de faţă sunt admisibile, opinându-se în sensul soluţionării căii de atac conform alin.(7) al aceluiaşi articol.

Ulterior, în temeiul încheierii pronunţate la data de 9.06.2015 s-a dispus comunicarea raportului către părţile litigante, iar prin Încheierea din data de 17.11.2015, recursurile au fost admise în principiu, conform propunerii raportului.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de casare formulate, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru argumentele ce urmează:

Recurenta-reclamantă S.C. „A” SRL a supus controlului de legalitate, pe calea prevăzută de disp. art.218 alin.(2) Cod procedură civilă, Decizia nr.420/2012/ 21.03.2013 a DGFP Mureş, prin care a fost adoptată următoarea soluţie administrativă:

1. Suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de S.C. „A” SRL în ceea ce priveşte suma de 1.025.394 lei compusă din:

• 330.121 lei reprezentând impozit pe profit;

• 72.133 lei reprezentând dobânzi/ majorări de întârziere aferente impozitului pe profit;

• 415.789 lei reprezentând taxa pe valoare adăugată;

• 49.518 lei reprezentând penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit;

• 95.465 lei reprezentând dobânzi/ majorări de întârziere aferente TVA;

• 62.368 lei reprezentând penalităţi de întârziere aferente TVA, până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latură penală, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea cu caracter definitiv a motivului care a determinat suspendarea.

2. Respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei, în ceea ce priveşte suma totală de 53.890 lei compusă din:

  • 167.774 lei impozit pe profit;

- 2.186 lei reprezentând dobânzi/ majorări de întârziere aferente impozitului pe profit;

  • 2.516 lei penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit;
  • 25.161 lei reprezentând TVA;
  • 3.478 lei dobânzi/ majorări de întârziere aferente TVA;
  • 3.775 lei reprezentând penalităţi de întârziere aferente TVA.

Curtea de apel a admis în parte acţiunea, anulând pct.1 al deciziei de soluţionare a contestaţiei şi menţinând decizia cu privire la pct.2.

Această soluţie este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident la situaţia de fapt fiscală.

În baza procesului-verbal nr.624/ 22.08.2012 întocmit de organele de inspecţie fiscală a fost sesizat Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş pentru efectuarea de cercetare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală.

Conform adresei emisă la data de 17.01.2014 de Ministerul Public, referitor la Dosarul nr.105/P/2013 a fost începută urmărirea penală faţă de învinuitul B pentru infracţiunea de evaziune fiscală art.9 lit.c) din Legea nr.241/2005 cu referire la art.13 alin.12 din Codul penal, constând în aceea că în perioada 2009-2012, în calitate de administrator de fapt al S.C. „C” SRL şi a altor 9 societăţi comerciale controlate de acesta a creat un lanţ tranzacţional, unde prin încheierea de operaţiuni comerciale fictive a determinat mărirea nejustificată a cheltuielilor de exploatare, diminuarea bazei impozabile şi sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale cu suma de 6.904.877 lei.

Printre societăţile comerciale implicate în lanţul tranzacţional s-a aflat şi societatea reclamantă reprezentată de făptuitorul D în calitate de administrator, faţă de care se efectuează acte premergătoare sub aspectul infracţiunilor de complicitate la evaziune fiscală şi fals la legea contabilităţii (fila 227 dosar fond).

Potrivit dispoziţiilor art.214 Cod procedură fiscală, autoritatea competentă poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă.

Textul legal conţine o normă permisivă, astfel că instanţa de contencios administrativ competentă poate evalua decizia de suspendare din perspectiva modului în care autoritatea fiscală şi-a exercitat dreptul de apreciere prin raportare la definiţia excesului de putere cuprinsă în art.2 alin.(1) lit.n) din Legea nr.554/2004, a proporţionalităţii măsurii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare, pentru că în caz contrar s-ar accepta incidenţa disp.art.214 alin.(1) lit.a) Cod procedură fiscală în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecinţa amânării nepermise a soluţiei în procedura administrativă.

În Decizia nr.420/ 21.03.2013 emisă de DGFP Mureş nu sunt indicate motivele pentru care în cauza de faţă constatarea infracţiunii ale cărei indicii au format obiectul sesizării penale ar avea o înrâurire deosebită asupra stabilirii obligaţiilor bugetare suplimentare, legătură ce ar putea influenţa soluţionarea contestaţiei administrative.

Or, din interpretarea disp. art.214 alin.(1) lit.a) Cod procedură fiscală, rezultă că măsura suspendării poate fi dispusă numai pentru motive temeinice, când există indicii, iar nu simple suspiciuni privind săvârşirea unor infracţiuni iar între posibilul caracter penal al faptelor sesizate şi stabilirea obligaţiilor fiscale ale contribuabilului există o interdependenţă.

Însă, aşa cum rezultă din adresa emisă de Ministerul Public la data de 17.01.2014 (fila 227 dosar), faţă de administratorul societăţii reclamante se efectuează acte premergătoare sub aspectul infracţiunilor de complicitate la evaziune fiscală şi fals în legea contabilităţii dar sesizarea penală a fost înregistrată însă din anul 2012, conform Adresei nr.7380/ 9.10.2012.

Aşadar, în pofida perioadei mari de timp scurse de la momentul sesizării organului de cercetare penală şi până la data soluţionării prezentului recurs (4 ani), organele fiscale nu au făcut dovada că demersul lor a avut o finalitate concretă în sens procesual penal.

În aceste condiţii, concluzia evidentă este aceea că suspendarea procedurii administrative s-a realizat cu exces de putere, în sensul disp. art.2 alin.(1) din Legea nr.554/2004, demersul de sesizare a organului de cercetare penală determinând întârzierea nejustificată a soluţionării contestaţiei administrative cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art.6 alin.1 CEDO, din perspectiva dreptului de acces la o instanţă.

Aşa fiind, în mod corect instanţa de fond a apreciat că organul fiscal investit cu soluţionarea contestaţiei formulate de recurenta-reclamantă a dispus suspendarea soluţionării petitului din contestaţie şi a obligat recurenta-pârâtă la soluţionarea pe fond a respectivei contestaţii cu privire la suma de 1.025.394 lei reprezentând impozit pe profit şi accesorii, respectiv TVA şi accesorii.

Soluţia instanţei de fond de respingere a acţiunii este, de asemenea, corectă cu privire la pct.2 din Decizia nr.420/ 21.03.2013.

Situaţia de fapt nu este contestată şi anume că facturile în cauză este posibil să fi fost emise de societăţi inactive, însă susţine reclamanta că nu a avut acces la informaţii cu privire la situaţia acestora.

Potrivit dispoziţiilor art.11 din Codul fiscal (forma în vigoare în perioada relevantă) nu sunt luate în considerare de autorităţile fiscale tranzacţiile efectuate cu un contribuabil declarat inactiv prin ordin al Preşedintelui ANAF, lista contribuabililor declaraţi inactivi urmând a fi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, ceea ce asigura aducerea la cunoştinţă tuturor persoanelor interesate a situaţiei debitorilor declaraţi inactivi.

Curtea de apel a explicat convingător că în raportul de Decizie nr.5/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe conform art.329 alin.3 Cod procedură civilă, precum şi în raport de jurisprudenţa CJUE care a statuat că este de competenţa autorităţilor şi a instanţelor naţionale să refuze avantajul dreptului de deducere a TVA dacă, având în vedere elementele obiective s-a stabilit că acest drept a fost invocat în mod fraudulos sau abuziv.

Aşadar, rezultă din jurisprudenţa CJUE că statele membre dispun de o marjă largă de apreciere în a lua măsuri de combatere a evaziunii fiscale cu condiţia ca persoana impozabilă să ştie sau să fi trebuit să ştie că operaţiunea fiscală este rezultatul unei fraude săvârşite de co-contractat. Or, în cauză, reclamanta avea posibilitatea să se informeze cu privire la împrejurarea că partenerii săi contractuali au fost declaraţi inactivi.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că nu au fost identificate motive de reformare a sentinţei, astfel că în temeiul disp.art.496 Cod procedură civilă, recursul va fi respins ca nefondat.

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

 

Respinge recursurile declarate de S.C. „A” SRL şi de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, împotriva Sentinţei nr.39 din 18 februarie 2014 a Curţii de Apel Târgu Mureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2016.