Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1.Obiectul acţiunii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti - Secţia II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate Bucureşti, a solicitat:
-anularea Raportului de evaluare Nr. 9454/G/II/10 martie 2014, emis de Inspecţia de Integritate din cadrul ANI;
- să se constate încălcarea drepturilor nepatrimoniale, constând în onoare, demnitate, reputaţie şi imagine prin elaborarea, întocmirea şi publicarea unui raport de evaluare în dezacord şi neconform cu realitatea mincinos, denigrator şi defăimător;
-obligarea la plata sumei de 25.000 de euro, reprezentând daune morale, pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale constând în onoare, demnitate, reputaţie şi imagine prin emiterea unui comunicat de presă, urmat de publicarea imediată a unui raport de evaluare neconform cu realitatea, nefiind definitiv;
-obligarea autorităţii publice sus-menţionate de a emite şi publica un comunicat de presă, în cazul admiterii acţiunii, pe prima pagină oficială a instituţiei şi totodată publicarea pe prima pagină a comunicatului în trei ziare la nivel naţional - Jurnalul B, ziarul C şi ziarul D -, precum şi două la nivel judeţean - Ziarul E şi ziarul F -pe cheltuiala sa, pe o perioadă de 10 de zile lucrătoare, de la data rămânerii definitive a hotărârii sub sancţiunea plaţii unei penalităţi, în cuantum de 100 lei/zi întârziere.
2.Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 158/23 iunie 2014, Curtea de Apel Ploieşti a admis în parte acţiunea, a dispus anularea raportului de evaluare şi a respins capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiat.
Ulterior, prin sentinţa nr. 46 CC/21 august 2014, Curtea de apel a respins, ca neîntemeiată, cererea de îndreptare/lămurire/completare a sentinţei nr. 158/23 iunie 2014, formulată de reclamant cu privire la soluţia dată capetelor de cerere accesorii.
3.Recursurile exercitate în cauză
Ambele părţi au atacat cu recurs sentinţa nr. 158/23 iunie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti.
Recurentul – reclamant a criticat sentinţa pentru motive care pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă, arătând că, în ceea ce priveşte capetele de cerere accesorii, hotărârea primei instanţe cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, nu a dat o dezlegare unitară tuturor cererilor formulate şi a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material şi a jurisprudenţei CEDO cu privire la antrenarea răspunderii civile delictuale şi acordarea daunelor morale.
Recurenta – pârâtă Agenţia Naţională de Integritate şi-a încadrat motivele de recurs în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, arătând că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 5 alin.(2) din Legea nr.26/1990, potrivit cărora „persoana care are obligaţia de a cere o înregistrare nu poate opune terţilor actele ori faptele neînregistrate, în afară de cazul în care face dovada că ele erau cunoscute de aceştia".
De asemenea, prima instanţă a pronunţat o hotărâre care nu ţine seama de prevederile art. 96 alin.(l) din Legea nr. 161/2003, potrivit cărora „Funcţionarii publici parlamentari şi funcţionarii publici cu statut special pot exercita funcţii în alte domenii de activitate din sectorul privat care nu sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuţiile exercitate ca funcţionar public, funcţionar public parlamentar sau funcţionar public cu statut special, potrivit fişei postului".
Recurentul – reclamant a formulat recurs şi împotriva sentinţei nr. 46CC/21 august 2014, cu o motivare care constituie copia fidelă a recursului vizând sentinţa nr. 158/23 iunie 2014.
4.Apărările părţilor
Prin întâmpinarea depusă la dosar, Agenţia Naţională de Integritate, a invocat excepţia nulităţii recursului declarat împotriva sentinţei nr.46CC/21.08.2014, arătând că motivele formulate nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute în art. 488 Cod procedură civilă, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, cu motivarea că instanţa de fond a aplicat corect normele privind antrenarea răspunderii civile delictuale, reţinând că în speţă nu s-a făcut dovada prejudiciului moral produs prin actul administrativ anulat.
Recurentul – reclamant a formulat întâmpinare faţă de recursul pârâtei, prin care a invocat excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a persoanei care a semnat recursul şi a formulat apărări de fond, cu referire la elementele de fapt şi de drept ale cauzei.
Ambele părţi au depus la dosar răspunsuri la întâmpinări şi înscrisuri în dovedirea susţinerilor lor.
5.Procedura de filtrare a recursului
În temeiul art. 493 alin.(2) şi (3) Cod procedură civilă, pe baza recursului, a întâmpinării şi a înscrisurilor depuse la dosar, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, comunicat părţilor în baza încheierii din data de 23 octombrie 2015, conform alin. (4) al aceluiaşi articol.
Prin încheierea din data de 22 ianuarie 2016, completul de filtru a admis recursurile în principiu şi a stabilit termen pentru judecarea acestora în şedinţă publică, conform art. 493 alin. (7) Cod procedură civilă.
6.Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Examinând legalitatea sentinţelor atacate prin prisma motivelor de recurs şi a apărărilor formulate de ambele părţi, Înalta Curte constată fondat numai recursul declarat de recurentul – reclamant împotriva sentinţei nr. 158/23 iunie 2014, în limitele şi pentru argumentele care vor fi expuse în continuare.
Din considerentele legate de logica motivării, va fi analizat mai întâi recursul Agenţiei Naţionale de Integritate, care vizează soluţia dată capătului principal de cerere, având ca obiect anularea raportului de evaluare nr. 9454/G/II/10 martie 2014.
Prin actul administrativ supus controlului de legalitate potrivit prevederilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, Agenţia Naţională de Integritate a constatat că, în perioada 15 martie 2010 – 23 martie 2012, recurentul – reclamant s-a aflat în starea de incompatibilitate prevăzută de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, prin deţinerea concomitentă a funcţiei publice de execuţie de consilier juridic în cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Juridică şi în cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Judeţului Dâmboviţa şi a calităţii de asociat unic şi administrator al Societăţii Profesionale X SRL.
Pe baza probei cu înscrisuri administrate în cauză, instanţa de fond a reţinut că, în cursul lunii martie 2010, recurentul – reclamant şi-a cesionat toate părţile sociale din cadrul Societăţii profesionale cu răspundere limitată X şi s-a retras din calitatea de administrator, dar cererea de efectuare a menţiunilor corespunzătoare, înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa cu nr. 8769/18 martie 2010, a fost respinsă prin rezoluţia nr. 2091/7 aprilie 2010, emisă de directorul Oficiului Registrului Comerţului.
Plângerea formulată împotriva acestei rezoluţii a fost admisă în mod irevocabil prin decizia nr. 784/15 februarie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (dosar nr. 1901/120/2010), Oficiul Tribunalului Comerţului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa fiind obligat să efectueze înscrierile de menţiuni privind modificarea asociaţilor şi administratorului şi actualizarea actului constitutiv, conform cererii nr. 8769/18 martie 2010.
Aceasta a fost situaţia de fapt pe care s-a fondat concluzia instanţei de fond, în sensul că recurentul – reclamant nu s-a aflat în stare de incompatibilitate, manifestarea sa de voinţă în vederea retragerii din calitatea de asociat şi de administrator, buna credinţă şi promptitudinea demersurilor pentru înlăturarea situaţiei de incompatibilitate excluzând incidenţa prevederilor legale reţinute de Agenţia Naţională de Integritate.
Contrar susţinerilor din recursul pârâtei, această interpretare a art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, în speţă nefiind identificate elemente din care să rezulte că recurentul – reclamant ar fi încălcat prevederile menţionate, conform cărora „Funcţionarii publici, funcţionarii publici parlamentari şi funcţionarii publici cu statut special pot exercita funcţii în alte domenii de activitate din sectorul privat, care nu sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuţiile exercitate ca funcţionar public, funcţionar public parlamentar sau funcţionar public cu statut special, potrivit fişei postului.”
Abordarea autorităţii publice emitente este excesivă faţă de scopul reglementărilor cuprinse în Legea nr. 161/2003 şi Legea nr. 176/2010, acela de asigurare a unui climat de integritate şi de transparenţă în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice şi de prevenire a corupţiei, urmărindu-se ca persoanele în cauză să adopte o conduită de natură să împiedice deturnarea atribuţiilor specifice funcţiei sau demnităţii publice în scop personal, prin influenţarea deciziilor pe care oficialul le are de adoptat în exercitarea acestora.
Practica Secţiei de contencios administrativ fiscal a Înaltei Curţi este unitară şi constantă în sensul că incompatibilitatea atrasă de calitatea de administrator la o societate comercială încetează de la data înregistrării manifestării de voinţă la organul competent să ia act de aceasta, iar art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 se referă la exercitarea unor funcţii, scopul lui nefiind acela de a sancţiona o situaţie pur formală, cum este aceasta din cauza de faţă.
De aceea, sentinţa nu este susceptibilă de critici privind încălcarea art. 5 alin. (2) din Legea nr. 26/1990, referitoare la efectul de opozabilitate faţă de terţi a înregistrărilor în registrul comerţului.
În ceea ce priveşte recursurile formulate de reclamant împotriva sentinţelor nr. 158/23 iunie 2014 şi nr. 46 CC/21 august 2014, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut greşit şi fără legătură cu natura pricinii că recurentul – reclamant nu a dovedit efectuarea cheltuielilor de judecată şi că „astfel de cereri sunt scutite de plata taxei de timbru”, deşi acţiunea în contencios administrativ este supusă taxei de timbru prevăzute de art. 16 din OUG nr. 80/2013, Legea nr. 176/2010 nu conţine o exceptare în acest sens, iar la fila 27 a dosarului de fond se află chitanţa de plată a taxei de timbru în sumă totală de 150 lei.
Prin urmare, acest recurs urmează a fi admis, cu consecinţa casării în parte a sentinţei şi obligării pârâtei la plata sumei de 50 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, în limitele capătului de cerere admis, cu aplicarea art. 453 alin. (2) Cod procedură civilă.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentul – reclamant referitoare la daunele morale şi celelalte capete de cerere accesorii, Înalta Curte constată că soluţia adoptată de judecătorul fondului este legală în raport cu prevederile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 253 din Codul civil.
Daunele morale corespund atingerii aduse cinstei, demnităţii, onoarei, imaginii publice ori prejudiciului profesional al persoanei vătămate, scopul lor fiind unul compensatoriu, care să nu constituie nici o penalitate excesivă pentru cel care a produs dauna, nici un venit nejustificat pentru victima acesteia. Spre deosebire de situaţia despăgubirilor pentru prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, daunele morale nu pot fi cuantificate prin probe materiale certe, luându-se în considerare, pe de o parte, conduita autorităţii emitente a actului administrativ nelegal şi, pe de altă parte, diligenţele rezonabile ale persoanei lezate pentru a evita prejudiciul sau pentru a-i limita întinderea.
În măsura în care existenţa faptei ilicite vătămătoare şi existenţa prejudiciului sunt dovedite, judecătorul are dreptul să aprecieze asupra modalităţii echitabile de reparare a prejudiciului moral, luând în calcul toate circumstanţele pricinii.
În speţă, recurentul – reclamant a invocat încălcarea „drepturilor nepatrimoniale constând în onoare, demnitate, reputaţie şi imagine prin elaborarea, întocmirea şi publicarea unui raport de evaluare, cu caracter nedefinitiv, în dezacord şi neconform cu realitatea, mincinos, denigrator şi defăimător”, dar instanţa de control judiciar reţine că soluţia judecătorului fondului sub acest aspect, chiar dacă nu foarte amplu motivată, nu este susceptibilă de critici prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă.
În acest sens, Înalta Curte constată, pe de o parte, că derularea procedurii administrative şi emiterea unui raport de evaluare - supus apoi controlului judecătoresc de legalitate – nu pot fi considerate, în sine şi în orice condiţii, fapte ilicite generatoare de prejudiciu moral, iar probele cauzei nu oferă elemente consistente pe baza cărora să poată fi dedusă o conduită manifest abuzivă, având ca efect lezarea, în concret, a unor valori fundamentale inerente fiinţei umane.
Pe de altă parte, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că însăşi constatarea încălcării unui drept protejat de Convenţie constituie o reparaţie ehitabilă suficientă pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi putut suferi reclamantul (cauza Cumpănă şi Mazăre c.României, cererea nr. 33348/96, hotărârea din 17.12.2004, Monitorul Oficial al României nr. 501/14.06.2005, par. 130).
În consecinţă, anularea raportului de evaluare care, fiind supus contestării judiciare, nu şi-a produs efectele împotriva recurentului – reclamant, asigură prin ea însăşi restabilirea drepturilor despre care partea susţine că i-au fost încălcate.
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 496 Cod procedură civilă, Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamant împotriva sentinţei nr. 158/23 iunie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, pe care o va casa în parte, în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată datorate reclamantului pentru prima fază procesuală, va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi va respinge, totodată , celelalte recursuri declarate în cauză.
În temeiul art. 453 alin. (2) Cod procedură civilă, recurenta - pârâtă va fi obligată să-i plătească recurentului – reclamant şi cheltuieli de judecată aferente recursului, proporţional cu măsura în care calea de atac a fost constatată întemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul A împotriva sentinţei civile nr. 158 din 23 iunie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează, în parte, sentinţa recurată şi rejudecând :
Obligă pârâta Agenţia Naţională de Integritate să plătească reclamantului suma de 50 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art.453 alin.(2) din Codul de procedură civilă, republicat.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
Respinge recursul declarat de recurentul A împotriva sentinţei civile nr. 46CC din 21 august 2014 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Respinge recursul declarat de Agenţia Naţională de Integritate împotriva sentinţei civile nr. 158 din 23 iunie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta Agenţia Naţională de Integritate să plătească recurentului A suma de 75 lei, reprezentând cheltuieli de judecată aferente recursului, cu aplicarea art.453 alin.(2) din Codul de procedură civilă, republicat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2016 .