Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Decizia penală nr. 42/2016

Asupra apelului de față

În baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

I. Prin sentința penală nr. 88 din 10 februarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2013 în baza art. 253¹ C. pen. anterior cu aplicarea art. 74 lit. a), c) C. pen. anterior, art. 76 lit. e) C. pen. anterior, cu referire la art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A., deputat în Parlamentul României, fără antecedente penale, la o pedeapsă de 2.000 RON amendă penală, pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese.

A fost atrasă atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 63¹ C. pen. anterior privind înlocuirea pedepsei amenzii în caz de sustragere de la executare cu rea-credință.

A fost obligat inculpatul la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care 50 RON onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța această sentință, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a constatat următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 1174/P/2011 din 10 decembrie 2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția urmărire penală și criminalistică, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii de conflict de interese prevăzută de art. 253¹ C. pen. din 1968.

În fapt, în actul de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au arătat, în esență, următoarele:

La data de 11 noiembrie 2011, Agenția Națională de Integritate a sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu faptul că A., deputat în Parlamentul României, a încălcat dispozițiile legale ce reglementează conflictul de interese, prin facilitarea angajării fiicei sale B. în cadrul biroului său parlamentar.

Referitor la dreptul de a angaja personal pentru cabinetele parlamentare, la tipurile de contracte și la procedura angajării, s-au arătat următoarele aspecte:

- potrivit art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006 republicată în 2008 (redactare în vigoare în perioada 2008-iulie 2013) „angajarea personalului birourilor parlamentare ale deputaților (…) se face prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil. În cazul angajării pe baza unui contract de muncă pe durată determinată, încadrarea salariaților se face prin ordin al secretarului general al Camerei Deputaților (…), la propunerea deputaților (…) în cauză, iar în cazul contractului civil, acesta se încheie între deputații (…) în cauză și persoana fizică”;

- drepturile bănești ale personalului angajat pentru cabinetul parlamentar sunt achitate din suma forfetară alocată demnitarului respectiv [art. 38 alin. (5) din Legea nr. 96/2006 republicată în 2008];

- în concret, în cazul contractelor individuale de muncă (în care, conform legii, deputatul nu este parte), pe calea unei „cereri de încadrare în muncă pe perioadă determinată” (formular tip), parlamentarul respectiv solicită angajarea unei persoane, indicând numele acesteia, funcția, salariul și durata;

- în esență, dosarul conținând formularul de contract individual de muncă semnat de viitorul angajat și documentele specifice angajării (acte de stare civilă, de studii, avize medicale, etc.), este depus la Direcția resurse umane, unde este verificat și avizat, și apoi trimis pentru avizare la Direcția salarizare și Serviciul juridic;

- de asemenea, se solicită avizul și de la deputatul care a formulat solicitarea inițială;

- avizele se concretizează prin semnarea formularului de contract la rubricile corespunzătoare;

- după obținerea tuturor avizelor, contractul este supus semnării sale de către Secretarul General al Camerei Deputaților și se consideră perfectat.

Din verificările efectuate la nivelul A.N.I., precum și din actele de urmărire penală efectuate în cauză s-a stabilit că A. a fost ales deputat în Parlamentul României în legislatura 2008-2012, ulterior fiind reales ca deputat și pentru legislatura 2012-2016.

În această calitate, conform procedurii mai sus descrise, inculpatul a formulat cerere de încadrare în muncă pe perioadă determinată a numitei B., în cadrul biroului său parlamentar din circumscripția electorală nr. 23 Ialomița.

Prin contractul individual de muncă nr. 4857 din 25 iunie 2009, avizat, între alții, și de A., B. a fost angajată ca referent, începând cu data de 01 iulie 2009 și până la sfârșitul mandatului, fiind remunerată cu un salariu în cuantum de 950 RON, valoare brută lunară.

În concret, din actele dosarului a rezultat că martora B. figurează ca desfășurând această activitate în perioada 01 iulie 2009-20 decembrie 2012 (42 luni).

Din cuprinsul extrasului pentru uz oficial din registrul de naștere a rezultat că B. este fiica inculpatului A.

În raportul de evaluare nr. 119032/G/II/07.11.2011 întocmit de Inspecția de Integritate a reținut că inculpatul A. nu a respectat prevederile legale privind conflictul de interese.

Concluziile raportului au fost contestate de inculpat la instanța de contencios administrativ, acțiune respinsă ca nefondată (Dosar nr. x/2/2012 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal).

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 18 decembrie 2013, iar prin încheierea din 11 aprilie 2014, ca urmare a faptului că la data de 01 februarie 2014 a intrat în vigoare un nou C. proc. pen. și un nou C. pen., în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 255/2013 cauza a fost scoasă de pe rol și trimisă judecătorului de cameră preliminară.

Prin încheierea din 16 mai 2014, judecătorul de cameră preliminară a respins excepțiile formulate de inculpatul A. privind nelegalitatea efectuării urmăririi penale și nelegalitatea sesizării instanței și a dispus începerea judecății.

Împotriva acestei încheieri a formulat contestație inculpatul, calea de atac fiind respinsă ca nefondată prin încheierea nr. 29 din 30 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în Dosar nr. x/1/2014.

Pe parcursul judecării cauzei a fost audiat inculpatul A., martorii din rechizitoriu B., C., D. precum și martorii propuși de inculpat, respectiv E. și F.

În declarația sa, inculpatul A., în esență, a recunoscut materialitatea faptei în sensul că fiica sa, martora B. a fost angajata biroului parlamentar pe care l-a avut, în calitate de deputat, în perioada indicată de organul de urmărire penală.

A menționat însă că Legea nr. 96/2006 prevedea posibilitatea angajării de personal în cadrul biroului parlamentar fără ca acest lucru să aibă loc în urma unei proceduri competitive și că fiica sa a desfășurat efectiv activitatea pentru care fusese angajată.

De asemenea a precizat că el a făcut doar o propunere de angajare iar angajarea a fost efectiv decisă la nivelul Secretarului General al Camerei Deputaților, după ce a fost avizată de mai multe compartimente (resurse umane, salarizare etc.) și nici un moment nu i s-a spus că angajarea respectivă ar fi prohibită de lege.

Totodată, inculpatul a arătat că dosarul pentru angajare a fost întocmit de consilierul personal pe care îl avea la acel moment, numitul G.

De asemenea, inculpatul a arătat că angajarea rudelor la birourile parlamentare a fost o practică frecventă atât în legislatura 2008-2012, cât și în cea anterioară, nefiind interzisă expres de nicio dispoziție legală.

Inculpatul a susținut că a discutat acest aspect cu colegi parlamentari care i-au confirmat că poate să-și angajeze rudele la cabinetul parlamentar și că, în opinia sa, nu există o legislație și jurisprudență unitară cu privire la încadrarea parlamentarului în categoria funcționarilor publici, referitor la această activitate, ce nu ține strict de exercitarea mandatului.

Inculpatul a precizat că este de profesie economist.

Cu ocazia dezbaterilor, prin apărătorul ales inculpatul, raportat la cele declarate, a solicitat, în esență:

- achitarea ca urmare a lipsei laturii subiective; impredictibilitatea legii.

- achitarea ca urmare a faptului că, în caz contrar, s-ar încălca principiul non bis in idem. În acest sens s-a arătat că inculpatul a fost supus unei proceduri administrative iar sancțiunile administrative, din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., sunt similare cu cele penale.

Din analiza ansamblului probelor administrate în cauză Înalta Curte a reținut că situația faptică expusă de rechizitoriu nu comportă discuții urmând a fi reținută ca atare.

În ceea ce privește existența elementelor constitutive ale infracțiunii de conflict de interese, Înalta Curte, secția penală, a constatat următoarele:

1) Conflictul de interese în sens penal.

În Recomandarea nr. 10/2000 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei conflictul de interese pentru funcționarii publici se consideră că apare „atunci când funcționarul public are un interes personal care influențează sau pare să influențeze îndeplinirea atribuțiilor sale oficiale cu imparțialitate și obiectivitate. Interesele private ale funcționarului public pot include un beneficiu pentru sine sau pentru familia sa, pentru rudele sale apropiate, pentru prieteni, pentru persoane sau organizații cu care funcționarul public a avut relații politice sau de afaceri. Interesul personal se poate referi și la orice datorii pe care funcționarul public le are față de persoanele enumerate mai sus” (art. 13).

Totodată, potrivit textului de incriminare din C. pen., constituie infracțiunea de conflict de interese „fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, îndeplinește un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soțul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv (…)”.

Prin urmare, fapta intră în sfera ilicitului penal la momentul la care folosul material a fost realizat, conflictul de interese potențial (posibil) ori actual (în derulare, declanșat, dar încă nevalorificat printr-o decizie generatoare de folos material) devenind un conflict consumat, respectiv funcționarul public nu a acționat cu transparență și nu s-a abținut de la luarea unei decizii, acțiunile sale fiind în mod evident subsumate interesului particular.

2) Parlamentarul ca subiect activ al infracțiunii de conflict de interese. Noțiunea de funcționar public. Atribuții de serviciu.

Potrivit art. 145 C. pen. din 1968 „prin termenul public se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public”, iar conform art. 147 alin. (1) C. pen. din 1968, funcționar public este „orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145”.

Argumentele invocate în apărare, în sensul că parlamentarul nu este funcționar public își au originea în prevederile Legii nr. 188/1999 republicată privind statutul funcționarilor publici; potrivit art. 2 alin. (2) din această lege, „funcționarul public este persoana numită, în condițiile legii, într-o funcție publică”, iar conform alin. (4), funcțiile publice sunt cele limitativ enumerate în anexa legii; același act normativ arată expres că legea nu se aplică „persoanelor numite sau alese în funcții de demnitate publică” [art. 6 lit. e)].

Or, este de observat că noțiunile de „funcționar public” din C. pen. și din legea specială, deși se suprapun parțial, nu sunt identice, norma penală având un sens mai larg.

În cauza de față se impune reținerea sensului din norma penală, întrucât acesta corespunde intenției legiuitorului, care a inclus art. 145-147 în Titlul VIII C. pen. („Înțelesul unor termeni sau expresii în legea penală”); mai mult, prin textul art. 140 C. pen. din 1968 se arată că „ori de câte ori legea penală folosește un termen sau o expresie din cele arătate în prezentul titlu [v. supra., n.n.] înțelesul acestora este cel prevăzut în articolele următoare, afară de cazul când legea penală dispune altfel”, ceea ce exclude posibilitatea ca interpretul cazual să facă aplicarea altor norme.

Totodată, prin Decizia nr. 279/2006 a Curții Constituționale, între altele, s-a constatat că dispozițiile art. 38-41 din Legea nr. 96/2006 sunt constituționale și s-a arătat că „suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, iar Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român. Această poziționare a Parlamentului în sistemul autorităților publice implică recunoașterea în favoarea deputaților și senatorilor a unui statut special, cuprinzând și măsuri de protecție a demnității publice pe care o exercită, de natură să le asigure independența și prestigiul necesar în îndeplinirea atribuțiilor, la adăpost de constrângeri materiale și tentații de corupție”.

În același sens, respectiv în legătură cu statutul special al parlamentarilor, tot Curtea Constituțională, sesizată în baza art. 146 lit. a) din Constituție, analizând constituționalitatea proiectului lege de modificare a Legii nr. 96/2006, a arătat că „(…) statutul constituțional și legal al membrilor Parlamentului, ca reprezentanți ai poporului, este diferit de statutul funcționarilor publici și, în general, de al celorlalți cetățeni, ceea ce determină, în consecință, particularități cu privire la exercitarea anumitor drepturi” DAR că „acest statut nu poate fi reținut ca justificând o diferență de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane cărora li se aplică Legea nr. 176/2010 [privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, n.n.]. Aceasta, întrucât, din perspectiva obiectului și scopului acestei reglementări - care vizează asigurarea integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și prevenirea corupției instituționale - toate persoanele menționate la art. 1 alin. (1) din lege se află în aceeași situație juridică, circumscrisă încă din titlul reglementării, prin sintagma „funcții și demnități publice”, în considerarea căreia le revin obligații specifice”.

Relevant pentru prezenta cauză a fost apreciat și faptul că, în exercitarea mandatului, deputații sunt obligați să respecte principiul interesului național (art. 9 din Legea nr. 96/2006), ei fiind „în serviciul poporului” (art. 69 din Constituție); de asemenea, ei au îndatorirea de acționa conform legii [principiul legalității, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 96/2006], cu bună credință [art. 10 alin. (2)] și în mod transparent [art. 11 alin. (1) din aceeași lege].

Potrivit art. 71 din Legea nr. 161/2003 (text valabil în toate formele succesive ale legii, de la publicare și până în prezent), „principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice sunt: imparțialitatea, integritatea, transparența deciziei și supremația interesului public”.

În speță, prin propunerea de angajare și avizarea contractului individual de muncă, inculpatul nu numai că nu s-a abținut de la a participa la luarea unei decizii, ci chiar a declanșat această procedură, din proprie inițiativă, iar faptul că a acționat în interesul direct al familiei sale este evident; în acest mod, niciunul dintre principiile mai sus enumerate nu a fost respectat.

Chiar dacă contractul de muncă nu s-a încheiat direct cu inculpatul și a fost avizat de mai multe compartimente de specialitate ale Secretariatului General al Camerei Deputaților, din declarațiile martorilor audiați în cauză rezultă că, fără acordul deputatului în cauză contractul nu se încheia, acest fiind așadar decisiv.

În acest context, instanța de fond a reținut că nu prezintă relevanță faptul că inculpatul nu s-a ocupat personal de întocmirea și depunerea dosarului ori că nu a ascuns relația sa de rudenie cu persoana angajată.

3) Folosul material.

Deși obținerea unui folos material este o condiție pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 253¹ C. pen. anterior, aceasta nu conferă faptei caracterul unei infracțiuni de prejudiciu, întrucât principalul fascicol de relații sociale apărate ține de corecta exercitare a autorității publice.

În apărare, inculpatul A. a arătat și că fiica sa a prestat efectiv activitatea pentru a care a fost angajată, sumele primite reprezentând o legală retribuire a muncii, deci bugetul Camerei Deputaților nu se poate considera prejudiciat în vreun fel deoarece salariul tot ar fi fost plătit cuiva.

Această susținere a fost întărită și prin depoziția fiicei sale, din fața instanței, martora B.

Acest aspect a fost apreciat însă irelevant, instanța de fond reținând că nu este de natură să înlăture răspunderea penală a inculpatului, deoarece legea nu cere ca folosul să fie injust, ci numai ca acesta să fi fost efectiv obținut printr-o procedură favorizantă, inechitabilă.

În plus, a reținut instanța de fond, folosul respectiv nu este necesar să fie realizat numai de către inculpat, textul de lege, textul de lege indicând în variantă alternativă pe soțul său ori pe o rudă sau un afin până la gradul II inclusiv.

În acest context, s-a apreciat că este evident că angajarea unei rude apropiate apare ca o consecință evidentă a dorinței de a spori venitul cumulat al familiei sau de a procura un venit unei rude apropiate, atâta vreme cât, potrivit legii, dreptul de a formula propunerea de angajare, act inițial determinant, aparține exclusiv deputatului în cauză.

4) Vinovăția.

În cursul cercetărilor judecătorești inculpatul a declarat că, deși nu contestă derularea evenimentelor în plan obiectiv, nu se consideră vinovat de comiterea vreunei infracțiuni, întrucât nu a urmărit să fraudeze legea și a considerat că demersul său nu atinge sfera ilicitului penal.

În argumentare, inculpatul a arătat, în esență următoarele:

- că art. 38 din Legea nr. 96/2006 republicată nu impune vreo restricție cu privire la persoana angajată;

- că, pentru o bună desfășurare a activității la nivelul biroului parlamentar a considerat necesară angajarea unei persoane în care să poată avea deplină încredere și să fie extrem de competentă profesional;

- că, la momentul declanșării procedurii de angajare, s-ar fi consultat cu alți parlamentari și că, dacă ar fi existat nereguli acestea ar fi trebuit să-i fie semnalate de departamentele de specialitate din cadrul Secretariatului General al camerei Deputaților.

- că, în perioada respectivă, mai mulți deputați procedau în același mod, fără incidente.

Argumentele invocate în apărare nu prezintă însă relevanță din punctul de vedere al aplicării legii penale.

Astfel, s-a reținut că, chiar dacă inculpatul nu are studii de specialitate juridică, poziția pe care o ocupa îi impunea, cu necesitate, cunoașterea nu doar a textului legii ci și a interpretării date acestuia.

Ori, calitatea de funcționar public în sensul legii penale a senatorilor și deputaților nu a pusă sub semnul întrebării, în practica judiciară fiind de notorietate condamnări anterioare ale unor parlamentari, de exemplu pentru luare de mită.

De asemenea, afirmațiile inculpatului referitoare la consultarea verbală a altor parlamentari sau faptul că și alții au procedat în același fel, s-a apreciat a nu conduce la concluzia lipsei laturii subiective a infracțiunii ci numai la concluzia că aceasta a fost comisă cu intenție indirectă; în speță, interesul particular, în mod evident a primat.

În ceea ce privește Hotărârea din 18.10.2011 a Comisiei permanente a Camerei Deputaților și Senatului privind statutul deputaților și al senatorilor, constituită în temeiul art. 60 din Legea nr. 96/2006 republicată și întrunită în vederea analizării și interpretării unitare a prevederile art. 38 alin. (6) din aceeași lege, Înalta Curte, secția penală, a constatat că aceasta nu este organ de legiferare, interpretare ori de aplicare a legii în materie penală; ea nu se poate substitui legiuitorului și nici puterii judecătorești și nu poate formula aprecieri cu valoare de principiu ori de îndrumare în ceea ce privește existența unei infracțiuni, a conținutului constitutiv al acesteia și/sau a sferei de aplicare a unor norme de incriminare; indiferent de natura lor, actele comisiei nu constituie izvor de drept penal.

Prin urmare argumentele inculpatului în sensul că nu ar fi cunoscut că facilitarea angajării fiicei sale constituie infracțiune nu au putut fi reținute ca valabile și exoneratoare de răspundere; potrivit principiului „nemo censetur ignorare legem” și a prevederilor art. 51 alin. (4) C. pen., eroarea de drept penal, respectiv necunoașterea sau cunoașterea greșită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei.

Pentru motivele mai sus arătate s-a reținut că fapta inculpatului A., așa cum a fost descrisă și dovedită în prezenta cauză, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese, atât în ceea ce privește latura obiectivă a acesteia cât și în ceea ce privește vinovăția autorului.

Referitor la susținerea conform căreia o eventuală condamnare a sa ar contraveni principiului non bis in idem, întrucât, în baza unui raport al Agenției Naționale de Integritate, a fost deja sancționat pentru încheierea acestui contract de muncă, Înalta Curte, Secția penală a reținut următoarele:

Art. 4 al Protocolului nr. 7 al Convenției Europene a Drepturilor Omului consacră „dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori”, cunoscut sub denumirea tradițională de „ne bis in idem”: „Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași Stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui Stat. (…)”

Așa cum rezultă din practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, (Engel și alții c. Olandei; Ozturk c. Germaniei; Jussila c. Finlandei etc.) în principal sunt vizate sancțiunile contravenționale deoarece acestea se apropie cel mai mult de noțiunea de „abatere penală”. Totodată pentru calificarea respectivă se are în vedere natura și gravitatea acestor sancțiuni.

Prin urmare, constatarea existenței, în cazul parlamentarilor, a unui conflict de interese, de către Agenția Națională de Integritate, urmată de aplicarea de către Biroul Permanent al camerei respective a unei sancțiuni disciplinare, nu înlătură răspunderea penală.

Astfel, sancțiunile constând în cazul inculpatului A. în diminuarea salariului cu 10% pe o perioadă de 3 luni, obligarea la restituirea sumei plătite cu titlul de salariu și interdicția pentru o perioadă de 3 ani de a mai ocupa o funcție eligibilă au fost circumscrise unor raporturi de muncă specifice și nu sferei dreptului contravențional.

Totodată, în ceea ce privește legea mai favorabilă aplicabilă, instanța de fond a constatat că este legea veche, respectiv art. 253¹, care prevede o pedeapsă de la 6 luni la 5 ani și interzicerea de a ocupa o funcție publică.

Vechiul C. pen. a fost apreciat ca fiind favorabil în speța de față nu doar privitor la dispozițiile referitoare la limitele de pedeapsă care în vechiul C. pen. sunt mai mici decât în actualul C. pen., ci și cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 74 lit. a), c) și art. 76 lit. e) C. pen., art. 65 alin. (2) și (3) din C. pen.

În acest context, s-a reținut că inculpatul A. nu are antecedente penale iar în cursul cercetărilor, în toate fazele și funcțiile procesuale, a fost sincer în ceea ce privește modul concret de comitere a faptei cercetate și implicarea sa în derularea evenimentelor.

Prin urmare, în acest context, reținând incidența art. 74 lit. a) și c) C. pen., alternativa amenzii născută din aplicarea art. 76 lit. e) C. pen. a fost apreciată ca fiind oportună, în funcție de gravitatea faptei comise, ce nu reclamă un grad de pericol social deosebit, instanța de fond apreciind că o sancțiune de 2.000 RON amendă penală este de natură să satisfacă toate cerințele teoretice și practice ce derivă din aplicarea unei pedepse, instanța având convingere că se va aduce astfel atingere statutului persoanei condamnate, afectându-i patrimoniul, dar și că pe viitor, din cauza aplicării acestei penalități, atât persoana trimisă în judecată cât și alții se vor abține în a intra în câmpul infracțional.

II. Împotriva sentinței penale nr. 88 din 10 februarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2013, în termenul legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și inculpatul A. au formulat apel, criticând soluția atât sub aspectul nelegalității, cât și sub aspectul netemeiniciei, criticile orale formulate de apelanți fiind în detaliu redate în partea introductivă a prezentei hotărâri.

Cauza a fost înregistrată pe rolul completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 10 decembrie 2015, sub nr. x/1/2015, fiind fixat termen de judecată la data de 25 ianuarie 2015.

Prin încheierea din data de 25 ianuarie 2015, Înalta Curte, completul de 5 judecători, deliberând asupra cererii de amânare formulată de către apelantul intimat inculpat A., prin care acesta a solicitat acordarea unui termen pentru angajarea unui apărător ales, văzând și poziția reprezentantului Ministerului Public, respectiv a apărătorului desemnat din oficiu, în temeiul art. 351 alin. (2) C. proc. pen., art. 356 alin. (3) C. proc. pen., raportat la prevederile art. 92 alin. (7) și (8) C. proc. pen., a apreciat-o ca fiind întemeiată, motiv pentru care a admis-o și a acordat termen la data de 22 februarie 2016.

La termenul de judecată din data de 22 februarie 2016, nemaifiind cereri prealabile de formulat ori excepții de invocat, Înalta Curte, completul de 5 judecători, în conformitate cu dispozițiile art. 420 alin. (6) C. proc. pen., a apreciat cauza în stare de judecată și a acordat cuvântul părților la dezbateri în apel. Susținerile făcute cu ocazia dezbaterilor în apel au fost în detaliu consemnate în partea introductivă din prezenta decizie, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

Atât prin motivele scrise de apel, cât și prin susținerile orale, apelantul inculpat A. a criticat, în principal, sentința sub aspectul greșitei condamnări, apreciind că instanța de fond ar fi trebuit să dispună achitarea sa întrucât faptele săvârșite de acesta nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese prevăzută de art. 253¹ C. pen. anterior, nefiind săvârșite cu vinovăția prevăzută de lege. Totodată, inculpatul a susținut netemeinicia hotărârii apelate, solicitând desființarea acesteia ca urmare a constatării încălcării principiului ne bis în idem.

Criticile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au vizat netemeinicia hotărârii apelate, sub aspectul greșitei rețineri a incidenței dispozițiilor art. 74 lit. a) și c) C. pen. anterior, cu consecința aplicării pedepsei amenzii în cauză.

Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, examinând hotărârea instanței de fond atât prin prisma motivelor de apel invocate de inculpatul A., de reprezentantul Ministerului Public, cât și din oficiu, conform prevederilor art. 417 C. proc. pen. constată că prima instanță, a reținut, în mod corect, situația de fapt și vinovăția inculpatului, motiv pentru care și-o însușește ca atare.

Totodată, completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție reține că inculpatul, prin motivele de apel formulate reiterează în realitate apărări susținute și în fața instanței de fond, pe care aceasta din urmă le-a analizat și respins motivat în considerentele hotărârii atacate.

În acest context, se reține că instanța de fond a făcut o judicioasă coroborare a mijloacelor de probă administrate în cursul procesului penal, pe care le-a evaluat în mod unitar și evidențiind aspectele concordante ce susțin vinovăția inculpatului constatând în aceea că A., în calitate de deputat în cadrul Parlamentului României, Circumscripția electorală nr. 23 Ialomița, a formulat cererea de angajare a fiicei sale B. la Camera Deputaților, începând cu data de 01 iulie 2009 și până la sfârșitul mandatului și apoi a avizat contractul de muncă nr. 4857 din 25 iunie 2009, pe perioadă determinată, aceasta fiind remunerată cu un salariu în cuantum de 950 RON valoare brută lunară.

Pentru a aprecia astfel instanța de fond a avut în vedere probele administrate în cursul urmăririi penale, pe care le-a coroborat cu cele administrate nemijlocit în faza de cercetare judecătorească respectiv: raportul nr. 119137/G/II/07.11.2011 întocmit de A.N.I., Inspecția de integritate, declarațiile inculpatului A., declarațiile martorilor B., C., D., E., F. fotocopii conforme ale documentației de angajare comunicate de Camera Deputaților, fotocopii ale fișelor fiscale, fotocopii ale declarațiilor de avere ale inculpatului și acte de stare civilă.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că analiza criticilor formulate de inculpat impune anumite considerații teoretice după cum urmează:

Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, în vigoare la data încheierii contractul de muncă în cauză (17 februarie 2009), prevedea, în art. 38 alin. (6) că: „angajarea personalului birourilor parlamentare ale deputaților și senatorilor se face prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil. În cazul angajării pe baza unui contract de muncă pe durată determinată, încadrarea salariaților se face prin ordin al Secretarului General al Camerei Deputaților sau al Senatului, după caz, la propunerea deputaților sau a senatorilor în cauză, iar în cazul contractului civil, acesta se încheie între deputații sau senatorii în cauză și persoana fizică”.

În acest context se constată, că într-adevăr art. 38 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor conferă deputatului facultatea de a-și angaja personalul biroului parlamentar prin încheierea unui contract de muncă, însă exercițiul acestui drept trebuie să aibă loc în condițiile cadrului general de desfășurare a funcției de deputat, care îi impuneau abținerea de la acte în interes personal, cum ar fi procurarea unor foloase materiale membrilor familiei sale din fonduri publice.

Prin Hotărârea nr. 1/2006 a Birourilor permanente reunite ale Camerei Deputaților și Senatului (publicată în M. Of. nr. 498/2006) au fost aprobate Normele privind modul de utilizare și justificare a sumei forfetare aferente cheltuielilor efectuate de deputați și senatori în circumscripțiile electorale, norme care evidențiază faptul că această sumă forfetară se acordă lunar, iar aprobarea efectuării cheltuielilor se dă de către deputat, respectiv, senator, inclusiv, confirmarea realității și legalității efectuării acestor cheltuieli.

Astfel, potrivit art. 6 din Hotărârea nr. 1/2006, în cadrul birourilor se poate angaja personal cu contractul de muncă pe perioadă determinată, potrivit nomenclatorului funcțiilor prevăzut în anexa nr. 5 sau colaboratori, pe bază de contract civil, conform modelului prevăzut în anexa nr. 7, cărora li se stabilesc atribuții și răspunderi potrivit legii.

Anexa nr. 8 la Hotărâre cuprinde modelul tip al cererii parlamentarului de încadrare în muncă a personalului la biroul său parlamentar, cu indicarea persoanei, funcției, salariului și perioadei de încadrare. Cererea parlamentarului, vizată de Secretarul General al Camerei Deputaților/Senatului, se va depune la Direcția pentru resurse umane și salarizare, respectiv la Direcția resurse umane, anterior începerii raporturilor de muncă.

În privința contractul individual de muncă pentru personalul angajat în cadrul unui birou parlamentar, acesta este un contract tip, aprobat prin anexa nr. 6 la Hotărâre, conține clauze specifice acestei categorii, prevăzând obligații atât pentru salariat, cât și pentru angajator și trebuie avizat în mod obligatoriu, între alții, de parlamentarul în cauză.

Contractele de muncă și cele civile pentru birourile parlamentare ale deputaților vor fi vizate de Biroul contencios și se depun la Direcția pentru resurse umane și salarizare din cadrul Camerei Deputaților.

În cazul angajării pe baza unui contract de muncă pe perioadă determinată, încadrarea se face prin ordin al Secretarului General al Camerei Deputaților/Senatului după caz, la propunerea deputaților și senatorilor în cauză.

Contractul de muncă al personalului biroului deputatului/senatorului încetează la cererea deputatului/senatorului, în cazul în care titularului mandatului îi încetează calitatea de deputat/senator, potrivit legii.

Prin urmare, chiar dacă formal dispoziția de încadrare a persoanei în cauză nu aparține parlamentarului, acesta îndeplinește acte care influențează procesul decizional, în condițiile în care propunerea de angajare a unei persoane la biroul său parlamentar îi aparține și tot el este cel care avizează contractul individual de muncă.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că neprevederea expresă la momentul comiterii faptei a interdicției de angajare la biroul parlamentar a membrilor familiei (aceasta fiind prevăzută de lege doar din anul 2013, odată cu modificarea Statutului deputaților și senatorilor prin Legea nr. 219/2013) nu poate conduce la concluzia că, anterior respectivei modificări, faptele de acest tip nu cădeau sub incidența legii penale, căci dispozițiile cuprinse în respectivul Statut trebuiau raportate la celelalte dispoziții legale în vigoare, cum era și cazul art. 253¹ C. pen. de la 1968.

Astfel, conform art. 253¹ C. pen. de la 1968, infracțiunea de conflict de interese constă în: „fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, îndeplinește un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat direct sau indirect, un folos material pentru sine, soțul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv”.

Din interpretarea textului de incriminare, se constată că fapta intră în sfera ilicitului penal la momentul la care acțiunile funcționarului public sunt în mod evident subsumate interesului particular în sensul că, urmare conduitei sale de a nu acționa cu transparență și de a nu se abține de la luarea unei decizii, folosul material pentru oricare dintre persoanele menționate, norma de incriminare a fost realizată.

Incriminarea conflictului de interese are în vedere corectitudinea funcționarului public în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, dar și abținerea acestuia de la luarea unor decizii de natură să-i confere, direct sau indirect, ori prin terțe persoane, un anumit avantaj material, fiind exclusă favorizarea rudelor.

Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale pentru a căror formare, desfășurare și dezvoltare se cere exercitarea demnităților publice, funcțiilor publice și a altor activități de interes public să se efectueze cu respectarea principiilor imparțialității, integrității transparenței deciziei și supremației interesului public.

Subiectul activ nemijlocit al infracțiunii este calificat, respectiv funcționarul public, care are competența de a îndeplini acte sau/și de a participa la luarea deciziilor.

În accepțiunea dispozițiilor art. 147 alin. (1) C. pen. de la 1968, prin funcționar public se înțelege „orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145”; art. 145 C. pen. definesc termenul public ca fiind „tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public”.

În Titlul III al Constituției României, intitulat „Autoritățile publice” sunt cuprinse reglementări privind Parlamentul, Președintele României, Guvernul, organele administrației publice și Autoritatea Judecătorească.

În acest context, instanța de control judiciar reține că, în vederea stabilirii calității de funcționar public în sensul normei penale, nu are relevanță titlul însărcinării sau modalitatea de învestire (alegere, numire, repartizare, concurs), fiind suficient ca subiectul calificat să exercite, în fapt, o însărcinare în serviciul unei autorități publice, instituții publice, instituții sau alte persoane juridice de interes public.

Astfel, ocupând o funcție de demnitate publică, parlamentarul exercita atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul Constituției și al legii, în scopul realizării prerogativelor de putere cu care este învestit la nivelul cel mai înalt în statul român.

Având în vedere sfera atribuțiilor ce intră în competența funcțiilor alese, este justificată vocația acestora la calitatea de subiect activ pentru infracțiunile de serviciu sau în legătură cu acesta, cum este și cea de conflict de interese.

Elementul material al infracțiunii se realizează printr-o acțiune de îndeplinire a unui act ori participarea la luarea unei decizii.

Termenul de act este folosit în incriminarea infracțiunii de conflict de interese în sensul de operație care trebuie efectuată de funcționarul public, conform atribuțiilor acestuia de serviciu și poate consta în întocmirea unui înscris, în elaborarea unor acte juridice, efectuarea unei constatări cu efecte juridice și alte operații date în competența unui serviciu al persoanei juridice de drept public.

Prin luarea de decizii se înțelege o hotărâre luată în urma examinării unei stări, situații, nevoi, prin care se urmărește producerea unor consecințe, realizarea unor obiective.

Totodată, participarea la luarea unor decizii presupune că făptuitorul să-și fi adus o contribuție la acea decizie în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

De asemenea, se reține că prin actul îndeplinit sau decizia la care a contribuit inculpatul a determinat, în mod concret, direct, obținerea unui folos material pentru fiica sa.

În acest sens, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reține că, prin „folos patrimonial” se înțelege orice fel de avantaj patrimonial (bunuri, împrumuturi, premii, prestări de servicii gratuite, promovarea în servicii).

Norma de incriminare nu cere ca folosul să fie unul injust (persoana angajată să nu existe, angajatul să nu fi prestat activități remunerate), ci numai că acesta să fi fost efectiv obținut printr-o procedură favorizantă.

Cu privire la latura subiectivă a infracțiunii de conflict de interese, se reține că inculpatul A. a declarat că deși nu contestă derularea evenimentelor în plan obiectiv, nu se consideră vinovat de comiterea infracțiunii pentru care este judecat, întrucât nu a avut reprezentarea că prin angajarea fiicei sale la biroul său parlamentar ar declanșa un conflict de interese, întrucât dispozițiile legale în materie nu conțineau o interdicție de angajare a rudelor. Totodată, inculpatul a susținut că infracțiunea de conflict de interese nu poate fi săvârșită decât în forma intenției directe, întrucât obținerea folosului injust reprezintă scopul infracțiunii, subliniind în acest context că nu a urmărit să fraudeze legea și a considerat că demersul său nu atinge sfera ilicitului penal

Raportând considerațiile teoretice la speța de față se constată că, prin angajarea fiicei sale inculpatul A. nu a făcut altceva decât să direcționeze banii publici, aflați la dispoziția sa, către un membru al familiei sale, iar datorită acestui interes personal de natură patrimonială, este îndeplinită condiția legală constând în neîndeplinirea atribuțiilor ce-i revin în calitate de deputat în Parlamentul României, în conformitate cu principiile care stau la baza exercitării demnității publice.

Astfel, se constată că la propunerea și cu avizul inculpatului a fost angajată în cadrul biroului său parlamentar din circumscripția electorală nr. 23 din Ialomița fiica sa B., în funcția de referent la biroul parlamentar al inculpatului, aceasta fiind remunerată din bani publici, fiind întrunit, așadar, elementul material al laturii obiective a infracțiunii de conflict de interese.

Relevanță în acest sens prezintă declarațiile martorilor D., C. și E. care au arătat, în esență, că formularea propunerii de angajare la biroul parlamentar ținea exclusiv de voința deputatului în cauză, ei neavând competența de a verifica sau de a stabili eventuale grade de rudenie ori situații de incompatibilitate sau de conflict între deputat și persoana propusă pentru angajare. Martorii au mai arătat că propunerea de angajare sosea însoțită de toate documentele necesare semnării contractului de prestări serviciu, acesta fiind de altfel semnat de parlamentar.

Prin urmare, în condițiile în care dreptul de a formula propunerile de angajare, de a încheia contracte civile în cadrul biroului său parlamentar aparținea exclusiv inculpatului, este evidentă intenția frauduloasă a acestuia de a acționa în interesul direct al familiei sale, în vederea obținerii de foloase materiale din bugetul Camerei Deputaților, beneficiara acestor venituri fiind fiica sa.

Sub aspectul laturii subiective, contrar susținerilor inculpatului, instanța de control judiciar reține că infracțiunea de conflict de interese se săvârșește cu intenție directă sau indirectă, făptuitorul prevăzând că, prin activitatea îndeplinită se realizează un folos material (patrimonial) în patrimoniul uneia dintre persoanele menționate în textul de lege, aducând astfel atingere relațiilor de serviciu și bunul mers al unității publice, urmărind sau acceptând un asemenea rezultat.

Inculpatul A. a acționat, în cauză, cu intenția de a-și avantaja un membru al familiei sale în obținerea de foloase materiale (patrimoniale), din fondurile Camerei Deputaților, beneficiarul acestor venituri (salariile încasate) fiind fiica sa.

Modalitatea și împrejurările concrete în care inculpatul a comis fapta reținută în sarcina sa, coroborate cu scopul urmărit prin incriminarea conflictului de interese constând în asigurarea unei comportări corecte a funcționarului public în exercitarea atribuțiilor de serviciu, în afara unor interese personale, conduc la concluzia că faptele prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Concluzionând, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că, atât în privința laturii obiective cât și a celei subiective sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese, motiv pentru care, în baza art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte, completul de 5 judecători, va respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 88 din 10 februarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2013.

Referitor la critica formulată de apelant privind incidența în cauză a principiului non bis in idem, instanța de control judiciar reține că pentru a fi aplicabilă garanția instituită de principiul non bis in idem, ambele proceduri trebui să fie desfășurate în urma formulării unei „acuzații în materie penală”.

Concret, pentru a se putea invoca autoritatea de lucru judecat se cer întrunite cumulativ următoarele condiții:

- existența unei hotărâri definitive;

- noul proces penal să se îndrepte în contra aceleiași persoane - elementul bis;

- noul proces penal să privească fapte identice ori fapte care sunt în mod substanțial aceleași - elementul idem.

În acord cu concluziile primei instanțe, instanța de control judiciar apreciază că sancțiunea disciplinară constând în diminuarea indemnizației cu 10% pe o perioadă de maximum 3 luni, aplicată inculpatului în temeiul dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, nu echivalează cu o hotărâre definitivă, condiția existenței un proces penal anterior neputând fi considerată îndeplinită în speță, și prin urmare nefiind incidentă autoritatea de lucru judecat.

Cumulul răspunderii disciplinare cu altă formă a răspunderii juridice, respectiv cu răspunderea penală este posibilă fără a se încălca prin aceasta principiul non bis in idem, dat fiind faptul că fiecare dintre normele juridice avute în vedere ocrotesc relații sociale diferite. De altfel, principiul interzice numai aplicarea pentru aceeași faptă ilicită, a două sau mai multe sancțiuni de aceeași natură.

În ceea ce privește proporționalizarea pedepsei amenzii aplicate inculpatului de către instanța de fond, aspect criticat, de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul motivelor de apel, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că, într-adevăr, în cauză, nu s-a realizat o evaluare judicioasă a criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen. anterior, nefiind valorificate în mod corespunzător toate împrejurările ce țin de faptele comise și de persoana inculpatului, situație în care a fost stabilită o sancțiune penală greșit individualizată, inaptă să asigure realizarea scopului preventiv-educativ prevăzut de art. 52 C. pen. anterior.

În acest sens, Înalta Curte, completul de 5 judecători, arată că, atunci când aplică pedeapsa, instanța de judecată trebuie să evalueze, pe de o parte, elementele ce țin de materialitatea faptei în sine, iar, pe de altă parte, datele referitoare la persoana inculpatului, numai examinate împreună aceste aspecte putând conduce la stabilirea în concret a periculozității sociale a celui pe care pedeapsa este chemată să-l reeduce.

Or, în cauză, față de circumstanțele reale ale comiterii infracțiunii și datele ce caracterizează persoana inculpatului (reținute, de altfel, chiar în cuprinsul hotărârii apelate), conduita bună a acestuia înainte de săvârșirea infracțiunii, precum și atitudinea sa procesuală corespunzătoare nu se înfățișează, în opinia completului de 5 judecători al Înaltei Curți, ca fiind împrejurări suficient de relevante pentru a justifica, în virtutea dispozițiilor art. 76 lit. e) din C. pen. anterior, aplicarea sancțiunii amenzii în cuantum de 2.000 RON.

Astfel, analizând gravitatea faptei pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată și condamnat în primă instanță, Înalta Curte, completul de 5 judecători, apreciază că activitatea infracțională desfășurata de inculpat, prin care s-a adus o atingere însemnată relațiilor sociale referitoare la îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor conferite de calitatea de deputat în Parlamentul României, consecințele produse - constând în procurarea unor foloase materiale pentru fiica sa și implicit pentru sine - precum și calitatea în care inculpatul a săvârșit infracțiunea - în scopul satisfacerii unor interese personale - confirmă concluziile instanței de fond, în sensul că faptele săvârșite de aceasta prezintă, în concret, gradul de pericol social al infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, acțiunile ilicite reținute în sarcina sa, prin atingerea importantă adusă valorilor sociale ocrotite de lege și prin conținutul lor concret, justificând, în raport cu aspectele anterior menționate, aplicarea unei pedepse cu închisoare, iar nu aplicarea sancțiunii amenzii în cuantum de 2.000 RON.

Ca urmare, în raport cu toate aceste elemente legate de faptele comise și de persoana inculpatului Înalta Curte, completul de 5 judecători, apreciază că stabilirea unei pedepse într-un cuantum egal cu minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea de conflict de interese, prevăzută de art. 253¹ C. pen. anterior, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 2 ani și 6 luni, stabilit conform dispozițiilor art. 82 C. pen. anterior, este îndestulătoare pentru a îl determina pe inculpatul din prezenta cauză să conștientizeze consecințele conduitei sale ilicite și să adopte, pe viitor, o atitudine de respect față de valorile sociale ocrotite de lege, realizându-se, astfel, scopul pedepsei, așa cum este reglementat de art. 52 C. pen.

Totodată, față de natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, de împrejurările cauzei și de persoana inculpatului A., în conformitate cu dispozițiile art. 71 alin. (3) din C. pen. anterior, se va constata nedemnitatea acestuia în exercitarea:

1. dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptului de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.;

2. dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen., aceste drepturi urmând a fi avute în vedere pentru stabilirea conținutului pedepsei accesorii.

De altfel, se reține că aceasta a fost evaluarea completului de 5 judecători în alte spețe similare, respectiv decizia penală nr. 113 din 14 septembrie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/1/2015, decizia penală nr. 142 din 12 octombrie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/1/2015, decizia penală, decizia penală nr. 32 din data de 9 martie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/1/2015.

Prin urmare, pentru considerentele, și în limitele, mai sus menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, va admite apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. 88 din 10 februarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2013, va desființa, în parte, sentința penală apelată și rejudecând:

În temeiul dispozițiilor art. 253¹ C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen., prin înlăturarea dispozițiilor art. 74 lit. a), lit. c) și art. 76 lit. e) C. pen. anterior, va condamna pe inculpatul A. la pedeapsa de 6 luni închisoare.

Totodată, va fi aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. anterior, în condițiile și pe durata prevăzută de art. 71 C. pen. anterior.

În baza art. 81, 82 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen., se va suspenda condiționat executarea pedepsei principale pe un termen de încercare de 2 ani și 6 luni, stabilit conform dispozițiilor art. 82 C. pen. anterior.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii va fi suspendată și executarea pedepsei accesorii.

În temeiul art. 359 C. proc. pen. anterior va fi atrasă atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 din C. pen. anterior privind cazurile de revocare a suspendării condiționate a executării pedepsei.

Vor fi înlăturate dispozițiile art. 63¹ C. pen. anterior privind înlocuirea pedepsei amenzii în caz de sustragere de la executare cu rea credință.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

Va fi respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 88 din 10 februarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2013.

În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen. apelantul inculpat va fi obligat la plata sumei de 265 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 65 RON reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. 88 din 10 februarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2013.

Desființează, în parte, sentința penală apelată și rejudecând:

În temeiul dispozițiilor art. 253¹ C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen., prin înlăturarea dispozițiilor art. 74 lit. a), lit. c) și art. 76 lit. e) C. pen. anterior, condamnă pe inculpatul A. la pedeapsa de 6 luni închisoare.

Aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a)) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. anterior, în condițiile și pe durata prevăzută de art. 71 C. pen. anterior.

În baza art. 81, 82 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen., suspendă condiționat executarea pedepsei principale pe un termen de încercare de 2 ani și 6 luni, stabilit conform dispozițiilor art. 82 C. pen. anterior.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii se suspendă și executarea pedepsei accesorii.

În temeiul art. 359 C. proc. pen. anterior atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 din C. pen. anterior privind cazurile de revocare a suspendării condiționate a executării pedepsei.

Înlătură dispozițiile art. 63¹ C. pen. anterior privind înlocuirea pedepsei amenzii în caz de sustragere de la executare cu rea credință.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 88 din 10 februarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2013.

Obligă apelantul inculpat la plata sumei de 265 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 65 RON reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 22 februarie 2016.