Decizia penală nr. 60/2015
Asupra apelului de față,
În baza lucrărilor din dosar, constată:
A. Judecata în fond
Prin sentința penală nr. 30 din 19 ianuarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în baza art. 386 C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. din infracțiunea prevăzută de art. 2531 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (trei acte materiale) și art. 5 alin. (1) din noul C. pen. [art. 301 alin. (1) din noul C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din noul C. pen.], în infracțiunile prevăzute de art. 2531 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (două acte materiale) și art. 5 alin. (1) din noul C. pen. și de art. 2531 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 din noul C. pen. și art. 33 lit. a) C. pen. anterior.
În baza art. 2531 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (două acte materiale) și art. 5 din noul C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese.
În baza art. 2531 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. anterior a contopit cele două pedepse de 1 an și 6 luni închisoare și de 6 luni închisoare și a dispus ca inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an și 6 luni închisoare.
În baza art. 81 C. pen., a suspendat condiționat executarea pedepsei principale rezultante de 1 an și 6 luni pe durata termenului de încercare de 3 ani și 6 luni stabilit în conformitate cu dispozițiile art. 82 C. pen.
În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) C. pen., ca pedeapsă accesorie, iar în baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii se suspendă și executarea pedepselor accesorii.
În baza art. 359 C. proc. pen., a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. și a obligat inculpatul la plata sumei de 600 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 724/1/2013 din 20 mai 2014 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii de conflict de interese în formă continuată, prevăzută de art. 2531 alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și cu aplicarea art. 5 alin. (1) din noul C. pen. [art. 301 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.].
În fapt, în perioada mai 2008 - aprilie 2009, la propunerea și cu avizul inculpatului A., părinții săi, B. și C. au fost angajați, în cadrul biroului său parlamentar din Circumscripția electorală nr. 5 Bihor, prin contracte individuale de muncă pe durata determinată.
În concret, la data de 13 mai 2008, urmare cererii de încadrare în muncă formulată de inculpatul A., între Camera Deputaților și B. (tatăl inculpatului) s-a încheiat contractul individual de muncă nr. 3841 din 13 mai 2008, pentru perioada 12 mai 2008 - sfârșitul mandatului de deputat. Conform contractului, B. a fost angajat în funcția de șef de cabinet, cu un salariu de bază brut lunar de 1.052 RON, cu spor de 25% pentru vechimea în muncă și 15% alte sporuri, activitatea acestuia urmând a fi desfășurată în cadrul Circumscripției electorale nr. 5 Bihor, la biroul parlamentar al deputatului A., din localitatea Oradea.
La data de 15 decembrie 2008, urmare cererii de încadrare în muncă formulată de inculpatul A., între Camera Deputaților și B. (tatăl inculpatului) s-a încheiat contractul individual de muncă nr. 3841 din 15 decembrie 2008, pentru perioada 15 decembrie 2008 - sfârșitul mandatului de deputat. Conform contractului, B. a fost angajat în funcția de șef de cabinet, cu un salariu de bază brut lunar de 1.110 RON și cu un spor de 25% pentru vechimea în muncă, activitatea acestuia urmând a fi desfășurată în cadrul Circumscripției electorale nr. 5 Bihor, la biroul parlamentar al deputatului A., din localitatea Suplacu de Barcău. Contractul a încetat la data de 01 aprilie 2009, prin acordul părților (Ordinul nr. 309 din 09 aprilie 2009 al Secretarului general al Camerei Deputaților);
La data de 01 aprilie 2009, urmare cererii de încadrare în muncă formulată de inculpatul A., între Camera Deputaților și C. (mama inculpatului) s-a încheiat contractul individual de muncă nr. 4802 din 01 aprilie 2009, pentru perioada 01 aprilie 2009 - sfârșitul mandatului de deputat. Conform contractului, C. a fost angajată în funcția de șef de cabinet, cu un salariu de bază brut lunar de 1.110 RON și cu un spor de 25% pentru vechimea în muncă, activitatea acesteia urmând a fi desfășurată în cadrul Circumscripției electorale nr. 5 Bihor, la biroul parlamentar al deputatului A., din localitatea Oradea. Contractul a încetat la data de 17 octombrie 2011, prin demisia formulată de C., determinată de declanșarea verificărilor inițiate de către Agenția Națională de Integritate (Ordinul nr. 1306 din 26 octombrie 2011 al Secretarului general al Camerei Deputaților).
În baza contractelor sus-menționate B. și C. au obținut venituri salariale în cuantum total de 39.180 RON.
În drept, s-a reținut că faptele inculpatului A., constând în aceea că, în calitatea de deputat în Parlamentul României a propus angajarea tatălui său, B., în calitate de șef de cabinet în cadrul Biroului parlamentar din Circumscripția electorală nr. 5 Bihor și a avizat contractele individuale de muncă ale acestuia din data de 13 mai 2008 și din data de 15 decembrie 2008, încheiate cu Camera Deputaților, respectiv a propus angajarea mamei sale, C., în calitate de șef de cabinet în cadrul aceluiași birou parlamentar și a avizat contractul individual de muncă al acesteia din 1 aprilie 2009, decizii în urma cărora aceștia au realizat în mod direct un folos material (patrimonial) în sumă totală de 39.180 RON, sumă plătită din bugetul Camerei Deputaților, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese în formă continuată, prevăzută art. 2531 alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (trei acte materiale, respectiv cele descrise la pct. II A) și cu aplicarea art. 5 alin. (1) din noul C. pen. [art. 301 alin. (1) din noul C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din noul C. pen.].
Având în vedere intervalul de timp în care s-au derulat evenimentele, similaritatea modului de acțiune, precum și faptul evident că s-a tins la obținerea aceluiași rezultat concret s-au reținut dispozițiile art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.
În dovedirea situației de fapt au fost avute în vedere următoarele mijloace de probă: raportul de evaluare A.N.I. din 11 noiembrie 2013 și actele/înscrisurile aferente; actele/înscrisurile transmise cu adresa din 12 decembrie 2013 a Camerei Deputaților; copiile certificate ale contractelor individuale de muncă nr. 3841 din 13 mai 2008 și din 15 decembrie 2008 și nr. 4802 din 1 aprilie 2009, precum și cererile de încadrare în muncă formulate de inculpat în calitate de deputat; declarațiile martorilor D. și E.; declarațiile inculpatului.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 2 iunie 2014.
Prin încheierea nr. 676 din 7 iulie 2014, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară, au fost respinse ca nefondate cererile și excepțiile formulate de inculpat, s-a constatat legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală în Dosarul nr. x/P/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, și s-a dispus începerea judecății.
Hotărârea sus-menționată a rămas definitivă prin încheierea nr. 34/C din 27 august 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/1/2014 prin care s-a respins ca nefondată contestația formulată de contestatorul inculpat A.
Prealabil examinării actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a constatat că este instanța competentă să soluționeze prezenta cauză, având în vedere calitatea de deputat a inculpatului A. care a fost ales în Parlamentul României în legislatura 2004-2008, 2008-2012 și reales în legislatura 2012-2016.
În conformitate cu dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor [devenit art. 38 alin. (9)] „angajarea personalului birourilor parlamentare ale deputaților (…) se face prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil. În cazul angajării pe baza unui contract de muncă pe durata determinată, încadrarea salariaților se face prin ordin al secretarului general al Camerei Deputaților (…) la propunerea deputaților (…) în cauză, iar în cazul contractului civil, acesta se încheie între deputații (…) în cauză și persoana fizică”.
Potrivit art. 38 alin. (5) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor, drepturile bănești ale persoanelor angajate la birourile parlamentare ale senatorilor și deputaților se asigură din sumele forfetare alocate lunar demnitarilor (suma echivalentă cu o indemnizație și jumătate brută a deputatului, respectiv a senatorului).
Conform art. 6 alin. (7) din Hotărârea nr. 1 din 30 mai 2006 pentru aprobarea Normelor privind modul de utilizare și justificare a sumei forfetare aferente cheltuielilor efectuate de deputați și senatori în circumscripțiile electorale (act normativ în vigoare până în anul 2013), în cazul contractelor individuale de muncă (în care conform legii, deputatul nu este parte), parlamentarul completează o „cerere de încadrare în muncă pe durată determinată” (formular tip) prin care solicită angajarea unei persoane, indicând numele acesteia, funcția conform nomenclatorului funcțiilor, salariul și perioada de încadrare.
Dosarul conținând formularul de contract individual de muncă semnat de viitorul angajat și documentele specifice angajării (acte de stare civilă, acte de studii, avize medicale, fișa de cazier etc.) se depun la Direcția resurse umane din Camera Deputaților, unde este verificat și avizat și ulterior este trimis pentru avizare la Direcția salarizare și la Serviciul juridic.
Contractul de muncă se supune și avizării deputatului care a formulat solicitarea de angajare, avizele concretizându-se prin semnarea formularului de contract la rubricile corespunzătoare.
După obținerea tuturor avizelor, contractul individual de muncă este prezentat spre semnare Secretarului General al Camerei Deputaților, ca reprezentant legal al Camerei Deputaților, moment din care se consideră perfectat.
În privința contractelor civile, acestea se încheie direct între deputat, în calitate de beneficiar și persoana fizică, în calitate de prestator, fără a fi necesară vreo altă viză, singura obligație a deputatului beneficiar vizează depunerea unui exemplar al contractului civil la Direcția resurse umane din Camera Deputaților, activitate formală deoarece contractul își produce efectele de la data încheierii.
La data de 13 mai 2008, urmare cererii de încadrare în muncă pe care a formulat-o inculpatul, între Camera Deputaților și B. (tatăl său) s-a încheiat contractul individual de muncă nr. 3841 din 13 mai 2008 pentru perioada 12 mai 2008 - sfârșitul mandatului de deputat, contract în baza căruia B. a fost angajat în funcția de șef de cabinet, cu un salariu de bază brut lunar în sumă de 1.052 RON, un spor de 25% pentru vechimea în muncă și 15% alte sporuri, activitatea desfășurându-se în cadrul Circumscripției electorale nr. 5 Bihor, la biroul parlamentar al inculpatului din mun. Oradea.
Urmare cererii de încadrare în muncă formulate de inculpat la data de 15 decembrie 2008, între Camera Deputaților și B. (tatăl inculpatului) s-a încheiat contractul individual de muncă nr. 3841 din 15 decembrie 2008, pentru perioada 15 decembrie 2008 - sfârșitul mandatului de deputat. Conform contractului sus-menționat, B. a fost angajat în funcția de șef de cabinet, cu un salariu de bază brut lunar de 1.110 RON și cu un spor de 25% pentru vechimea în muncă, activitatea acestuia urmând a fi desfășurată în cadrul Circumscripției electorale nr. 5 Bihor la Biroul parlamentar al inculpatului din localitatea Suplacu de Barcău. Contractul sus-menționat a încetat la data de 1 aprilie 2009 prin acordul părților, conform Ordinului nr. 309 din 9 aprilie 2009 al Secretarului General al Camerei Deputaților.
La data de 1 aprilie 2009, urmare cererii de încadrare în muncă formulate de inculpatul A., între Camera Deputaților și C. (mama inculpatului) s-a încheiat contractul individual de muncă nr. 4802 din 1 aprilie 2009 pentru perioada 1 aprilie 2009 - sfârșitul mandatului, contract conform căruia, cea din urmă a fost angajată în funcția de șef de cabinet, cu un salariu de bază brut lunar de 1.110 RON și cu un spor de 25% pentru vechimea în muncă. Activitatea mamei inculpatului urma să fie desfășurată în cadrul Circumscripției electorale nr. 5 Bihor, la biroul parlamentar al acestuia din localitatea Oradea. Contractul a încetat la data de 17 octombrie 2011 prin demisia numitei C., determinată de declanșarea verificărilor inițiate de Agenția Națională de Integritate care a sesizat parchetul la data de 11 noiembrie 2013, prin raportul de evaluare din 11 noiembrie 2013, în care a reținut nerespectarea de către inculpat a dispozițiilor legale ce reglementează conflictul de interese, prin facilitarea angajării părinților săi în cadrul biroului parlamentar.
În declarațiile date atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza cercetării judecătorești, inculpatul a recunoscut faptul că la biroul său parlamentar au fost angajați părinții săi B. și C. însă și-a susținut nevinovăția sub aspectul comiterii infracțiunii de conflict de interese, sens în care a precizat că nu exista nicio interdicție legală privind angajarea la birourile parlamentare a membrilor de familie ai deputaților și senatorilor, că decizia angajării în muncă a salariatului aparține Secretarului general al Camerei Deputaților și personalului din Secretariatul General al Camerei Deputaților (Direcțiile de resurse umane, juridică, salarizare), că era necesar ca angajații biroului parlamentar să fie persoane de încredere cu care să poată fi în contact permanent și că parlamentarii nu sunt funcționari publici.
A mai arătat inculpatul că, în ce privește latura obiectivă a infracțiunii, nu sunt întrunite cerințele elementului material, lipsind condiția referitoare la îndeplinirea unui act sau la participarea la luarea unei decizii în calitate de funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu și nici cerința urmării imediate, neputându-se afirma că fapta are drept rezultat periclitarea bunului mers al activității unei instituții publice, persoane fizice sau juridice.
Analizând, în concret, apărările formulate de inculpat, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a constatat că sub aspectul conținutului normativ al infracțiunii de conflict de interese, dispoziția din noul C. pen. (art. 301) este aproape identică cu reglementarea anterioară (art. 2531 C. pen. anterior), schimbările intervenite în modul de redactare a textului de incriminare nemodificând elementele constitutive ale infracțiunii. Astfel, ambele incriminări presupun, în esență, existența unui interes de natură patrimonială din partea unui funcționar public, care îi influențează imparțialitatea în îndeplinirea atribuțiilor conferite de legi și regulamente, activitatea de serviciu a acestuia constând în îndeplinirea unui act sau participarea la luarea unei decizii fiind lipsită de obiectivitate datorită interesului de natură patrimonială care îl animă, aspect de natură să afecteze în sens negativ relațiile de serviciu.
Prin urmare, potrivit ambelor reglementări, subiectul activ al infracțiunii de conflict de interese este unul calificat, putând fi numai un funcționar public, în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 147 C. pen. anterior (în cazul infracțiunii prevăzută de art. 2531), respectiv de art. 175 din noul C. pen. (în cazul infracțiunii prevăzută de art. 301).
În accepțiunea dispozițiilor art. 147 C. pen. anterior, prin funcționar public se înțelegea „orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145”.
Art. 145 C. pen. anterior definește termenul public ca fiind „tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii sunt de interes public”.
În noul C. pen., art. 175 alin. (1) lit. a) definește „funcționarul public”ca fiind persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești, iar art. 176 definește termenul „public” ca fiind tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică.
Indiferent dacă semnificația penală a conceptului de funcționar public este dată de art. 147 C. pen. anterior sau de reglementarea în vigoare (art. 175), Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a apreciat că aceasta nu coincide cu înțelesul pe care aceeași noțiune o are în alte domenii de drept, spre exemplu în dreptul administrativ căruia îi este specifică, sfera de cuprindere a conceptului de funcționar public în dreptul penal fiind mult mai largă decât aceea la care se referă art. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată.
În sensul celor mai sus menționate s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în M. Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014 prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. I pct. 5 și ale art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea și completarea unor acte normative și articolul unic din Legea pentru modificarea art. 2531 C. pen., în considerentele căreia se arată că, „Semnificația noțiunii de funcționar public din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de funcționar din dreptul administrativ (…) potrivit legii penale, noțiunile de funcționar public și de funcționar au un înțeles mai larg decât acela din dreptul administrativ datorită atât caracterului relațiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât și faptului că exigențele de apărare a avutului și de promovare a intereselor colectivității impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal (…) în legea penală, funcționarul este definit exclusiv după criteriul funcției pe care o deține sau, cu alte cuvinte, dacă își exercită activitatea în serviciul unei unități determinate prin legea penală, supus unui anumit statut și regim juridic”.
Ca atare, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a constatat că potrivit legii penale, pentru a avea calitatea de funcționar public și a fi, deci, subiect activ al infracțiunii de conflict de interese, persoana acuzată de comiterea faptei trebuie să se încadreze în una dintre categoriile la care se referă art. 147 C. pen. anterior (în cazul infracțiunii prevăzută de art. 2531) respectiv de art. 175 din noul C. pen. (în cazul infracțiunii prevăzută de art. 301), neavând relevanță statutul profesional al acesteia, și anume, dacă își exercită demnitatea, funcția, profesia, ocupația sau însărcinarea în baza unei legi generale (codul muncii) ori a unei legi speciale, titlul sau modul în care a fost investită, respectiv dacă a fost numită sau aleasă, durata mandatului, funcției ori însărcinării, dacă beneficiază sau nu de remunerație (salariu ori indemnizație).
Din punct de vedere administrativ, deputații și senatorii nu au o „fișă a postului” care să le stabilească în concret atribuțiile de serviciu însă, acestea derivă din interpretarea și corelarea dispozițiilor legale aplicabile, fiind prevăzute sub forma competențelor drepturilor, obligațiilor, interdicțiilor și incompatibilităților.
Prin Decizia nr. 279/2006 a Curții Constituționale prin care, între altele, s-a constatat că dispozițiile art. 38-41 din Legea nr. 96/2006 sunt constituționale s-a arătat că, „suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, iar Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român. Această poziționare a Parlamentului în sistemul autorităților publice implică recunoașterea în favoarea deputaților și senatorilor a unui statut special, cuprinzând și măsuri de protecție a demnității publice pe care o exercită, de natură să le asigure independența și prestigiul necesar în îndeplinirea atribuțiilor, la adăpost de constrângeri materiale și tentații de corupție”.
Tot în legătură cu statutul parlamentarilor, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 81 din 27 februarie 2013, sesizată în baza dispozițiilor art. 146 lit. a) din Constituție, analizând constituționalitatea proiectului Legii de modificare a Legii nr. 96/2006 a arătat că „(…) statutul constituțional și legal al membrilor Parlamentului, ca reprezentanți ai poporului, este diferit de statutul funcționarilor publici și, în general, de al celorlalți cetățeni, ceea ce determină, în consecință, particularități cu privire la exercitarea anumitor drepturi, dar, că acest statut nu poate fi reținut ca justificând o diferență de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane cărora li se aplică Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice. Aceasta întrucât, din perspectiva obiectului și scopului acestei reglementări, care vizează asigurarea integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și prevenirea corupției instituționale, toate persoanele menționate la art. 1 alin. (1) din lege se află în aceeași situație juridică, circumscrisă încă din titlul reglementării, prin sintagma „funcții și demnități publice”, în considerarea căreia le revin obligații specifice.
Concluzionând, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a reținut că parlamentarii au calitatea de funcționari publici în sensul normei penale (în ambele reglementări, art. 2531 C. pen. anterior și art. 301 din noul C. pen.), fiind prin urmare, subiecți activi ai infracțiunii de conflict de interese.
În ce privește susținerea inculpatului în sensul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese sub aspectul laturii subiective motivat de faptul că niciun act normativ și nici legea privind Statutul deputaților și senatorilor (în vigoare la data faptelor) nu impuneau în mod expres vreo restricție cu privire la persoana angajată, că până la declanșarea verificărilor de către inspectorii Agenției Naționale de Integritate, nici personalul din cadrul Secretariatului General al Camerei Deputaților, care se ocupa efectiv de formele de angajare, nu și-a pus problema existenței unui conflict de interese în situația angajării rudelor/membrilor familiei deputaților la birourile parlamentare. Problema a fost analizată la nivelul Comisiei permanente a Camerei Deputaților și Senatului care, la data de 18 octombrie 2011, a hotărât că angajarea rudelor senatorilor și deputaților la birourile parlamentare nu constituie conflict de interese, întrucât o bună desfășurare a activității la nivelul biroului parlamentar impunea angajarea unor persoane în care să poată avea deplină încredere, care să păstreze confidențialitatea. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a considerat că inculpatul a acționat cu forma de vinovăție cerută de lege, respectiv cu intenție directă, având reprezentarea că, prin faptele sale, realizează un folos material pentru părinții săi B. și C. și a urmărit producerea acestui rezultat prin comiterea infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată.
Așa cum rezultă din probele administrate în cauză, inculpatul în calitate de deputat în Parlamentul României a propus angajarea tatălui său B., în calitate de șef de cabinet în cadrul Biroului Parlamentar din Circumscripția electorală nr. 5 Bihor și a avizat contractul individual de muncă al acestuia nr. 3841 din data de 13 mai 2008 și contractul individual de muncă nr. 3841 din data de 15 decembrie 2008, încheiat cu Camera Deputaților, respectiv a propus angajarea mamei sale, C., în calitate de șef de cabinet în cadrul aceluiași birou parlamentar și a avizat contractul individual de muncă al acesteia nr. 4802 din 1 aprilie 2009, decizii în urma cărora cei doi au realizat în mod direct un folos material (patrimonial) în sumă de 39.180 RON, sumă plătită din bugetul Camerei Deputaților.
Atât art. 2531 C. pen. anterior, cât și art. 301 din noul C. pen. care a preluat, în esență, reglementarea anterioară, instituie, ca și element care întregește latura obiectivă a infracțiunii de conflict de interese condiția ca, prin actul îndeplinit sau decizia la care a participat funcționarul public în exercitarea atribuțiilor de serviciu, să se fi realizat/obținut, direct sau indirect, un folos patrimonial pentru sine sau pentru una dintre celelalte persoane prohibite de lege. Niciunul dintre textele de lege sus-menționate nu vorbește însă, de realizarea/obținerea unui folos material necuvenit sau nelegitim, căci ceea ce s-a urmărit prin prevederea faptei ca infracțiune este ocrotirea acelor relații sociale referitoare la îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor de serviciu de către funcționarii publici, iar nu apărarea relațiilor sociale referitoare la obținerea ilicită a foloaselor patrimoniale.
În același sens s-a pronunțat și instanța de contencios constituțional cu ocazia soluționării obiecției de constituționalitate a dispozițiilor articolului unic al Legii pentru modificarea art. 2531 C. pen., arătând în considerentele Deciziei nr. 2 din 15 ianuarie 2014 publicată în M. Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014 că „finalitatea legii este aceea de a crea premisele ca persoana care deține o demnitate sau o funcție publică să-și îndeplinească cu obiectivitate atribuțiile care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative, să-și exercite activitatea de serviciu cu respectarea principiilor imparțialității, integrității, transparenței deciziei și supremației interesului public, iar nu în scopul realizării unor interese personale de natură patrimonială care să prejudicieze interesul public și să afecteze încrederea cetățenilor în instituțiile statului (…) prevederea condiției caracterului necuvenit al folosului obținut (introdusă prin dispozițiile articolului unic al Legii pentru modificarea art. 2531 C. pen.), fiind lipsită de fundament, în raport cu obiectul juridic special al acestei infracțiuni, respectiv relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a activității de serviciu, activitate care nu se poate realiza în condițiile îndeplinirii unor acte cu încălcarea principiilor imparțialității, integrității, transparenței deciziei și supremației interesului public în exercitarea demnităților și funcțiilor publice”.
Astfel, conflictul de interese nu poate presupune doar obținerea unor foloase materiale necuvenite, ci obținerea oricărui tip de folos întrucât, incriminarea nu urmărește sancționarea unor situații în care sunt încălcate normele legale care conferă temei și justificare obținerii unor foloase materiale, ci a situațiilor în care exercitarea imparțială a atribuțiilor de serviciu ale funcționarului public ar putea fi afectată.
Deși la data de 18 octombrie 2011, Comisia permanentă a Camerei Deputaților și Senatului privind Statutul Deputaților și al Senatorilor, constituită în temeiul art. 60 din Legea nr. 96/2006 republicată, reunită în vederea analizării și interpretării unitare a prevederilor art. 38 alin. (6) din aceeași lege a hotărât că „situația de conflict de interese nu poate fi reținută în privința angajării personalului birourilor parlamentare ale deputaților și senatorilor, prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil, indiferent de calitatea persoanei angajate” (Hotărârea din data de 18 octombrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea a II-a nr. 29/C din 19 octombrie 2011), această comisie nu este organ de legiferare, interpretare ori de aplicare a legii în materie penală, astfel încât nu se poate substitui legiuitorului și nici puterii judecătorești și nu poate formula aprecieri cu valoare de principiu ori de îndrumare în ceea ce privește existența unei infracțiuni, a întrunirii sau nu a elementelor constitutive ale acesteia și/sau a sferei de aplicare a unor norme de incriminare. În aceste condiții Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a apreciat că hotărârea pronunțată la data de 18 octombrie 2011 nu este de natură să împiedice sau să limiteze în nici un fel incidența dispozițiilor art. 2531 C. pen. anterior, respectiv ale art. 301 din noul C. pen.
Referitor la susținerea inculpatului în sensul relației de deplină încredere și confidențialitate pe care trebuia să o aibă cu persoanele angajate și colaboratorii, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a reținut, în acord cu concluzia parchetului, că nici aceasta nu poate fi reținută ca valabilă și exoneratoare de răspundere penală.
În condițiile în care dreptul de a formula propuneri de angajare și de a încheia contractele în cadrul biroului parlamentar aparținea exclusiv parlamentarului, prin declanșarea procedurilor de angajare a membrilor familiei sale, interesul inculpatului de a veni în sprijinul rezolvării problemelor comunității slovace pe care o reprezenta a fost subsumat interesului său particular, context în care apare evidentă intenția sa frauduloasă de a acționa în interesul direct al membrilor familiei sale, cărora le-a facilitat obținerea de foloase materiale din bugetul Camerei Deputaților.
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a apreciat că nici susținerea inculpatului, potrivit căreia nu poate fi reținută în sarcina sa infracțiunea de conflict de interese deoarece decizia angajării în muncă aparținea Secretarului General al Camerei Deputaților și personalului din cadrul Secretariatului General al Camerei Deputaților (Direcțiile Resurse Umane, Juridică și Salarizare), nu poate fi primită în raport de declarațiile date de martorul F. (Secretarul General al Camerei Deputaților la data faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul) din care rezultă, în esență, că angajarea personalului la birourile parlamentare ale deputaților se realiza la propunerea acestora, parlamentarul fiind cel care făcea selecția personalului și propunea persoana/persoanele ce urmau a fi angajate, prin formularea unei cereri tip pe care o depunea la Secretariatul General al Camerei Deputaților, celelalte direcții de specialitate, respectiv Direcția de Resurse Umane, Direcția Juridică și Direcția Salarizare având doar atribuția de a verifica dacă persoana propusă de parlamentar avea studii corespunzătoare pentru funcția pe care urma să o îndeplinească și dacă salariul propus de către deputat corespundea prevederilor legale. A mai declarat martorul că nu își amintește ca inculpatul să fi întrebat dacă prin angajarea părinților săi la Biroul parlamentar încalcă vreo dispoziție legală.
În sensul celor susținute de martorul F. sunt și declarațiile martorilor E. și D.
Concluzionând, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a constatat că infracțiunile pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată sunt prevăzute de legea penală și au fost comise de acesta cu forma de vinovăție cerută de lege.
Faptele inculpatului A., constând în aceea că în calitate de deputat în Parlamentul României, a propus angajarea tatălui său B., în calitate de șef de cabinet în cadrul Biroului Parlamentar din Circumscripția electorală nr. 5 Bihor și a avizat contractul individual de muncă al acestuia nr. 3841 din data de 13 mai 2008 și contractul individual de muncă nr. 3841 din data de 15 decembrie 2008 încheiate cu Camera Deputaților (decizii în baza cărora B. a obținut un salariu de bază brut lunar în sumă de 2.162 RON, plus sporul de 25% pentru vechimea în muncă și 15% alte sporuri), întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese comisă în formă continuată, prevăzută de art. 2531 C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 5 din noul C. pen. (două acte materiale).
Fapta aceluiași inculpat constând în aceea că, în calitate de deputat în Parlamentul României a propus angajarea mamei sale C. în calitate de șef de cabinet în cadrul Biroului Parlamentar din Circumscripția electorală nr. 5 Bihor și a avizat contractul individual de muncă al acesteia nr. 4802 din 1 aprilie 2009, decizie în urma căreia, C. a realizat un salariu de bază brut lunar în sumă de 1.110 RON și un spor de 25% pentru vechimea în muncă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese prevăzută de art. 2531 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 din noul C. pen.
Întrucât inculpatul a comis două infracțiuni de conflict de interese înainte de a fi fost condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele, în cauză s-au reținut dispozițiile art. 33 lit. a) C. pen. anterior referitoare la concursul real de infracțiuni.
În ce privește încadrarea juridică a faptelor, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a constatat că în mod greșit inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unei singure infracțiuni de conflict de interese comisă în formă continuată, prin reținerea a trei acte materiale.
Dispozițiile art. 41 alin. (2) C. pen. anterior care reglementează infracțiunea continuată cer a fi îndeplinite cumulativ mai multe condiții, respectiv: unitatea de persoană a făptuitorului; pluralitatea de acte săvârșite la diferite intervale de timp; unitatea de conținut a infracțiunii; unitatea de rezoluție infracțională. Dacă în privința primelor trei condiții s-a constatat îndeplinirea lor, referitor la cea din urmă condiție, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a apreciat că se impun următoarele precizări:
Unitatea de rezoluție infracțională reprezintă liantul, de ordin subiectiv, care unește acțiunile sau inacțiunile săvârșite, într-o unitate infracțională, făcând ca ele să-și piardă statutul de infracțiuni independente și, totodată, constituie criteriul de deosebire a infracțiunii continuate de concursul omogen de infracțiuni.
Prin „rezoluție” se înțelege elementul subiectiv al infracțiunii intenționate cu ambii săi factori, volitiv și intelectiv care însă, au un specific în cazul infracțiunii continuate. Sub aspectul factorului intelectiv, rezoluția unică ce caracterizează infracțiunea continuată constă în reprezentarea în ansamblu, globală a activității infracționale, inclusiv a realizării ei, prin acțiuni sau inacțiuni repetate și a rezultatului său total, iar sub aspectul factorului volitiv, ea constă în voința de a săvârși treptat acțiunile sau inacțiunile componente ale acelei activități ce trebuie evaluată în unitatea sa. Pe lângă existența rezoluției unice, fiecare act, la rândul său, este însoțit de o poziție psihică proprie, care presupune reactualizarea factorilor psihici inițiali și survenirea unor factori noi ce însoțesc fiecare acțiune în parte.
Rezoluția infracțională trebuie să fie conturată în linii generale, în ansamblu, cu posibilitatea survenirii unor noi împrejurări caracteristice fiecărei acțiuni. Prin urmare, unitatea hotărârii infracționale presupune reprezentarea de la început a activității materiale corespunzătoare laturii obiective a infracțiunii, ceea ce înseamnă că în momentul luării hotărârii autorul trebuie să fi avut imaginea de ansamblu a faptelor pe care le va comite. În cazul în care, în cursul desfășurării activității infracționale, intervine o schimbare a condițiilor obiective care presupune luarea unor noi măsuri pentru a face posibilă continuarea activității ilicite, este posibil ca aceasta să nu afecteze unitatea de rezoluție.
În ipoteza în care făptuitorul a luat o hotărâre generică de a comite în viitor mai multe infracțiuni de un anumit tip, fără a avea reprezentarea în mod concret a faptelor pe care le va săvârși, nu vom fi în prezența elementului subiectiv, unificator al acțiunilor/inacțiunilor săvârșite, care vor constitui tot atâtea infracțiuni autonome, în concurs.
Raportând considerațiile teoretice sus-menționate la speța dedusă judecății, prima instanță a constatat că în privința infracțiunii de conflict de interese descrisă în actul de sesizare a instanței la pct. II A 1, 2 sunt incidente dispozițiile art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, inculpatul având de la început (13 mai 2008) reprezentarea activității materiale corespunzătoare laturii obiective a infracțiunii inclusiv a realizării ei prin acțiuni repetate (depunerea la datele de 13 mai 2008 și 15 decembrie 2008 a cererilor de încadrare în muncă și avizarea contractelor de muncă nr. 3841 din 13 mai 2008 și nr. 3841 din 15 decembrie 2008 în baza cărora tatăl său a fost angajat în funcția de șef de cabinet la Biroul său parlamentar din Circumscripția electorală nr. 5 Bihor) și a rezultatului său total. Această concluzie rezidă din chiar declarațiile inculpatului în care a arătat că prin angajarea tatălui său a urmărit rezolvarea problemelor comunității slovace, ce vizau cu preponderență aspecte legate de interpretarea unor dispoziții legale din Legea pensiilor.
În ce privește fapta descrisă la pct. II A 3, în actul de sesizare a instanței, instanța de fond a apreciat că este o infracțiune distinctă și nu un act material ce intră în conținutul infracțiunii continuate menționate la pct. II A 1, 2 din rechizitoriu. Având în vedere chiar declarațiile date de inculpat, în sensul că începând cu luna aprilie 2009, întrucât problemele a căror rezolvare o solicita comunitatea slovacă, pe care o reprezenta în Parlamentul României vizau aspecte legate de fondul funciar, a decis angajarea mamei sale în cadrul Biroului său parlamentar în considerarea faptului că aceasta cunoștea legislația în domeniu prin prisma activității desfășurate anterior în calitate de secretar al Primăriilor Suplacu de Barcău și Șinteu.
Prin urmare, întrucât inculpatul nu a avut de la începutul activității sale infracționale (13 mai 2008) reprezentarea în mod concret a faptelor pe care urma să le comită, nici măcar în linii generale, în privința infracțiunii descrise la pct. II A.3, instanța de fond a apreciat că nu există un element subiectiv unificator al acțiunilor săvârșite, neputând fi, deci, vorba de o rezoluție infracțională unică în sensul art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, cu consecința reținerii unei acțiuni ce intră în conținutul constitutiv al infracțiunii continuate descrise la pct. II A 1, 2, ci de o infracțiune distinctă.
În ce privește legea penală mai favorabilă aplicabilă inculpatului, conform prevederilor art. 5 din noul C. pen., având în vedere cele statuate cu caracter obligatoriu, prin Decizia Curții Constituționale nr. 265 din 06 mai 2014, publicată în M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014, în sensul că dispozițiile art. 5 C. pen. sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile și, realizând o comparare a prevederilor din ambele coduri în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiții de incriminare, de tragere la răspundere penală și de sancționare) și cu privire la fiecare instituție incidentă în speța dedusă judecății și, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive care este mai blândă în ansamblul dispozițiilor sale, instanța de fond a constatat că legea penală mai favorabilă este Codul penal anterior, acesta fiind cel care conduce, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru inculpat.
Astfel, potrivit art. 2531 C. pen. anterior, conflictul de interese se pedepsea cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Potrivit art. 301 din noul C. pen. care, instituie aceleași condiții de incriminare a faptei, limita minimă a pedepsei fiind însă majorată la 1 an închisoare, deci sub aspectul limitei minime a pedepsei, Codul penal anterior este mai favorabil inculpatului.
Și din perspectiva tratamentului penal al pluralității de infracțiuni, sub forma concursului, constând în cumulul juridic cu spor facultativ (art. 34 C. pen. anterior) spre deosebire de noul C. pen. care prevede cumulul juridic cu spor fix și obligatoriu (art. 39), legea anterioară se învederează a fi mai avantajoasă, astfel încât instanța de fond a apreciat că legea penală aplicabilă este legea veche, aceasta fiind mai favorabilă inculpatului.
La individualizarea judiciară a pedepselor aplicate inculpatului, prima instanță a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. anterior, respectiv limitele de pedeapsă fixate în partea specială, gradul de pericol social al faptelor săvârșite, persoana infractorului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală, criterii în raport de care s-a apreciat că scopul preventiv și educativ al pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen. anterior, poate fi atins și fără executarea efectivă a acesteia, prin aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen. referitoare la suspendarea condiționată a executării pedepsei.
În concret, s-a avut în vedere modul și împrejurările comiterii faptelor deduse judecății, perioada de timp în care inculpatul a desfășurat activitatea infracțională ce se circumscrie infracțiunii de conflict de interese, caracterul repetat al acesteia, calitatea în care a acționat - deputat în Parlamentul României - importanța valorilor sociale vătămate prin săvârșirea faptelor, urmarea produsă, constând în procurarea unor importante foloase materiale pentru părinții săi, B. și C., cuantificate la suma de 39.180 RON, precum și faptul că activitatea infracțională a inculpatului a fost întreruptă numai datorită intervenției inspectorilor Agenției Naționale de Integritate.
Datele personale pozitive ale inculpatului, evidențiate prin înscrisurile depuse la dosar, au fost avute în vedere în operațiunea de individualizare judiciară a pedepselor, care au fost orientate spre limita minimă prevăzută de lege, fără aplicarea unui spor de pedeapsă, însă acestea nu au justificat prin ele însele aplicarea dispozițiilor art. 181 C. pen. anterior.
Modul și mijloacele de săvârșire a faptei, scopul urmărit, împrejurările în care fapta a fost comisă, urmarea produsă, conduita inculpatului, constând în nerecunoașterea faptei, criterii prevăzute în art. 181 alin. (2) C. pen. anterior și de care s-a ținut seama la aprecierea în concret a gradului de pericol social al infracțiuni, au fost de natură a conduce la concluzia că faptele deduse judecății prezintă gradul de pericol social al infracțiunilor, iar acțiunile ilicite reținute în sarcina sa, prin atingerea importantă adusă valorilor sociale ocrotite de lege și prin conținutul lor concret, justificând, în raport cu aspectele anterior menționate, aplicarea unei pedepse și nu a unei sancțiuni cu caracter administrativ dintre cele prevăzute de art. 91 C. pen. anterior.
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a considerat că nici cererea inculpatului de a se aplica dispozițiile art. 80 din noul C. pen., referitoare la renunțarea la aplicarea pedepsei, nu poate fi primită din perspectiva faptului că s-a reținut ca fiind mai favorabil Codul penal anterior. Or, prin Decizia nr. 265 din 06 mai 2014 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014, dispozițiile art. 5 din noul C. pen. sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.
B. Judecata în apel
Împotriva acestei sentințe, în termenul legal, inculpatul A. a formulat apel, dezvoltând în scris critici atât sub aspectul nelegalității cât și sub aspectul netemeiniciei, pentru ca la dezbaterea pe fond a apelului să solicite, în principal, reindividualizarea pedepsei aplicate.
În susținerea acestui motiv de apel inculpat a învederat că nu a negat evidența săvârșirii faptelor reținute în sarcina sa prin actul de inculpare, însă a învederat instanței că au fost săvârșite aflându-se într-o eroare de fapt, situație în care a apreciat că se poate face o reindividualizare a pedepselor, având în vedere circumstanțele atenuante personale, putând merge până la aplicarea unei amenzi penale, care, de altfel, face parte din practica instanței supreme.
Cauza a fost înregistrată pe rolul completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 27 februarie 2015, fiind fixat primul termen de judecată la data de 23 martie 2015.
La data de 15 martie 2015 apelantul inculpat A. a depus un memoriu cu motivele de apel, precum și un set de înscrisuri în susținerea apelului.
Prin încheierea de ședință din data de 23 martie 2015, Înalta Curte, completul de 5 judecători, a admis cererea de amânare a cauzei formulată de apărătorul ales al apelantului inculpat A. pentru imposibilitatea sa de prezentare.
La termenul de judecată din data de 20 aprilie 2015, Președintele Completului de 5 Judecători i-a pus în vedere apelantului inculpat să precizeze dacă dorește să dea declarație în fața instanței de apel, în conformitate cu prevederile art. 420 alin. (4) C. proc. pen., raportat la prevederile art. 378 C. proc. pen., ori dacă înțelege să se prevaleze de dreptul la tăcere, potrivit art. 374 alin. (2) C. proc. pen. Apelantul inculpat, personal, a arătat că nu dorește să dea declarație în fața instanței de apel, înțelegând să își exprime poziția în ultimul cuvânt, după care apărătorul ales al apelantului inculpat și reprezentantul Ministerului Public au învederat instanței că nu mai au cereri de formulat.
Constatând că nu mai sunt alte cereri sau excepții de invocat, instanța de ultim control judiciar, în conformitate cu dispozițiile art. 420 alin. (6) și (11) C. proc. pen., raportat la prevederile art. 388 C. proc. pen. a acordat cuvântul la dezbateri în apel. Susținerile apărătorului ales al apelantului inculpat A. și ale reprezentantului Ministerului Public făcute cu ocazia dezbaterilor în apel, precum și ultimul cuvânt al apelantului inculpat au fost în detaliu consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.
Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, examinând hotărârea instanței de fond atât prin prisma motivelor de apel invocate de inculpatul A., cât și din oficiu, conform prevederilor art. 417 C. proc. pen. constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Astfel, evaluând probele administrate pe parcursul procesului penal, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că prima instanță a stabilit în mod corect împrejurările faptice și încadrarea juridică a acestora, care, de altfel, nu au fost contestate de apelantul inculpat, reținând, în esență, că în perioada 2008 - aprilie 2009, la propunerea și cu avizul inculpatului A., părinții săi B. și Merca Leontina au fost angajați, pe durată determinată, în cadrul biroului său parlamentar din Circumscripția electorală nr. 5 Bihor, în baza contractelor individuale de muncă.
Astfel, la data de 13 mai 2008, s-a încheiat contractul individual de muncă nr. 3841 din 13 mai 2008, pentru perioada 12 mai 2008 - sfârșitul mandatului de deputat, în baza căruia B. (tatăl inculpatului) a fost angajat în funcția de șef de cabinet, acesta urmând să-și desfășoare activitatea la biroul parlamentar al fiului său, din localitatea Oradea, pentru ca la data de 15 decembrie 2008, între aceleași părți, să se încheie un nou contract individual de muncă pentru perioada 15 decembrie 2008 - sfârșitul mandatului de deputat, B. ocupând tot funcția de șef de cabinet, însă la biroul parlamentar al deputatului A., din localitatea Suplacu de Barcău, contractul încetând, prin acordul părților, la data de 01 aprilie 2009.
La aceeași dată s-a încheiat cu C. contractul individual de muncă nr. 4802 pentru perioada 01 aprilie 2009 - sfârșitul mandatului de deputat, în baza căruia aceasta a ocupat funcția de șef de cabinet la biroul parlamentar al fiului său, contract ce a încetat la data de 17 octombrie 2011 când a demisionat ca urmare a declanșării verificărilor inițiate de către Agenția Națională de Integritate.
În baza contractelor susmenționate B. și C. au obținut venituri salariale în cuantum total de 39.180 RON.
Sub aspectul încadrării juridice, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători reține că fapta inculpatului A., care, în calitate de funcționar public (deputat în Parlamentul României), în mod repetat, la intervale diferite de timp, dar în baza aceleiași rezoluții infracționale, a propus angajarea tatălui său B. în calitate de șef de cabinet în cadrul Biroului său parlamentar și a avizat contractele individuale de muncă nr. 3841 din 13 mai 2008 și din 15 decembrie 2008 încheiate de Camera Deputaților cu acesta, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese în formă continuată, prevăzută art. 2531 alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (art. 301 alin. (1) din noul C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.).
De asemenea, fapta aceluiași inculpat care a propus-o pe mama sa C. în funcția de șef de cabinet și a avizat contractul individual de muncă nr. 4802 se circumscrie conținutului constitutiv al unei infracțiuni distincte de conflict de interese prevăzută de art. 2531 alin. (1) C. pen. anterior (art. 301 alin. (1) din noul C. pen.), așa cum corect a reținut prima instanță, întrucât angajarea acesteia a fost determinată de problemele legate de fondul funciar, apărute ulterior adoptării hotărârii infracționale inițiale, motiv pentru care nu suntem în prezența altui act material al infracțiunii continuate de conflict de interese.
Pornind de la apărarea inculpatului care, fără a nega comiterea faptelor reținute în sarcina sa, a invocat ca eroare de fapt necunoașterea legii penale, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că nu este incidentă cauza de impunitate reglementată de art. 51 alin. (1) și (2) din Codul Penal cu consecința exonerării de răspundere, întrucât aspectele susținute de către inculpat, vizând o eroare de drept, nu conduc la înlăturarea caracterului penal al faptei.
Astfel, pentru a opera ca o cauză de impunitate eroarea trebuie să fie cu privire la o stare, situație sau împrejurare de care depinde caracterul penal al faptei, or cele invocate de inculpat privesc în mod direct norma de incriminare a infracțiunii de conflict de interese.
Este adevărat că în anumite condiții și eroarea de drept poate constitui o cauză de impunitate, dar numai atunci când necunoașterea sau cunoașterea greșită a caracterului ilicit al faptei se datorează unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată. Or, apelantul inculpat A. nu poate invoca că necunoașterea sau cunoașterea greșită a conținutului infracțiunii de conflict de interese se datorează unei astfel de cauze în condițiile în care acesta, în calitatea sa de deputat în Parlamentul României, participă în mod activ la procesul de elaborare și adoptare a sistemului legislativ, aspect ce îi impunea obligația cunoașterii tuturor legilor, inclusiv a legii penale. De altfel, în calitate de parlamentar în legislatura 2004 - 2008, acesta a participat în mod direct la adoptarea Legii nr. 278/2006 prin care a fost introdus art. 2531 C. pen. (1969), astfel încât acesta nu se poate prevala de necunoașterea normei incriminatoare a infracțiunii de conflict de interese.
Prealabil examinării criticilor privind individualizarea tratamentului sancționator, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că de la data săvârșirii faptelor și până în prezent au intervenit mai multe legi penale, astfel încât trebuie determinată legea penală aplicabilă, proces de identificare ce trebuie realizat în raport cu cele stabilite cu caracter obligatoriu de instanța de contencios constituțional prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 publicată în Monitorul Oficial nr. 372 din 20 mai 2014, potrivit căreia dispozițiile art. 5 din noul C. pen. sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.
Astfel, prin compararea prevederilor din ambele codificări în raport cu fiecare criteriu de determinare și cu privire la fiecare instituție incidentă în speță, iar la final a tuturor acestor elemente se observă că legea care în ansamblul său este mai blândă este legea veche întrucât limita minimă de pedeapsă este inferioară celei în vigoare (6 luni închisoare în vechiul C. pen. față de 1 an închisoare în noul C. pen.), tratamentul penal al pluralității de infracțiuni sub forma concursului constă în cumulul juridic cu un spor facultativ, spre deosebire de noua reglementare care prevede un spor fix și obligatoriu care se adaugă la pedeapsa stabilită prin cumulul juridic, și nu în ultimul rând permite aplicarea de circumstanțe atenuante juridice care nu mai sunt prevăzute în prezent.
Nu trebuie omis nici faptul că instanța de fond a stabilit ca modalitate de executare a pedepsei rezultante aplicate inculpatului suspendarea condiționată, modalitate ce nu se mai regăsește în noul C. pen. care prevede reglementări mai aspre ca și conținut și efecte și ca urmare nu poate retroactiva.
Cu privire la stabilirea pedepsei aplicate inculpatului A., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători apreciază că instanța de fond a avut în vedere toate criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. (1969), respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de textul de lege incriminator, împrejurările concrete în care infracțiunea a fost comisă, gradul ridicat de pericol social ce caracterizează astfel de fapte, urmarea socialmente periculoasă produsă, dar și persoana și conduita inculpatului, care nu este cunoscut cu antecedente penale, precum și calitatea sa de deputat în cadrul Parlamentului României.
Astfel, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători apreciază că pedepsele de 1 an și 6 luni închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 2531 C. pen. anterior (două acte materiale) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și de 6 luni închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 2531 C. pen. anterior, aplicate inculpatului au fost stabilite cu respectarea criteriilor generale de individualizare a pedepselor prevăzute de art. 72 C. pen. (1969), dar și în vederea atingerii scopului prevăzut de art. 52 C. pen. (1969).
Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că pedeapsa constituie criteriul principal prin care legea penală, evaluează, determină și diferențiază gradul de pericol social abstract, generic al fiecărei infracțiuni în parte.
Individualizarea pedepsei reprezintă una dintre cele mai importante și sensibile operațiuni juridice de a cărei acuratețe depinde în mod direct reușita procesului de îndreptare și recuperare a condamnatului, întrucât aceasta presupune, prin evaluarea gravității infracțiunii comise și a periculozității infractorului, determinarea gradului de răspundere penală a inculpatului în raport cu care urmează să se stabilească pedeapsa și modul de executare a acesteia.
Infracțiunea, ca faptă socialmente periculoasă, aduce o atingere valorilor sociale ocrotite de legea penală și ordinii juridice instituite într-un sistem de drept. Pentru înlăturarea acestor consecințe negative ale infracțiunii este necesar să se reacționeze din partea societății și să se aplice măsuri de constrângere celor ce săvârșesc asemenea fapte pentru prevenirea săvârșirii de noi fapte penale și restabilirii liniștii sociale.
În ceea ce privește elementele favorabile invocate de inculpatul A. în apărarea sa, respectiv lipsa antecedentelor penale și schimbarea poziției procesuale în fața instanței de apel prin recunoașterea faptelor pentru care a fost condamnat de către prima instanță, se apreciază de Înalta Curte, completul de 5 judecători, că nu pot conduce la reținerea circumstanțelor atenuante prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen. (1969) și implicit reducerea pedepsei sub minimul special sau aplicarea unei pedepse cu amenda penală, întrucât, așa cum prevăd dispozițiile art. 72 C. pen. (1969), la individualizarea pedepsei se au în vedere nu numai împrejurările care atenuează răspunderea penală ci și împrejurările care o agravează.
În aceste condiții nu se justifică o reindividualizare a pedepsei, aceasta fiind corect stabilită atât sub aspectul cuantumului cât și al modalității de executare, în raport de caracterul continuat al infracțiunii și de repetabilitatea aceluiași tip de fapte, respectiv două infracțiuni de conflict de interese (una în formă continuată), dar și de calitatea de deputat în Parlamentul României a inculpatului care, în virtutea funcției pe care o ocupă, este chemat, mai mult ca orice altă persoană, să respecte legea întrucât este implicat activ în procesul de elaborare a sistemului legislativ.
De altfel, circumstanțele personale favorabile invocate de către inculpat au fost deja avute în vedere de către prima instanță în procesul de individualizare a pedepsei la momentul alegerii modalității de executare prin aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen. (1969), privind suspendarea condiționată a executării pedepsei.
Față de toate aceste considerente, în baza art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte, completul de 5 judecători, va respinge, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinței nr. 30 din 19 ianuarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2014 și va obliga apelantul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul A., împotriva sentinței penale nr. 30 din 19 ianuarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2014.
Obligă apelantul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 aprilie 2015.