Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Decizia nr. 81/2015

Asupra apelurilor de față;

În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:

A. Judecata în primă instanță

I. Prin rechizitoriul nr. x/P/2012 din data de 2 aprilie 2013 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpaților:

1. A., șef al S.I.P.I. Ilfov, pentru săvârșirea infracțiunilor de:

- furnizare de informații nedestinate publicității, în formă continuată prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale expuse la pct. 3 și 4 din rechizitoriu), constând în aceea că la data de 23 mai 2012, în prezența inculpatului B., i-a înmânat inculpatului C., ca urmare a unei cereri anterioare a acestuia, un plic conținând o notă de redare, iar în perioada mai-iunie 2012 i-a comunicat inculpatului C. că, în urma verificărilor pe care le-a efectuat, numele acestuia din urmă nu apare în lucrări sau solicitări de interceptări ale serviciului pe care inculpatul A. îl conducea;

- asociere pentru săvârșirea infracțiunii de furnizare de informații nedestinate publicității, prevăzută de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art. 17 lit. b) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că în perioada martie 2012-iulie 2012, inculpatul A. a urmat un plan de acțiune, anterior convenit cu inculpații C. și B., în cadrul căruia fiecare dintre participanți avea sarcini bine conturate, cu respectarea unor măsuri de prevedere, de natură a înlătura posibilitățile de conservare sau administrare a unor eventuale mijloace de probă privitoare la activitatea infracțională pe care urmau să o desfășoare (inculpații C. și B. aveau sarcina de a asigura, prin pozițiile pe care le ocupau în structura CSM, precum și prin conexiunile la nivel politic, atât protecția inculpatului A., în sensul menținerii acestuia pe funcția de șef al SIPI Ilfov, în interesul comun al asocierii, cât și transmiterea către acesta a unor solicitări privind obținerea de informații nedestinate publicității, în beneficiul propriu sau al altor persoane, în special pentru asigurarea apărării în eventualitatea unor anchete penale; C. avea sarcina de a asigura, cu ocazia întâlnirilor grupului, conspirativitatea și securitatea ambientală a dialogurilor, prin relaționarea cu persoane de încredere din structura administrativă a locului de întâlnire; A. avea sarcina principală de a accesa, în virtutea funcției, informațiile nedestinate publicității și de a le furniza celorlalți membri ai asocierii, în scopul arătat, respectiv acela al obținerii de foloase necuvenite pentru persoanele interesate);

- divulgarea secretului care periclitează siguranța statului, prevăzută de art. 169 alin. (4) C. pen. raportat la art. 169 alin. (1) C. pen., constând în aceea că în datele de 23 mai 2012 și 15 iunie 2012 a transmis inculpaților B. și C., precum și numiților D. și E., date de natură a pune în pericol siguranța statului, pe care le-a aflat de la inculpata F., judecător al Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv numele persoanelor față de care s-a dispus prin încheierile din 12 iulie 2011, din 11 aprilie 2011 și din 21 octombrie 2011, emiterea mandatelor de siguranță națională pe numele lui G. și H. și obiectul mandatelor, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;

2. C., procuror, pentru:

- instigare la săvârșirea infracțiunii de furnizare de informații nedestinate publicității în formă continuată, prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (4 acte materiale expuse la pct. 1-4 din rechizitoriu), constând în aceea că la data de 16 martie 2012, i-a solicitat lui A. să afle, în virtutea atribuțiilor de serviciu, dacă un post telefonic este interceptat; la data de 23 mai 2012, i-a solicitat lui A. să-i furnizeze „date și informații” despre I., ministrul transporturilor; a solicitat anterior și a primit la 23 mai 2012 de la A. un plic conținând o notă de redare; i-a solicitat în perioada mai-iunie 2012 șefului SIPI Ilfov să verifice dacă numele său apare în lucrări sau solicitări de interceptări ale serviciului;

- asociere pentru săvârșirea infracțiunii de furnizare de informații nedestinate publicității, prevăzută de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art. 17 lit. b) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că în perioada martie 2012-iulie 2012, inculpatul C. a urmat un plan de acțiune, anterior convenit cu inculpații A. și B., în cadrul căruia fiecare dintre participanți avea sarcini bine conturate, cu respectarea unor măsuri de prevedere, de natură a înlătura posibilitățile de conservare sau administrare a unor eventuale mijloace de probă privitoare la activitatea infracțională pe care urmau să o desfășoare (inculpații C. și B. aveau sarcina de a asigura, prin pozițiile pe care le ocupau în structura CSM, precum și prin conexiunile la nivel politic, atât protecția inculpatului A., în sensul menținerii acestuia pe funcția de șef al SIPI Ilfov, în interesul comun al asocierii, cât și transmiterea către acesta a unor solicitări privind obținerea de informații nedestinate publicității, în beneficiul propriu sau al altor persoane, în special pentru asigurarea apărării în eventualitatea unor anchete penale; C. avea sarcina de a asigura, cu ocazia întâlnirilor grupului, conspirativitatea și securitatea ambientală a dialogurilor, prin relaționarea cu persoane de încredere din structura administrativă a locului de întâlnire; A. avea sarcina principală de a accesa, în virtutea funcției, informațiile nedestinate publicității și de a le furniza celorlalți membri ai asocierii, în scopul arătat, respectiv acela al obținerii de foloase necuvenite pentru persoanele interesate), cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;

3. B., procuror, membru al Consiliului Superior al Magistraturii, pentru:

- complicitate la săvârșirea infracțiunii de furnizare de informații nedestinate publicității în formă continuată, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale expuse la pct. 3 și 4 din rechizitoriu), constând în aceea că în perioada martie-iunie 2012, în mod repetat, a sprijinit moral pe inculpatul A. în săvârșirea infracțiunii de furnizare de informații nedestinate publicității, prin întărirea și întreținerea hotărârii acestuia de a săvârși fapta, prin formarea convingerii existenței unei protecții pentru autor, prin exhibarea unor posibile relații la nivel înalt în lumea politică, împrejurări ce au contribuit la crearea confortului psihic al inculpatului A. în efectuarea acțiunilor infracționale;

- asociere pentru săvârșirea infracțiunii de furnizare de informații nedestinate publicității, prevăzută de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art. 17 lit. b) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în perioada martie 2012-iulie 2012, inculpatul B. a urmat un plan de acțiune, anterior convenit cu inculpații C. și A. în cadrul căruia fiecare dintre participanți avea sarcini bine conturate, cu respectarea unor măsuri de prevedere, de natură a înlătura posibilitățile de conservare sau administrare a unor eventuale mijloace de probă privitoare la activitatea infracțională pe care urmau să o desfășoare (inculpații C. și B. aveau sarcina de a asigura, prin pozițiile pe care le ocupau în structura CSM, precum și prin conexiunile la nivel politic, atât protecția inculpatului A., în sensul menținerii acestuia pe funcția de șef al SIPI Ilfov, în interesul comun al asocierii, cât și transmiterea către acesta a unor solicitări privind obținerea de informații nedestinate publicității, în beneficiul propriu sau al altor persoane, în special pentru asigurarea apărării în eventualitatea unor anchete penale; C. avea sarcina de a asigura, cu ocazia întâlnirilor grupului, conspirativitatea și securitatea ambientală a dialogurilor, prin relaționarea cu persoane de încredere din structura administrativă a locului de întâlnire; A. avea sarcina principală de a accesa, în virtutea funcției, informațiile nedestinate publicității și de a le furniza celorlalți membri ai asocierii, în scopul arătat, respectiv acela al obținerii de foloase necuvenite pentru persoanele interesate), cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;

4. F., judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, pentru săvârșirea infracțiunilor de:

- favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 alin. (1) C. pen. raportat la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că luând cunoștință în data de 10 iulie 2012, în timp ce se afla la serviciu, despre faptul că, în aceeași zi, Direcția Națională Anticorupție a adresat Înaltei Curți de Casație și Justiție o solicitare de autorizare a efectuării perchezițiilor domiciliare la domiciliile învinuiților A., B. și C., cercetați pentru comiterea infracțiunii de folosirea de informații nedestinate publicității, prev. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, l-a avertizat pe învinuitul A., prin intermediul lui J., despre faptul că domiciliul său este posibil să fie percheziționat și că are probleme legate de B., C. și D.N.A., asigurându-i acestuia timpul necesar pentru a distruge și ascunde de documente și obiecte compromițătoare, ce ar fi putut constitui mijloace de probă, zădărnicind astfel urmărirea penală;

- divulgare a secretului care periclitează siguranța statului, prevăzută de art. 169 alin. (1) C. pen., constând în aceea că după ce a pronunțat, în calitate de judecător anume desemnat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, la solicitarea Serviciului Român de Informații, încheierile din 12 iulie 2011, din 11 aprilie 2011 și din 21 octombrie 2011, în baza cărora s-au emis mandate de siguranță națională pe numele lui G. și H., a divulgat inculpatului A. date referitoare la persoanele care făceau obiectul de cercetare al structurilor informative, date pe care le cunoștea datorită atribuțiilor de serviciu și acțiunile sale fiind de natură a pune în pericol siguranța statului, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În esență, s-a reținut următoarea situație de fapt:

a. În cursul lunii martie 2012, inculpații A., C. și B. s-au asociat în scopul săvârșirii infracțiunii de folosire de informații nedestinate publicității, prev. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., potrivit regulilor de acțiune stabilite pentru atingerea obiectivului anterior menționat al asociației infracționale, fiecare având sarcina de a sprijini activitatea ilicită a grupului.

Din actele dosarului a rezultat, în opinia acuzării, că mobilul desfășurării activității infracționale a constat, pe de o parte, în furnizarea și utilizarea unor informații, prin a căror deținere inculpații C. și B. să aibă posibilitatea de a accede la unele funcții de conducere în cadrul Ministerului Public, respectiv funcțiile de procuror general și procuror șef al D.N.A., pe fondul expirării mandatelor persoanelor care au ocupat anterior aceste funcții și al existenței situațiilor de delegare, iar, pe de altă parte, în obținerea de informații care să sprijine interese politice și de afaceri în principal ale lui C. și ale persoanelor din cercul relațional al acestuia.

Pe lângă activitățile cu caracter infracțional întreprinse, inculpații C. și B. au comis repetate și grave derapaje de la deontologia profesională, încălcând cele mai elementare obligații ce le reveneau în calitatea acestora de magistrați și de membri (în accepțiunea generală a termenului) ai Consiliului Superior al Magistraturii.

S-a arătat că cei trei inculpați, beneficiind de sprijinul unor persoane din mediul politic, nu s-au sfiit să recurgă la mijloace specifice mai degrabă înțelegerilor de tip mafiot, decât unui sistem fundamentat pe lege, pentru a-și croi drum spre funcțiile pe care le vizau, inclusiv prin încercări de denigrare în mass-media a persoanelor care activează în instituțiile vizate de ei. Încercarea de a manipula numirile din interiorul instituțiilor care prezintă interes pentru politicieni, este cu atât mai reprobabilă, cu cât a beneficiat de sprijinul și de aportul unor persoane care aveau funcții de conducere în cel mai înalt for al magistraților, cu atribuțiuni directe în procedura de numire al procurorului șef al D.N.A. și al procurorului general al României.

Pe de altă parte, conversațiile dintre inculpați și persoanele cu funcții politice face dovada interesului politic în aservirea instituțiilor cu atribuțiuni în combaterea corupției și a marii infracționalități economico-financiare, cu acordul celor chemați, cel puțin la nivel teoretic, să asigure evitarea imixtiunilor politicului în activitatea justiției.

Inculpații C. și B. au lăsat să se înțeleagă, direct sau indirect, că, în situația în care vor ocupa funcții de conducere în cadrul Ministerului Public, vor fi gata să servească interesele ilegitime ale persoanelor care i-au sprijinit în demersurile lor. Dincolo de faptul că B. și C., magistrați la acea vreme, acceptau să participe la înțelegeri oculte în desemnarea conducătorilor parchetelor, aceștia insistau ca partidul din care făcea parte unul dintre interlocutori să-și spună cuvântul în numirile șefilor de parchete și să nu lase alt partid aflat la guvernare să hotărască unilateral acest lucru, pentru că altfel ar putea chiar ei să suporte consecințele.

În cadrul întrevederilor avute de inculpații A., C. și B., între ei, precum și cu alte persoane, a fost posibilă decelarea unei serii de acte materiale determinate ale infracțiunii de folosire de informații nedestinate publicității, în varii forme de participație penală.

La data de 16 martie 2012, C. i-a solicitat lui A. să afle, în virtutea atribuțiilor de serviciu, dacă un post telefonic este interceptat, răspunsul lui A. fiind afirmativ. În acest context, B., interesându-se dacă unele informații obținute anterior în aceeași modalitate au fost utile, a afirmat, cu referire la o persoană neidentificată care se pare că ar fi beneficiat de informații, că a avut o discuție cu acesta și că respectivul individ „le va mulțumi”.

La data de 23 mai 2012, C. i-a solicitat lui A. să-i furnizeze „date și informații” despre I., ministrul transporturilor, în contextul unor discuții privitoare la numirea ca șef de cabinet al acestuia a lui K. Cu această ocazie, C. a afirmat că pe „mâna lui I. e tot Ilfovul”, confirmând astfel interesele pe care le are în zonă. A. a răspuns că va fi greu, dată fiind calitatea persoanei, dar va încerca.

Cu prilejul aceleiași discuții, A. i-a înmânat lui C., în prezența lui B., un plic conținând o notă de redare, fără îndoială ca urmare a unei cereri anterioare a acestuia.

În ziua de 15 iunie 2012, între persoanele amintite a avut loc o discuție, în cadrul căreia C. a afirmat, în prezența lui A., că ar avea dosare penale la D.N.A., sens în care i-ar fi solicitat șefului SIPI Ilfov să verifice dacă numele său apare în lucrări sau solicitări de interceptări ale serviciului, răspunsul lui A. fiind acela că a verificat și că rezultatul este negativ.

Așadar, A. a permis accesul unor persoane neautorizate la informații nedestinate publicității.

C. l-a instigat, în repetate rânduri, pe A., să-i permită accesul la date și informații ce nu sunt destinate publicității, lucru pe care acesta l-a și înfăptuit, scopul urmărit fiind acela de obținere a unor foloase necuvenite atât pentru autor, cât și pentru instigator ori alte persoane, cum ar fi menținerea în funcție a lui A., accederea în funcții de conducere a lor sau a altor persoane agreate, verificarea situației juridice pentru asigurarea apărării în eventualitatea unor anchete penale.

Actele materiale descrise anterior s-au desfășurat în prezența inculpatului B., care, atât prin activitatea de consiliere și prin atitudinea efectivă de încurajare a acestora, cât și prin legătura afirmată cu o persoană care ar beneficiat de unele informații furnizate, din partea căreia a transmis că le va mulțumi, a comis în mod repetat acte de complicitate morală la infracțiunea ante-menționată.

S-a menționat faptul că, în afara întâlnirilor monitorizate de organele de urmărire penală, inculpații au avut și o serie de alte contacte reciproce, în spații securizate (incinta CSM) sau în locuri publice (inclusiv pe stradă), fiind certă antamarea cu aceste ocazii a unora dintre actele materiale a căror existență a fost ulterior certificată în discuțiile înregistrate în baza autorizării instanței de judecată.

Abordarea abruptă a unor discuții cu contur infracțional, fără comunicarea de date concrete, are ca explicație, în opinia acuzării, doar transmiterea anterioară a unor solicitări complete și cu suficiente elemente de identificare, în maxime condiții de conspirativitate și securitate.

b. Pe parcursul derulării cercetărilor, respectiv în data de 10 iulie 2012, s-a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție emiterea unor autorizații de percheziție pentru domiciliile inculpaților B., C. și A., după obținerea avizului de la Consiliul Superior al Magistraturii, conform dispozițiilor legale. Întrucât instanța de judecată a eliberat autorizațiile cerute în cursul după amiezii, nu a fost posibilă punerea lor în executare în aceeași zi, urmând ca aceste activități să se deruleze în data de 11 iulie 2012, ceea ce s-a și întâmplat.

După percheziționarea domiciliului și biroului inculpatului A., din declarația martorului L. din cursul urmăririi penale, a reieșit faptul că inculpatul A. fusese informat în cursul zilei de 10 iulie 2012, că imobilele deținute de către el vor face obiectul unor percheziții.

În acest context s-au demarat investigații cu privire la modul în care inculpatul A. a fost avertizat despre existența autorizațiilor de percheziție emise pentru domiciliul și biroul său, concluzia fiind aceea că a intrat în posesia acestor date de la magistratul F., prin intermediul lui J., astfel încât prin rezoluția din data de 26 iulie 2012 a Direcției Naționale Anticorupție s-a dispus începerea urmăririi penale față de F., judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru săvârșirea infracțiunii de favorizare a infractorului, prev. de art. 264 alin. (1) C. pen. rap. la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

c. În baza autorizațiilor emise de către instanța competentă, în Dosarul nr. x/P/2011, s-a procedat la înregistrarea convorbirilor și comunicărilor purtate în mediul ambiental de către A. Din exploatarea acestor autorizații a rezultat faptul că în datele de 23 mai 2012 și 15 iunie 2012, inculpatul A. a divulgat persoanelor cu care se afla la masă în incinta localului M., din București, date cuprinse în mandatele de siguranță națională emise de către Înalta Curte de Casație și Justiție din 11 aprilie 2011 și din 12 iulie 2011, privindu-l pe G. și respectiv din 21 octombrie 2011, privindu-l pe H.

Astfel, în data de 23 mai 2012, între orele 14⁰⁰ și 15³⁵, a avut loc o întâlnire a inculpatului A., cu B., C. și D. la restaurantul M., ocazie cu care, discutându-se despre conducerea A.N.A.F., între interlocutori a avut loc următorul dialog:

A.: Dacă e (…) nu e cercetat. El (…) i-au ridicat ăștia un (…) la ministru. Nu știți cine e.

B.: Nu degeaba te-am întrebat.

A.: Păi nu, dar știți pe cine (…)

D.: G.

A.: G. L-au avut pe mandat și el, în nebunia lui, s-a îndrăgostit de o tipă din Chișinău.

B.: Dar de ce nu e ceva nou pentru mine?

A.: Dar rău de tot. Și o dragoste din asta cu năbădăi. Și ăștia l-au tot prins. Că de aici au plecat pe mandat, că el se ducea la Chișinău. Făcea ce făcea, era la Chișinău. Și el a zis: Băi frate, asta e! Nu pot fără ea.

C.: Toată viața lui, G. a avut tot felul de muieri.

D.: Dar mie mi-a plăcut și nevastă-sa. Drăguță. Frumușică.

B.: Asta nu înseamnă că ceea ce spunem nu este adevărat. Numai că tipele astea cu care era el combinat, una nu era să spui mai serioasă, toate erau cu dosare penale, toate erau cu probleme financiare. Una dintre ele nu se lipea de el doar că era el băiat frumos. Toți se lipeau de el din interes.

A.: O fi avut și aia un interes.

Urmare a verificărilor efectuate, a rezultat faptul că inculpata F., judecător anume desemnat, din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a emis încheierile din 11 aprilie 2011 și din 12 iulie 2011, prin care a prelungit mandatele din anul 2011, în baza cărora a autorizat Serviciul Român de Informații să-l monitorizeze pe G.

În data de 15 iunie 2012, între orele 12⁵⁵-15³⁵, A. s-a întâlnit la același local M. cu B., C. și E. Din multiplele subiecte de conversație abordate a făcut parte și acela referitor la H., astfel cum a rezultat din interceptările discuțiilor de la data mai sus menționată:

B.: Vizavi de S.R.I., putea să (…) pașaportul și e complicat în acest moment să antamez o discuție pe termen lung cu o persoană care știe. Dar eu nu mă îndoiesc. Undeva va exploda ceva pe acolo. Și simt asta. Și știu clar pe ce domeniu. Pe de altă parte, pe București-Ilfov, am înțeles că nu e în funcție (…) e numit? Nu era interimar? (...) Îl cunoști (…).

A.: Eu mi-am făcut o imagine (…) eu nu prea greșesc. Eu n-am încredere. Asta decât (…) eu nu am avut o relație, dar pe H. îl cunosc (…) nu, am înțeles că nu mai (…) îl cunosc încă de când era senator și era pe spațiul (…). Eu m-am întâlnit în ultimii doi ani de zile cu el, nu știu dacă m-am întâlnit de 4 ori (…) atenție, de 4 ori. S.R.I.-ul, ăla s-a dus, că era (…) ce făcea pe spate? Arunca cărbuni cu băgăjelul, în banii europeni, că pierde statul. Și ei au luat pe mandat de siguranță pe H. Și H. era numai miere și albine cu N. și când s-a dat drumu' la DNA (…) ce credeți că (…) l-a luat N. ? Cu cine să facă dosar pe fonduri europene?

B.: Domne cu DNA-ul nu poți să faci treabă (…)

A.: Deci, N. a renunțat la (…) nu știu cât de mult a stat în fiecare zi la DNA. L-a învârtit, l-a învârtit, dar pe partea ailaltă el nu știa cum să-l facă. Și ca drept dovadă l-au lucrat pe mandat de siguranță. Eu bănuiesc că (…) cred că ar fi acolo băgat (…) la un moment toată lumea știa că îl asculta, că avea pe H. (…). Iar pe mine m-a pus (…).

S-a arătat că așa cum rezultă din încheierea în data de 21 octombrie 2011, inculpata F., judecător în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în exercitarea atribuțiunilor de serviciu, a admis cererea formulată de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la propunerea Serviciului Român de Informații și a autorizat această din urmă structură să intercepteze și să înregistreze comunicațiile și convorbirile lui H. și să culeagă informații în legătură cu acesta.

În opinia acuzării, informațiile pe care A. le-a vehiculat cu ocazia celor două întâlniri le cunoștea din conținutul mandatelor de siguranță națională și din încheierile prin care s-a admis emiterea lor de către Înalta Curte de Casație și Justiție, provenind de la inculpata F., care în virtutea atribuțiunilor de serviciu le-a aflat, în condițiile în care aceasta a pronunțat încheierile menționate anterior.

Informațiile furnizate de către inculpata F., inculpatului A., transmise ulterior de acesta lui B., C., D. și E., fiind cuprinse în încheierile și mandatele de siguranță națională emise de către Înalta Curte de Casație și Justiție sunt secrete de stat, conform definiției date acestei expresii în art. 15 lit. d) din Legea nr. 182/2002, care statuează că sunt informații secrete de stat, informațiile care privesc securitatea națională, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranța națională și apărarea țării astfel încât faptele comise de inculpații F. și A. întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de divulgare a secretului care periclitează siguranța statului, prev. de art. 169 alin. (1) C. pen. și respectiv art. 169 alin. (4) C. pen. rap. la art. 169 alin. (1) C. pen.

d. În ce privește comiterea de către inculpații C., A. și B. a infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, s-a reținut că, urmărind comiterea infracțiunii de folosire de informații nedestinate publicității, inculpații au urmat, în perioada martie 2012-iulie 2012, un plan de acțiune, anterior convenit, în cadrul căruia fiecare dintre participanți avea sarcini bine conturate, cu respectarea unor măsuri de prevedere, de natură a înlătura posibilitățile de conservare sau administrare a unor eventuale mijloace de probă privitoare la activitatea infracțională pe care urmau să o desfășoare.

Deținerea de către inculpați a unora dintre informații le asigura acestora promovarea și menținerea unor legături cu persoane din lumea politică (E. și O.), interesate, la rândul lor, de accesul la astfel de date, din punct de vedere „personal și profesional”, după cum a declarat, în cursul urmăririi penale, chiar martorul E. Prin posibilitățile de acces la informații, grupul infracțional a urmărit, în afara beneficiilor personale, să devină o celulă de interes pentru politicieni din perspectiva iminentelor schimbări în conducerea Parchetului.

Astfel, s-a arătat că inculpații C. și B. aveau sarcina de a asigura, prin pozițiile pe care le ocupau în structura C.S.M., precum și prin conexiunile la nivel politic, atât protecția inculpatului A., în sensul menținerii acestuia in funcția de șef al SIPI Ilfov, în interesul comun al asocierii, cât și transmiterea către acesta a unor solicitări privind obținerea de informații nedestinate publicității, în beneficiul propriu sau al altor persoane, în special pentru asigurarea apărării în eventualitatea unor anchete penale.

De asemenea, inculpatul C. avea sarcina de a asigura, cu ocazia întâlnirilor grupului, conspirativitatea și securitatea ambientală a dialogurilor, prin relaționarea cu persoane de încredere din structura administrativă a locului de întâlnire.

Inculpatul A. avea în cadrul asocierii sarcina principală de a accesa, în virtutea funcției, informațiile nedestinate publicității și de a le furniza celorlalți membri ai asocierii, în scopul arătat, respectiv acela al obținerii de foloase necuvenite pentru persoanele interesate.

Grupul obișnuia să se întrunească, cu preponderență și la intervale relativ regulate, în incinta unui restaurant din București (M.), al cărui proprietar este numitul P. Acesta, fiind anunțat atunci când se dorea organizarea de întâlniri, asigura, la cererea lui C., conspirativitatea întrevederilor, prin punerea la dispoziție a unui separeu, precum și prin preluarea telefoanelor mobile ale celor prezenți, la solicitarea lor, pentru evitarea înregistrării discuțiilor purtate de aceștia.

Preocuparea continuă a inculpatului C. pentru aceste aspecte și asumarea de către acesta a poziției de „gardian” al întâlnirilor grupului ținea probabil și de împrejurarea că acesta ocupase anterior o funcție de conducere în cadrul unei structuri de informații, având teoretic cunoștință într-o măsură mai mare de modalitățile prin care putea fi, tehnic, evitată înregistrarea dialogurilor ambientale.

Acest rol al lui C. s-a manifestat constant în aproape toate întrevederile, prin atenționarea participanților și, în mod deosebit, a persoanelor care interveneau, la un anumit moment, în întâlnirile respective (Q., D.), pentru înlăturarea aparatelor telefonice mobile din preajma interlocutorilor.

Însă rolul cel mai important al inculpatului C. în susținerea asocierii a fost acela de transmitere a solicitărilor de furnizare de informații nedestinate publicității, modalitate prin care a contribuit esențial, în opinia acuzării, la dezvoltarea și proliferarea în conținut, în substanță, a activității infracționale analizate.

Cele patru acte materiale menționate anterior se constituie, în opinia acuzării, în astfel de contribuții ale inculpatului la asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni, după cum urmează:

- 16 martie 2012 - solicitare referitoare la interceptarea unui post telefonic de interes evident pentru inculpatul C.

- 23 mai 2012 – solicitare de date și informații despre ministrul transporturilor I.

- 23 mai 2012 – primirea de către C. a unei note de redare, ca urmare a solicitării anterioare adresată lui A.

- 15 iunie 2012 - recunoașterea de către inculpat a unei solicitări anterioare adresată lui A., privind verificarea existenței unor lucrări în cadrul structurii informative care ar fi privit persoana lui C., verificare al cărei rezultat ar fi fost negativ.

Există indicii, în opinia acuzării, în sensul că și inculpatul B. ar fi procedat la îndeplinirea unui rol asemănător, întrucât, în cadrul discuției din data de 16 martie 2012, a rezultat existența unei legături a acestuia cu o persoană din lumea politică (neidentificată), căreia grupul celor trei i-a servit într-un mod interesele.

În mod categoric, s-a arătat, o astfel de activitate infracțională avea nevoie, pentru buna și confortabila funcționare, de asigurări cu privire la existența unui sprijin și a unei susțineri la un anumit nivel. Această convingere trebuia inoculată autorului infracțiunii de furnizare de informații de către ceilalți participanți, pentru atingerea scopului asocierii. Fără a face considerații asupra caracterului real sau imaginar al acestui gen de „protecție”, s-a constatat în actul de acuzare că inculpații C. și B. și-au asumat, implicit, postura de potențiali ocrotitori ai autorului A., prin exhibarea repetată și persuasivă a relațiilor personale. Aceștia și-au jucat rolul într-o manieră suficient de convingătoare încât să-l determine pe inculpatul A. să le solicite explicit ajutorul pentru a fi menținut în funcție, în perioada în care structura pe care o conducea era supusă unui control pe linie ierarhică.

Inculpatului A. i-a revenit sarcina de a accesa informațiile nedestinate publicității și de a le transmite celorlalți membri ai grupului. S-a arătat că îndeplinirea acestei sarcini reiese cu prisosință din probele care au stat la baza inculpării pentru infracțiunea prev. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

Coeziunea asocierii, angajamentul reciproc de sprijin în împiedicarea unei anchete penale și, în ultimă instanță, conștientizarea caracterului penal al faptelor săvârșite sunt aspecte a căror dovedire este sprijinită, în opinia acuzării, și de atitudinea celor trei inculpați din momentul în care au fost înștiințați de inculpata F. despre iminența efectuării unor percheziții la domiciliile și locurile de muncă ale acestora, la data de 10 iulie 2012.

În concluzie, s-a arătat că inculpații C., A. și B. au înțeles, într-un consens neechivoc, să-și alăture eforturile, să plănuiască în comun executarea infracțiunilor, conștienți că asocierea le sporea forța de acțiune, le dădea mai multă fermitate și îi făcea să înlăture mai ușor dificultățile pe care le-ar fi putut întâmpina, toate acestea în vederea realizării scopului infracțional comun.

II. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 2 aprilie 2014, sub nr. x/1/2013, primul termen de judecată fiind fixat la data de 13 septembrie 2013.

La termenele de judecată din 13 și 30 septembrie 2013, cauza a fost amânată succesiv față de cererile formulate de inculpata F. pentru lipsă de apărare, respectiv imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales și pregătirea apărării, cât și pentru soluționarea cererii de abținere formulată de un membru al completului de judecată.

La data de 21 octombrie 2013, Înalta Curte, în temeiul art. 300 C. proc. pen. anterior, a constatat regularitatea actului de sesizare și a dispus începerea cercetării judecătorești, acordând termen în vederea audierii inculpaților. La același termen de judecată, s-au respins cererile formulate de inculpații F. și C. de judecare a cauzei în ședință secretă.

La termenul din data de 30 octombrie 2013, s-a respins cererea formulată de inculpatul B. de restituire a cauzei la parchet în vederea refacerii urmăririi penale. De asemenea, față de cererile inculpaților prezenți A., B. și F. care au învederat instanței că nu doresc să dea declarații la acest moment procesual, rezervându-și dreptul să dea declarații ulterior în cursul procesului penal, Înalta Curte a pus în discuția părților eventualele cereri de probatorii.

Prin încheierea de la aceeași dată s-a dispus: admiterea cererilor formulate de inculpați de copiere a celor 19 suporți optici ce se găsesc atașați la dosarul cauzei; admiterea cererilor formulate de reprezentantul Ministerului Public și inculpați privind audierea martorilor menționați în rechizitoriu; admiterea probei cu înscrisuri, solicitată de inculpații B. și A.; admiterea cererii de declasificare parțială a documentului transmis Înaltei Curți de Casație și Justiție prin adresa Direcției Naționale Anticorupție din anul 2013, cu borderoul din 4 aprilie 2013, doar cu privire la numele judecătorului care a dispus emiterea autorizațiilor; admiterea cererii de efectuare a unei adrese către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție pentru a comunica natura infracțiunii și calitatea persoanelor cercetate în Dosarul nr. x/P/2011 care au atras competența Curții de Apel București prin care s-au soluționat propunerile de autorizare a interceptărilor convorbirilor prin încheierea nr. 177 din 19 decembrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. x/2011, precum și a încheierilor ulterioare de reînnoire a autorizațiilor emise.

Totodată, s-a dispus respingerea cererii formulată de inculpatul B. de audiere a martorilor Q., R., S. și T.; respingerea cererii inculpatei F. de atașare a urmei dosarului aflat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție; respingerea cererii inculpatului A., de efectuare a unei adrese la Direcția Generală de Informații și Protecție Internă pentru a comunica fișa postului semnată de către acesta; respingerea cererii formulată inculpatul A. de efectuare unei adrese către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție privind comunicarea datelor legate de nota de redare despre care se afirmă că inculpatul A. a înmânat-o inculpatului C.; respingerea cererii inculpatului A. privind audierea martorului G.

De asemenea, s-a prorogat pronunțarea atât asupra cererii de declasificare încheierilor din anul 2011, a mandatelor emise în baza acestor încheieri, precum și a actelor care au fost înaintate de către Serviciul Român de Informații la momentul solicitării încuviințării interceptărilor, formulată de inculpata F., cât și asupra cererii formulate de inculpatul A. de efectuare a unei adrese către Direcția Generală de Informații și Protecție Internă Ilfov în vederea comunicării dacă inculpatul C. a făcut obiectul vreunei lucrări a acestui serviciu și dacă inculpatul A. sau un subordonat al acestuia a accesat baza de date a unității pentru a culege informații despre C., după audierea inculpaților.

La aceeași dată, s-a efectuat adresă către Biroul Documente Secrete pentru desecretizarea parțială a documentului transmis Înaltei Curți de Casație și Justiție prin adresa Direcției Naționale Anticorupție din anul 2013, cu borderoul din 4 aprilie 2013, doar cu privire la numele judecătorului care a dispus emiterea autorizațiilor.

Prin adresa din 11 noiembrie 2013, Compartimentul Documente Clasificate din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a precizat că documentul a fost declasificat parțial, comunicându-se că mandatele din 11 aprilie 2011, din 12 iulie 2011 și din 21 octombrie 2011 au fost emise de doamna judecător F.

De asemenea, s-a efectuat o adresă către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție pentru a comunica natura infracțiunii și calitatea persoanelor cercetate în Dosarul nr. x/P/2011 care au atras competența Curții de Apel București prin care s-au soluționat propunerile de autorizare a interceptărilor convorbirilor prin încheierea nr. 177 din 19 decembrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. x/2011, precum și a încheierilor ulterioare de reînnoire a autorizațiilor emise. Prin adresa din 14 noiembrie 2013, Direcția Națională Anticorupție a transmis mai multe înscrisuri, din care rezultă că inculpatul A. figurează cu avizul prin care a fost desemnat ca organ de cercetare, în baza dispoziției de numire din 02 februarie 2004 și a ordinului nr. 4140 din 11 aprilie 2005.

La termenul din data de 15 noiembrie 2013, ulterior respingerii cererilor formulate de inculpații A., C. și F. de restituire a cauzei la parchet în vederea refacerii urmăririi penale, au fost audiați martorii din acte U., V., E., W., L., P., Y., Z. și J. Totodată, s-a revenit cu adrese la Procurorul General și Ministerul Afacerilor Interne pentru a comunica dacă inculpatul A. a avut calitatea de ofițer de poliție judiciară, când a dobândit această calitate, dacă au intervenit modificări, dacă a încetat și când a încetat această calitate. Prin adresa din anul 2013, Cabinetul Procurorului General a comunicat, anexând și înscrisurile aferente, că prin lucrarea din anul 2005 s-a avizat numirea inspectorului principal de poliție A. în structurile poliției judiciare. La data de 26 ianuarie 2006, prin lucrarea din anul 2006 s-a avizat desemnarea aceluiași lucrător de poliție, pentru desfășurarea activităților sub coordonarea procurorilor Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

La termenul din data de 27 noiembrie 2013, au fost audiați martorii din acte AA. și BB.

La termenul din data de 17 decembrie 2013, au fost audiați martorul din acte CC. și inculpații C. și B.

La acest termen inculpatul A. a precizat că înțelege să dea declarație, doar după ce instanța se va pronunța asupra cererii de ascultare a celor 4 fragmente din înregistrările ambientale, iar dacă cererea va fi admisă, după ascultarea acestora, iar inculpata F. a precizat că dorește să dea declarație, însă nu la acest moment procesual, întrucât nu a avut acces la toate probele din dosar, respectiv la suporții optici care conțin înregistrările de la sediul Înaltei Curți de Casație și Justiție și cele de la sediul SC DD. SRL.

La același termen, inculpații au mai susținut o serie de cereri în probațiune, cu privire la care s-a dispus:

- admiterea cererii inculpatei F. de a se depune la dosar suporții optici pe care se află înregistrate imaginile de la Înalta Curte de Casație și Justiție și DD.;

- admiterea probei cu înscrisuri solicitată de inculpatul C., respectiv rezoluția nr. x/P/2009 a Direcției Naționale Anticorupție,

- admiterea probei cu înscrisuri solicitată de inculpata F., respectiv actele ce au stat la baza efectuării inspecției tehnice periodice și a reviziei tehnice periodice, în luna iulie a anului 2012, a autoturismului inculpatei;

- admiterea cererii inculpatului A. de audiere în ședință publică a fragmentelor din convorbirile ambientale din 23 mai și 15 iunie 2012, pentru următoarele intervalele de timp:

- în data de 23 mai 2012 de la momentul 00.58.20 la 01.01.47 și de la 01.07.44 la 01.11.30;

- în data de 15 iunie de la momentul 01.23.12 la 01.25.10 și de la 01.29.45 la 01.34.55.

De asemenea, s-a dispus: respingerea cererii inculpatei F. de eliberarea unei copii de pe transcrierea ședinței de judecată din data de 15 noiembrie 2013, a perioadei în care a fost audiat martorul J.;

- respingerea cererii inculpatei F. de depunere a notei de relații întocmită de prim grefierul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, EE.;

- respingerea cererii inculpatei F. de depunerea înscrisurilor cu privire la proveniența încheierilor de autorizare din 11 aprilie 2011, din 12 iulie 2011 și din 21 octombrie 2011, în baza cărora s-au emis mandate de siguranță națională pe numele lui G. și H.;

- respingerea cererii inculpatei F. de efectuare a unei adrese către Direcția Națională Anticorupție pentru a transmite procesul verbal;

- respingerea cererii inculpatei F. de audiere a martorei FF.;

- respingerea cererii inculpatei F. de a se efectua o adresă către Direcția Națională Anticorupție, în vederea comunicării faptul dacă au fost dispuse măsurile prevăzute de art. 86⁵ C. proc. pen. față de martorul denunțător;

- respingerea cererii inculpatei F. de a se depune la dosarul cauzei înregistrările convorbirilor telefonice din data de 10 iulie 2012 dintre J. și GG.;

- respingerea cererii inculpatei F. de a se efectua o adresă către Administrația Străzilor a Municipiului București pentru a se comunica variante de traseu între DD. și Înalta Curte de Casație și Justiție;

- respingerea cererii inculpatei F. de a se efectua o adresă la HH. pentru ca această societate comercială să comunice listingul cuprinzând apelurile telefonice efectuate în luna iulie a anului 2012 de la postul telefonic cu numărul 0743xxxxxx;

- respingerea cererii inculpatei F. de a se efectua o cercetare la fața locului în biroul în care inculpata își desfășura activitatea de judecător, situat în incinta sediului Înaltei Curți de Casație;

- respingerea cererii inculpatului C. de efectuare a unei adrese către Parlament - Camera Deputaților, prin care să se comunice dacă la data de 27 iunie 2012, în intervalul orar 13.02-15.30 în evidențele de intrare-ieșire ale instituției, inculpatul A. și doamna D. - figurează menționați;

- respingerea cererii inculpatului C. de audiere a martorilor O., II., Q. și JJ.;

- respingerea cererii inculpatului A. de depunere la dosar a înregistrării convorbirilor ambientale de la restaurantul M. din data 10 iulie 2012 și de emiterea a unei adrese către Direcția Națională Anticorupție; respingerea cererii inculpatului A. de a se emite adresă către Direcția Națională Anticorupție pentru a înainta instanței de judecată suporții optici pe care se află stocate interceptări convorbirilor telefonice ale inculpatului.

Prin aceeași încheiere, s-a menținut prorogarea pronunțării asupra cererii inculpatului A. de emitere a unei adrese către Direcția de Informații și Protecție Internă, pentru a comunica dacă în perioada în care inculpatul A. a fost șef al SIPI Ilfov, acest serviciu l-a avut în documentare calificată pe inculpatul C. și dacă inculpatul A. sau un alt subordonat din SIPI Ilfov a solicitat accesarea bazei de date centrale a DIPI cu privire la C. după audierea acestuia și s-a prorogat pronunțarea atât asupra cererii inculpatei F. de efectuare a unei expertize criminalistice în vederea stabilirii autenticității înregistrărilor efectuate în mediul ambiental, din data de 24 iulie 2012, cât și asupra cererii inculpatului C. de efectuare a unei expertize tehnice prin care să se stabilească autenticitatea interceptărilor cuprinse în fișierul din data de 25 octombrie 2012, minutul 58 și 27 de secunde și respectiv minutul 29 și 18 secunde, după ascultarea acestora în ședință publică.

La termenul de judecată din data de 14 ianuarie 2014, s-a procedat la audierea, în ședință publică, la cererea inculpaților, a mai multor fragmente din convorbirile ambientale aflate pe suporții optici atașați la dosar, respectiv din 23 mai 2012, 15 iunie 2012 și 24 iulie 2012.

Prin aceeași încheiere, s-a admis cererea formulată de inculpatul C., de efectuare a unei expertize tehnice având ca obiectiv îmbunătățirea calității audiției înregistrării identificată în fișier la momentul 58m27s și în înregistrarea 2012-05-23-14-38-25.wav la momentul 29m18s și s-au respins cererile inculpaților F. și A. de efectuare a expertizelor criminalistice, ca nefiind concludente și utile.

S-a admis, de asemenea, cererea inculpatei F. de copiere a celor 3 DVD-uri cu înregistrările din cadrul sediului Înaltei Curți și SC DD.

La termenul de judecată din data de 11 februarie 2014, urmare a răspunsului înaintat de către L.I.E.C. în sensul că înregistrările primite nu au putut fi accesate în vederea recuperării datelor gravate pe suportul optic, din care a rezultat, în opinia instanței, imposibilitatea efectuării expertizei suportului înaintat, s-a dispus înaintarea către expert a suportului optic aflat la dosar, conținând înregistrarea ambientală din data de 23 mai 2012, copie a originalului înaintat de către parchet, înregistrare care a fost ascultată în ședință publică, în prezența procurorului de ședință, a inculpaților și a apărătorilor aleși ai acestora. Măsura dispusă de instanța a avut în vedere și obiectivul expertizei dispuse în cauză, ce constă în îmbunătățirea calității audiției fragmentului de înregistrare contestat de inculpatul C.

Totodată, față de solicitarea inculpatei Georgeta Barbălată care a arătat că nu a putut accesa o parte din înregistrări, s-a stabilit termen administrativ pentru vizualizarea suportului optic ce cuprinde înregistrările de la sediul DD., la datele de 17 și 18 februarie 2014, începând cu orele 10⁰⁰.

La data de 24 februarie 2014, cauza s-a amânat, urmare a imposibilității de prezentare a apărătorului ales al inculpatului C.

La termenul din 11 martie 2014, s-a revenit asupra dispoziției instanței din data de 30 octombrie 2013 privind prorogarea asupra cererii probatorii formulate de inculpata F. și, în temeiul art. 100 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., s-au respins cererile probatorii formulate de inculpata F., constând în declasificarea totală a încheierilor din anul 2011 și de efectuare a unei adrese către D.N.A.

În temeiul art. 100 alin. (4) lit. b) C. proc. pen., s-a respins solicitarea de înaintare a suportului optic tip DVD, „Probă digitală", ce conține înregistrările convorbirilor și comunicărilor telefonice interceptate în perioada 02 iulie 2012-09 iulie 2012, formulată de aceeași inculpată.

Totodată, s-a respins cererea formulată de inculpatul A. constând în înaintarea a suportului optic tip DVD, ce conține înregistrările convorbirilor din 08 iulie–09 iulie 2012 și s-a acordat termen în vederea continuării cercetării judecătorești și a audierii inculpaților.

La termenul de judecată din 7 aprilie 2014 s-a depus raportul de expertiză criminalistică din 26 martie 2014 care a avut atașat un suport optic cu fragmentul de înregistrare îmbunătățit, care a fost audiat în ședință publică, s-a procedat la audierea inculpatului A. și s-au respins solicitările de probatorii ale inculpaților după cum urmează: solicitarea inculpatei F. de vizionare în ședință publică a înregistrărilor video din data de 10 iulie 2012 de la sediul Înaltei Curți de Casație și Justiție; cererea formulată de inculpatul A. de efectuare a unei adrese către Direcția Generală de Informații și Protecție Internă Ilfov în vederea comunicării dacă inculpatul C. a făcut obiectul vreunei lucrări a acestui serviciu și dacă inculpatul A. sau un subordonat al acestuia a accesat baza de date a unității pentru a culege informații despre C., prorogată de la termenul din 30 octombrie 201; solicitarea inculpatului A. de audiere a numitului KK., apărătorul său ales, precum și emiterea unor adrese către Oficiul Registrului Securității Naționale și către Agenția Națională a Finanțelor Publice, în vederea comunicării datei retragerii avizului ORNIS al numitului G., precum și a datei la care s-a comunicat această retragere numitului G., respectiv către Direcția Națională Anticorupție, pentru a comunica o copie de pe rezoluția emisă în Dosarul nr. x/P/2012 cu privire la numitul G.

De asemenea, s-a respins cererea inculpatei F., privind depunerea de înscrisuri, constând în acte medicale privind starea de sănătate a martorului denunțător J. și reaudierea acestuia, având în vedere, pe de o parte, împrejurarea că nu au fost invocate elemente care să justifice admiterea acesteia, iar, pe de altă parte, martorul a fost audiat în fața instanței de judecată în condiții de contradictorialitate, în prezența inculpaților și apărătorilor aleși ai acestora, fiecare avocat având posibilitatea de a-i adresa întrebări, posibilitate legală pe care, de altfel, și-au exercitat-o.

Totodată, din examinarea documentelor medicale prezentate în justificarea cererii, instanța a constatat că actele medicale nu relevă faptul că martorul ar suferi de schizofrenie și nici pretinsele tentative de suicid, invocate oral de către apărarea inculpatei F.

Întrucât documentele medicale nu poartă mențiunea conform cu originalul, instanța a dispus restituirea lor apărătorului ales al inculpatei F., păstrându-se doar cererea în probațiune.

La interpelarea instanței, inculpata F. a arătat că dorește să dea declarație în fața instanței de judecată, însă nu la acest termen de judecată, întrucât ora fiind înaintată nu se poate concentra.

La termenul de judecată din 29 aprilie 2014 s-a procedat la audierea inculpatei F. și fiind respinse cererile de probatorii după cum urmează: probele solicitate de apărarea inculpatei F., în sensul audierii în calitate de martori a judecătorului LL. din cadrul secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a magistraților asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție din cadrul secției penale – MM., NN., OO., a grefierilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție din cadrul secției penale – PP., QQ., EE. și a grefierului bibliotecar RR., a numitei SS.; solicitarea de relații de la Biroul Documente Secrete din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, referitor la metodologia întocmirii încheierilor și emiterea mandatelor în baza legii siguranței naționale, în perioada 2010 - 2011, respectiv dacă actele înaintate de către S.R.I. la solicitarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție conțineau numele lucrătorului din cadrul SRI care se ocupa de solicitarea obținerii mandatelor de siguranță națională; solicitarea, de la ORNIS, organism specializat în autorizarea persoanelor care au dreptul de acces la informații clasificate, a unor date referitoare la persoana inculpatei, care a deținut certificat de securitate ORNIS și care îi permitea să aibă acces la informații clasificate; emiterea unei adrese către Direcția Națională Anticorupție, prin care să înainteze instanței suportul optic tip DVD-R ce conține înregistrarea ambientală audio a dialogului purtat la data de 23 iulie 2012 între orele 13:01-13:31 de către martorul J. și inculpatul B.; emiterea unor adrese către Spitalul Clinic TT. și Clinica UU., pentru a comunica dacă doctorii VV. și WW. l-au consultat pe martorul J. în datele de 23 august 2012, 27 septembrie 2012, 26 octombrie 2012, respectiv 13 august 2012, iar, în caz afirmativ care a fost diagnosticul stabilit, care a fost tratamentul stabilit precum și durata acestuia.

Totodată, s-a respins și cererea formulată de inculpatul C. în sensul ca expertul parte să aibă acces la suportul optic expertizat în prezenta cauză, întrucât ceea ce s-a pus la dispoziția expertului desemnat în cauză, este o clonă digitală, care este aceeași cu cea pusă la dispoziția inculpatului.

Deși instanța a respins cererea formulată de apărătorul ales al inculpatei F. de părăsire a ședinței de judecată și i-a pus în vedere să nu părăsească sala de judecată, la reluarea cauzei după suspendare, asistenta avocatului YY. a învederat instanței că apărătorul ales al inculpatei F. a fost nevoit să părăsească sala de judecată, depunând o cerere scrisă și anexând biletul de avion, așa încât Înalta Curte a fost nevoită să acorde un alt termen de judecată în cauză, la data de 8 mai 2014, termen la care au avut loc dezbaterile.

Inculpații au depus pe parcursul procesului penal înscrisurile la care au făcut referire în cererile de probatorii, cereri admise de către instanța de judecată.

III. Prin sentința penală nr. 460 din 15 mai 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2013, în opinie majoritară, s-au dispus următoarele:

1. În baza art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul ZZ. pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.

În baza art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitat același inculpat pentru comiterea infracțiunii de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni prevăzute de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. anterior raportat la art. 17 lit. b) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

2. În baza art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul C. pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 25 C. pen. anterior raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior. Constată că actele materiale descrise la pct. 1 și 2 din rechizitoriu au fost dezincriminate.

În baza art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitat același inculpat pentru comiterea infracțiunii de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni prevăzute de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. anterior raportat la art. 17 lit. b) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

3. În baza art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.

În baza art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitat același inculpat pentru comiterea infracțiunii de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni prevăzute de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. anterior raportat la art. 17 lit. b) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost achitat același inculpat pentru comiterea infracțiunii de divulgarea secretului care periclitează siguranța statului prevăzute de art. 169 alin. (4) raportat la art. 169 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.

4. În baza art. 269 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. și, a fost condamnată inculpata F. pentru comiterea infracțiunii de favorizarea făptuitorului la pedeapsa de 4 ani închisoare și 3 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) C. pen., conform art. 68 C. pen.

În baza art. 65 C. pen. a fost interzis inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) C. pen. pe perioada executării pedepsei.

În baza art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost achitată aceeași inculpată pentru comiterea infracțiunii de divulgarea secretului care periclitează securitatea națională prevăzute de art. 407 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligată inculpata F. la plata sumei de 7000 RON cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., celelalte cheltuieli judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Onorariile parțiale cuvenite apărătorilor din oficiu desemnați pentru inculpați în cuantum de câte 200 RON au fost plătite din fondul Ministerului Justiției.

Opinia separată exprimată de unul dintre membrii completului a fost în sensul condamnării inculpatului A. pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 407 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. și a inculpatei F. pentru comiterea infracțiunii prevăzute art. 407 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

IV. Având în vedere intrarea în vigoare la data de 1 februarie 2014 a noului C. pen., înainte de a trece la analizarea acuzațiilor aduse inculpaților, Înalta Curte, secția penală, a verificat în ce măsură infracțiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată sunt incriminate în dispozițiile penale în vigoare, respectiv de a stabili legea penală mai favorabilă.

a. Astfel, referitor la acuzațiile aduse inculpatului C. la pct. 1 și 2 din rechizitoriu, acte materiale ale infracțiunii prevăzute de art. 25 C. pen. anterior raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, Înalta Curte, secția penală, a constatat că acestea nu mai sunt prevăzute ca infracțiuni în dispozițiile C. pen. în vigoare.

Astfel, s-a reținut că potrivit art. 29 C. pen. anterior, instigarea neurmată de executare era considerată o infracțiune de sine stătătoare, constând în realizarea deplină a actelor de instigare neurmate de trecerea la executarea faptei de către persoana instigată. În acest caz, instigatorul nu era participant la comiterea infracțiunii, ci autor al faptei incriminate autonom în partea generală a C. pen.

Noul C. pen. nu a mai prevăzut ca infracțiune de sine stătătoare instigarea neurmată de executare, așa încât instigatorul nu mai poate fi tras la răspundere penală, dacă instigatul nu mai realizează niciun act de executare a infracțiunii.

Întrucât prin actul de acuzare s-a reținut că inculpatul C. l-a determinat pe coinculpatul A. să comită actele materiale de la pct. 3 și 4, iar cu privire la faptele descrise la pct. 1 și 2 instigarea nu a fost urmată de executare, Înalta Curte, secția penală, a constatat că actele materiale descrise la pct. 1 și 2 din rechizitoriu au fost dezincriminate.

Având în vedere că actele materiale dezincriminate sunt părți componente ale unei infracțiuni unice reținute în sarcina inculpatului C. se impune pronunțarea unei soluții unice. Totodată, nu se poate dispune schimbarea încadrării juridice prin reținerea a două infracțiuni distincte, aflate în concurs, pe considerentul dezincriminării unora dintre actele materiale ce compun infracțiunea, în condițiile în care în cursul cercetării judecătorești nu au apărut elemente care înlăture unitatea legală a infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

Într-o asemenea situație, a reținut instanța de fond, unitatea infracțiunii impune pronunțarea unei soluții unice, restrângerea activității infracționale datorându-se modificărilor legislative și nu schimbărilor apărute, în cursul cercetării judecătorești, cu privire la elemente ce caracterizează situația de fapt, fiind reținută în acest sens decizia penală nr. 2647 din 4 septembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, instanța de fond a constatat că nu au intervenit modificări legislative, așa încât a apreciat că nu se impune analizarea sa din perspectiva principiului aplicării legii penale mai favorabile.

b. În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 323 C. pen. anterior, Înalta Curte, secția penală, a reținut că asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni nu se mai regăsește în dispozițiile C. pen. în vigoare, legiuitorul incriminând în art. 367 constituirea unui grup infracțional organizat.

Astfel, s-a reținut că, potrivit alin. (1) al dispozițiilor legale menționate, se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani, inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup. De asemenea, s-a reținut că legiuitorul definește grupul infracțional organizat ca fiind grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni.

S-a reținut că dispozițiile din noul C. pen. cuprinse în art. 367 au preluat prevederile atât ale art. 7 și 8 din Legea nr. 39/2003 (abrogate expres prin art. 126 din Legea nr. 187/2012), dar și cele ale art. 323 C. pen. anterior, constatându-se că faptele prevăzute de textele de lege menționate nu sunt dezincriminate, infracțiunea prevăzută de art. 323 C. pen. anterior regăsindu-se în art. 367 C. pen. în vigoare, sub denumirea de constituirea unui grup infracțional organizat.

c. În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 264 C. pen. anterior, sancționată anterior cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 7 ani, Înalta Curte, secția penală, a reținut că aceasta se regăsește în dispozițiile art. 269 C. pen., sancționată cu închisoarea de la 1 la 5 ani sau amendă.

Prin urmare, având în vedere situația concretă a speței, renunțarea legiuitorului la noțiunile de infracțiune și infractor din conținutul denumirii marginale a infracțiunii, dar și din conținutul constitutiv al acesteia și înlocuirea lor cu cele de faptă prevăzută de legea penală și făptuitor nu au relevanță în cauză, așa încât, raportat la felul pedepselor aplicabile și micșorarea limitei maxime a pedepsei, se constată că noile dispoziții penale îi sunt mai favorabile inculpatei F.

d. De asemenea, s-a reținut că dispozițiile din noul C. pen. îi sunt mai favorabile inculpatei F. și cu privire la infracțiunea de divulgare a secretului care periclitează securitatea națională prevăzută de art. 407 alin. (1) C. pen. care incriminează acțiunea de divulgare a unor documente sau a unor date care constituie informații secrete de stat de către cel care le cunoaște datorită atribuțiilor de serviciu, dacă fapta pune în pericol securitatea națională.

Astfel, s-a reținut că potrivit art. 169 alin. (1) C. pen. anterior, se incrimina acțiunea de divulgare a unor documente sau a unor date care constituie informații secrete de stat ori a altor documente sau date, de către cel care le cunoaște datorită atribuțiilor de serviciu, dacă fapta este de natură să pună în pericol securitatea națională.

Dacă prin dispozițiile anterioare, pentru a se realiza latura obiectivă a infracțiunii, acțiunea trebuia să aibă aptitudinea de a pune în primejdie siguranța statului, noile prevederi instituie o condiție suplimentară, respectiv obligativitatea ca acțiunea să pună efectiv în pericol securitatea națională.

Prin urmare, s-a reținut că, infracțiunea de pericol potențial prevăzută de art. 169 alin. (1) C. pen. anterior a devenit în art. 407 alin. (1) C. pen. o infracțiune de pericol concret.

Sintagma folosită de legiuitor în C. pen. anterior - dacă fapta este de natură să pună în pericol securitatea națională conduce la concluzia că infracțiunea este consumată chiar dacă valoarea ocrotită de lege nu este efectiv lezată. Pe când, în cadrul reglementării din noul C. pen., legiuitorul a fost mai restrictiv, sintagma folosită - dacă fapta este de natură să pună în pericol securitatea națională impunând condiția dovedirii punerii în pericol efectiv a valorii sociale ocrotite prin incriminare.

Având în vedere modificarea conținutului laturii obiective a infracțiunii sub aspectul urmării imediate, Înalta Curte, secția penală, a apreciat că lege penală mai favorabilă inculpatei este C. pen. în vigoare.

Deși aparent, considerațiile anterioare ar conduce la aceeași concluzie și în ceea ce-l privește pe inculpatul A., din analiza prevederilor art. 407 alin. (3) C. pen. a rezultat contrariul.

Astfel, din dispozițiile art. 169 alin. (4) C. pen. anterior rezultă că era incriminată ca infracțiune de divulgarea secretului care periclitează siguranța statului și fapta oricărei persoane, comise în condițiile prevăzute de infracțiunea tip descrisă în alineatele precedente, fiind incidente toate elementele care compun latura obiectivă a infracțiunii sub aspectul faptei, a urmării periculoase și a raportului de cauzalitate dintre faptă și urmare.

Potrivit art. 407 alin. (3) C. pen. este incriminată acțiunea de divulgare, fără drept, a unor documente sau date care constituie informații secrete de stat, de către cel care ia cunoștință de acestea în afara îndatoririlor de serviciu.

Or, potrivit noilor dispoziții penale simpla acțiune de divulgare a unor informații care au caracterul unor secrete de stat constituie infracțiune, în condițiile în care urmarea imediată prezentă în alineatele precedente nu mai este prevăzută ca și condiție pentru existența infracțiunii prevăzute în alin. (3) al art. 407 C. pen.

În aceste condiții, instanța de fond a apreciat că - întrucât în reglementarea art. 169 alin. (4) cu referire la art. 169 alin. (1) C. pen. anterior legiuitorul a impus condiții mai restrictive privind întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii, respectiv ca fapta să fie de natură să pună în pericol siguranța statului, condiție care nu a mai fost preluată în noile dispoziții penale – legea penală mai favorabilă inculpatului este Codul penal anterior, chiar dacă prevede o limită maximă a pedepsei mai aspră.

Deși prin noile dispoziții penale rezultă că fapta persoanei, care a luat cunoștință de informațiile secrete de stat în afara îndatoririlor de serviciu, de a le divulga, este pedepsită în condiții mai puțin restrictive decât cea care le cunoaște datorită atribuțiilor de serviciu, dat fiind caracterul acestora de norme de drept penal nu sunt admise interpretările extensivă și analogică, care ar aduce atingere principiului legalității incriminării.

V.1. Referitor la infracțiunea prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 reținută în sarcina inculpaților A. - în calitate de autor, C. – în calitate de instigator și B. – în calitate de complice, prima instanță a apreciat că, în cauză, nu există probe care să fundamenteze o soluție de condamnare a inculpaților.

În esență, prin actul de sesizare s-a reținut că inculpatul A., la instigarea inculpatului C. și cu complicitatea morală a inculpatului B., a permis accesul unor persoane neautorizate la informații nedestinate publicității, prin aceea că, la data de 23 mai 2012, în prezența lui B., i-a înmânat inculpatului C., ca urmare a unei cereri anterioare a acestuia, un plic conținând o notă de redare, iar în perioada mai-iunie 2012 i-a comunicat inculpatului C. că, în urma verificărilor pe care le-a efectuat, numele acestuia din urmă nu apare în lucrări sau solicitări de interceptări ale serviciului pe care A. îl conducea.

Scopul urmărit de inculpatul A. consta în obținerea unor foloase necuvenite pentru sine (menținerea în funcția de șef al SIPI Ilfov), respectiv obținerea unor foloase necuvenite pentru alții (accederea la funcții de conducere a coinculpaților sau a altor persoane agreate; interese de afaceri ale coinculpaților ori a altor persoane din anturajul acestora; verificarea situației juridice pentru asigurarea apărării în eventualitatea unor anchete penale).

Scopul urmărit de inculpatul C. viza obținerea unor foloase necuvenite în urma valorificării informațiilor puse la dispoziție de inculpatul A. constând în deținerea unor date privind interceptarea unui post telefonic, cunoașterea conținutului unor note de redare, obținerea de date despre ministrul transporturilor, cunoașterea (in)existenței în atenția unui serviciu de informații a unor lucrări ce vizau propria persoană, împrejurări care i-au dat posibilitatea să acționeze într-un anumit mod, să planifice și să managerieze activități și interese personale ori ale anturajului, să cunoască dacă este necesară formularea unor apărări privind potențiale cauze penale în care ar fi implicat.

Singurele probe pe care se sprijină acuzarea celor trei inculpați sunt două fragmente din interceptările convorbirilor ambientale purtate de inculpați la data de 23 mai 2012, respectiv 15 iunie 2012, redate în rechizitoriu, după cum urmează:

„A.: Serios (…) Eu v-am adus în plicul ăla nota de redare (…)

C.: Of, Doamne, Doamne (…)” – latura obiectivă a actului material descris la pct. 3 din actul de sesizare.

și

„C.: DNA-ul are dosare pe mine și oricând mă face (…), mă neutralizează foarte repede (…) Bineînțeles că m-am apucat și eu să verific: Băi, A., aveți voi ceva despre mine, știți ceva, aveți vreo hârtie pe acolo? Mi-a zis că a verificat și nu a găsit nimic. Dar uite cum se pune problema: dacă vrei să-ți mai dau și alte lucruri, îți mai dau. Deci acesta este stilul de lucru.” – latura obiectivă a actului material descris la pct. 4 din actul de sesizare.

Totodată, scopul urmărit de inculpați la comiterea infracțiunii este explicitat în rechizitoriu tot prin trimitere la fragmente din convorbirile purtate la 16 martie, 23 mai și 15 iunie 2012.

Potrivit art. 99 alin. (1) C. proc. pen., în acțiunea penală sarcina probei aparține în principal procurorului.

Totodată, potrivit alin. (2) al art. 99, inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție, nefiind obligat să o dovedească și are dreptul de a nu contribui la propria acuzare.

Din interpretarea textului de lege menționat, rezultă că în procesul penal există o legătură indisolubilă între sarcina probei și prezumția de nevinovăție, în sensul că obligația de a oferi probe suficiente care să fundamenteze o soluție de condamnare îi revine acuzării.

Dat fiind că procurorul este cel care afirmă existența unei situații de fapt în acuzare, acestuia îi incumbă și sarcina probării acuzațiilor aduse inculpatului trimis în judecată, intervenția instanței având caracter subsidiar, numai în situația în care administrarea probelor este imperios necesară pentru formarea convingerii sale.

Revenind la speța dedusă judecății, Înalta Curte apreciază că acuzațiile aduse inculpaților prin actul de sesizare au doar caracterul unor indicii cu caracter infracțional, care nu pot conduce la stabilirea vinovăției acestora.

Rechizitoriul se bazează exclusiv pe interceptările discuțiilor purtate de inculpați, iar vinovăția acestora este stabilită de procuror în urma unei analize pe text a interceptărilor ambientale, fără ca acestea să fie coroborate cu vreo altă probă care să dea consistență indiciilor rezultate din interceptări.

Totodată, se constată că organul de urmărire penală face doar speculații cu privire la conținutul interceptărilor și apărările pe care și le fac inculpații în declarațiile date în cursul urmăririi penale.

Concluzionând, deși convorbirile ambientale conțin elemente care să conducă la suspiciunea existenței unor activități cu caracter infracțional, acestea nu sunt coroborate și cu alte mijloace de probă care să susțină acuzațiile aduse inculpaților.

Înalta Curte apreciază că simpla existența a unor discuții cu conotații ilegale care nu sunt concretizate prin administrarea și a altor probe care să le confirme nu este suficientă pentru stabilirea existenței faptelor și a vinovăției inculpaților.

Trimiterile făcute în actul de sesizare la presupusele relații ale inculpaților cu mediul politic ar putea, teoretic, să caracterizeze, într-un sens sau altul, persoana inculpaților, dar nu pot conduce automat la stabilirea vinovăției unei persoane.

În același sens, pretinsele foloase necuvenite urmărite a fi obținute de inculpați prin accesul la informațiile nedestinate publicității constând în menținerea într-o funcție de conducere, accederea la funcții de conducere, existența unor interese de afaceri ale inculpaților sau persoanelor apropiate acestora, extrase de anchetatori din conținutul convorbirilor ambientale sunt doar simple ipoteze, afirmații, nedovedite în niciun fel.

a. Referitor la actul material pretins comis la data de 23 mai 2012, ce a constat în predarea unei note de redare de către inculpatul A. inculpatului C., ca urmare a unei cereri anterioare a acestuia din urmă, acuzarea se bazează exclusiv pe fraza rostită de inculpatul A.: „Eu v-am adus în plicul ăla nota de redare (…)”.

Se constată că în cauză nu s-a adus în sprijinul acuzațiilor nicio dovadă în sensul predării efective de către inculpatul A. a unei note de redare, nu s-au făcut minime verificări privind identificarea în mod concret a obiectului acesteia, nu s-a determinat momentul la care s-a consumat instigarea. Iar în ceea ce privește regimul informației nedestinate publicității, procurorii fac o serie de considerații teoretice arătând că notele de redare, care reprezintă forma scrisă a unor dialoguri telefonice ori purtate în mediul ambiental, pot avea nivelul de clasificare „strict secret” sau „nepublic”, în funcție de temeiul autorizației de interceptare în baza căreia au fost captate (Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională sau art. 91¹ și urm. C. proc. pen.).

În acest context, se constată că procurorii, contrar dispozițiilor art. 99 alin. (1) C. proc. pen., plasează sarcina probei către inculpați, prezumând o situație de fapt care este necesar a fi dovedită.

În concluzie, în cauză nu s-a dovedit predarea de către inculpatul A. inculpatului C., în prezența și a inculpatului B. a unei note de redare, simplul fapt al afirmării acestei împrejurări într-o discuție purtată de inculpați, neconfirmată și necoroborată cu o altă probă în acest sens nu este suficientă și nu poate conduce la condamnarea inculpaților.

Referitor la apărarea inculpaților în argumentarea soluției de achitare bazată de faptul că în fragmentul în discuție din interceptarea efectuată la data de 23 mai 2012, fraza atribuită inculpatului A., nu se aude sau este rostită în cadrul unei emisiuni de televiziune, Înalta Curte constată că nu poate fi primită.

La termenul din data de 14 ianuarie 2014, s-a admis cererea formulată de inculpatul C., de efectuare a unei expertize tehnice având ca obiectiv îmbunătățirea calității audiției înregistrării identificată în fișier la momentul 58m27s și în înregistrarea 2012-05-23-14-38-25.wav la momentul 29m18s, fragmentului cu conținutul contestat de inculpați: „Eu v-am adus în plicul ăla nota de redare (…)”.

Ulterior, transmiterii de către expertul criminalist a suportului optic ce conținea fragmentul de convorbire cu o calitate îmbunătățită a sunetului, s-a procedat la audierea în ședință publică a acestuia.

Chiar dacă în timpul audierii în ședință publică a fragmentului din înregistrare, datorită sistemului audio existent în sala de ședință nu a fost posibilă ascultarea înregistrării în condiții optime în sensul concluzionării certe asupra conținutului din înregistrare, procedând personal la audierea prin intermediul căștilor a fragmentului contestat de către inculpați, atât în varianta inițială, dar și îmbunătățită a semnalului sonor, instanța a constatat că în procesul verbal atașat dosarului de urmărire penală s-a procedat la redarea fidelă a frazei în discuție, fragmentul vizând expresia „nota de redare” fiind rostită de către inculpatul A., contrar celor susținute de inculpați.

Neîntemeiată apare și solicitarea inculpaților privind nelegalitatea interceptărilor în condițiile în care autorizațiile de interceptare din 19 decembrie 2011, din 23 februarie 2012 și din 22 mai 2012 au fost emise eronat, în opinia apărării, de Curtea de Apel București, niciuna dintre persoanele menționate în autorizații neavând vreo funcție care să atragă competența Curții.

Din înscrisurile înaintate instanței, rezultă că inculpatul A. avea calitatea de organ de cercetare a poliției judiciare, calitate care a și atras competența curții de apel în emiterea autorizațiilor. Împrejurarea că în cadrul funcției pe care o ocupa la acel moment, inculpatul nu desfășura, în fapt, activități care să presupună numirea în structurile poliției judiciare, nu poate înlătura calitatea de organ de cercetare a poliției judiciare. Din relațiile comunicate de Cabinetul Procurorului General a rezultat că nu au intervenit alte modificări referitoare la calitatea de organ de cercetare a poliției judiciare a inculpatului A. Ori, eliberarea polițiștilor din funcțiile structurilor poliției judiciare se realizează prin ordin al ministrului administrației și internelor, cu avizul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, și nu prin numirea acestora într-o altă funcție care nu presupune exercitarea în fapt a acestei calități speciale.

Nici solicitarea inculpatului B. de înlăturare a interceptărilor pe motivul obținerii acestora nelegal, în lipsa unei autorizații dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la calitatea sa de membru în Consiliul Superior al Magistraturii nu poate fi primită, înregistrările convorbirilor ambientale din lunile martie și mai 2012 realizându-se într-o altă cauză penală, în care inculpatul nu era cercetat.

Potrivit art. 91² alin. (5) C. proc. pen. în vigoare la data efectuării actului procedural, convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate pot fi folosite și în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date și informații concludente și utile privitoare la pregătirea sau săvârșirea unei alte infracțiuni din cele prevăzute în art. 91¹ alin. (1) și (2).

Față de cele arătate, motivul de nelegalitate invocat este neîntemeiat.

b. Referitor la actul material descris la pct. 4 din rechizitoriu, instanța constată că organul de urmărire penală și-a bazat exclusiv concluziile, ca și anterior, pe conținutul unui fragment din convorbirea ambientală din data de 15 iunie 2012, din care ar fi rezultat, în opinia parchetului, că, în perioada mai – iunie 2012, inculpatul A. ar fi făcut verificări, în urma solicitării inculpatului C., și i-ar fi comunicat acestuia din urmă că numele său nu apare în lucrări sau solicitări de interceptări ale DGIPI – Serviciul de Informații și Protecție Internă Ilfov.

Pe de altă parte, constată întemeiate și criticile apărării cu privire la transcrierea inexactă a discuțiilor purtate la data de 15 iunie 2012 constând în lipsa apelativului „A.” din dialogul inculpatului C. și atribuirea frazei „DNA-ul are (...)” inculpatului A., când aceasta a fost rostită, în fapt, de către inculpatul B., împrejurări constatate și prin încheierea din data de 14 ianuarie 2014, dată la care s-a procedat la ascultarea în ședință publică a fragmentelor din convorbire a căror transcriere a fost contestată de inculpatul A.

De asemenea, Înalta Curte constată că întreaga construcție a acuzării se bazează pe relatarea inculpatului C. făcută inculpatului B. la una dintre întâlnirile acestora la restaurantul M., fără a se mai face vreo verificare suplimentară.

Din actul de acuzare nu rezultă data comiterii faptei, fiind plasată de procurori discreționar în intervalul mai – iunie 2012, alegerea intervalul de timp nefiind justificată prin raportare la elemente ce privesc ansamblul probator. În rechizitoriu se face afirmația că data certă la care s-au efectuat actul de instigare și, respectiv, actul de autorat nu este cunoscută, nerezultând din probele administrate – fără a se preciza care au fost probele administrate - însă, cu siguranță, acestea au fost comise în perioada de timp dintre apariția în mediul frecventat de inculpați a unor informații privind potențiala numire a lui C. și B. în funcții de conducere ale Ministerului Public și data dialogului propriu-zis.

Înalta Curte nu poate primi o astfel de abordare, fiind obligatoriu ca solicitarea de condamnare să se bazeze pe probe certe și nu pe presupuneri ale organelor judiciare.

Mai mult, cu privire la acest act material, procurorii nu au putut indica în concret care sunt datele și informațiile nedestinate publicității care au făcut obiectul acuzației, trimiterile teoretice și generale din rechizitoriu nu pot suplini lacunele actului de sesizare pe acest aspect. În rechizitoriu nu se indică în ce au constat în concret informațiile cu caracter nepublic la care inculpații au avut acces, în mod neautorizat, speculațiile prezentate de acuzare neavând caracterul de mijloace de probă care să conducă la pronunțarea unei hotărâri de condamnare.

În concluzie, cu privire la infracțiunea prev. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, prima instanță a dispus achitarea fiecăruia dintre inculpații A., C. și B., în temeiul art. 16 lit. c) C. proc. pen., apreciind că în cauză nu sunt probe care să susțină acuzațiile aduse.

Condamnarea inculpaților nu se poate baza exclusiv pe interceptările discuțiilor ambientale, ci acestea trebuie coroborate și cu alte mijloace de probă care să demonstreze, fără dubiu, vinovăția acestora. Pronunțarea unei soluții de condamnare trebuie să fie justificată de probe certe, indubitabile și nu de supoziții rezultate din analiza unor fragmente din interceptările efectuate în cauză.

2. Cu privire la infracțiunea de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, în actul de acuzare, s-a arătat că aceasta constă în faptele inculpaților A., C. și B., care, urmărind comiterea infracțiunii de folosire de informații nedestinate publicității, au urmat, în perioada martie - iulie 2012, un plan de acțiune, anterior convenit, în cadrul căruia fiecare dintre participanți avea sarcini bine conturate, cu respectarea unor măsuri de prevedere, de natură a înlătura posibilitățile de conservare sau administrare a unor eventuale mijloace de probă privitoare la activitatea infracțională pe care urmau să o desfășoare.

Astfel, inculpații C. și B. aveau sarcina de a asigura, prin pozițiile pe care le ocupau în structura CSM, precum și prin conexiunile la nivel politic, atât protecția inculpatului A., în sensul menținerii acestuia pe funcția de șef al SIPI Ilfov, în interesul comun al asocierii, cât și transmiterea către acesta a unor solicitări privind obținerea de informații nedestinate publicității, în beneficiul propriu sau al altor persoane, în special pentru asigurarea apărării în eventualitatea unor anchete penale; C. avea sarcina de a asigura, cu ocazia întâlnirilor grupului, conspirativitatea și securitatea ambientală a dialogurilor, prin relaționarea cu persoane de încredere din structura administrativă a locului de întâlnire; A. avea în cadrul asocierii sarcina principală de a accesa, în virtutea funcției, informațiile nedestinate publicității și de a le furniza celorlalți membri ai asocierii, în scopul obținerii de foloase necuvenite pentru persoanele interesate.

Având în vedere considerentele expuse anterior în capitolul referitor la aplicarea legii penale mai favorabile, prima instanță a analizat în ce măsură faptele reținute în sarcina celor trei inculpați prin actul de acuzare întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 367 C. pen. în vigoare.

Potrivit noilor reglementări penale cuprinse în art. 367 alin. (1), este incriminată ca infracțiune inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup. În alin. (6) al aceluiași articol, legiuitorul definește grupul infracțional organizat ca fiind grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni.

Din prevederile legale menționate rezultă că pentru a fi în prezența unui grup infracțional organizat este necesar a fi îndeplinite, în mod cumulativ, mai multe condiții.

În primul rând, este necesar ca grupul să fie format din trei sau mai multe persoane și să funcționeze pe o anumită perioadă de timp și în mod coordonat. Cu privire la modul coordonat de funcționare, este nevoie ca în cadrul grupului să există o subordonare ierarhică, prestabilită, în sensul că trebuie prevăzut rolul fiecărui membru în parte în comiterea infracțiunii. De asemenea, caracterul coordonat presupune planificare, organizare, control cât și procurarea de instrumente, mijloace specifice, folosirea de combinații, etc.

O altă condiție esențială pentru existența grupului infracțional organizat este ca acesta să nu aibă un caracter ocazional, ci să fie constituit pe baza unui „studiu” prealabil care să aibă în vedere anumite calități, însușiri și specializări ale membrilor acestuia.

În fapt, grupul trebuie să aibă o structură determinată, adică să aibă anumite componente cu sarcini complementare în realizarea activității infracționale, o așa zisă diviziune a muncii în cadrul unei ierarhii cu roluri prestabilite și reguli de comportare specifice unei unități structurate.

Sub aspectul laturii obiective a infracțiunii, aceasta constă în acțiunea de inițiere sau constituire a un grup infracțional, fie de aderare sau sprijinire a acestuia.

Constituirea implică asocierea și înțelegerea mai multor persoane în scopul de a ființa în timp și de a pregăti și organiza infracțiuni prevăzute de lege.

Inițierea presupune nu numai concepția, ci și activități de materializare a ideii, respectiv lămurire, întruniri, consfătuiri, planuri, etc.

Aderarea la grup se realizează prin exprimarea consimțământului expres al unei persoane de a face parte din structura infracțională, în timp ce sprijinirea grupului presupune furnizare de asistență, ajutor sau sfaturi în vederea săvârșirii infracțiunilor.

Sub aspectul laturii subiective, fapta este săvârșită cu intenție directă, calificată prin scop, în sensul că persoana trebuie să știe și să fie de acord cu înființarea, aderarea și sprijinirea grupului, știind că urmează a fi comise infracțiuni grave și trebuie să urmărească comiterea uneia sau mai multor infracțiuni.

Aplicând în cauză considerațiile teoretice expuse anterior, instanța de fond a constata că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de constituirea unui grup infracțional organizat sub aspectul laturii obiective. Niciuna dintre activitățile atribuite fiecăruia dintre inculpații A., C. și B. nu se încadrează în obiectul material al laturii obiective, nerezultând cine a inițiat sau constituit grupul, cine a aderat sau a sprijinit grupul deja constituit.

Din actul de acuzare nu rezultă structura ierarhică a grupului, în condițiile în care relațiile dintre inculpați erau de prietenie, respectiv afinitate, nu se indică, în concret, momentul la care avut loc înțelegerea infracțională și data adoptării planului infracțional, nu se descrie existența unei structuri organizate, care acționează coordonat și după reguli bine stabilite.

Având în vedere că în situația de fapt descrisă în rechizitoriu nu se regăsesc nici condițiile acțiunii structurate și coordonate și pentru o anumită perioadă de timp, elemente definitorii pentru existența grupului infracțional organizat, Înalta Curte apreciază că faptele inculpaților A., C. și B. nu mai sunt prevăzute de legea penală în vigoare.

Față de argumentele deja expuse, s-a apreciat că nu mai este necesară verificarea întrunirii condițiilor privind latura subiectivă a infracțiunii.

Astfel, soluția care s-a impus în cauză a fost achitarea inculpaților în temeiul art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., soluție care are în vedere neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii sub aspectul lipsei laturii obiective sau dezincriminarea faptei.

Pe de altă parte, dat fiind soluția pronunțată cu privire la infracțiunea scop a grupului infracțional – art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 – pe cale de consecință, se impune și achitarea pentru infracțiunea de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni.

3. Referitor la infracțiunea de favorizare a infractorului reținută în sarcina inculpatei F., Înalta Curte, secția penală, a apreciat că situația de fapt reținută în actul de sesizare este conformă probelor administrate în cauză.

Astfel, s-a reținut, în mod corect că fapta inculpatei F., judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, care, luând la cunoștință în data de 10 iulie 2012, în timp ce se afla la serviciu, despre faptul că, Direcția Națională Anticorupție, în aceeași zi a adresat Înaltei Curți de Casație și Justiție o solicitare de autorizare a efectuării perchezițiilor domiciliare, la domiciliile învinuiților A., B. și C., cercetați pentru comiterea infracțiunii de folosirea de informații nedestinate publicității, prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, l-a avertizat pe învinuitul A., prin intermediul lui J., despre faptul că domiciliul său este posibil să fie percheziționat și că are probleme legate de B., C. și D.N.A., asigurându-i acestuia timpul necesar pentru a distruge și ascunde documente și obiecte compromițătoare, ce ar fi putut constitui mijloace de probă, zădărnicind astfel urmărirea penală.

În acest sens, Înalta Curte, secția penală, a apreciat ca fiind relevantă declarația martorului L. care arătat că în noaptea de 10 iulie 2012 orele 0,00 inculpatul A. a venit la domiciliul său, comunicându-i suspiciunea că e posibil să fie chemat la DNA și că asta va implica și o percheziție. Întrebându-l de obiectul cauzei, inculpatul i-a spus că este ceva legat de B. și C., fără a avea alte date.

Din declarația martorului rezultă că inculpatul A., la data de 10 iulie 2012, avea informația certă și exactă nu numai asupra măsurilor procedurale ce urmau să se efectueze în cauza penală în ceea ce-l privește, dar și asupra celorlalte persoane care erau cercetate.

Sursa informațiilor inculpatului rezultă din coroborarea celorlalte mijloace de probă administrate în cauză.

Totodată, din declarațiile martorelor U. și Y. a rezultat că în ziua de 10 iulie 2012, colega de birou a inculpatei, judecătorul de serviciu U. a primit spre soluționare solicitarea D.N.A. de efectuare a mai multor percheziții la domiciliile și birourile învinuiților A., B. și C.

Această împrejurare a oferit prilejul ca inculpata să ia cunoștință de solicitarea parchetului. Spațiul restrâns al biroului, cât și configurația obiectelor de mobilier a făcut posibilă aflarea de către inculpata F. a împrejurării că obiectul cererii ce urma a fi soluționată de colega de birou îl viza pe inculpatul A. și pe ceilalți coinculpați B. și C.

Faptul că cele două martore menționate anterior nu au perceput exact momentul în care inculpata a luat la cunoștință de obiectul cererii parchetului nu conduce la înlăturarea răspunderii acesteia. Mai mult, explicația martorelor este plauzibilă, în condițiile în care acestea erau preocupate de soluționarea dosarului penal.

De altfel, momentul și modalitatea concretă în care inculpata a luat la cunoștință de obiectul sesizării parchetului are mai puțină relevanță, în opinia instanței de fond, având în vedere că nu acesta este obiectul acuzației aduse inculpatei F., ci împrejurarea că aceasta l-a informat pe inculpatul A. de iminența efectuării unor percheziții, lucru care este însă cert, așa cum se va arăta în continuare.

Deși inculpata neagă existența unei relații apropiate cu inculpatul A., justificând prin aceasta lipsa vreunui motiv care ar fi determinat-o să-l informeze pe acesta de efectuarea perchezițiilor, apărarea sa este în contradicție cu probele administrate în cauză. Chiar inculpatul A. a arătat în cursul urmăririi penale, că se întâlnea cu inculpata săptămânal, în ultimele două luni, ultima întâlnire localizând-o în timp în 8 sau 9 iulie 2012, pentru a lua masa, după orele de program. Din declarația inculpatului C. dată în cursul cercetării judecătorești rezultă că inculpata a fost invitată la petrecerea ce a urmat cununiei religioase a inculpatului A., aspect care nu este negat de către inculpată. Ori, faptul că inculpații A. și F. ar fi fost simple cunoștințe, nu justifica participarea inculpatei la un eveniment la care, este de notorietate, sunt invitați membrii familiei și prietenii apropiați. În același sens, nu se justifică nici întâlnirile frecvente ale celor doi după orele de program. Chiar dacă martora AA. – a acreditat ideea inexistenței unei relații apropiate între cei doi, vorbind de unele întâlniri întâmplătoare la restaurantul AAA., nesinceritatea martorei este justificată de relația sa apropiată cu inculpata F. Instanța nu va avea în vedere mențiunile din declarația martorei pe acest considerent, dar și ca urmare a faptului că sunt în contradicție cu celelalte probe menționate anterior.

În acest context, instanța de fond a reținut că inexistența unei relații apropiate cu martorul J., invocată de către inculpată, este lipsită de relevanță, în condițiile în care relevantă în cauză este relația apropiată a martorului cu inculpatul A., lucru care nu este negat de cei doi. Acesta a fost și motivul pentru care inculpata F. a apelat la martorul J., folosindu-l ca intermediar pentru a-l anunța pe inculpatul A. de posibilitatea efectuării perchezițiilor.

Profitând de faptul că cererea de eliberarea autorizațiilor de percheziție era încă în lucru, pentru a-i da posibilitatea inculpatului A. de a lua măsuri din timp înainte de punerea în executare a perchezițiilor, pe de o parte, dar și pentru a-și proteja propria persoană, pe de altă parte, inculpata F. a plecat de la locul de muncă, în jurul orelor 15¹⁵, conform înregistrărilor video din incinta Înaltei Curți de Casație și Justiție, într-un mod cât mai puțin vizibil, fără a avea asupra sa vreun bun care ar fi putut indica părăsirea clădirii și s-a deplasat la sediul SC DD. SRL.

În mod calculat, pentru a disimula realul scop al deplasării sale la sediul societății a luat legătura, prin intermediul unui lucrător, cu martorul J., sub pretextul efectuării inspecției tehnice periodice a autoturismului proprietate personală.

Deși inculpata F. a negat scopul deplasării la sediul DD. în sensul informării inculpatului A., prin intermediul martorului denunțător, instanța de fond a reținut că apărarea sa este contrazisă de probele administrate în cauză.

Astfel, din declarațiile martorului J. și conținutul convorbirii ambientale interceptate în data de 24 iulie 2012 a rezultat, în mod cert, în opinia instanței, că deplasarea inculpatei în vederea efectuării ITP a reprezentat doar un pretext, iar faptul că ulterior inspecția tehnică a autoturismului s-a efectuat nu înlătură răspunderea inculpatei, astfel cum rezultă din probele administrate.

Din declarațiile date de martorul J. în cursul urmăririi penale în datele de 29 august 2012 și 14 decembrie 2012 rezultă că în data de 10 iulie 2012, în timp ce se afla la sediul DD. a fost căutat de inculpata F., care i-a spus că îi expiră ITP-ul și l-a întrebat dacă știe ceva de A. S-a deplasat cu inculpata pe holul de birouri de la parter, realizând că aceasta vrea să îi spună ceva. Cu acea ocazie, inculpata i-a spus că ar trebui să ia legătura cu SS., soția inculpatului A. pentru a-i spune „să nu meargă cu copilul acasă pentru că s-ar putea să aibă loc o percheziție acolo”. Apoi i-a mai zis că inculpatul A. „are niște probleme care sunt legate de B., C. și de D.N.A.”. De asemenea, inculpata i-a zis să-i spună „lui A. să aibă grijă”. Ulterior programării efectuată în programul de service existent pe calculator, martorul a condus-o pe inculpată spre ieșire, la mașina acesteia, iar la momentul la care martorul se uita la mașină, ridicând capota, inculpata i-a transmis „că pe la 19³⁰ va fi în BBB., la magazinul CCC.”. Conținutul discuțiilor avute cu inculpata F. a fost relatat în integralitate de către martorul J. inculpatului A., care venise între timp la sediul DD. Fiind audiat în fața instanței de judecată martorul și-a menținut declarațiile date anterior.

Contestarea de către apărare a conținutului declarației dată de martorul denunțător la data de 24 iulie 2012 sub aspectul împrejurării că aceasta nu poartă mențiunea locului unde a fost dată nu conduce la înlăturarea răspunderii inculpatei. Martorul a fost audiat ulterior, în prezența apărătorilor inculpaților la datele de 29 august 2012 și 14 decembrie 2012, aspectele relatate fiind cuprinse în declarațiile consemnate.

Faptul că în denunțul formulat la data de 20 iulie 2012, martorul nu a relatat o serie de împrejurări care apar consemnate în declarațiile date ulterior de către acesta nu conduce la înlăturarea din cadrul probațiunii a elementelor precizate ulterior de către acesta.

Datele precizate în denunț reprezintă percepția martorului la momentul formulării denunțului cu privire la elementele de fapt apreciate de acesta ca fiind relevante în cauză. Declarațiile date și consemnate de către organele judiciare conțin o prezentare mai detaliată a aspectelor de natură să servească la aflarea adevărului de care martorul a luat cunoștință personal. Ori, denunțul este un mod de sesizare a organelor judiciare, pe când declarațiile martorului constituie mijloace de probă, acestea urmând a fi valorificate de instanța de judecată în vederea stabilirii exacte a situației de fapt. Pe de altă parte, nu prezintă relevanță momentul la care martorul aduce la cunoștința organelor judiciare elemente ale situației de fapt, relevant în cauză este ca acestea să reflecte adevărul.

De asemenea, pretinsele contradicții relevate de apărare în concluziile scrise dintre declarațiile martorului J. cu celelalte mijloace de probă referitoare la intervalele orare ce privesc prezența inculpatei F. și ulterior a inculpatului A., la sediul DD., data achitării de către inculpatul A. a reparațiilor efectuate la autoturismul proprietate personală, data predării de către același inculpat a celor două telefoane și a memory-stick-ului martorului J., confuzia martorului cu privire la calitatea inculpatei de judecător în cadrul Judecătoriei sectorului 3 nu sunt de natură a conduce la înlăturarea declarațiilor date de martorul J. Acestea nu privesc elemente esențiale (motiv pentru care nu au fost redate în extenso în analiza mijloacelor de probă) ci chestiuni colaterale cauzei, interpretate subiectiv de către apărare.

Mai mult, se constată că inculpata nu a negat prezența sa la sediul DD., ci doar scopul deplasării, arătând că l-a constituit programarea pentru efectuarea inspecției tehnice a autoturismului. Ori, deplasarea personală a inculpatei la service doar pentru efectuarea unei programări nu se justifică, aceasta putând fi făcută telefonic, fără a fi necesară o deplasare specială în acest sens, cu atât mai mult cu cât îl cunoștea pe reprezentantul societății și, după propriile afirmații, ceruse numărul de telefon al acestuia soției inculpatului A., numita SS.

În contextul în care inculpata însăși recunoaște deplasarea la sediul DD., cât și întoarcerea în locația de unde a plecat, respectiv la sediul ÎCCJ, contestarea timpului în care s-ar fi parcurs distanța dintre cele două locații nu prezintă relevanță, în opinia instanței.

Nici susținerea apărării că martorul ar fi perceput greșit afirmațiile inculpatei în sensul că datorită stării de agitație a inculpatului A. este bine ca, în perioada de vacanță, soția inculpatului să ducă copilul la bunici, diferența semantică între „a duce copilul de acasă” și „a nu merge cu copilul acasă” este mică, nu poate fi primită de instanță, fiind o speculație lipsită de fundament a apărării.

Aflând cele relatate de martorul J., inculpatul A., conform declarațiilor martorului, dar și a proceselor verbale de supraveghere a mers la domiciliul său, a avut o întâlnire cu inculpatul C. și a încercat să-l prevină și pe inculpatul B., prin intermediul martorului J., care a mers la domiciliul acestuia. Totodată, așa cum s-a arătat anterior, inculpatul A. l-a informat și pe martorul L. de suspiciunea pe care o avea privind efectuarea unor percheziții.

Ori, față de cele arătate rezultă, în mod evident, că mesajul inculpatei a fost perceput la valoarea pe care aceasta a dat-o informației, de prevenire a inculpatului de iminența efectuării unor percheziții, și nu de deplasarea copilului inculpatului la bunici, mai ales că i-a și transmis inculpatului „să aibă grijă”.

Conform înțelegerii stabilite cu martorul J., inculpata F. s-a deplasat la magazinul CCC. din BBB., unde s-a întâlnit cu acesta. Cu acea ocazie martorul a întrebat-o pe inculpată dacă e implicat și inculpatul A., iar aceasta i-a spus că da, pentru că le-a făcut niște servicii inculpaților B. și C. Aspectele menționate au fost relatate de martor în cursul urmăririi penale, dar și al cercetării judecătorești.

Întâlnirea dintre martorul J. și inculpata F. a fost confirmată de înregistrările camerelor de supraveghere din incinta magazinului.

Relatările inculpatei au fost transmise de către martorul denunțător inculpatului A., acesta din urmă spunându-i că trebuie neapărat să se întâlnească cu inculpatul B., convenind împreună ca mesajul să fie transmis tot prin intermediul martorului J., care a și mers, după cum s-a arătat anterior, la domiciliul inculpatului B.

Teoria apărării inculpatei în sensul că informația privind efectuarea perchezițiilor a avut drept sursă o persoană din cadrul CSM (variantă agreată parțial și de către acuzare, dar numai în ceea ce-l privește pe inculpatul B.) nu înlătură vinovăția inculpatei.

Din probele administrate în cauză, expuse anterior, rezultă că, în mod cert, informația a fost transmisă inculpatului A., prin intermediul martorului J., de către inculpata F. Împrejurarea că inculpatul B., aflase dintr-o altă sursă de obiectul cererii parchetului de efectuare a perchezițiilor, așa încât informația din partea inculpatului A. nu mai avea caracter de noutate, nu conduce, în opinia instanței, la înlăturarea vinovăției inculpatei, așa cum s-a arătat anterior.

În acest sens, s-a susținut singular de către inculpatul A. că a aflat despre efectuarea perchezițiilor de la inculpatul C., care însă a negat acest fapt. Mai mult, apare ca nefiind nejustificat comportamentul inculpatului care a luat hotărârea de a-l preveni pe inculpatul B., ulterior întânirii martorului J. cu inculpata F., când s-a și confirmat suspiciunea de efectuare a unor astfel de acte procedurale, și nu imediat după aflarea „veștii” la întâlnirea anterioară cu inculpatul C.

Referitor la declarațiile date de martorul J., apărarea inculpatei a solicitat înlăturarea acestora din materialul probator susținând că acestea au fost determinate de interesul martorului care era cercetat într-o cauză penală la D.N.A. și reprezintă rezultatul „înțelegerii” martorului cu organele judiciare. Înalta Curte apreciază că susținerile apărării sunt simple afirmații, nedovedite, motiv pentru care nu pot conduce la înlăturarea declarațiilor martorului făcute în cursul urmăririi penale.

Faptul că martorul făcea obiectul investigațiilor într-o cauză penală, cât și împrejurarea că în prezenta cauză s-a dispus față de acesta o soluție de netrimitere în judecată nu justifică o astfel de concluzie.

Mai mult, se observă că cele arătate de apărare reprezintă o interpretare personală și subiectivă a elementelor din dosar, în interesul unicului scop de înlăturare a mijloacelor de probă care dovedesc vinovăția inculpatei.

Ori, împrejurările invocate în scopul înlăturării declarațiilor martorului nu sunt reale. Nu s-a dovedit, în niciun fel, că asupra martorului s-au întrebuințat, în cursul urmăririi penale, mijloace de constrângere, la momentul audierii acestuia.

Totodată, pretinsele afecțiuni de natură psihică a martorului sunt doar afirmații ale apărării, cu ocazia audierii în fața instanței, martorul neinvocând vreo împrejurare în acest sens.

Așa cum se constată, la termenul din data de 7 aprilie 2014, instanța de judecată a restituit apărătorului inculpatei o serie de înscrisuri ce vizau pretinsa situație medicală a martorului J., prezentate în copie și necertificate.

Ori, în condițiile în care martorul, audiat în ședință publică, nu a adus la cunoștința instanței vreo afecțiune psihică sau vreun mijloc de constrângere exercitat asupra sa, și nici nu a depus vreun act medical, în ceea ce-l privește, susținerile apărării sunt simple afirmații, singulare, pe acest aspect, fără vreo relevanță juridică.

Mai mult, instanța de judecată constată că afirmațiile apărării din concluziile scrise privind starea martorului J. de la momentul audierii din ședință publică sunt vădit exagerate și nu corespund adevărului.

Pe de altă parte, se apreciază că relatările martorului corespund adevărului, în condițiile în care acestea se coroborează și cu celelalte probe administrate în cauză, expuse anterior în considerentele prezentei sentințe, dar și cu conținutul convorbirii ambientale purtate cu inculpata F., la data de 24 iulie 2012.

Din discuțiile înregistrate la data menționată rezultă că scopul pentru care inculpata s-a deplasat la sediul DD. nu a fost cel declarat, programarea pentru efectuarea inspecției tehnice, ci prevenirea inculpatului A. că urmează a se efectua mai multe percheziții domiciliare:

„F.: Am înțeles! Deci, ă (...) Vedeți cu reprogramarea aia (…) naibii mai bine n-o mai făceam! Sau dacă am făcut-o (…) (…)[neinteligibil](…) dacă apare ora (…) apare și ora? Că poate apare ziua (…)

F.: Da’ în program apare sigur?

J.: În program apare sigur!

F.: Păi, oricum, l-am făcut (…) pe urmă am făcut revizia aia, I.T.P.-u’ (…) Și aia cum apărea? Apare că-i ștearsă! Am trecut (…) sau am făcut-o pe internet programarea. Adică, scrie cum am făcut-o?

J.: Păi, chiar dacă nu scrie, eu nu știu dacă (…) că acolo este posibilitatea să scrie telefonic, personal sau așa (…)

F.: Ce spuneam să ă(...)?

J.: Da’ dacă o să vină și intră la (…) la recepție (…)

F.: ba nu! Mi-am făcut programare (…) n-am discutat nimic despre asta (…) Nu știam! Nu știam! Nu știați! Nu știam! Asta e clar!

J.: Îți spun, pur și simplu, ca să mă uit!

F.: Da!

J.: Ați venit, că pe (…) vă expira pe șaisprezece (…)

F.: Da, da, da! Da! Încercasem să fac în altă parte și nu găsisem cu cine, pur și simplu! Da! Și n-am făcut o programare, că-mi expira și (…) la modu’ ăsta! Da’ numai dacă întreabă! Adică, dacă insistă! Dacă (…) dacă o cunoșteați nu știu ce (…) Că oricum, nu am discutat nimic despre (…)[neinteligibil](…) Clar! Da! E (…) Numai să nu-l fi spus pe-ăla, că v-ați întâlnit cu el! Asta este mult mai nașpa! Da’ asta s-a-ntâmplat seara, târziu! Când v-a sunat B.!”

F.: Da! Da’ n-ați (…) Nu i-ați spus că (…) percheziție, ceva (…)?!”

„F.: (...) E cel mai (…) A. a zis că n-a știut nimic. N-a știut nimic nici despre percheziție. N-a știut nimic, că (…) aia, aia (…) Deci, nu (…) Dacă (…) Ei o să încearcă să spun (…) să spună mai mult în sensu’, ca să-ți (…). În sensu’ că (…) B. (…) el a aflat de la A. de percheziție, dar ă (…). Dacă nu i-am zis, spus nimic lu’ B. și a zis, că decât, că ar vrea să vorbească, și că știe, și nu e cazu’. E O.K.! Nu știați ce vroiau să vorbească, decât că vrea să se întâlnească cu el (…)”.

Totodată, din conținutul înregistrării ambientale, se constată, pe de o parte, că inculpata a întreprins demersuri și pentru a zădărnici urmărirea penală în ceea ce-l privește pe inculpatul A., fiind, în același timp, preocupată de a-și ascunde propria faptă penală, prin „consilierea” martorului cu privire la ceea ce ar fi urmat să declare organelor de urmărire penală:

„F.: A! Perfect! Bine! Și după aia (…)[neinteligibil](…) c-aveau altă treabă urgentă sau ce mai era? De ce v-ați dus pân’ la B.? Cred că ne-a văzut cineva-n mall! (…)[neinteligibil](…) probabil în ultimile zile, (...) cu A., m-au ă (…) m-au luat pe radar”. (...)

„F.: Da’ nu încercați să-l contactați pe A., că n-are rost. Și așa, ce ați mai vorbit cu el în perioada asta?„. (...)

„F.: (…)[neinteligibil](…) De ce să nu mai zic că ăia(…) Deci, din mall nu (…) În mall sigur nu ne-au v(…) nu ne-au văzut, nu? Adică nu erați urmărit atunci.

J.: Că sunt camere și pe acolo.

F.: Aa! De atâta timp ă(…) s-au dus imaginile. Și nu era(…) Nu v-am î(…) Ne-am întâlnit întâmplător. Vă mai amintiți că ați dat importanță? Deci, ă(…) Deci, nu știați, nu? Nu știați, nu ați discutat nimic despre așa(…) La ce vă mai gândiți(…) Adică(…) Nu știu!

J.: Încerc să-mi fac ordine în ă(…) în gânduri, că nu mai știu nici ce am făcut zilele ălea. Dacă mă-ntreabă, nu știu(…) Am făcut aia în ziua aia sau am făcut aia în ziua aia?

F.: Exact! Nu vă mai(…) nu vă amintiți prea(…). Nu vă amintiți! Mașina lu’ A. era trecută că a adus-o și că a luat-o?” (...).

„F.: Păi, de-aia zic! N-ați discutat, nu știați despre ce e vorba. Și așa mai încolo. V-am zis, nu cred că în mall, nu se știe de întâlnire (…)[neinteligibil](…) ne-am întâlnit întâmplător.

J.: Da. Bine.

F.: Dar încercați să diluați cât mai mult”.

Parcurgerea dialogului purtat de inculpata F. cu martorul J. în seara zilei de 24 iulie 2012, în scara blocului în care locuia inculpata denotă implicarea certă a acesteia în comiterea infracțiunii, așa încât împrejurarea invocată de apărare în sensul că în cadrul discuției în speță, inculpata nu a făcut vreo referire expresă cu privire la faptul că l-a anunțat pe inculpatul A. despre perchezițiile ce urmau a fi efectuate nu pot conduce la înlăturarea răspunderii penale a inculpatei.

Susținerile apărării legate de pretinsele intervenții asupra înregistrării efectuate în cauză justificate de lipsa imaginilor din holul imobilului unde a avut întâlnirea dintre inculpată și martorul denunțător nu pot fi primite de instanță. Lipsa înregistrării imaginii se datorează unor împrejurări exterioare și independente de înregistrarea propriu-zisă, observându-se, în mod clar, obturarea receptorului video de către purtătorul tehnicii de înregistrare.

Totodată, considerațiile apărării cu privire la modalitatea descărcării înregistrării efectuate la data de 24 iulie 2012 pe suportul optic nu are nicio relevanță asupra conținutului înregistrării. Înregistrările din prezenta cauză sunt digitale și nu analogice. Dacă în cazul înregistrărilor de tip analogic, înregistrarea pe suportul optic (bandă sau casetă magnetică) este simultană cu evenimente petrecute, pentru că numai într-un astfel de caz se poate vorbi de un suport original, la copierea ulterioară pe un alt suport înregistrarea suferind pierderi, și calitatea ei având astfel de suferit, în cazul înregistrărilor digitale, noțiunea de „original” și „copie” are o semnificație formală, cronologică pentru că între prima copiere efectuată pe un suport optic (clonă) și toate celelalte ulterioare (copie) nu există nicio diferență de conținut. Ori, spre deosebire de aparatele de înregistrat de tip analogic care datorită uzurii în timp înregistrările efectuate sunt din ce în ce mai slabe calitativ, înregistrările succesive cu aparatele digitale au aceeași calitate și parametri în timp. De asemenea, în cazul înregistrărilor digitale fișierele create în mediile de stocare digitală sunt transferate din memoria aparatelor pe suporturi optice (CD sau DVD), calitatea înregistrării fiind aceeași.

Instanța constată că inculpata face unele considerații privind modalitatea tehnică de creare a fișierelor/folderelor aflate pe suportul optic ce conține înregistrarea convorbirii din data de 24 iulie 2012, fără a contesta, de fapt, în niciun moment, conținutul acesteia, ci doar făcând afirmații formale în sensul existenței unei intervenții asupra înregistrării inițiale.

Tot în legătură cu înregistrarea ambientală, s-a apreciat de către apărare că mijlocul de probă a fost obținut ilegal, fiind o provocare a martorului J., care a acționat ca un agent al statului. Totodată, s-a afirmat că proba a fost obținută cu încălcarea dispozițiilor procedurale și a jurisprudenței CEDO în condițiile în care inculpata a fost interceptată în lipsa unei autorizații, aceasta privindu-l pe martorul J., astfel încât i-a fost încălcat dreptul la viață privată.

Prima instanță a apreciat că susținerile inculpatei sunt neîntemeiate.

Critica apărării privind existența unei provocări din partea martorului denunțător nu se încadrează în dispozițiile art. 101 alin. (3) C. proc. pen. (art. 68 C. proc. pen. anterior, aplicabil la momentul efectuării urmăririi penale) care interzice organelor judiciare sau altor persoane care acționează pentru acestea să provoace o persoană să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe.

Textul precizat anterior are la bază justificarea înlăturării probelor obținute în situația în care organele de urmărire penală nu se limitează la a cerceta în mod pasiv activitatea infracțională, ci exercită o asemenea influență asupra persoanei vizate, încât să determine săvârșirea unei fapte penale care fără aceasta intervenție nu ar fi fost săvârșită, cu scopul de a constata o infracțiune, respectiv de a obține probe și de a declanșa urmărirea penală.

Ori, în cauză se constată că fapta inculpatei era consumată, astfel încât nu se mai pune problema unei provocări, în sensul avut în vedere de legiuitor. Pe de altă parte, din parcurgerea dialogului purtat de martor cu inculpata, nu rezultă „provocarea” în vreun fel a acesteia de către martor de a face anumite relatări. Deși întâlnirea s-a realizat la solicitarea martorului, dialogul nu a fost dirijat de către acesta și la afirmația martorului care i-a comunicat că a primit o citație de la DNA inculpata i-a răspuns scurt: „Știu!”, după care, din proprie inițiativă, l-a chestionat pe martor asupra unor împrejurări care ar fi putut să o incrimineze, după care, tot din proprie inițiativă, „l-a consiliat” pe martor asupra posibilității de a fi interceptat, asupra conținutului declarației pe care acesta urma să o dea la DNA, dându-i și sfaturi asupra tehnicilor de interogare folosite la parchet.

Față de cele arătate, instanța de fond a constatat că susținerile apărării pe acest aspect nu pot fi primite.

Referitor la cea de a doua critică, s-a reținut că prin încheierea din data de 20 iulie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus, printre alte măsuri, autorizarea, pe o durată de 30 de zile, de la 21 iulie 2012 la 19 august 2012, a convorbirilor și comunicărilor purtate în mediu ambiental de J., cu inculpații și cu alte persoane.

În aceste condiții, lipsa unei autorizații emise pe numele inculpatei privind convorbirea din mediul ambiental din data de 24 iulie 2012, nu este un motiv de nelegalitate, neavând relevanță împrejurarea că nu s-au autorizat și convorbirile ambientale ale inculpatei, în condițiile în care convorbirile martorului denunțător – autorizate de organul judiciar competent – au fost realizate cu aceasta.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că nu s-a încălcat dreptul la viață privată a inculpatei prin interceptările audio-video realizate în cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând, în jurisprudența sa, că art. 8 din Convenție care legiferează dreptul la respectarea vieții private și de familie este pe deplin compatibil cu posibilitatea autorităților de a intercepta convorbirile persoanelor, de vreme ce aceste măsuri sunt direct proporționale cu scopul urmărit și probele nu pot să fie obținute altfel.

În consecință, instanța de fond a constatat că nu poate primi solicitarea apărării inculpatei F. de înlăturare a convorbirii ambientale din data de 24 iulie 2012, mijlocul de probă fiind obținut cu respectarea prevederilor legale.

Față de cele arătate, prima instanță a apreciat că din probele administrate în cauză analizate anterior rezultă că inculpata F., în calitate de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, luând la cunoștință în data de 10 iulie 2012, în timp ce se afla la serviciu, despre faptul că, Direcția Națională Anticorupție, în aceeași zi a adresat Înaltei Curți de Casație și Justiție o solicitare de autorizare a efectuării perchezițiilor domiciliare, la domiciliile învinuiților A., B. și C., cercetați pentru comiterea infracțiunii de folosirea de informații nedestinate publicității, prev. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, l-a avertizat pe învinuitul A., prin intermediul lui J., despre faptul că domiciliul său este posibil să fie percheziționat și că are probleme legate de B., C. și DNA, asigurându-i acestuia timpul necesar pentru a distruge și ascunde de documente și obiecte compromițătoare, ce ar fi putut constitui mijloace de probă, zădărnicind astfel urmărirea penală.

În drept, se constată că fapta inculpatei descrisă anterior întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de favorizare a făptuitorului, prev. de art. 269 C. pen., apreciat, așa cum s-a arătat anterior, ca lege penală mai favorabilă.

Referitor la individualizarea pedepsei aplicată F., raportat și la prevederile art. 74 C. pen., instanța de fond a apreciat că se impune aplicarea unei pedepse cu închisoarea orientată spre maximul prevăzut de lege și cu executarea acesteia în regim de detenție.

Cuantumul și modalitatea de executare a pedepsei sunt determinate de gravitatea faptei săvârșite de inculpată, de împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită de lege, conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal, nivelul de educație și calitatea în care inculpata a comis fapta.

În acest sens, instanța constată că din probele administrate în cauză expuse anterior a rezultat că, luând la cunoștință de obiectul și persoanele vizate de solicitarea parchetului, cerere aflată în lucru la colega sa de birou, inculpata F., profitând și de cunoștințele și experiența acumulată ca judecător ce soluționa cauze penale, l-a prevenit pe coinculpatul A., dându-i acestuia din urmă posibilitatea „de a se pune la adăpost” de ancheta penală și de a „scăpa” de eventualele documente compromițătoare, în detrimentul unei anchete penale aflate în curs de desfășurare.

Modul calculat în care a procedat la anunțarea coinculpatului, expus anterior în detaliu în cadrul analizei mijloacelor de probă, printr-un intermediar - martorul J., prieten apropiat al coinculpatului și folosindu-se de calitatea martorului – director al unui service auto, pentru a crea o aparență de normalitate comportamentului său infracțional - care ulterior a și constituit apărarea pe care și-o formulat-o în cadrul procesului penal, denotă un comportament specific unei conduite infracționale și nu al unei conduite conforme cu onoarea și demnitatea funcției de magistrat.

Mai mult, întâlnirea de la service-ul auto cu martorul J. nu a fost singura, inculpata continuând să se întâlnească cu acesta, atât pentru a-l „ajuta” în continuare pe coinculpatul A. cu informații, dar și pentru a afla detalii privind ancheta penală, în propriul său interes, pentru a-și ascunde faptele de natură penală.

Din modalitatea concretă în care inculpata a comis infracțiunea rezultă că aceasta și-a pregătit temeinic fiecare act în parte atât în scopul „reușitei” acțiunilor sale ilegale, dar și în scopul „ascunderii” urmelor activității infracționale, aspecte reliefate anterior de comportamentul procesual al inculpatei.

Este de remarcat și faptul că în cursul cercetării judecătorești, inculpata a uzat de toate mijloacele procedurale pentru a tergiversa soluționarea în bune condiții și cu celeritate a cauzei, prin amânarea nejustificată a audierii sale, după administrarea tuturor mijloacelor de probă, prin formularea de probatorii „în cascadă”, la mai multe termene de judecată, deși necesitatea administrării noilor probe nu a rezultat din cercetarea judecătorească, precum și prin părăsirea sălii de ședință de către apărătorul ales, într-un moment apropiat de finalizarea cercetării judecătorești.

De asemenea, instanța de fond a constatat că inculpata a comis fapta care i se impută în calitate de judecător în cadrul Înaltei Curte de Casație și Justiție. Or, calitatea inculpatei ce avea îndatorirea de a contribui la garantarea supremației legii și a statului de drept presupune standarde înalte ale conduitei magistratului, conforme cu onoarea și cu demnitatea profesiei sale. În condițiile în care magistratul încalcă legea, acesta prejudiciază reputația funcției sale, încurajează nerespectarea legii și afectează încrederea publicului în integritatea sistemului judiciar în ansamblul său. În acest context, atitudinea și conduita magistratului trebuie să reafirme încrederea publicului în integritatea corpului judiciar, iar integritatea corpului magistraților este esențială pentru asigurarea respectării democrației și statului de drept.

Față de cele arătate, prima instanță a apreciat că o pedeapsă apropiată de maximul special prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită în cuantum de 4 ani închisoare (motiv pentru care s-a apreciat că legea penală mai favorabilă inculpatei este C. pen. în vigoare) satisface cerințele unei juste individualizări. Raportat la cuantumul pedepsei aplicate, precum și la aspectele reliefate anterior, scopul acesteia nu poate fi atins decât prin executarea în regim de detenție.

4. Referitor la săvârșirea de către inculpații F. și A. a infracțiunii de divulgare a secretului care periclitează siguranța statului

a. opinia majoritară

Prima instanță a constatat că, prin actul de acuzare, s-a reținut că inculpata F., la o dată nedeterminată, după ce a pronunțat, în calitate de judecător anume desemnat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, la solicitarea Serviciului Român de Informații, încheierile din 12 iulie 2011, din 11 aprilie 2011 și din 21 octombrie 2011 (în baza cărora s-au emis mandate de siguranță națională pe numele numiților G. și H.), a divulgat inculpatului A. date referitoare la persoanele care făceau obiectul de cercetare al structurilor informative, date pe care le cunoștea datorită atribuțiilor de serviciu, acțiunile sale fiind de natură a pune în pericol siguranța statului. Totodată, inculpatul A., în datele de 23 mai 2012 și 15 iunie 2012 a transmis numiților B., C., D. și E., date de natură a pune în pericol siguranța statului, pe care le-a aflat de la inculpata F., respectiv numele persoanelor față de care s-a dispus prin încheierile din 12 iulie 2011, din 11 aprilie 2011 și din 21 octombrie 2011, emiterea mandatelor de siguranță națională – G. și H. și obiectul mandatelor.

Faptele celor doi inculpați au fost tratate în rechizitoriu ca aflate într-o legătură indisolubilă, motiv pentru care vor fi analizate în același mod și de către instanța de judecată.

Astfel, referitor la datele divulgate de inculpatul A. la data de 23 mai 2012 cu privire la numitul G., acuzația se bazează pe interceptarea convorbirii ambientale de la aceeași dată:

„A.: G.. L-au avut pe mandat și el, în nebunia lui, s-a îndrăgostit de o tipă din Chișinău (...).

A.: Dar rău de tot. Și o dragoste din asta cu năbădăi. Și ăștia l-au tot prins. Că de aici au plecat pe mandat, că el se ducea la Chișinău. Făcea ce făcea, era la Chișinău”.

S-a arătat de către procurori că afirmațiile inculpatului A. nu reprezentau o apreciere cu caracter de can-can referitoare la comportamentul social al lui G., ci făceau parte din conținutul încheierilor pronunțate de către inculpata F., respectiv: faptul că a fost autorizată efectuarea unor activități de culegere de informații în cazul lui G. și unul dintre motive era legătura pe care acesta o avea cu o persoană de sex feminin, cetățean al Republicii Moldova, rezultând în mod evident că informațiile proveneau din materialele puse la dispoziție de către Serviciul Român de Informații.

Analizând probele administrate în cauză, prima instanță a constatat că din înregistrarea convorbirii purtate la data de 23 mai 2012, transcrisă în procesul verbal, coroborată cu mențiunile încheierii de ședință din data de 14 ianuarie 2014, termen la care s-a procedat la audierea în ședință publică a fragmentului de convorbire relevant cauzei și s-a constatat inexactitatea transcrierii efectuată în cursul urmăririi penale, rezultă că discuția a avut următorul conținut:

„B.: Dacă e(…) nu e cercetat.

A.: El(…) i-au ridicat ăștia un (…) la ministru. Nu știți cine e.

B.: Nu degeaba te-am întrebat.

A.: Păi nu, dar știți pe cine (…)

D.: G..

A.: G. L-au avut pe mandat și el, în nebunia lui, s-a îndrăgostit de o tipă din Chișinău.

B.: Dar de ce nu e ceva nou pentru mine?

A.: Dar rău de tot. Și o dragoste din asta cu năbădăi. Și ăștia l-au tot prins. Că de aici au plecat pe mandat, că el se ducea la Chișinău. Făcea ce făcea, era la Chișinău.

C.: da măi

D.: râsete(...)

A.: și l-au băgat și i-au ridicat ORNISS-ul. Și el a zis: „mă frate, asta e, mi l-au ridicat. Eu nu pot trăi fără ea”.

C.: Toată viața lui, G. a avut tot felul de muieri.

D.: Dar mie mi-a plăcut și nevastă-sa. Drăguță. Frumușică.

B.: Asta nu înseamnă că ceea ce spunem nu este adevărat. Numai că tipele astea cu care era el combinat, una nu era să spui mai serioasă, toate erau cu dosare penale, toate erau cu probleme financiare. Una dintre ele nu se lipea de el doar că era el băiat frumos. Toți se lipeau de el din interes.

A.: O fi avut și aia un interes”.

Deși inculpații contestă faptul că încheierile din 12 iulie 2011 și din 11 aprilie 2011 au fost semnate de către inculpata F., din relațiile înaintate instanței de către Compartimentul Documente Clasificate a rezultat că acestea au fost emise de doamna judecător F.

Totodată, lipsa de la dosarul cauzei a înscrisurilor care provin de la SRI nu prezintă relevanță asupra acuzației aduse inculpatei, în condițiile în care verificarea acesteia se va face raportat la conținutul încheierilor atașate la dosarul de urmărire penală.

Analizând conținutul încheierilor mai sus menționate, parțial declasificat, instanța de fond a reținut următoarele:

Din încheierea din 11 aprilie 2011 rezultă că aceasta a avut ca obiect, printre altele, solicitarea eliberării unui mandat inițial pentru numitul G. Din verificarea conținutului încheierii s-a constatat că aceasta nu cuprinde niciun element reținut de acuzare ca fiind divulgat de către inculpatul A.

Prin încheierea din 12 iulie 2011 s-a solicitat, printre altele, prelungirea mandatului emis anterior pe numele numitul G. pe o perioadă de 3 luni. Din examinarea acesteia rezultă o singură mențiune în legătură cu obiectul acuzației: „pentru asigurarea sistemului de legătură între cei trei este utilizată și cetățeana Republicii Moldova, XX. (persoană în curs de identificare, aflată în relații intime cu G.) care face dese deplasări în țara natală”.

Concluzionând, prima instanță a constatat că singurele elemente comune dintre convorbirea interceptată la data de 23 mai 2012 și conținutul încheierilor din 11 aprilie 2011 și din 12 iulie 2011 sunt existența unui mandat de siguranță națională emis pe numele numitului G. și relația acestuia din urmă cu o cetățeană de origine moldoveană.

Referitor la acest din urmă aspect, din probele administrate în cauză, respectiv declarațiile date în cursul cercetării judecătorești de către inculpatul A. și martora AA. rezultă că relația numitului G. cu cetățeana din Republica Moldova era de notorietate, acesta deplasându-se inclusiv la Chișinău, în mai multe rânduri, pentru a se întâlni cu ea.

De asemenea, susținerile inculpatului A. din cursul cercetării judecătorești în sensul că numitului G. i s-ar fi ridicat certificatul ORNIS se coroborează cu discuțiile purtate la data de 23 mai 2012, aspecte care, deși au fost afirmate cu acea ocazie, nu apar a fi transcrise în procesul verbal atașat dosarului de urmărire penală, astfel cum s-a arătat și anterior.

Totodată, conținutul declasificat al celor două încheieri emise de inculpata F. conține o serie de elemente precis determinate referitoare la motivele pentru care s-au dispus autorizat activități de culegere de informații în cazul numitului G., niciunul dintre acestea nefiind divulgat de către inculpatul A. interlocutorilor de discuție la data de 23 mai 2012.

Or, cu excepția existenței unui mandat de siguranța națională emis pe numele lui G., celelalte afirmații făcute de inculpatul A. nu coincid cu informațiile secrete de stat din cuprinsul încheierilor din 12 iulie 2011 și din 11 aprilie 2011 emise de către Înalta Curte de Casație și Justiție și semnate de inculpata F.

Pe de altă parte, din nicio probă administrată în cauză nu rezultă, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpata F. i-ar fi divulgat inculpatului A. împrejurarea că față de numitul G. s-a dispus autorizarea Serviciului Român de Informații să efectueze o serie de activități ce vizau siguranța națională.

Faptul că inculpata a semnat cele două încheieri menționate anterior și relația apropiată dintre cei doi inculpați, prin trimiterea, făcută de acuzare, la infracțiunea de favorizare a infractorului, nu sunt suficiente, în opinia instanței să conducă la o soluție de condamnare, nefiind probe certe, directe care să justifice o astfel de soluție.

Potrivit art. 103 alin. (2) teza finală C. proc. pen., rezultă că o soluție de condamnare se dispune atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Or, această convingere trebuie să se bazeze pe probe complete, sigure, certe și decisive care să nu lase loc unei nesiguranțe în privința vinovăției inculpatului, în caz contrar impunându-se a se da eficiență regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).

Totodată, hotărârea nu se poate pronunța, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă.

Împrejurarea invocată de către acuzare în susținerea vinovăției inculpatei F. rezultată din faptul, de necontestat, al semnării încheierilor ce fac obiectul cauzei nu poate conduce, în mod automat, la stabilirea vinovăției sale. Totodată, nici faptul că inculpata l-a anunțat pe inculpatul A., cu o altă ocazie, de desfășurarea unor măsuri procedurale ce-l priveau pe acesta nu poate conduce la aceeași concluzie.

De asemenea, din actul de acuzare nu rezultă date concrete privind modalitatea, condițiile sau împrejurările în care inculpata F. ar fi divulgat inculpatului A. informațiile secrete de stat din încheierile pe care le-a avut în soluționare, în cadrul atribuțiilor de serviciu. Din rechizitoriu nu rezultă data comiterii infracțiunii de către inculpata F., intervalul de timp scurs de la data soluționării încheierilor și data divulgării informațiilor de către inculpat fiind considerabil (1 an și o lună, respectiv 10 luni).

Mai mult, nu rezultă din probele administrate în cauză durata presupusei relații dintre cei doi inculpați, care ar fi făcut posibilă, în opinia acuzării, devoalarea unor informații de o asemenea importanță.

Se constată astfel, că se solicită condamnarea inculpaților F. și A. pe coroborarea unor probe indirecte, care au caracterul unor indicii, în opinia instanței, insuficiente să conducă, în mod cert, la stabilirea vinovăției acestora.

Or, spre deosebire de probele directe care sunt apte prin ele însele, dat fiind legătura directă a acestora cu existența infracțiunii și (ne)vinovăția inculpatului, să conducă la o soluție certă în cauză, probațiunea cu probe indirecte este mult mai complexă, fiind necesară strângerea unui ansamblu de probe indirecte legate între ele, astfel încât versiunea pe care o confirmă să excludă orice altă versiune cu privire la fapta ce face obiectul acuzării.

Așa cum s-a arătat anterior, afirmațiile inculpatului A. din data de 23 mai 2012 nu coincid cu informațiile cuprinse în încheierile emise de către inculpata F. cu privire la numitul G. Aspectele pe care le-a invocat inculpatul A. în sensul că a cunoscut de la numitul G. relația acestuia cu cetățeană de origine moldoveană și împrejurarea că i s-a retras certificatul ORNIS, precum și concluzia la care a ajuns inculpatul A., ca urmare a profesiei pe care o desfășura, că numitul G. este interceptat în baza unui mandat emis pe procedura specială, fac plauzibilă apărarea acestuia. Ori, în condițiile în care elementele invocate de către acuzare nu conduc la concluzia certă și singulară că inculpatul A. a cunoscut aceste împrejurări dintr-o unică sursă – respectiv de la inculpata F., Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu există suficiente probe care să conducă, în mod cert, la o soluție de condamnare.

În plus, tonul pe care s-a purtat convorbirea din 23 mai 2012 [D.: râsete (...)], conținutul discuțiilor purtate și de ceilalți participanți (D.: Toată viața lui, G. a avut tot felul de muieri (...).

D.: Dar mie mi-a plăcut și nevastă-sa. Drăguță. Frumușică.

B.: Asta nu înseamnă că ceea ce spunem nu este adevărat. Numai că tipele astea cu care era el combinat, una nu era să spui mai serioasă, toate erau cu dosare penale, toate erau cu probleme financiare. Una dintre ele nu se lipea de el doar că era el băiat frumos. Toți se lipeau de el din interes), faptul că relatarea nu a avut caracter de noutate pentru ceilalți interlocutori [„B.: Dacă e(…) nu e cercetat (...).

A.: El(…) i-au ridicat ăștia un (…) la ministru. Nu știți cine e.

B.: Nu degeaba te-am întrebat.

A.: Păi nu, dar știți pe cine(…)

D.: G.)

relevă, în opinia instanței, că discuția a avut un caracter monden, de cancan.

Pe de altă parte, din nicio probă administrată în cauză nu rezultă că fapta de divulgare a informațiilor menționate a pus în pericol sau a fost de natură să pună în pericol securitatea statului român. Din redactarea art. 169 C. pen. anterior, dar mai ales din redactarea art. 407 C. pen. în vigoare rezultă că legiuitorul a prevăzut ca divulgarea informațiilor cu caracter special să fie de anumită gravitate rezultată, printre altele, de conținutul informației, de calitatea destinatorului acestuia, de implicațiile pe care ar putea să le provoace divulgarea informației. În speță, însă, urmarea imediată a faptei constând în posibilitatea reală, rezultând din împrejurările concrete de fapt, de a pune în pericol securitatea statului, nu a fost dovedită în niciun fel.

Totodată, s-a mai reținut că la data de 15 iunie 2012, inculpatul A. a transmis partenerilor de discuție B., C. și E. date cuprinse în materialele puse la dispoziție de către Serviciul Român de Informații, Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu ocazia formulării solicitării de prelungire a mandatelor de siguranță națională, emise pe numele lui H., soluționate de inculpata F. prin încheierea din 21 octombrie 2011, astfel cum rezultă din înregistrarea convorbirii de la acea dată:

„B.: Vizavi de SRI, putea să (…) pașaportul și e complicat în acest moment să antamez o discuție pe termen lung cu o persoană care știe. Dar eu nu mă îndoiesc. Undeva va exploda ceva pe acolo. Și simt asta. Și știu clar pe ce domeniu. Pe de altă parte, pe București-Ilfov, am înțeles că nu e în funcție (…) e numit? Nu era interimar? (...) Îl cunoști (…)

A.: Eu mi-am făcut o imagine (…) eu nu prea greșesc. Eu n-am încredere. Asta decât (…) eu nu am avut o relație, dar pe H. îl cunosc (…) nu, am înțeles că nu mai (…) îl cunosc încă de când era senator și era pe spațiul (…). Eu m-am întâlnit în ultimii doi ani de zile cu el, nu știu dacă m-am întâlnit de 4 ori (…) atenție, de 4 ori. SRI-ul, ăla s-a dus, că era (…) ce făcea pe spate? Arunca cărbuni cu băgăjelul, în banii europeni, că pierde statul. Și ei au luat pe mandat de siguranță pe H. Și H. era numai miere și albine cu N. și când s-a dat drumu' la DNA (…) ce credeți că (…) l-a luat N.? Cu cine să facă dosar pe fonduri europene?

B.: Domne cu DNA-ul nu poți să faci treabă (…)

A.: Deci, N. a renunțat la (…) nu știu cât de mult a stat în fiecare zi la DNA. L-a învârtit, l-a învârtit, dar pe partea ailaltă el nu știa cum să-l facă. Și ca drept dovadă l-au lucrat pe mandat de siguranță. Eu bănuiesc că (…) cred că ar fi acolo băgat (…) la un moment toată lumea știa că îl asculta, că avea pe H. (…) Iar pe mine m-a pus (…)”.

S-a arătat că toate informațiile puse la dispoziția interlocutorilor de către inculpatul A., se regăsesc doar în documentele înaintate Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării de către magistratul investit cu cererea, a încheierii prin care se emite mandatul de siguranță națională și se autorizează folosirea unor mijloace specifice structurii informative și constau în: faptul că fostul președinte al CJ Ilfov a făcut obiectul de interes al SRI, în scopul culegerii de informații în legătură cu activitățile sale ilicite, precizarea exactă a obiectului principal al verificărilor și chiar indicarea numelui unui lucrător SRI care s-a ocupat de obținerea mandatului de siguranță națională.

Analizând probele administrate în cauză, pe acest aspect, Înalta Curte constată că și în acest caz situația este similară ca și în cel expus anterior, urmând a sublinia doar elementele ce țin de situația de fapt, considerațiile anterioare păstrându-și aplicabilitate deplină.

Prin încheierea din 21 octombrie 2011 emisă de inculpata F. s-a dispus prelungirea pe o perioadă de 3 luni a mandatului emis anterior la data de 12 iulie 2011, prin care s-a autorizat Serviciul Român de Informații să efectueze mai multe activități specifice în ceea ce-l privește pe numitul H.

Din conținutul declasificat parțial al încheierii rezultă că aceasta cuprinde o cantitate impresionantă de informații expusă pe nu mai puțin de 22 de pagini cu referiri concrete la activitățile pretins ilegale desfășurate de numitul H. și în legătură cu acesta, cu referiri exprese la persoanele implicate, precum și denumirile, în concret, ale proiectelor în care susnumitul era implicat.

Nici una dintre informațiile cuprinse în încheierea din 21 octombrie 2011 nu a format obiectul discuțiilor purtate la data de 15 iunie 2012. Referirea inculpatului A. este extrem de generală „Arunca cărbuni cu băgăjelul, în banii europeni, că pierde statul”, iar susținerea din rechizitoriu în sensul că informațiile puse la dispoziția interlocutorilor de către inculpatul A., se regăsesc doar în documentele înaintate de către SRI Înaltei Curți de Casație și Justiție este vădit exagerată și nu corespunde cu materialul probator existent în cauză.

Afirmația inculpatului care, într-o exprimare metaforică, semnifică folosirea frauduloasă a fondurilor europene poate fi justificată și în contextul aparițiilor în presă a mai multor articole ce vizau activitățile pretins ilegale ale numitului H., președinte al Consiliului Județean Ilfov apărute încă din 14 iunie 2011, 28 septembrie 2011, 29 septembrie 2011 și 17 noiembrie 2011.

Ori, în condițiile în care în articolele de presă apărute anterior se făceau dezvăluiri legate de acest aspect, afirmația inculpatului A. nu a vizat nicio referire concretă la informațiile cuprinse în încheierea pronunțată de inculpata F., intervalul de timp scurs de la data pronunțării încheierii și până la momentul interceptării convorbirii de aproximativ 8 luni de zile, instanța apreciază că în cauză nu s-a făcut dovada, astfel cum se arată în actul de sesizare, că informația pusă la dispoziția interlocutorilor de către inculpatul A. are drept unică sursă materialul pus la dispoziția instanței supreme cu ocazia soluționării încheierii de autorizare a unor activități specifice de culegere de informații cu privire la numitul H.

De asemenea, nu s-a făcut dovada afirmației din rechizitoriu în sensul că numele lucrătorului SRI care s-a ocupat de obținerea mandatului de siguranță națională în cazul numitului H. este persoana la care face referire inculpatul A. în discuția purtată la data de 15 iunie 2012.

În ceea ce privește afirmația inculpatului A. cu privire la existența unui mandat de siguranță națională emis pe numele lui H., așa cum s-a arătat anterior, nu rezulte probe certe că informația a fost devoalată inculpatului de către inculpata F.

Din conținutul articolului depus de către inculpatul A., apărut la data de 7 martie 2012 rezultă că în cauză penală în care și numitul H. a fost cercetat s-a dispus interceptarea convorbirilor pe o perioadă de 9 luni de zile. Față de pregătirea profesională a inculpatului și cunoștințele sale din domeniu, instanța apreciază că fiind plauzibilă apărarea acestuia, în sensul că interceptarea susnumitului nu se putea efectua decât în baza unui mandat de siguranță națională, raportat la durata interceptărilor convorbirilor telefonice și ambientale ce depășea limita maximă prevăzută de dispozițiile C. proc. pen.

Pentru considerentele arătate anterior în ceea ce privește informațiile despre numitul G., care își găsesc aplicabilitate și cu privire la situația privindu-l pe numitul H., pentru evitarea repetării acelorași argumente deja expuse în motivarea prezentei sentințe, instanța de fond, în majoritate, a apreciat că, în cauză, nu există probe certe care să conducă la stabilirea vinovăției celor doi inculpați și, în consecință, a dispus achitarea acestora în temeiul art. 16 lit. c) C. proc. pen., pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 407 alin. (1) C. pen., în cazul inculpatei F. și a infracțiunii prev. de art. 169 alin. (4) rap. la art. 169 alin. (1) C. pen. anterior, în cazul inculpatului A., apreciat ca fiind lege penală mai favorabilă, astfel cum s-a arătat anterior în considerentele prezentei sentințe.

b. opinia separată

S-a reținut că, deși în speță nu există o probă directă care să-i incrimineze pe inculpații F. și A., numărul mare de probe indirecte administrate în cauză demonstrează, coroborate între ele, vinovăția inculpaților în comiterea infracțiunilor prev. de art. 407 C. pen.

Așadar, în cauză nu există o probă directă din care să rezulte că inculpata F. a divulgat inculpatului A. faptul că a emis mandate de securitate națională cu privire la anumite persoane determinate, dar această situație este pe deplin explicabilă, în condițiile în care ambii inculpații erau răspunzători în instituțiile unde-și desfășurau activitatea de manipularea informațiilor clasificate, cunoșteau fiecare în parte, măsurile de protecție instituite pentru protecția acestor informații, cunoșteau mecanismul instituțional prin care se emit asemenea mandate de securitate națională, cunoșteau consecințele legale ale unor asemenea fapte, așa încât existența unui martor este exclusă aproape de plano. Totuși o asemenea situație nu poate prin ea însăși, să conducă la concluzia de nevinovăție, judecătorul urmând să stabilească dacă materialul probator administrat în cauză, prin prisma elementelor de fapt pe care le oferă, susține sau nu o asemenea soluție.

Într-o asemenea analiză, s-au reținut următoare elemente probatorii cu caracter de certitudine, respectiv:

- inculpata F. a fost cea care în calitate de judecător anume desemnat de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a semnat încheierile în baza cărora s-au emis mandate de securitate națională

Deși inculpata F. contestă faptul că încheierile din 12 iulie 2011, din 11 aprilie 2011 și din 21 octombrie 2011 au fost semnate de către ea, din relațiile înaintate instanței de către Compartimentul Documente Clasificate a rezultat că acestea au fost emise de doamna judecător F.

Din cuprinsul încheierilor menționate rezultă că s-a dispus fie „emiterea mandatului”, fie „prelungirea mandatului” prin care Serviciul Român de Informații a fost autorizat să efectueze diferite activități.

Împrejurarea că de la dosarul cauzei ar lipsi înscrisurilor care provin de la Serviciul Român de Informații nu prezintă relevanță asupra acuzațiilor aduse inculpaților, în condițiile în care verificarea acesteia se va face raportat la conținutul încheierilor atașate la dosarul de urmărire penală.

- inculpata F. îl cunoștea pe inculpatul A. la data emiterii mandatelor de securitate națională, cunoștea funcția pe care o ocupă și zona de responsabilitate – județul Ilfov

- inculpata F. se întâlnea frecvent cu inculpatul A.

- inculpata F. se afla într-o relație apropiată cu inculpatul A.

- inculpata F. cunoștea că inculpatul A. este un cunoscut al lui G.

Referitor la aceste elemente de fapt, din probele administrate în cauză, respectiv declarațiile date în cursul cercetării judecătorești de către inculpatul A. și martora AA. rezultă că relația numitului G. cu cetățeana din Republica Moldova era de notorietate, acesta deplasându-se inclusiv la Chișinău, în mai multe rânduri, pentru a se întâlni cu ea.

Pe de altă parte, așa cum de altfel mai este reținut, deși inculpata F. neagă existența unei relații apropiate cu inculpatul A., justificând prin aceasta lipsa vreunui motiv care ar fi determinat-o să-l informeze pe acesta de efectuarea perchezițiilor, apărarea sa este în contradicție cu probele administrate în cauză. Chiar inculpatul A. a arătat în cursul urmăririi penale, că se întâlnea cu inculpata săptămânal, în ultimele două luni, ultima întâlnire localizând-o în timp în 8 sau 9 iulie 2012, pentru a lua masa, după orele de program.

Din declarația inculpatului C. dată în cursul cercetării judecătorești rezultă că inculpata a fost invitată la petrecerea ce a urmat cununiei religioase a inculpatului A., aspect care nu este negat de către inculpată.

Ori, faptul că inculpații A. și F. ar fi fost simple cunoștințe, nu justifica participarea inculpatei la un eveniment la care, este de notorietate, sunt invitați membrii familiei și prietenii apropiați. În același sens, nu se justifică nici întâlnirile frecvente ale celor doi după orele de program.

- inculpata F. l-a avertizat pe inculpatul A. despre percheziții printr-un mecanism cu o puternică componentă contrainformativă

- inculpatul A. cunoaște diferența între încheiere și mandat de securitate națională

Inculpatul A. era la data comiterii faptelor ofițer de informații, șef al structurii județene Ilfov din cadrul Departamentului de Informații și Protecție Internă al Ministerului Afacerilor Interne, așa încât datorită atribuțiilor și funcției ocupate cunoștea mecanismul legal și circuitul instituțional necesar emiterii unui mandat de securitate națională, aspecte de altfel necontestate de către acesta.

inculpatul A. a comunicat expres numiților B., C., D. și E. faptul că pe seama lui G. și H. au fost emise mandate de securitate națională și motivele care au stat la baza acestor măsuri

Aceste elemente de fapt rezultă indubitabil din conținutul discuțiilor ambientale aflate la dosarul cauzei și necontestate de către participanții la dialog, purtate în 23 mai 2012 și 15 iunie 2012.

Afirmațiile punctuale ale inculpatului A., făcute cu ocazia celor două discuții („L-au avut pe mandat și el, în nebunia lui, s-a îndrăgostit de o tipă din Chișinău. Dar rău de tot. Și o dragoste din asta cu năbădăi. Și ăștia l-au tot prins. Că de aici au plecat pe mandat, că el se ducea la Chișinău, Făcea ce făcea, era la Chișinău”, precum și „Arunca cărbuni cu băgăjelul, în banii europeni, că pierde statul.”) Și ei au luat pe mandat de siguranță pe H., demonstrează că acestea au fost și datele care i-au fost divulgate de către inculpata F., respectiv că au fost emise mandate de securitate națională pe numele celor doi și motivele care au stat la baza acestor măsuri, iar probele dosarului și explicațiile inculpaților nu infirmă această concluzie, care se întregește cu un element negativ dovedit prin declarația martorei AA. în sensul că inculpata F. era singura persoană cu care inculpatul A. discuta pentru puțin timp singur.

Și ulterior, cu ocazia avertizării inculpatului A. despre iminența perchezițiilor, informația nu a fost transmisă de către inculpată într-un mod detaliat, ci doar prin comunicare unor date esențiale care să conducă la punerea „în gardă”, în sensul „să nu meargă cu copilul acasă pentru că s-ar putea să aibă loc o percheziție acolo” completată cu afirmația „are niște probleme care sunt legate de B., C. și de DNA”, informații care au fost suficiente pentru ca inculpatul (polițist în cadrul poliției judiciare, ofițer de informații) să-și ia toate măsurile de precauție necesare.

S-a reținut că divulgarea împrejurării că împotriva unei persoane determinate a fost emis un mandat de securitate națională, reprezintă o divulgare a unor date care constituie informații secrete de stat, nefiind necesar ca divulgarea să privească și alte elemente suplimentare referitoare la acest mandat de securitate națională, deoarece textul de lege este clar, cu precizarea că răspunderea penală este condiționată de punerea sau nu în pericol a securității naționale.

În acest sens, art. 10 din Legea nr. 51/1991 republicată precizează expres că activitatea de informații pentru realizarea securității naționale are caracter secret de stat; or, mandatele de securitate națională reprezintă o autorizare de efectuare a unor asemenea activități de informații emise tocmai în realizarea securității naționale.

Mai mult decât atât, indiferent de consistența ori inconsistența afirmațiilor inculpatului A. despre secrete de stat, aceste afirmații trebuie evaluate și cu privire la nivelului de înțelegere al instituirii unor asemenea măsuri (eliberarea unui mandat de securitate națională) din perspectiva interlocutorilor.

Așadar, apreciem cu fermitate că asemenea afirmații nu pot fi atribuite cancan-ului ori bârfei, întrucât ar însemna să fie ignorat faptul că afirmațiile inculpatului au fost realizate cu referire la ceea ce legea definește a fi o informație secret de stat și a fost realizată într-un cadru al unor cunoscători al noțiunilor referitoare la realizarea securității naționale, la ceea ce reflectă noțiunile de mandat, notă de redare, l-au lucrat, de acolo au plecat din perspectiva activităților ce concură la realizarea securității naționale.

Analiza exhaustivă a dialogurilor purtate de către partenerii de discuție care formează conținutul acuzației în materie penală ne conduce la concluzia că divulgarea expresă a informație secret de stat a avut loc în cadrul unor discuții anterioare între aceștia, la momentul realizării interceptărilor și înregistrărilor ambientale având loc mai mult un punctaj al informațiilor cunoscute despre persoanele care formau obiectul dialogului. De aceea, în mod logic se poate aprecia că divulgarea acestor informații secrete de stat a avut loc la o dată cuprinsă între 21 octombrie 2011 și 15 iunie 2012.

Dată fiind experiența profesională și responsabilitățile avute pe parcursul timpului de către numiții B. și C. rezultă că aceștia nu erau nicidecum niște profani ai domeniului și de aceea dialogul a fost unul scurt și concis, interlocutorii cunoscând toate implicațiile informației oferite și a celei primite.

În concluzie, din coroborarea tuturor elementelor de fapt arătate, apreciem că în privința acuzațiilor formulate rezultă cu certitudine, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpata F. se face vinovată de divulgarea unor date care constituie informații secrete de stat cunoscute datorită atribuțiilor de serviciu, iar inculpatul A. se face vinovat de divulgarea, fără drept, a unor date care constituie informații secrete de stat, de care a luat cunoștință în afara îndatoririlor de serviciu.

Conștient de faptele sale, deși neagă divulgarea unor asemenea informații, declarând că afirmațiile sale sunt doar rodul unor deducții sau raționamente logice în raport de anumite întâmplări faptice publice, nicidecum secrete, inculpatul A. și-a construit un punct al apărării din consecință extrinsecă a faptelor sale ce au condus la declasificarea parțială a încheierilor.

Astfel, inculpatul A. a invocat faptul că a cunoscut de la numitul G. relația acestuia cu cetățeană de origine moldoveană și împrejurarea că i s-a retras certificatul ORNIS, și astfel a tras concluzia, ca urmare a profesiei pe care o desfășura, că numitul G. este interceptat în baza unui mandat emis pe procedura specială.

Apărarea formulată de către inculpat sub acest aspect este ilară, deoarece niciun text de lege nu prevede că relația unui cetățean român cu un cetățean moldovean și/sau împrejurarea că cetățeanului român i s-a retras certificatul ORNIS reprezintă vreo amenințare la adresa securității naționale care să justifice emiterea unui mandat în acest domeniu și deci astfel este exclus vreun raționament logic în acest sens.

Pe de altă parte, inculpatul A. a invocat apariția în presă a mai multor articole ce vizau activitățile pretins ilegale ale numitului H., președinte al Consiliului Județean Ilfov încă din 14 iunie 2011, 28 septembrie 2011, 29 septembrie 2011 și 17 noiembrie 2011, iar din conținutul articolului apărut la data de 7 martie 2012 rezulta că în cauză penală în care și numitul H. a fost cercetat s-a dispus interceptarea convorbirilor pe o perioadă de 9 luni de zile, iar față de pregătirea sa profesională și cunoștințele sale din domeniu, a bănuit că interceptarea nu se putea efectua decât în baza unui mandat de securitate națională, raportat la durata interceptărilor convorbirilor telefonice și ambientale ce depășea limita maximă prevăzută de dispozițiile C. proc. pen.

Or, analiza informațiilor publice apărute despre H. nu relevă în niciun mod că acesta ar fi fost obiectul vreunui mandat de securitate națională, iar afirmația inculpatului în sensul că în cauză penală în care și numitul H. a fost cercetat s-a dispus interceptarea convorbirilor pe o perioadă de 9 luni de zile, iar față de pregătirea sa profesională și cunoștințele sale din domeniu, a bănuit că interceptarea nu se putea efectua decât în baza unui mandat de securitate națională este neadevărată.

Astfel, mandatul de securitate națională, care formează obiectul acuzației în materie penală, respectiv cel emis în privința lui H. a fost de 3 luni și nicidecum de 9 luni cum încearcă să lase să se înțeleagă inculpatul, iar inculpatul tocmai acest aspect la divulgat, respectiv că a existat un mandat de siguranță națională emis pe numele lui H., întrucât „Arunca cărbuni cu băgăjelul, în banii europeni, că pierde statul”.

Pentru realizarea laturii obiective a infracțiunilor de care sunt acuzați inculpații F. și A., este necesar, așa cum am mai arătat, ca modalitatea de realizare, respectiv divulgarea, să pună în pericol securitatea națională.

Din cuprinsul încheierilor declasificate parțial rezultă că acestea cuprindeau informațiile obținute care confirmau datele obținute privind implicarea în activități contrare securității naționale a cetățeanului G., comisar general adjunct al Comisariatului General al Gărzii Financiare, în sensul unor activitățile desfășurate pe trei paliere:

- componenta informațională - obținerea de informații din domeniul economic care să permită orientarea strategică cu privire la țara noastră cuprinzând obținerea de informații de interes, inclusiv din categoria celor clasificate din domeniul energetic; stabilirea de contacte și permanentizarea relațiilor personale cu persoane din administrația centrală cu acces direct sau mediat de informații clasificate de interes pentru serviciile de spionaj ruse;

- componenta operațională de derulare a unor proiecte de natură economică sub coordonarea serviciilor de spionaj ruse și în scopul atingerii intereselor Federației Ruse în țara noastră și facilitării unor întâlniri la nivelul decizionalilor autohtoni prin derularea de activități economice ce constituie etape ale unei strategii mai ample pentru preluarea sub control a domeniului energetic autohton de către Federația Rusă;

- componenta contrainformativă, asigurarea locurilor de întâlnire, a sistemelor de legătură, verificarea unor persoane sau firme cu roluri bine definite pentru fiecare membru al grupului operațional. Cu privire la G., se arăta că prin prisma funcției deținute este implicat în acțiuni de susținere a intereselor economice ale SC DDD. SRL, iar relația sa cu cetățenii străini prezintă elemente de natură operativă (...) pentru asigurarea sistemului de legătură între cei trei este utilizată și cetățeana Republicii Moldova, XX. (persoană în curs de identificare, aflată în relații intime cu G.) care face dese deplasări în țara natală.

Pe de altă parte, tot în conținutul încheierii declasificate parțial se arăta că datele deținute, atestau că din grupul de interese coordonat de H. fac parte persoane care, prin prisma exercitării abuzive a prerogativelor funcțiilor deținute, concură la direcționarea discreditară a resurselor financiare bugetare și a fondurilor structurale alocate dezvoltării edilitare a localităților ilfovene către localități unde, prin fraudarea procedurilor de achiziție publică, pot interpune ca executanți ai serviciilor/lucrărilor publice firme controlate de oameni de afaceri obedienți, prin intermediul cărora o parte din fondurile încasate revin, sub diverse forme, decizionalilor din zona publică.

Se mai arăta că amploarea deosebită a activităților ilegitime ale grupului respectiv, facilitată de dispersia persoanelor/entităților obediente pe toate palierele (...) este potențată de H. (...) acțiunile abuzive derulate de acesta și legăturile identificate că acționează în cadrul aceluiași grup de interese, afectează interesul public prin dezechilibre în dezvoltarea edilitară a județului Ilfov, prin perpetuarea și amplificarea acțiunilor coruptive la nivelul administrației locale, concomitent cu lezarea capacității instituțiilor autohtone din domeniu de a angaja și utiliza transparent și în conformitate cu scopurile propuse alocațiile financiare nerambursabile, mai ales în condițiile actualului grad critic de absorbție (3%-4%) a fondurilor europene, precum și prin prejudicierea bugetului Comunităților Europene.

Dat fiind acest conținut al încheierilor, apreciem că este de domeniul evidenței pe de o parte că obiectul mandatelor de securitate națională îl constituia contracararea unor activități de spionaj la adresa României din partea serviciile de spionaj ruse în scopul atingerii intereselor Federației Ruse în țara noastră, în condițiile în care aceste amenințări aveau și o componentă contrainformativă prezentată explicit, în sensul că pentru asigurarea sistemului de legătură era utilizată și cetățeana Republicii Moldova, XX. (persoană în curs de identificare, aflată în relații intime cu G.) care făcea dese deplasări în țara natală.

În aceste condiții divulgarea către terți a împrejurării că a fost emis un mandat de securitate națională, pe numele cui și indicarea motivului: L-au avut pe mandat și el, în nebunia lui, s-a îndrăgostit de o tipă din Chișinău. Dar rău de tot. Și o dragoste din asta cu năbădăi. Și ăștia l-au tot prins. Că de aici au plecat pe mandat, că el se ducea la Chișinău. Făcea ce făcea, era la Chișinău, este la fel de evident că a pus în pericol securitatea națională.

Și în cea de-a doua situație, apare la fel de evident că obiectul mandatului de securitate națională îl constituia contracararea unor activități care afectau interesul public prin dezechilibre create în dezvoltarea edilitară a județului Ilfov, prin perpetuarea și amplificarea acțiunilor coruptive la nivelul administrației locale, concomitent cu lezarea capacității instituțiilor autohtone din domeniu de a angaja și utiliza transparent și în conformitate cu scopurile propuse alocațiile financiare nerambursabile, mai ales în condițiile actualului grad critic de absorbție (3%-4%) a fondurilor europene, precum și prin prejudicierea bugetului Comunităților Europene.

De aceea, și în acest caz, divulgarea către terți a împrejurării că a fost emis un mandat de securitate națională, pe numele cui și indicarea motivului: Arunca cărbuni cu băgăjelul, în banii europeni, că pierde statul. Și ei au luat pe mandat de siguranță pe H. relevă faptul că securitatea națională a fost pusă în pericol.

De altfel raționamentul logic este simplu: dacă pentru contracararea amenințărilor la adresa securității naționale se dispun măsuri de cunoaștere, printre care și cele de obținere a mandatelor de autorizare a efectuării anumitor activități, divulgarea unor asemenea măsuri pun în pericol securitatea națională. De aceea am apreciat că anterioara reglementare „de natură să pună în pericol” era imprecisă și imprevizibilă.

Pericolul prin care a fost pusă în pericol securitatea națională prin divulgarea împrejurării că au fost emise mandate de securitate națională, în privință căror persoane și pentru ce motive este atât de natură intrinsecă actului și a condus la declasificarea parțială a încheierii datorită compromiterii ori pierderi lor iremediabile (după cum dispune art. 23 din Hotărârea nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România), cât și de natură extrinsecă, însă consecințele sub acest aspect pot fi evaluate doar prin raportare la noțiunile generale ale informației ce au prezentate anterior.

De aceea, în evaluarea acestui aspect judecătorul reamintește că activitatea de culegere de informații, este procesul prin care date necesare, importante și într-o măsură oarecare secrete, privind securitatea națională, sunt culese, oficial sau în secret, verificate, evaluate, integrate, interpretate, analizate și furnizate decidentului politic în scopul luării unor hotărâri privind apărarea intereselor naționale, precum și pentru contracararea adversarilor actuali sau potențiali, iar în funcție de modul de obținere, informațiile primare relevante pentru securitatea națională sunt de cinci tipuri, care evident se succed în ordine, din care reamintește pe primele trei: Open Source Intelligence – culegerea din surse cu acces nereglementat, oficiale sau nu, din care se pot extrage o mare parte din datele relevante; ele au un potențial valoros, dacă sunt prelucrate adecvat; Human intelligence – exploatarea surselor umane secrete și nesecrete care au acces la informația necesară, folosite ca surse ori colectori; Signals Intelligence – interceptarea și analiza comunicațiilor electronice și altor emisii, care necesită resurse tehnice și bugetare deosebite.

Sub aspectul laturii subiective, s-a apreciat în opinie separată că în cazul inculpatei F. infracțiunea de divulgare a secretului care periclitează securitatea națională prev. de art. 407 alin. (1) C. pen., a fost săvârșită cu intenție indirectă, în sensul că deși nu urmărit, a acceptat că acțiunea de divulgare a unor date referitoare la mandatele de securitate națională emise pun în pericol siguranța națională.

Și în cazul inculpatului A., s-a apreciat că infracțiunea de divulgare a secretului care periclitează securitatea națională prev. de art. 407 alin. (3) C. pen., a fost săvârșită cu intenție indirectă, în sensul că, deși nu a urmărit, a divulgat, fără drept, datele referitoare la mandatele de securitate națională emise obținute în afara atribuțiilor de serviciu care au pus în pericol securitatea națională.

B. Judecata în apel

I. Procedura în fața instanței de apel

Împotriva sentinței penale nr. 460 din 15 mai 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în termen legal, au declarat apel Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție și inculpata F.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători a Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 3 noiembrie 2014 sub nr. x/1/2014, fiind fixat prim termen de judecată la data de 15 decembrie 2014.

1. La termenul din data de 26 ianuarie 2015, în conformitate cu prevederile art. 420 alin. (4) C. proc. pen. rap. la prevederile art. 379 alin. (1) C. proc. pen. instanța de apel a pus în vedere apelantei intimate inculpate F. și a intimaților inculpați A., C. și B. să precizeze dacă doresc să dea declarații în fața instanței de apel sau dacă, dimpotrivă, dacă înțeleg să se prevaleze de dreptul la tăcere conform prevederilor art. 374 alin. (2) C. proc. pen.

Apelanta intimată inculpată F. și intimații inculpați A., C. și B., pe rând, au arătat că nu doresc să dea declarații în fața instanței de apel.

2. În privința probatoriilor administrate în apel, în temeiul art. 100 alin. (2) și (3) C. proc. pen. Înalta Curte, completul de 5 judecători, a admis, în parte, cererile formulate de Parchet și inculpați, cu referire la:

- reaudierea martorilor din acte J,, AA., V., P., L. și E.;

- audierea în calitate de martor a numitei FF.;

- înscrisuri pe situația de fapt: adresa din 29 iulie 2014, emisă de Ministerul Afacerilor Interne și ordonanța nr. x/P/2012 din 10 februarie 2014, emisă de Direcția Națională Anticorupție; prezentarea comparativă între conținutul ordonanței nr. x/P/2012 și încheierile Înaltei Curți de Casație și Justiție în baza cărora au fost emise mandatele de siguranță națională; adresă emisă de M.A.I.-D.I.P.I din care rezultă că a fost sancționat (solicitate de către intimatul inculpat A.); extrasele hotărârilor nr. 8 din 8 aprilie 2013 și nr. 14 din 20 iunie 2013 ale Colegiului de Conducere al Înalta Curte de Casație și Justiție; hotărârea Plenului CSM nr. 535 din 4 iunie 2013 prin care au fost promovați la Înalta Curte de Casație și Justiție, începând cu 15 iunie 2013, judecătorii care au fost desemnați în compunerea completelor nr. 1 și 10 ale secției penale a Înalta Curte de Casație și Justiție; practică judiciară și articole din literatura de specialitate invocate în motivele de apel; factura fiscală/bon fiscal și pentru alte cumpărături efectuate de F. din orașul Alba Iulia la data de 19 iulie 2012; ordonanța nr. x/P/2012 din 10 februarie 2014 emisă de Direcția Națională Anticorupție (solicitate de către apelanta inculpată F.);

- vizionarea în ședință publică a imaginilor surprinse de camerele de supraveghere de la magazinul CCC., precum și a unor părți din suporții optici tip DVD – R;

- transcrierea înregistrării ședinței de judecată din data de 08 mai 2014 în Dosarul nr. x/1/2013 numai cu privire la ultimul cuvânt al inculpatului C.

De asemenea, instanța de apel a încuviințat solicitarea apelantei inculpate F., de copiere a suporților optici tip DVD – R, după depunerea acestora la dosar de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție.

Celelalte cereri de probatorii au fost respinse (pentru detalii, a se vedea încheierile de ședință din 26 ianuarie 2015 și 20 aprilie 2015).

De asemenea, a fost respinsă solicitarea apelantei inculpate F. de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile (pentru detalii, a se vedea încheierea de ședință din 18 mai 2015).

Totodată, a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate a Hotărârilor nr. 8 din data de 8 aprilie 2013 și nr. 14 din data de 20 iunie 2013 ale Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată de inculpata F. (pentru detalii, a se vedea încheierea de ședință din 8 iunie 2015).

Au fost reaudiați martorii P., L., V., J., FF., AA., E.

Înscrisurile încuviințate au fost depuse la dosar.

La termenul de judecată din data de 20 aprilie 2015 s-a procedat la vizionarea în ședință publică a imaginilor aflate pe suporții optici sus-menționați.

II. Motivele de apel

1. Prin apelul declarat în cauză, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție a formulat următoarele critici:

a. greșita achitare a inculpaților A., C. și B. pentru săvârșirea infracțiunii de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni prev. de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. 1968 cu aplic. art. 17 lit. b) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

În esență, s-a susținut că, contrar celor reținute de instanța de fond, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat prev. de art. 367 alin. (1) C. pen. în vigoare, ca lege penală mai favorabilă conform art. 5 C. pen.

b. greșita achitare a inculpaților A., C. și B. pentru săvârșirea infracțiunii de furnizare, accesare și folosire de informații nedestinate publicității prev. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. 1968, cu referire la actele materiale descrise la pct. 3 și 4 din rechizitoriu.

c. greșita achitare a inculpaților A. și F. pentru săvârșirea infracțiunii de divulgare a secretului care periclitează siguranța statului.

2. Prin apelul declarat în cauză, inculpata F. a formulat următoarele critici:

2.1. critici de nelegalitate:

a. încălcarea disp. art. 354 C. proc. pen. referitoare la compunerea instanței

- încălcarea normelor referitoare la repartizarea aleatorie a cauzelor cu ocazia repartizării dosarului completului C10 al instanței de fond (la data repartizării dosarului nu funcționa completul C10, care a fost deschis ulterior, prin hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție din 08 aprilie 2013);

- greșita respingere a declarațiilor de abținere formulate de unul dintre membrii completului (dna. judecător EEE.);

- lipsa de imparțialitate a membrilor completului de judecată, dovedită de respingerea unor cereri de probatorii în cursul judecății și de motivarea hotărârii pronunțate pe fondul cauzei exclusiv prin raportare la probatoriul administrat în cursul urmăririi penale.

b. greșita respingere a unor cereri în probațiune (cu referire specială la evenimentele derulate în ziua de 10 iulie 2012);

c. audierea în calitate de martor a numitului J., în condițiile în care acesta era o persoană necredibilă (prin raportare la starea sa de sănătate și tratamentul medicamentos sub care se afla la momentul luării declarațiilor din faza de urmărire penală), nu avea calitatea de denunțător și era interesat de obținerea unor avantaje în schimbul declarațiilor date în cauză (constând în neinculparea și netrimiterea sa în judecată pentru participarea la pretinsa infracțiune de favorizare a infractorului);

d. înregistrarea convorbiri ambientale purtate în ziua de 24 iulie 2012 între inculpată și martorul J. s-a făcut cu încălcarea principiilor legalității și loialității în administrarea probelor (activitatea martorului a fost una provocatoare, iar înregistrarea aflată la dosar nu este autentică, fiind editată și modificată);

e. instanța de fond a dispus condamnarea inculpatei pentru o altă infracțiune decât cea pentru care a fost trimisă în judecată, fără a pune în discuție schimbarea încadrării juridice (pretinsa faptă care i se impută nu constituia infracțiune potrivit legii vechi, căci nu era întrunită situația premisă - cel favorizat nu a comis nicio infracțiune, inculpatul A. fiind achitat prin hotărârea instanței de fond);

f. instanța de fond a dispus condamnarea sa pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală, la data săvârșirii ei (infracțiunea de favorizare a făptuitorului prev. de art. 269 din actualul C. pen. fiind substanțial diferită de infracțiunea de favorizare a infractorului prev. de art. 264 C. pen. anterior).

2.2. critici de netemeinicie:

a. greșita condamnare a inculpatei pe baza reținerii unei situații de fapt eronate (cu specială referire la posibilitatea inculpatei de a lua cunoștință de datele din dosarul în care s-a autorizat efectuarea percheziției; motivația prezenței sale la service-ul auto condus de martorul J.; poziția oscilantă a acestuia din urmă, ale cărui declarații nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză; suspiciunea inițială a anchetatorilor în sensul „scurgerii” informației privitoare la efectuarea percheziției din interiorul C.S.M.);

b. schimbarea temeiului achitării dispuse pentru săvârșirea infracțiunii de divulgare a secretului care periclitează securitatea națională, din art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. în art. 16 alin. (1) lit. a) sau b) C. proc. pen.;

c. greșita individualizare a pedepsei

III. Analiza motivelor de apel

1. În ce privește apelul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție:

a. greșita achitare a inculpaților A., C. și B. pentru săvârșirea infracțiunii de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni prev. de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. 1968 cu aplic. art. 17 lit. b) și 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

În actul de sesizare se reține că în cursul lunii martie 2012 inculpații A., C. și B. s-au asociat în scopul săvârșirii infracțiunii de folosire de informații nedestinate publicității prev. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

Mobilul activității infracționale ar fi constat în furnizarea și utilizarea unor informații prin a căror deținere inculpații C. și B. să aibă posibilitatea de a accede la funcții de conducere la cel mai înalt nivel în cadrul Ministerului Public, iar în cazul inculpatului C. - informațiile obținute să sprijine și interesele personale, politice și de afaceri ale sale și ale persoanelor din cercul său relațional.

S-a susținut că în perioada martie-iulie 2012 inculpații au urmat un plan de acțiune anterior convenit, în cadrul căruia fiecare participant avea sarcini bine conturate, cu respectarea unor măsuri de prevedere, de natură a înlătura posibilitățile de conservare sau administrare a unor eventuale mijloace de probă privitoare la activitatea infracțională pe care urmau să o desfășoare.

Astfel, inculpații C. și B. aveau sarcina de a asigura protecția inculpatului A. (în sensul menținerii sale în funcția de șef la SIPI Ilfov), transmițându-i totodată solicitări pentru obținerea de informații nedestinate publicității, în beneficiu propriu sau al altor persoane.

În plus, inculpatul C. asigura conspirativitatea întâlnirilor și securitatea ambientală a dialogurilor.

Inculpatul A. avea sarcina de a accesa informațiile nedestinate publicității, în virtutea funcției deținute și de a le furniza celorlalți membri ai asocierii.

Asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni, ca formă a pluralității constituite, presupune existența unui grup structurat de persoane, care ființează pentru o perioadă de timp și acționează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni.

Gruparea respectivă presupune o anumită organizare, structură ierarhică, repartizarea atribuțiilor între membrii grupării, care o diferențiază de pluralitatea ocazională, caracterizată prin lipsa caracterului structurat, a continuității în timp și a unor roluri prestabilite în cadrul grupului.

În speță, materialul probator administrat în cauză demonstrează că inculpații A., C. și B., între care existau relații de prietenie sau de familie, au participat în perioada martie-iulie 2012 la mai multe întâlniri care au avut loc în restaurantul M. din București, în condiții de discreție (de regulă, într-un separeu pus la dispoziție de proprietarul acestuia, martorul P.) și de securitate ambientală a discuțiilor (lăsarea telefoanelor mobile la garderobă).

Din aceste discuții, la care au participat ocazional și oameni politici (E. și O.), transpare interesul inculpaților C. și B. pentru a fi nominalizați pentru cele mai înalte funcții din Ministerul Public devenite vacante sau care urmau să se vacanteze în perioada imediat următoare, beneficiind în acest scop de sprijin politic provenit fie de la participații la aceste întâlniri (sau pe filiera acestora), fie de la alte persoane cu funcții înalte în statul român, cu care parte dintre inculpați s-au aflat cel puțin în relații profesionale (a se vedea cazul inculpatului B.).

În egală măsură, în cadrul acestor discuții este tratată problema menținerii în funcția de șef al SIPI Ilfov a inculpatului A., prin apelarea la același sprijin politic, în contextul animozităților existente între acesta din urmă și șeful său ierarhic, martorul BB.

Același material probator conturează, așa cum se va arăta în continuare, fie indicii, fie certitudini în sensul transmiterii de către inculpatul A. către cei prezenți a unor informații nedestinate publicității ori chiar cu caracter clasificat, din proprie inițiativă ori în urma unor solicitări anterioare ale coinculpatului C., fapte care întrunesc sau nu elementele constitutive ale unor infracțiuni.

Nota dominantă a acestor întâlniri este influența factorului politic în numirea și menținerea unor persoane în funcții publice importante în servicii secrete (a se vedea cazul inculpatului A.) sau în autoritatea judecătorească (a se vedea cazul inculpaților B. și C.), precum și interesul comun al politicienilor și inculpaților în acordarea/obținerea sprijinului politic pentru ocuparea unor asemenea funcții, cu consecința previzibilă și acceptată de toți cei implicați, a aservirii pe viitor instituțiilor respective decidenților politici.

Insinuarea ori negocierea, mai mult sau mai puțin explicită, a unui sprijin politic pentru ocuparea respectivelor funcții, este fără îndoială o faptă gravă și incompatibilă cu statutul unui magistrat ori al unui ofițer de informații, însă nu se poate stabili o legătură între aceasta și furnizarea de către inculpatul A. în cadrul acelorași întâlniri a unor informații nedestinate publicității, care a avut loc în mod spontan sau în urma unor cereri formulate anterior de către cei prezenți la întâlniri.

Preocuparea inculpaților C. și B. pentru menținerea în funcție a inculpatului A. se înscrie în contextul mai larg a demersurilor subterane pe care acesta le-a făcut în același scop, fără a se putea face abstracție de relațiile preeexistente apropiate, de prietenie între inculpați (potrivit actului de sesizare, inculpatul A. lucrase în calitate de ofițer de poliție judiciară cu inculpatul B. încă din anul 2000, fiind totodată finul inculpatului C.), astfel încât nu se poate reține că o asemenea preocupare a inculpaților era în fapt o atribuție pe care aceștia și-o asumaseră în cadrul unei grupări ilicite, ce avea ca scop furnizarea/obținerea de informații nedestinate publicității.

În fine, în privința condițiilor în care aceste întâlniri s-au desfășurat, este vorba mai degrabă de discreție decât de clandestinitate, însă această împrejurare nu dovedește implicarea inculpaților într-o asociere cu caracter ilicit, ci preocuparea lor de a nu se afișa în public alături de oameni politici (fapt care fără îndoială le-ar fi creat o vulnerabilitate, ținând seama de funcțiile deținute) și de a nu se afla despre discuțiile purtate, între ei sau cu aceștia, având în vedere obiectul lor.

Tot astfel, conduita adoptată de inculpați după ce au aflat, prin intermediul inculpatei F., despre existența unui dosar penal în legătură cu aceste întâlniri și iminența efectuării unor percheziții, nu reprezintă o asumare implicită a asocierii lor într-o grupare cu caracter infracțional, ci o încercare de a-și sincroniza apărările și, eventual, de a scăpa de posibile dovezi incriminatoare care s-ar fi putut găsi la percheziții, care ar fi atestat implicarea lor în vehicularea unor informații nedestinate publicității.

Concluzionând, instanța de apel constată că în cauză nu sunt întrunite condițiile unei pluralități constituite de infractori (asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni prev. de art. 323 C. pen. 1968 sau constituirea unui grup infracțional organizat prev. de art. 367 C. pen. în vigoare), ci, în anumite limite, așa cum se va arăta, doar ale unei pluralități ocazionale, cu referire la săvârșirea infracțiunii prev. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, sens în care critica Parchetului împotriva soluției de achitare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 323 C. pen. 1968 este neîntemeiată.

b. greșita achitare a inculpaților A., C. și B. pentru săvârșirea infracțiunii de furnizare, accesare și folosire de informații nedestinate publicității prev. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. 1968.

- referitor la actele materiale expuse la pct. 1 și 2 din rechizitoriu (faptele din 16 martie 2012 și 23 mai 2012).

Potrivit actului de sesizare, în cazul acestor fapte nu au fost identificate suficiente probe privind consumarea acestor acte materiale ale infracțiunii prev. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, în sensul furnizării de către inculpatul A. a informațiilor solicitate de către inculpatul C., fiind vorba despre o instigare neurmată de executare.

În privința acestora, instanța de fond a reținut că, odată cu intrarea în vigoare a noului C. pen., ele au fost dezincriminate, concluzie care a fost însușită și de Parchet prin motivele de apel.

- referitor la actul material expus la pct. 3 din rechizitoriu (fapta din 23 mai 2012)

Mai înainte de a trece la analiza pe fond a criticilor referitoare la actele materiale reținute la pct. 3 și 4 din actul de sesizare, instanța de apel reține, contrar opiniei exprimate de prima instanță, că dezincriminarea ori neprobarea unora dintre actele materiale ce intră în conținutul infracțiunii unice continuate nu atrag după sine pronunțarea unei soluții de achitare cu privire la întreaga infracțiune, ci afectează numai întinderea acesteia.

Prin urmare, dezincriminarea faptelor descrise la pct. 1 și 2 din rechizitoriu nu poate avea drept consecință pronunțarea automată a unei soluții de achitare pentru întreaga infracțiune continuată, fiind necesară analiza distinctă a actelor materiale care continuă să fie incriminate, pentru a se aprecia dacă acestea pot conduce la stabilirea răspunderii penale a inculpaților, fie ca infracțiune continuată (dacă există probe de vinovăție cu privire la ambele acte materiale rămase), fie ca infracțiune simplă (dacă există probe de vinovăție doar cu privire la unul dintre acestea) ori, dimpotrivă, dacă se impune o soluție de achitare.

De altfel, atât în dispozitivul, cât și în considerentele hotărârii atacate, prima instanță a analizat și a pronunțat o soluție distinctă cu privire la actele materiale expuse la pct. 3 și 4 din rechizitoriu, considerând astfel că nu există probe care să fundamenteze o soluție de condamnare a inculpaților.

Trecând la analiza pe fond a criticii Parchetului referitoare la soluția de achitare dispusă de prima instanță pentru actul material din data de 23 mai 2012 (în realitate, cel de-al doilea act material din acea zi, în condițiile în care cel dintâi este dezincriminat, potrivit celor expuse anterior), instanța de apel constată că este întemeiată concluzia la care a ajuns instanța de fond, în sensul insuficienței probatoriului care să susțină existența faptei și a vinovăției inculpaților.

În acest sens, în acord cu prima instanță, completul de 5 Judecători constată că, deși fragmentul convorbirii purtate între inculpații A. și C. și redate în scris își găsește corespondent în înregistrarea audio a acestei convorbiri (lucru care rezultă mai ales din ascultarea variantei îmbunătățite a semnalului sonor obținută în urma expertizei tehnice efectuate în cursul judecății), conținutul acestuia nu poate oferi decât un indiciu cu privire la un presupus act cu caracter infracțional, fără a exista alte mijloace de probă care să susțină realitatea celor afirmate în cuprinsul convorbirii.

Ținând seama de persoanele care au fost de față atunci când a avut loc convorbirea incriminată, probatoriul relevant pentru dovedirea situației de fapt constă în declarațiile celor trei inculpați, în condițiile în care cel de-al patrulea participant la întâlnire, soția inculpatului C., a refuzat să dea declarație în calitate de martor, prevalându-se de disp. art. 80 C. proc. pen. 1968.

Astfel, inculpatul A. a negat în faza de urmărire penală că i-ar fi dat inculpatului C. o notă de redare sau vreun plic, susținere menținută cu unele nuanțe și în fața instanței de fond, în sensul că, deși nu i-a dat inculpatului o notă de redare, i-a înmânat totuși un plic în care se afla CV-ul său, fără a putea preciza dacă aceasta a avut loc chiar în restaurant sau în altă parte.

Inculpatul C. a arătat că în plicul primit de la inculpatul A. nu se afla o notă de redare, ci un CV al acestuia din urmă, referirea la „nota de redare” fiind făcută în glumă.

În fine, inculpatul B. a confirmat înmânarea de către inculpatul A. unui plic sau document inculpatului C., fără a-și aduce aminte de existența unei referiri la conținutul lui.

Acest probatoriu poate conduce cel mult la concluzia că inculpatul A. i-a înmânat inculpatului C. un plic în care se găsea un document (înscris), fără a se putea stabili cu certitudine dacă acesta constituia sau nu o notă de redare a unei convorbiri telefonice/ambientale.

Mai mult, chiar dacă am accepta că este vorba despre o notă de redare, nu se poate stabili dacă la data transmiterii ei, aceasta constituia sau nu o informație nedestinată publicității, în condițiile în care, cel puțin teoretic, putea fi și o notă de redare care se afla deja într-un dosar penal aflat în faza de judecată, fiind anterior valorificată în condițiile art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 și presupunând că aceasta avea legătură cu activitatea inculpatului A.

Tot astfel, ținând seama de circumstanțele în care a avut loc dialogul incriminat, nu se poate deduce că la baza conduitei inculpatului A. s-ar fi aflat vreo solicitare prealabilă a inculpatului C., pentru a putea aprecia că a acesta din urmă a acționat ca instigator.

Prin urmare, declarațiile celor trei inculpați, singurele mijloace de probă relevante, nu conduc în mod neechivoc la concluzia că în ziua de 23 mai 2012, în restaurantul M., inculpatul A. i-a înmânat inculpatului C. o notă de redare a unei convorbiri telefonice/ambientale ce avea la acea dată caracter nepublic, probatoriul administrat în cauză fiind insuficient pentru răsturnarea prezumției de nevinovăție, prin raportare la disp. art. 396 alin. (2) C. proc. pen.

În aceste condiții, soluția de achitare dispusă de instanța de fond în considerarea acestui act material al infracțiunii prev. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 este legală și temeinică.

- referitor la actul material expus la pct. 4 din rechizitoriu (fapta din 15 iunie 2012)

În legătură cu acest act material, soluția de achitare a fost dispusă în esență pentru aceleași considerente deja expuse anterior (interceptarea discuției ambientale nu se coroborează cu alte mijloace de probă).

În plus, s-a invocat că din actul de acuzare nu rezultă cu certitudine data comiterii faptei, ci doar un interval de timp ales în mod discreționar de procurori și nu rezultă în ce au constat în concret informațiile cu caracter nepublic la care au avut acces inculpații.

În dezacord cu prima instanță, completul de 5 judecători, constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că faptele imputate inculpaților C. și A. în legătură cu actul material din 15 iunie 2012 există, constituie infracțiune și a fost săvârșit de către aceștia, fiind astfel întrunite condițiile prev. de art. 396 alin. (2) C. proc. pen. pentru a se dispune condamnarea lor.

În acest sens, spre deosebire de actul material descris la pct. 3 din rechizitoriu, convorbirea ambientală purtată între inculpați în ziua de 15 iunie 2012 se coroborează cu alte mijloace de probă, nefiind vorba în acest caz despre simple indicii ale unei conduite infracționale.

Astfel, este de observat că în declarația dată în cauză inculpatul C. a confirmat atât conținutul discuției din 15 iunie 2012, cât și scopul culegerii informațiilor: „Este adevărat că, în contextul unei discuții ulterioare (nn - față de cea referitoare la nota de redare), am afirmat că DNA-ul are dosare cu mine și că „mă poate neutraliza” foarte repede, sens în care i-am cerut lui A. să verifice dacă ei au ceva despre mine, dacă știu ceva, „vreo hârtie pe-acolo”, și că acesta a verificat și nu a găsit nimic (…) În final, arăt că toate lucrurile de care m-am interesat au fost pentru a mă apăra”.

Această declarație a fost dată de inculpat în prezența apărătorului său ales, după ce i s-a adus la cunoștință dreptul de a nu da nicio declarație și i s-a atras atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa, astfel încât, confirmând acuzația care i s-a adus de către procurori, inculpatul s-a autoincriminat în deplină cunoștință de cauză.

La rândul său, inculpatul A. nu a negat cererea ce i-a fost adresată de către inculpatul C., recunoscând că „am fost întrebat de către C. dacă am cunoștință că este interceptat”. Inculpatul A. a afirmat totodată că nu i-a dat inculpatului C. o asemenea informație, pentru că ar fi trebuit să o solicite altor structuri (instanțe, unități de parchet, SRI), iar în ce privește DGIPI, aceasta nu avea competența materială de a intercepta convorbirile magistraților.

În privința inculpatului B., acesta a confirmat suspiciunea inculpatului C. referitoare la existența unor dosare la D.N.A. pe numele, aspect pe care cel din urmă l-a afirmat și în prezența inculpatului A. și a altor persoane. Inculpatul B. nu a putut confirma conținutul discuției din 15 iunie 2012, neputând preciza dacă a auzit sau nu partea referitoare la verificările întreprinse de inculpatul A.

În fine, martorul E., prezent de asemenea la întâlnirea din 15 iunie 2012 nu a făcut nicio precizare referitoare la fragmentul de dialog supus analizei.

Rezultă așadar că discuția din 15 iunie 2012 nu a fost negată de niciunul dintre cei vizați (inculpații A. și C.), după cum aceștia, ca de altfel și inculpatul B., au confirmat interesul inculpatului C. pentru a afla dacă face obiectul unor dosare penale, pe baza informațiilor strânse de serviciile de specialitate, în speță DGIPI (SIPI Ilfov, condus de inculpatul A.).

Susținerea inculpatului A., potrivit căreia, deși a primit o solicitare de verificare a unor asemenea informații din partea inculpatului C., nu i-a dat curs, nu poate fi primită, din mai multe considerente.

Astfel, în declarația dată în cauză, inculpatul C. a recunoscut atât cererea formulată, cât și răspunsul primit de la inculpatul A. (în sensul că a verificat și nu a găsit nimic).

De asemenea, în declarația olografă dată în faza de urmărire penală, inculpatul A. a arătat explicit că inculpatul C. nu a făcut obiectul unei documentări la SIPI Ilfov, fapt pe care în mod evident îl cunoștea prin prisma funcției deținute, de șef al acestei structuri, dar confirmat și de martorul V. în fața instanței de apel (toate notele de redare și informările pe care martorul le întocmea erau văzute obligatoriu și de către inculpat, care rezoluționa aceste documente).

În fine, în cazul în care afirmațiile făcute de inculpatul C. în discuția purtată în 15 iunie 2012 nu erau reale, în sensul că inculpatul A. nu a avut nicio implicare în verificările solicitate, acesta ar fi trebuit să o afirme în orice formă (explicit sau voalat) în cursul aceleiași convorbiri, lucru care nu s-a întâmplat.

Susținerea inculpatului A., potrivit căreia serviciul pe care-l conducea nu avea în competență interceptarea magistraților, este lipsită de relevanță, întrucât, chiar dacă această situație ar fi reală, datele rezultate din exploatarea unor mandate de siguranță națională emise la solicitarea DGIPI (ca de altfel, a oricăror servicii de informații) pot privi inclusiv magistrați, în măsura în care, de pildă, aceștia se integrează într-o activitate infracțională sau care pune în pericol siguranța statului, împreună cu persoane în considerarea cărora s-au emis mandatele.

Prin urmare, completul de 5 judecători, reține ca fiind dovedită situația de fapt expusă în actul de sesizare, în sensul că a existat o solicitare adresată de inculpatul C. inculpatului A., de verificare a unor date referitoare la cel dintâi rezultate din activitatea informativă desfășurată de DGIPI (în particular, SIPI Ilfov) și, corelativ, o conduită a inculpatului A., de conformare la solicitarea inculpatului C., toate acestea în scopul recunoscut de inculpat, respectiv pentru a se putea apăra în eventualitatea unor anchete penale, desfășurate în special de D.N.A.

Fiind vorba despre date rezultate din activitatea de informații, acestea aveau caracter clasificat potrivit art. 17 lit. f) din Legea nr. 182/2002, nefiind prin urmare destinate publicității.

În ce privește data comiterii faptelor, aceasta nu poate fi stabilită cu certitudine, ci doar aproximată, prin raportare la circumstanțelor cauzei, aspect care nu influențează însă soluția pe fond. În acest sens, relatarea inculpatului C. a fost făcută în contextul în care în discuție s-a amintit că acesta era propozabil pentru ocuparea uneia dintre cele două funcții de conducere în cadrul Ministerului Public (procuror general sau procuror șef D.N.A.), a căror vacantare era o certitudine, fiind iminentă nominalizarea altor persoane în fruntea celor două instituții.

Or, având în vedere că la D.N.A. exista deja un interimat (din 12 februarie 2012), iar mandatul Procurorului general urma să expire în perioada imediat următoare (la 02 octombrie 2012), coroborat cu împrejurarea că noul Guvern pe care cei doi se bazau pentru respectivele numiri, prin prisma conexiunilor pe care le aveau în lumea politică, fusese instalat în 07 mai 2012, este evident că atât cererea inculpatului C., cât și verificarea efectuată de inculpatul A. s-au petrecut în perioada imediat anterioară discuției din 15 iunie 2012, respectiv în lunile mai-iunie.

În privința inculpatului B., în actul de sesizare se reține în sarcina acestuia o complicitate morală la infracțiunea comisă de inculpatul A., căruia i-ar fi întreținut și întărit hotărârea de a săvârși fapta, prin formarea convingerii că, datorită relațiilor la nivel înalt deținute de inculpatul B., acesta îi poate asigura o protecție inculpatului A., creându-i confortul psihic pentru săvârșirea infracțiunii.

Această acuzație adusă inculpatului B. se află în strânsă legătură cu cea deja analizată, referitoare la existența unei asocieri în vederea comiterii de infracțiuni și în legătură cu care, pentru considerentele expuse anterior, instanța de apel a reținut că soluția de achitare dispusă de prima instanță este legală și temeinică.

Probatoriul administrat în cauză atestă prezența obișnuită a inculpatului B., alături de inculpații A. și C., la întâlnirile de la restaurantul M. la care participau și oameni politici, precum și implicarea sa în discuțiile purtate cu aceste prilejuri, din care rezultă conexiunile pe care inculpatul B. le avea la cel mai înalt nivel, pe baza unor relații profesionale anterioare, precum și disponibilitatea acestuia de a ocupa una dintre cele mai înalte funcții în Ministerul Public, prin valorificarea relațiilor avute cu lumea politică.

Prezența inculpatului B. la aceste întâlniri, simpatiile exprimate pentru persoane sau partide aflate la guvernare ori invocarea unor conexiuni cu reprezentanți ai acestora nu au constituit un sprijin moral pentru inculpatul A., care s-ar fi simțit astfel încurajat să devoaleze informații nedestinate publicității (cum este și cea solicitată de inculpatul C.).

În realitate, vehiculând asemenea informații, la cererea coinculpaților sau din proprie inițiativă, inculpatul A. s-a bazat pe relațiile de încredere stabilite între aceștia (fiind vorba despre îndelungate relații profesionale, de prietenie ori de familie), iar nu în mod necesar pe prezumtiva protecție de care s-ar fi bucurat din partea coinculpaților, în special a inculpatului B., devenit membru al C.S.M. și având conexiuni la cel mai înalt nivel al puterii politice.

Climatul de încredere stabilit între inculpați a reprezentat doar cadrul în care au avut loc discuțiile și, eventual, s-au devoalat informații la care inculpatul A. avea acces prin prisma atribuțiilor de serviciu, fiind o condiție sine qua non pentru dezvăluirea unor asemenea informații.

Împrejurarea că inculpatul B. era sau nu conștient de caracterul clasificat ori nepublic al informațiilor vehiculate la aceste întâlniri nu transformă prezența sa ori chiar participarea activă la discuțiile purtate, într-o complicitate morală la săvârșirea unei infracțiuni.

Față de toate aceste considerente, instanța de apel constată că apelul Parchetului este întemeiat, însă doar în parte, cu referire la greșita achitare a inculpaților C. și A. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, exclusiv pentru actul material expus la pct. 4 din actul de sesizare, sens în care în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. va admite calea de atac declarată, va desființa în parte hotărârea atacată și rejudecând va dispune condamnarea celor doi inculpați doar pentru acest act material (consecutiv individualizării acestuia prin schimbarea încadrării juridice), urmând a dispune achitarea acestora pentru celelalte trei acte materiale [cu referire la art. 16 lit. b) teza I sau, după caz, art. 16 lit. c) C. proc. pen.] și menținerea soluției de achitare a inculpatului B.

În ce privește individualizarea pedepselor aplicate inculpaților C. și A., instanța de apel va avea în vedere disp. art. 72 C. pen. 1968, în condițiile în care legea anterioară are caracter mai favorabil, prin raportare la modalitatea de executare a sancțiunii.

În acest context, completul de 5 judecători, constată că inculpatul A. nu a avut nicio reținere în a-i pune la dispoziție inculpatului C. informații la care a avut acces prin prisma funcției deținute, acționând în considerarea unui interes privat al acestuia, într-un total dispreț pentru obligațiile care îi reveneau în calitatea sa de ofițer de informații și șef al unei structuri specializate a statului în acest domeniu.

La rândul său, pregătirea profesională și funcțiile deținute de-a lungul timpului atât în cadrul Parchetului (fost Procuror general adjunct), cât și în alte structuri (adjunct al șefului DGIPI) nu l-au împiedicat pe inculpatul C. să acceseze, prin intermediul inculpatului A., informații pe care nu trebuia să le cunoască potrivit legii, doar pentru a-și satisface un interes privat (în sensul de a știi dacă este în atenția organelor statului pentru acte ilegale ori care aduc atingere siguranței naționale).

Calitatea inculpaților și scopul urmărit prin activitatea infracțională denotă un grad ridicat de pericol social al faptelor comise, care trebuie să se reflecte corespunzător în cuantumul pedepselor aplicate.

Ca modalitate de executare a pedepselor, instanța de apel consideră că reeducarea celor doi inculpați nu presupune în mod necesar privarea lor de libertate, apreciind astfel că pronunțarea condamnării va constitui un avertisment pentru inculpați și, chiar fără executarea efectivă a pedepselor, aceștia nu vor mai săvârși alte infracțiuni, respectând astfel valorile apărate de legea penală.

Cu toate acestea, gravitatea faptelor comise justifică supravegherea conduitei inculpaților pe o perioadă de timp mai îndelungată, pentru a verifica dacă inculpații au înțeles semnificația clemenței de care au beneficiat din partea instanței de apel, dovedind prin comportamentul adoptat în acest interval de timp că disprețul pentru normele de conviețuire socială de care au dat dovadă anterior a reprezentat o chestiune pasageră.

Prin urmare, ca modalitate de executare a pedepsei, instanța de apel se va orienta către suspendarea executării acesteia sub supraveghere prevăzută de C. pen. anterior, identificat ca lege penală mai favorabilă prin raportare la sfera obligațiilor impuse inculpaților și efectele suspendării.

În consecință, va dispune suspendarea executării pedepselor sub supraveghere pe durata unui termen de încercare stabilit către limita maximă conform art. 86¹ și art. 86² C. pen. 1968.

În baza art. 86³ C. pen. 1968, pe durata termenului de încercare, inculpații trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul în raza căruia domiciliază;

b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.

Va atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 86⁴ C. pen. 1968 privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În privința pedepselor accesorii, ținând seama de natura și gravitatea faptelor comise, de împrejurările cauzei, ca și de persoana inculpaților, în temeiul art. 71 C. pen. 1968 va interzice inculpaților exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. 1968, iar în cazul inculpatului A. - și a celui prev. de art. 64 lit. c) C. pen. 1968, urmând ca în baza art. 71 alin. (5) C. pen. 1968, pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale să fie suspendată și executarea pedepselor accesorii.

c. greșita achitare a inculpaților A. și F. pentru săvârșirea infracțiunii de divulgare a secretului care periclitează siguranța statului.

Din considerentele hotărârii atacate rezultă că soluția de achitare dispusă față de cei doi inculpați s-a întemeiat pe argumente ce țin pe de o parte de dubiul referitor la persoana care a devoalat existența mandatelor de siguranță națională emise pe numele persoanelor indicate, iar pe de altă parte de conținutul concret al informațiilor dezvăluite cu ocazia discuțiilor din 23 mai 2012 și 15 iunie 2012.

Materialul probator administrat în cauză demonstrează cu certitudine că în datele sus-menționate inculpatul A. a adus la cunoștința persoanelor alături de care se afla în restaurantul M. (coinculpații C. și B., precum și numiții D. și E.) faptul că numiții G. (comisar general adjunct al Comisariatului General al gărzii Financiare) și H. (președinte al Consiliului Județean Ilfov) au făcut obiectul unor mandate de siguranță națională.

De asemenea, este cert faptul că inculpata F., în calitate de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție anume desemnat, a soluționat trei cereri vizând autorizarea efectuării unor activități de culegere de informații cu privire la cele două persoane menționate anterior, semnând încheierile și mandatele emise în baza lor (la 11 aprilie și 12 iulie 2011 în cazul numitului G. și la 21 octombrie 2011 în cazul numitului H.).

Totodată, potrivit art. 17 lit. f) din Legea nr. 182/2002, activitatea de informații desfășurată de autoritățile publice stabilite prin lege pentru apărarea țării și siguranța națională se încadrează în categoria informațiilor secret de stat.

În ce privește fapta imputată inculpatei F., în acord cu opinia majoritară exprimată de judecătorii fondului, instanța de apel reține că probatoriul administrat în cauză este insuficient pentru a conduce la stabilirea vinovăției acesteia.

Astfel, împrejurarea că inculpata F. a emis încheierile și mandatele analizate, relațiile apropiate în care se afla cu inculpatul A., ca și conduita similară adoptată de aceasta atunci când a aflat despre cererea de percheziție vizându-l pe inculpat, nu conturează decât presupunerea că și în cazul mandatelor de siguranță națională analizate, informația referitoare la acestea a fost furnizată inculpatului A. de către inculpata F., în condițiile în care ambii inculpați au negat acest fapt.

Apărarea inculpatului A., potrivit căreia el ar fi dedus existența mandatelor fie din alte împrejurări (cum ar fi retragerea accesului la informații clasificate, în cazul inculpatului G.), fie din articole de presă scrise în anul 2011 (în cazul inculpatului H.), este una puțin credibilă și, prin aceasta, discutabilă.

Astfel, retragerea accesului la informații clasificate se impune ori de câte ori persoana care îl deține nu mai îndeplinește criteriile de compatibilitate privind accesul la informații clasificate, iar acest fapt nu este condiționat exclusiv de existența unui mandat de siguranță națională emis în privința persoanei respective (a se vedea art. 140 și urm. din Standardele naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, aprobate prin H.G. nr. 585/2002).

În privința articolelor de presă, existența acestora nu poate conduce la concluzia că persoana indicată în articole face/a făcut obiectul unui mandat de siguranță națională, mai ales că aspectele relatate în articole ating doar tangențial problematica mai amplă care a stat la baza emiterii mandatului. În plus, o parte din aceste articole au în vedere cercetări efectuate față de terți pentru fapte de corupție, făcându-se trimitere la interceptări telefonice din dosare instrumentate de D.N.A., obținute în baza unor autorizații emise în condițiile C. proc. pen., iar nu ale Legii nr. 51/1991.

Cu toate acestea, chiar dacă sursa informațiilor vehiculate de inculpatul A. nu a fost cea pe care a încercat să o acrediteze, nu este exclus ca acesta să le fi obținut pe alte căi, cum ar fi de pildă exploatarea mediului profesional.

Este astfel de observat că, cel puțin în legătură cu mandatul emis în privința numitului H., în discuția purtată în restaurantul M. în ziua de 15 iunie 2012 se face referire la un lucrător S.R.I. care avea în competență instrumentarea cazului sus-menționat (numitul N.), precum și faptul că „la un moment dat toată lumea știa că îl asculta, că avea pe H.”, ceea ce conduce la concluzia că, cel puțin în mediul profesional al inculpatului A., existența unui mandat de siguranță națională emis în privința numitului H. era o chestiune de notorietate. Mai mult, o asemenea informație precisă (indicarea lucrătorului S.R.I. care se susține că a instrumentat cazul) nu putea rezulta din actele întocmite de inculpata F., în calitate de judecător, căci așa cum rezultă din conținutul încheierii Înalta Curte nu a fost sesizată de către acest lucrător, ci de către procurorul general, care a analizat propunerile formulate de către S.R.I., ca instituție. Prin urmare, inculpata F. nu avea de unde să cunoască identitatea lucrătorului S.R.I. care instrumentează cazul.

Față de toate aceste considerente instanța de apel constată că în cauză nu s-a demonstrat dincolo de orice îndoială rezonabilă că informațiile referitoare la existența unor mandat de siguranță națională emise pe numele celor două persoane arătate anterior ar fi fost aflate de inculpatul A. de la inculpata F., în calitatea acesteia de judecător care a emis actele respective, sens în care soluția de achitare a inculpatei, întemeiată pe disp. art. 16 lit. c) C. proc. pen., este legală și temeinică.

În privința inculpatului A., acesta a fost acuzat de transmiterea participanților la discuțiile din 23 mai 2012 și 15 iunie 2012 a unor date de natură a pune în pericol siguranța statului, respectiv numele persoanelor față de care s-a dispus emiterea mandatelor de siguranță națională și obiectul mandatelor.

Din examinarea conținutului celor două discuții incriminate rezultă că informațiile transmise de inculpat au vizat:

- existența unor mandate de siguranță națională emise pe numele lui G. și H.;

- existența unei relații intime cu o persoană din Republica Moldova, ca punct de plecare pentru emiterea mandatului în cazul numitului G., precum și împrejurarea că ulterior acestuia i s-a retras accesul la informații clasificate;

- existența unor acțiuni ilicite în legătură cu modul de utilizare a fondurilor europene, ca motivație pentru emiterea mandatului în cazul numitului H., precum și identitatea lucrătorului S.R.I. care a instrumentat acest caz.

Pentru a constitui infracțiunea prev. de art. 169 C. pen. 1968, respectiv art. 407 C. pen. în vigoare rezultă că divulgarea datelor care constituie secrete de stat trebuie să fie de natură să pună în pericol siguranța statului (art. 169 C. pen. 1968), respectiv să pună în pericol securitatea națională (art. 407 C. pen. în vigoare).

Altfel spus, divulgarea unor asemenea informații nu atrage prin ea însăși răspunderea penală sub aspectul săvârșirii infracțiunilor analizate, ci trebuie stabilit în concret dacă această acțiune a avut gravitatea impusă de legiuitor sub forma urmării imediate menționate în textul incriminator.

În speță, este cert că simpla informație referitoare la existența unor mandate de siguranță națională pe numele celor două persoane avea caracter clasificat, constituind secrete de stat conform art. 17 lit. f) din Legea nr. 182/2002, însă pentru reținerea infracțiunii analizate este necesar să se stabilească dacă în concret divulgarea acestei informații era de natură să pună în pericol siguranța națională.

O asemenea urmare imediată s-ar fi produs, de pildă, în situația în care ulterior discuțiilor din 23 mai și 15 iunie 2012 informația divulgată ar fi ajuns la cunoștința persoanelor vizate de mandate, zădărnicind astfel activitățile autorizate prin emiterea lor, cu condiția ca acestea să mai fi fost în ființă la acel moment.

Or, în speță, o asemenea probă nu a fost făcută de către titularul acuzației penale.

În privința celorlalte date transmise de către inculpatul A., situația este similară, nefiind probată urmarea imediată prevăzută explicit de textul incriminator.

Astfel, în cazul numitului G., divulgarea informației referitoare la existența mandatului de siguranță națională s-a făcut pentru a se justifica retragerea accesului acestuia la informații clasificate, discuția purtând în esență asupra unor aspecte controversate din viața sa personală (slăbiciunea sa pentru femei care aveau dosare penale sau probleme financiare), context în care s-a prezentat spre exemplificare relația sa cu persoană din Republica Moldova care a condus și la emiterea mandatului.

Prin urmare, aspectele limitate relatate de inculpatul A. au avut caracter benign, constituind mai degrabă un subiect de bârfă, iar nu un pericol la adresa siguranței naționale.

Referitor la numitul H., inculpatul A. a divulgat nu doar existența mandatului de siguranță națională emis pe numele acestuia, ci și motivația esențială a sa (presupuse fapte ilicite în legătură cu modul de utilizare a fondurilor europene), însă este de observat că la momentul la care discuția a avut loc (15 iunie 2012) activitățile autorizate prin mandatul emis la 22 octombrie 2011 expiraseră încă din 21 ianuarie 2012, astfel încât și din această perspectivă nu se poate vorbi despre periclitarea siguranței naționale realizată prin dezvăluirea datelor sus-menționate.

În consecință, cu referire la faptele imputate inculpatului A., deși există în materialitatea lor, nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii analizate sub aspectul urmării imediate, sens în care soluția de achitare dispusă în majoritate de către instanța de fond este corectă, chiar dacă temeiul acesteia ar fi trebuit să fie altul decât cel reținut în hotărârea atacată [art. 16 lit. b) C. proc. pen.].

2. În ce privește apelul declarat de inculpata F.:

2.1. critici de nelegalitate:

a. încălcarea disp. art. 354 C. proc. pen. referitoare la compunerea instanței:

În ce privește textul de lege pretins încălcat, acesta reia fără modificări dispozițiile art. 292 C. proc. pen. 1968 în vigoare la data înregistrării cauzei pe rolul instanței de fond, sub imperiul căruia a început și s-a desfășurat cea mai mare parte a cercetării judecătorești în primă instanță.

Prin raportare la conținutul acestui text de lege, compunerea instanței se analizează dintr-o dublă perspectivă: cea a numărului de judecători care intră în compunerea completului învestit cu soluționarea cauzei (aspect cantitativ), și cea a respectării principiului continuității, în limitele în care acesta este recunoscut în cadrul procesului penal (aspect calitativ).

Astfel, pe de o parte, completul de 5 Judecători, constată că întreaga judecată în fond a cauzei s-a făcut de către un complet format din 3 judecători ai secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectându-se astfel dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Pe de altă parte, așa cum se poate observa din dosarul primei instanțe, completul de judecată în fața căruia au avut loc dezbaterile pe fondul cauzei a fost același care ulterior a pronunțat sentința apelată, fiind respectate astfel și dispozițiile art. 354 alin. (2) C. proc. pen.

În consecință, privită prin prisma respectării dispozițiilor din C. proc. pen. care reglementează compunerea instanței, critica formulată de inculpata F. în apel este în mod evident nefondată.

În realitate, deși a invocat nerespectarea disp. art. 354 C. proc. pen. privitoare la compunerea instanței, apelanta inculpată pune în discuție aspecte de ordin administrativ ce țin pe de o parte de repartizarea dosarului de fond în cadrul primei instanțe, iar pe de altă parte de desemnarea judecătorilor care au intrat în compunerea completului care a judecat cauza în fond.

În acest context, completul de 5 judecători, reține că procedurile administrative menționate anterior nu pot fi cenzurate din perspectiva dispozițiilor prevăzute în C. proc. pen. care reglementează compunerea instanței.

În ce privește încălcarea dreptului la un proces echitabil, instanța de apel reține că jurisprudența la care a făcut trimitere inculpata F. în motivele scrise de apel este în cea mai mare parte lipsită de relevanță cu referire strictă la situația din speță și oricum nu susține critica formulată de apelantă.

În acest sens, dincolo de împrejurarea că procesul verbal de repartizare aleatorie nu cuprinde nicio mențiune cu privire la completul căruia cauza i-a fost repartizată, ci doar data repartizării (02 aprilie 2013) și data primului termen de judecată (13 septembrie 2013), instanța de apel reține că, chiar dacă susținerea inculpatei ar fi reală (în sensul că la data repartizării, completul nr. 10, care a judecat ulterior cauza, nu fusese încă înființat printr-o hotărâre a Colegiului de Conducere al Î.C.C.J.), ea este lipsită de relevanță, fiind vorba doar despre o disfuncție de ordin administrativ la nivelul secției penale a Î.C.C.J., fără implicații din perspectiva respectării dreptului inculpatei la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și al compunerii instanței reglementate de art. 354 C. proc. pen.

Este astfel de observat că hotărârea prin care Colegiul de Conducere al Î.C.C.J. a aprobat redeschiderea (iar nu înființarea) completelor de judecată nr. 1 și 10 la nivelul secției penale a fost emisă la data de 08 aprilie 2013 sub nr. 8, așadar ulterior repartizării dosarului de față (care avusese loc la 02 aprilie 2013), însă aceasta face referire la nota secției penale din 28 martie 2013, emisă așadar anterior repartizării cauzei de față.

Mai mult, așa cum rezultă din apărările inculpatei, nici la data de 02 aprilie 2013 și nici la data de 08 aprilie 2013 nu era cunoscută compunerea nominală a Completului nr. 10, aceasta urmând a se stabili ulterior, în funcție de un eveniment viitor, nesigur și, prin aceasta, absolut aleatoriu, reprezentat de modalitatea de finalizare a concursului de promovare în funcția de judecător la Î.C.C.J., aflat la acel moment în plină derulare (conform înscrisurilor aflate la dosar, concursul s-a desfășurat în perioada 07 ianuarie-31 mai 2013), în condițiile în care exista (și nu doar teoretic) posibilitatea ca niciunul dintre candidații înscriși să nu-l promoveze.

Prin urmare, nu există nicio legătură între această disfuncție de ordin administrativ și dreptul inculpatei de a fi judecată de o „instanță independentă și imparțială, instituită de lege”, parte componentă a dreptului la un proces echitabil recunoscut de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O.

În ce privește compunerea nominală a Completului nr. 10 al secției penale a Î.C.C.J., aceasta a fost stabilită prin hotărârea Colegiului de Conducere a Î.C.C.J. nr. 14 din 20 iunie 2013, care a aprobat nota de propuneri a conducerii secției penale nr. 104 din 19 iunie 2013, întocmită în urma finalizării concursului de promovare menționat anterior.

Deși în apel inculpata F. a contestat legalitatea acestei hotărâri a Colegiului de Conducere (ca de altfel și a celei din 08 aprilie 2013), completul de 5 judecători, a constatat că excepția ridicată este inadmisibilă, în condițiile în care actul administrativ contestat nu a creat drepturi și/sau obligații pentru inculpată, ci doar pentru persoanele nominalizate, respectiv pentru cei 3 judecători care au intrat în compunerea completului C10.

Împrejurarea că nominalizarea judecătorilor care au intrat în compunerea acestui complet s-a făcut ulterior repartizării aleatorii a dosarului în cauză către acest complet este de asemenea lipsită de relevanță din perspectiva dreptului la un proces echitabil recunoscut de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O.

În acest sens, este de reținut că prin hotărârea Colegiului de Conducere nr. 14 din 20 iunie 2013 s-a stabilit practic compunerea completului de judecată C10 al secției penale a Î.C.C.J., aceștia dobândind astfel exclusiv din punct de vedere administrativ abilitarea de a soluționa toate dosarele repartizate respectivului complet, iar nu doar a dosarului de față, în care era cercetată inculpata F., alături de ceilalți 3 inculpați.

Cu alte cuvinte, nominalizarea judecătorilor din compunerea C10, chiar dacă s-a făcut ulterior repartizării dosarului, nu a fost o măsură dispusă intuituu personae, adică exclusiv în considerarea persoanei (persoanelor) cercetate în acest dosar și numai pentru soluționarea acestuia.

În realitate, așa cum se poate constata din conținutul hotărârii Colegiului de Conducere nr. 14 din 20 iunie 2013, aceasta nu a avut ca unic obiect nominalizarea judecătorilor care vor soluționa dosarul în care era cercetată inculpata F., ci adoptarea mai multor măsuri de ordin administrativ în legătură cu funcționarea instanței supreme, inclusiv stabilirea compunerii celor două complete redeschise anterior (iar nu doar a C10), ca efect al promovării a 5 noi judecători la Înalta Curte de Casație și Justiție, urmare a concursului ale cărui rezultate au fost validate de Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotărârea nr. 534 din 04 iunie 2013.

În acest sens, repartizarea judecătorilor în cadrul unor complete de judecată, ulterior încadrării sau, cum este cazul în speță, promovării lor în cadrul unei instanțe, este o măsură firească și nu poate susține prin ea însăși suspiciuni referitoare la lipsa de imparțialitate a acestora în dosarele pe care le vor soluționa, ca membri ai unor complete de judecată existente anterior (a căror compunere este doar completată sau modificată prin includerea unui judecător nou încadrat/promovat în respectiva instanță) ori redeschise/nou înființate (a căror compunere este determinată exclusiv prin includerea unor asemenea judecători).

Prin urmare, completul de 5 judecători, constată că inculpata F. nu a demonstrat legătura dintre modul în care a fost repartizat dosarul la instanța de fond și au fost desemnați judecătorii care au intrat în compunerea completului de judecată și pretinsa încălcare a dreptului la un proces echitabil, în condițiile în care cei trei judecători care au judecat cauza în primă instanță aveau abilitarea legală (dată de promovarea la instanța supremă, în urma concursului pe care l-au susținut și ale cărui rezultate au fost validate de către C.S.M.), dar și administrativă (dată de hotărârea Colegiului de Conducere al Î.C.C.J.) de a soluționa toate dosarele aflate pe rolul completului de judecată din care au făcut parte (C10), indiferent de data la care acestea au fost repartizate.

În ce privește greșita respingere a declarațiilor de abținere formulate de unul dintre membrii completului (dna. judecător EEE.), completul de 5 judecători, constată că potrivit legii procesuale în vigoare la momentul soluționării declarațiilor [art. 52 alin. (6) C. proc. pen. 1968], ca de altfel și a celei în vigoare în prezent [art. 68 alin. (7) C. proc. pen.], încheierea prin care s-a soluționat o declarație de abținere nu este supusă niciunei căi de atac, indiferent de soluția dispusă, așa încât critica inculpatei nu poate fi analizată în acest cadru procesual.

În ce privește presupusa lipsă de imparțialitate a membrilor completului de judecată al instanței de fond, instanța de apel reține că respingerea unor cereri de probatorii în cursul judecății, ca și modul în care a fost motivată hotărârea pronunțată în cauză, nu pot conduce la concluzia că judecătorii care au făcut parte din completul de judecată au fost părtinitori, lipsiți de obiectivitate în analiza cauzei cu care au fost învestiți, ci pot constitui eventuale critici care să susțină o cale de atac, însă nu prin raportare la lipsa de imparțialitate, după cum pot conduce la reiterarea unora dintre cererile respinse, cu consecința reevaluării acestora de către instanța de control judiciar (cum este cazul cererilor în probațiune).

De altfel, în măsura în care inculpata F. aprecia că respingerea unor cereri de către instanța de fond ar fi fost o dovadă a lipsei de imparțialitate a judecătorilor care au dispus-o, ea ar fi trebuit să pună în discuție această împrejurare pe parcursul cercetării judecătorești în primă instanță, inclusiv prin formularea unor eventuale cereri de recuzare, lucru care în speță nu s-a întâmplat.

Față de cele expuse, completul de 5 judecători, constată că niciuna dintre criticile formulate de către inculpata F., ce pun în discuție compunerea completului care a judecat cauza în primă instanță ori presupusa stare de incompatibilitate în care s-ar fi aflat unul sau toți membrii completului de judecată, nu pot fi primite (iar parte dintre acestea nu pot fi analizate) de către instanța de control judiciar, atât prin raportare la legea internă, cât și la dispozițiile C.E.D.O.

Mai mult, susținerea unor critici referitoare la lipsa de imparțialitate a judecătorilor fondului este ab initio discutabilă, în condițiile în care aceștia au dispus condamnarea inculpatei F. doar pentru una dintre acuzațiile ce i-au fost aduse prin actul de sesizare, în timp ce pentru restul au dispus achitarea sa (ca de altfel și a celorlalți inculpați din prezenta cauză).

b. greșita respingere a unor cereri în probațiune (cu referire specială la evenimentele derulate în ziua de 10 iulie 2012)

Examinând dosarul de fond, completul de 5 judecători, constată că atât Parchetul, cât și inculpații au avut posibilitatea de a solicita administrarea de probatorii în dovedirea, respectiv combaterea acuzațiilor ce au făcut obiectul judecății, iar prima instanță a analizat în mai multe rânduri și a dispus motivat asupra cererilor formulate, admițându-le pe cele apreciate ca fiind utile cauzei o parte dintre ele și respingându-le pe cele nerelevante, în toate cazurile prin raportare la obiectul acuzațiilor.

În acest sens, cu referire specială la critica inculpatei, instanța de fond a respins solicitările acesteia de audiere în calitate de martori a mai multor judecători, magistrați asistenți și grefieri din cadrul secției penale a Î.C.C.J, precum și a numitei SS., de efectuare a unei cercetări la fața locului în biroul unde inculpata și-a desfășurat activitatea, de depunere a unei note de relații privind procedura de urmat în cadrul instanței supreme în situația în care Parchetul solicită emiterea unei autorizații de percheziție, cererile fiind analizate prin raportare la condițiile de admisibilitate a probelor prevăzute de legea în vigoare la data la care solicitările au fost formulate (art. 67 C. proc. pen. din 1968, respectiv art. 100 C. proc. pen. în vigoare).

De altfel, parte dintre aceste cereri de probațiune au fost reiterate de inculpată în fața instanței de apel, care le-a analizat și le-a respins, apreciind că nu sunt concludente și utile cauzei, având în vedere faptele imputate inculpatei, dar și probatoriile deja administrate în dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probelor solicitate (a se vedea încheierea din 26 ianuarie 2015).

În acest context, faptul că inculpata F. a avut posibilitatea să ia cunoștință de cererea Parchetului privind emiterea unor autorizații de percheziție privind pe inculpații A., B. și C. reprezintă doar o parte din obiectul probațiunii, iar mijloacele de probă cu adevărat relevante în această privință (declarațiile martorului U. - judecător care a soluționat cererea Parchetului și colegă de birou cu inculpata F. - și ale martorului Y. - magistrat asistent direct implicat în aceeași cauză) au fost readministrate de către prima instanță, în prezența inculpaților și a apărătorilor lor.

Or, prin raportare la această parte a obiectului probațiunii, relevanța celorlalte probe solicitate de către inculpată, nu a fost dovedită, astfel încât în mod corect au fost respinse de către instanța de fond, soluție adoptată de altfel și de către instanța de control judiciar cu ocazia reiterării cererii de către inculpată în faza apelului.

Pe de altă parte, posibilitatea obținerii informației referitoare al cererea de autorizare a perchezițiilor nu este decât premisa acuzației de favorizare a infractorului adusă inculpatei F., aceasta constând în zădărnicirea urmăririi penale a celorlalți trei inculpați prin avertizarea lor despre cererea Parchetului.

Aceleași concluzii se impun și cu privire la probele suplimentare solicitate de inculpata F. cu referire la scopul deplasării sale din ziua de 10 iulie 2012 de la locul de muncă, în timpul programului de lucru și în mod intempestiv, la sediul DD.

Or, chiar dacă susținerea inculpatei în dovedirea căreia a solicitat administrarea unui probatoriu suplimentar (în principal, audierea soției inculpatului A.) ar fi fost adevărată (în sensul că s-a deplasat la service-ul condus de martorul J. doar pentru a-și face o programare pentru inspecția I.T.P.), acest fapt nu ar infirma prin el însuși convorbirea purtată cu acesta și, mai ales, conținutul său, în sensul transmiterii, prin intermediul martorului, a informației referitoare la posibilitatea efectuării unei percheziții la domiciliul inculpatului A., în condițiile în care inculpata cunoștea că martorul este prieten cu acesta și, mai mult, aflase la fața locului că inculpatul A. avea mașina în service unde urma să se prezinte în scurt timp pentru ridicarea ei.

Din această perspectivă, administrarea probelor solicitate de către inculpată constituia un demers lipsit de relevanță prin raportare la acuzațiile concrete și derularea faptelor expuse în actul de sesizare, astfel încât în mod corect instanța de fond a respins și această cerere în probațiune a inculpatei F.

c. audierea în calitate de martor a numitului J., în condițiile în care acesta era o persoană necredibilă (prin raportare la starea sa de sănătate și tratamentul medicamentos sub care se afla la momentul luării declarațiilor din faza de urmărire penală), nu avea calitatea de denunțător și era interesat de obținerea unor avantaje în schimbul declarațiilor date în cauză (constând în neinculparea și netrimiterea sa în judecată pentru participarea la pretinsa infracțiune de favorizare a infractorului).

În privința martorului J., instanța de apel reține că acesta a formulat un denunț la data de 20 iulie 2012 în prezența unui ofițer de poliție judiciară din cadrul D.N.A., care a fost înregistrat în același dosar de urmărire penală în care se efectuau acte premergătoare față de numiții A., C. și B. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, în baza procesului-verbal de sesizare din oficiu din 19 iunie 2012 (Dosar nr. x/P/2012).

În cuprinsul denunțului formulat, martorul a relatat despre vizita inculpatei F. la locul său de muncă din data de 10 iulie 2012, care a fost justificată inițial de către aceasta prin aceea că dorea să efectueze inspecția tehnică periodică (I.T.P.) la autoturismul care îi aparținea, sens în care a făcut o programare pentru data de 13 iulie 2012.

Cu ocazia acelei vizite inculpata a avut „o atitudine îngrijorată”, l-a întrebat pe martor despre inculpatul A. și, deși acesta din urmă a venit la rândul său în service (pentru a-și ridica mașina), inculpata F. a evitat să se întâlnească cu el, însă i-a dat întâlnire martorului J. în aceeași seara la BBB., fapt pe care martorul l-a comunicat inculpatului A.

În contextul întâlnirii de la mall, inculpata F. i-a spus martorului că inculpatul A. „ar trebui să aibă mare grijă”, mesaj care trebuia transmis acestuia din urmă, fapt pe care martorul l-a și făcut în aceeași seară, întâlnindu-se cu inculpatul A.

De asemenea, în același denunț, martorul J. a relatat despre întâlnirea sa ulterioară cu inculpatul B., la solicitarea inculpatului A., precum și despre faptul că l-a însoțit pe acesta din urmă la domiciliu, întrucât i-a spus că „are ceva de luat de acasă”.

Ulterior formulării denunțului, martorul J. a fost audiat de mai multe ori în faza de urmărire penală (la 25 iulie, 29 august și 14 decembrie 2012), în cursul judecății în primă instanță (la termenul din 15 noiembrie 2013) și în apel, la cererea inculpatei F. (la termenul din 23 mai 2015), ocazii cu care acesta a menținut și a detaliat aspectele menționate în denunț.

În privința motivelor care l-au determinat pe martorul J. să formuleze denunțul, acestea au fost explicitate în declarația dată în faza de urmărire penală în data de 14 decembrie 2012, fiind vorba despre ridicarea de către D.N.A. a unor dovezi de la locul său de muncă, aspect care se coroborează cu înscrisurile aflate la dosar, respectiv adresa emisă de D.N.A. în 18 iulie 2012 și primită de martor o zi mai târziu, prin care organul de urmărire penală solicita punerea la dispoziție „de îndată” a înregistrărilor video efectuate de sistemul de supraveghere (perimetru exterior, interior, căi de acces și biroul martorului) de la service-ul auto condus de acesta din urmă pentru perioada 9-11 iulie 2012.

De asemenea, la dosar se află procesul-verbal încheiat la 19 iulie 2012, care atestă ridicarea suporților aferenți înregistrărilor video solicitate, precum și a înscrisurilor privind activitățile efectuate în ziua de 10 iulie 2012 la autoturismul proprietatea inculpatului A.

În privința acestor demersuri ale organelor de urmărire penală, reiese că au fost impuse de constatările efectuate pe parcursul anchetei, cu referire la conduita adoptată de inculpatul A., dar și de coinculpații B. și C. începând cu după-amiaza zilei de 10 iulie 2012, dar și la rezultatele perchezițiilor din 11 iulie 2012, în condițiile în care toate acestea s-au petrecut după ce inculpatul A. a părăsit service-ul auto condus de martorul J.

Prin urmare, conduita martorului J. de a sesiza organele de urmărire penală prin denunț a fost imediată și în directă legătură cu actele procedurale efectuate la locul său de muncă, care la rândul lor au fost impuse de succesiunea evenimentelor începând cu după-amiază zilei de 10 iulie 2012 și de impactul pe care acestea le-au avut asupra anchetei aflate în desfășurare.

Ca atare, denunțul efectuat de către martorul J. a fost actul său unilateral de voință, fără vreo interferență a organelor de urmărire penală (influențare, determinare, constrângere), care de altfel nu au avut niciun indiciu cu privire la o posibilă activitate infracțională a inculpatei F. mai înainte de a fi sesizate în acest sens de către martor.

Inculpata F. a încercat să-l decredibilizeze pe martorul J., susținând pe de o parte că acesta a fost interesat să obțină o soluție de neurmărire penală în prezenta cauză, iar pe de altă parte, că ar suferi de afecțiuni psihice care ar pune sub semnul întrebării atât conduita sa procesuală, cât și substanța declarațiilor date pe parcursul procesului penal.

Împrejurarea că față de martorul J. s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru complicitate la infracțiunea de favorizare a infractorului pentru care inculpata F. a fost trimisă în judecată, nu afectează valoarea probatorie a declarațiilor date de martor pe parcursul întregului proces penal (urmărire penală, fond și apel), în condițiile în care martorul a relatat în mod constant aceleași împrejurări de fapt, iar declarațiile sale se coroborează cu alte mijloace de probă a căror obiectivitate nu poate fi pusă în discuție (a se vedea înregistrările video ale întâlnirii cu inculpata F. din BBB. în seara zilei de 10 iulie 2012, ca și înregistrarea convorbirii purtată între cei doi în mediu ambiental în seara zilei de 24 iulie 2012).

În privința presupuselor afecțiuni psihice ale martorului J., dincolo de împrejurarea că inculpata F. nu a putut explica modalitatea în care a intrat în posesia unor acte medicale cu caracter strict personal referitoare la martor (ceea ce pune în discuție încălcarea unor drepturi fundamentale ale acestuia), instanța de apel constată că în cauză nu s-a făcut dovada existenței unor afecțiuni care să fi afectat conduita adoptată de martor în faza de urmărire penală, materializată în denunțul formulat, declarațiile date în cauză și convorbirea purtată în mediu ambiental cu inculpata F. în seara zilei de 24 iulie 2012.

În plus, la solicitarea inculpatei F., instanța de apel l-a reaudiat în mod direct și nemijlocit pe martor și nu a decelat nici măcar un indiciu care să ridice o suspiciune cu privire la credibilitatea declarațiilor date de acesta pe parcursul procesului penal. Fiind chestionat asupra unor eventuale maladii care să-i fi afectat capacitatea psihică și, implicit, conduita procesuală, martorul a arătat că în urma evenimentelor pe care le-a trăit a fost foarte stresat o perioadă de timp, fără a avea anterior acestora alte afecțiuni medicale de natură a influența declarațiile date în calitate de martor. Pentru această stare de stres, manifestată prin insomnii, izolare și lipsa poftei de mâncare, a urmat un tratament până în decembrie 2012.

Implicarea unei persoane într-o procedură judiciară este autoreceptată în mod diferit în funcție de mai multe criterii, cum ar fi natura pricinii (civilă sau penală), calitatea persoanei implicate, legătura cu părțile sau persoanele cercetate, existența unei experiențe anterioare, toate acestea putând afecta într-o măsură mai mare sau mai mică respectiva persoană.

În speță, în cazul martorului J., chiar dacă, potrivit propriilor susțineri, procedura judiciară la care a luat parte a fost pentru el o sursă de stres (fapt explicabil prin calitatea uneia dintre persoanele implicate - inculpatul A., cu care martorul se afla în relații de prietenie -, dar și prin consecințele conduitei adoptate de către martor - sacrificarea acestei relații în favoarea aflării adevărului, fapt asumat în deplină cunoștință de cauză), această împrejurare nu a afectat conținutul mijloacelor de probă în administrarea cărora martorul a fost implicat.

Așa cum s-a putut constata, chiar dacă martorul a urmat un tratament pentru depășirea situației create, acest fapt s-a petrecut într-o perioadă limitată de timp (până în decembrie 2012), iar conținutul mijloacelor de probă administrate cu concursul martorului în această perioadă a fost confirmat de către acesta și după ce tratamentul s-a încheiat, prin declarațiile date în fața primei instanțe (la 15 noiembrie 2013) și în apel (23 mai 2015).

Prin urmare, niciuna dintre împrejurările invocate de inculpata F. nu a afectat valoarea mijloacelor de probă în administrarea cărora martorul a fost implicat, astfel încât nu există niciun temei pentru înlăturarea acestora, critica inculpatei fiind neîntemeiată.

d. înregistrarea convorbiri ambientale purtate în ziua de 24 iulie 2012 între inculpată și martorul J. s-a făcut cu încălcarea principiilor legalității și loialității în administrarea probelor (activitatea martorului a fost una provocatoare, iar înregistrarea aflată la dosar nu este autentică, fiind editată și modificată).

Așa cum s-a reținut anterior, la data de 20 iulie 2012, în contextul efectuării unor acte procedurale în dosarul în care se începuse urmărirea penală față de inculpații A., B. și C. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, martorul J. a formulat un denunț din care au rezultat indicii cu privire la săvârșirea infracțiunii de favorizare a infractorului de către inculpata F., judecător la secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanță care la data de 10 iulie 2012 autorizase efectuarea unor percheziții la domiciliile și locurile de muncă ale inculpaților A. și C.

La aceeași dată (20 iulie 2012), organele de urmărire penală au solicitat și obținut din partea instanței competente, printre altele, autorizația prevăzută de lege pentru interceptarea și înregistrarea convorbirilor și comunicațiilor purtate de martorul J. prin telefon, dar și în mediu ambiental, localizarea și urmărirea sa prin GPS ori prin alte mijloace electronice de supraveghere, precum și înregistrarea de imagini în legătură cu activitatea desfășurată de acesta, precum și de alte persoane în legătură cu faptele care formau obiectul cercetărilor.

În susținerea acestei solicitări, organele de urmărire penală au arătat că în după-amiaza zilei de 10 iulie 2012, dată la care s-a obținut avizul prevăzut de lege de la C.S.M., precum și autorizațiile de percheziție de la Î.C.C.J., inculpatul A. a fost informat despre faptul că la domiciliul său se va efectua o percheziție și că va fi adus la D.N.A. într-un dosar în care erau vizați și inculpații B. și C. Potrivit afirmațiilor inculpatului A., acesta ar fi fost încunoștințat despre cele menționate anterior de către inculpatul C., existând astfel suspiciunea că informația despre existența anchetei penale și iminența efectuării perchezițiilor s-ar fi scurs din C.S.M., organism al cărui membru era inculpatul B. și în care își desfășura activitatea și inculpatul C., în calitate de consilier al acestuia din urmă.

În egală măsură, din aceeași solicitare a Parchetului a rezultat că în data de 10 iulie 2013, după obținerea avizului de percheziție de la C.S.M., numitul J., „persoană cu mai multe cunoștințe în lumea juridică”, a luat legătura cu inculpatul A. în jurul orelor 16.00 și apoi s-a întâlnit cu acesta de două ori, ocazie cu care inculpatul și-a luat măsuri de precauție pentru a nu putea fi localizat și supravegheat.

Prin urmare, la data de 20 iulie 2012 existau indicii că perchezițiile autorizate în condițiile legii au fost zădărnicite ca urmare a scurgerii informației referitoarea la acestea, iar pistele vizate de anchetatori au vizat inițial C.S.M. (instituție unde lucrau doi dintre inculpați și care avizase în prealabil măsura percheziției), iar ulterior și Î.C.C.J. (instanță care autorizase măsura și în care își desfășura activitatea inculpata F., aflată în relații de prietenie cu inculpatul A.).

În aceste condiții, interceptarea și înregistrarea convorbirii purtate în mediu ambiental în ziua de 24 iulie 2012 între inculpata F. și martorul J. s-a făcut în condițiile legii, respectiv în baza autorizației emise de către un judecător de la instanța competentă, fiind fără relevanță împrejurarea că activitățile efectuate de organele de urmărire penală s-au desfășurat cu știința denunțătorului, în condițiile în care nici legea și nici autorizația emisă nu fac vreo distincție în acest sens.

Chiar dacă de regulă asemenea activități se desfășoară fără știința persoanei în considerarea căreia ele au fost autorizate, nimic nu se opune ca ele să aibă loc în condițiile în care persoana implicată știe despre acestea, în situația în care ea a fost cea care a sesizat organele judiciare ori a înțeles să colaboreze cu acestea în vederea aflării adevărului.

Or, în condițiile în care, pe de o parte, prin încheierea din 20 iulie 2012 fusese creat cadrul legal pentru interceptarea și înregistrarea convorbirilor purtate în mediu ambiental de către martorul J. „cu orice alte persoane, în legătură cu faptele ce fac obiectul cauzei”, iar pe de altă parte, în aceeași zi acesta a formulat un denunț care contura indiciile săvârșirii unei infracțiuni de către o terță persoană (inculpata F., judecător la Î.C.C.J.) în legătură cu cele care formau obiectul cauzei, interceptarea și înregistrarea convorbirii purtate de cei doi în mediu ambiental în seara zilei de 24 iulie 2012 nu presupuneau crearea unui alt cadru legal decât cel deja existent (creat în 20 iulie 2012), în condițiile în care însăși inculpata F. exclude posibilitatea ca organele de urmărire penală să fi putut solicita și obține emiterea unei autorizații cu referire la persoana sa, ținând seama de calitatea deținută (judecător la instanța supremă) și probatoriul administrat în cauză până la acel moment.

Referitor la susținerile inculpatei F., ce pun în discuție autenticitatea înregistrării convorbirii purtate în mediu ambiental în seara zilei de 24 iulie 2012, acestea reiau în esență motivele care au stat la baza solicitării inculpatei de efectuare a unei expertize tehnico-judiciare, ce a fost analizată și respinsă de instanța de apel, iar considerentele încheierii de ședință din 20 aprilie 2012 sunt valabile și în ce privește critica formulată de inculpată, ca și motiv de apel.

În ce privește presupusa încălcare a principiului loialității în administrarea probelor și activitatea presupus provocatoare a martorului denunțător cu ocazia înregistrării convorbirii purtate în mediu ambiental în ziua de 24 iulie 2012, instanța de apel constată că susținerile inculpatei F. sunt, de asemenea, nefondate.

În acest sens, așa cum corect a reținut și instanța de fond, în speță nu poate fi vorba despre o provocare, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., în condițiile în care fapta de săvârșirea căreia inculpata F. era suspectată se consumase încă din 10 iulie 2012, astfel încât presupusa provocare din partea martorului nu mai putea avea ca efect săvârșirea de către inculpată a unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe.

Chiar dacă martorul J. a colaborat cu organele de urmărire penală în realizarea convorbirii din seara zilei de 24 iulie 2012, această conduită a sa nu a fost rezultatul folosirii unor mijloace de constrângere, ci este în strânsă legătură cu denunțul pe care martorul l-a formulat din proprie inițiativă și în deplină cunoștință de cauză în ziua de 20 iulie 2012.

În plus, dincolo de aspectele de ordin logistic (echiparea cu tehnică și primirea de informații referitoare la sosirea inculpatei F. la domiciliu), colaborarea martorului J. cu organele de anchetă s-a rezumat la folosirea pretextului oferit de acestea pentru discuția care a avut loc (citarea martorului la D.N.A.), fără a se depăși limitele unei investigații pasive, fapt care se poate constata cu ușurință atât din ascultarea înregistrării convorbirii dintre cei doi (pe care instanța de apel a făcut-o cu ocazia deliberării), cât și din lecturarea transcrierii acestei convorbiri aflată la dosarul cauzei.

Din această convorbire rezultă cu claritate că nu martorul a avut o atitudine provocatoare, ci inculpata F. a fost cea care a încercat să-l influențeze pe acesta în legătură cu declarația pe care el avea să o dea la D.N.A., fiind preocupată să se asigure că nu se va putea stabili o legătură între persoana ei și transmiterea informației referitoare la efectuarea perchezițiilor.

În acest sens, inculpata l-a învățat pe martor ce să declare la D.N.A. despre cele petrecute în 10 iulie 2012, în special cu referire la împrejurările care ar fi putut s-o incrimineze (deplasarea sa la service-ul condus de martor sau întâlnirea celor doi din BBB.), chestionându-l totodată dacă în discuția purtată cu inculpatul B. din aceeași zi, i-a spus acestuia despre percheziție. În plus, cu aceeași ocazie inculpata F. i-a spus martorului în mai multe rânduri că „este ascultat”, fapt pe care nu l-a afirmat doar ca pe o posibilitate, ba chiar situând și în timp această măsură [„nu de mult, de câteva (…) cred că de la mijlocu’ săptămânii trecute (…) Nu dinainte!”], în condițiile în care discuția a avut loc în 24 iulie 2012 (marți), iar în 20 iulie 2012 (vineri) o asemenea măsură fusese într-adevăr autorizată de către Î.C.C.J., instanță la care inculpata funcționa ca judecător.

Prin urmare, contrar susținerilor inculpatei F., instanța de apel nu a decelat nici un aspect de nelegalitate în legătură cu autorizarea înregistrării convorbirii purtate în mediu ambiental în 24 iulie 2012 ori cu circumstanțele în care aceasta a avut loc, neexistând nici un temei pentru înlăturarea ei din probatoriul care stă la baza soluționării cauzei.

e. instanța de fond a dispus condamnarea inculpatei pentru o altă infracțiune decât cea pentru care a fost trimisă în judecată, fără a pune în discuție schimbarea încadrării juridice (pretinsa faptă care i se impută nu constituia infracțiune potrivit legii vechi, căci nu era întrunită situația premisă - cel favorizat nu a comis nicio infracțiune, inculpatul A. fiind achitat prin hotărârea instanței de fond).

Instanța de apel constată că în susținerea acestei critici inculpata confundă schimbarea încadrării juridice cu aplicarea legii penale mai favorabile.

Dispunând condamnarea inculpatei F. pentru săvărșirea infracțiunii de favorizare a făptuitorului prev. de art. 269 C. pen., instanța de fond a apreciat că noua incriminare reia conținutul infracțiunii de favorizare a infractorului prev. de art. 264 C. pen. din 1968, iar înlocuirea noțiunilor de „infracțiune/infractor” cu cele de „faptă prevăzută de legea penală/făptuitor”, atât din conținutul denumirii marginale, cât și din conținutul constitutiv, nu are relevanță în cauză (prin raportare al situația concretă din speță), astfel încât legea penală mai favorabilă se determină prin raportare la felul și limitele pedepselor prevăzute de cele două legi succesive, iar față de aceste criterii legea mai favorabilă este C. pen. în vigoare.

Independent de justețea acestui punct de vedere, ceea ce interesează în această parte a analizei sunt două aspecte: pe de o parte aplicarea legii penale mai favorabile nu presupune o schimbare a încadrării juridice (cu drepturile și obligațiile corelative înscrise în art. 386 C. proc. pen.), iar pe de altă parte atât în concluziile orale, cât și în cele scrise formulate în fața instanței de fond au existat susțineri referitoare la legea penală mai favorabilă inclusiv din partea apărătorului ales al inculpatei, așa încât din această perspectivă dreptul la apărare al acesteia nu a fost vătămat (a se vedea pentru exemplificare pct. 5 din concluziile scrise depuse la instanța de fond de către apărătorul ales al inculpatei F., referitor la aplicarea legii penale mai favorabile).

Prin urmare, critica este neîntemeiată.

f. instanța de fond a dispus condamnarea sa pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală, la data săvârșirii ei (infracțiunea de favorizare a făptuitorului prev. de art. 269 din actualul C. pen. fiind substanțial diferită de infracțiunea de favorizare a infractorului prev. de art. 264 C. pen. anterior).

În strânsă legătură cu critica analizată anterior și ca o prelungire a sa, acest motiv de apel pune în discuție modul în care instanța de fond a stabilit legea penală mai favorabilă în cauză, prin raportare la acuzațiile aduse inculpatei F. și la soluțiile dispuse de instanța de fond cu privire la ceilalți inculpați, în condițiile în care între favorizarea infractorului incriminată în art. 264 C. pen. 1968 și favorizarea făptuitorului incriminată în art. 269 C. pen. în vigoare există și diferențe de conținut, iar nu doar de tratament sancționator, iar aceste deosebiri ar prezenta relevanță în speță.

Instanța de apel constată că, deși legea în vigoare extinde incriminarea și în privința ajutorului dat unui făptuitor (persoană care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, indiferent dacă aceasta constituie sau nu o infracțiune), această modificare de conținut nu prezintă relevanță prin raportare la situația concretă din speță și soluțiile dispuse prin prezenta decizie în privința inculpaților A. și C.

În acest sens, la momentul la care inculpata F. a acordat ajutor inculpatului A., (iar prin intermediul său, și inculpaților B. și C.), aceștia erau acuzați de săvârșirea unei infracțiuni (prin ipoteză, se începuse urmărirea penală pentru săvârșirea unor infracțiuni, condiție sine qua non înscrisă în art. 100 alin. (6) C. proc. pen. din 1968 pentru a se dispune o percheziție domiciliară), nefiind vorba despre simple cercetări în legătură cu săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală.

Prin urmare, acuzația adusă inculpatei F. este aceea că a acordat ajutor unor „infractori”, adică unor persoane învinuite de săvârșirea unor infracțiuni, iar această acuzație se circumscrie deopotrivă incriminării din art. 264 C. pen. din 1968 și celei din art. 269 C. pen. în vigoare.

Din această perspectivă, corect a apreciat instanța de fond că extinderea incriminării din legea nouă și în privința ajutorului dat unor „făptuitori” nu are relevanță în determinarea legii penale mai favorabile, astfel încât, ținând seama și de soluția dispusă cu privire la cealaltă acuzație adusă inculpatei, stabilirea legii penale mai favorabile s-a făcut în funcție de tratamentul sancționator prevăzut de cele două reglementări succesive, mai precis de limita maximului special al pedepsei închisorii, în condițiile în care, așa cum se arată explicit în considerentele sentinței apelate, instanța de fond a apreciat că în cauză se impune condamnarea inculpatei la o pedeapsă cu închisoarea orientată către maximul special.

Ținând seama de limitele de pedeapsă prevăzute de art. 264 C. pen. din 1968 (maximul special fiind de 7 ani închisoare), respectiv de art. 269 C. pen. în vigoare (maximul special fiind de 5 ani închisoare), este evident că legea penală mai favorabilă este C. pen. în vigoare (art. 269).

În realitate, ceea ce pune în discuție inculpata F. prin intermediul criticii analizate este legalitatea soluției de condamnare pentru infracțiunea de favorizare a făptuitorului (art. 269 C. pen.), în condițiile în care persoana ajutată prin fapta inculpatei a fost achitată.

Or, în condițiile în care, pentru considerentele deja expuse, instanța de apel a stabilit vinovăția inculpaților A. și C. pentru unele dintre infracțiunile pentru care au fost achitați de către prima instanță, a dispărut premisa de la care a plecat inculpata F. în susținerea acestui motiv de apel (existența unei soluții de achitare a inculpatului presupus favorizat), situație în care critica inculpatei F. a devenit lipsită de obiect și nu va mai fi analizată, pe fondul ei, de către completul de 5 judecători.

2.2. critici de netemeinicie:

a. greșita condamnare a inculpatei pe baza reținerii unei situații de fapt eronate (cu specială referire la posibilitatea inculpatei de a lua cunoștință de datele din dosarul în care s-a autorizat efectuarea percheziției; motivația prezenței sale la service-ul auto condus de martorul J.; poziția oscilantă a acestuia din urmă, ale cărui declarații nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză; suspiciunea inițială a anchetatorilor în sensul „scurgerii” informației privitoare la efectuarea percheziției din interiorul C.S.M.).

Contrar susținerilor inculpatei F., instanța de apel constată că situația de fapt a fost corect reținută de către prima instanță, în urma unei analize riguroase a probatoriului administrat în cauză, dar și a apărărilor formulate de către inculpată.

Punctul de plecare în analiza pe fond a acuzației aduse inculpatei F. îl reprezintă constatarea cu caracter de certitudine că în ziua de 10 iulie 2012 inculpatul A. a intrat în posesia informației potrivit căreia exista posibilitatea ca a doua zi să i se facă o percheziție și să fie chemat la D.N.A., într-un dosar penal în care era cercetat alături de inculpații B. și C.

În acest sens, sunt relevante:

- declarația inculpatului A., potrivit căreia în noaptea de 10 iulie 2012, orele 11,30-12,00, s-a deplasat la martorul L., căruia i-a spus că este posibil ca a doua zi inculpatul să fie chemat la D.N.A. și să i se facă o percheziție în legătură cu inculpații C. și B.; inculpatul A. a susținut că a aflat această informație de la inculpatul C., cu care s-a întâlnit în aceeași seara pe o străduță în zona Dorobanți;

- declarația martorului L., care a confirmat susținerile inculpatului A., însă a arătat că acesta nu i-a precizat nimic despre sursa informației primite;

- declarația martorului BB., șeful D.G.I.P.I., care a arătat că în dimineața zilei de 11 iulie 2012 a fost informat de către martorul L. despre întâlnirea pe care acesta o avusese cu inculpatul A. în noaptea de 10 din 11 iulie 2012.

În ce privește sursa informației primite de inculpatul A., apărarea inculpatei F. a încercat să acrediteze ideea că în realitate informația referitoare la efectuarea percheziției și chemarea inculpatului A. la D.N.A. ar fi provenit din interiorul Consiliului Superior al Magistraturii (C.S.M.).

Analizând apărarea inculpatei, instanța de apel constată că aceasta nu este susținută de probatoriul administrat în cauză și oricum este lipsită de relevanță, prin raportare la acuzațiile care i-au fost aduse prin actul de sesizare.

În acest context, așa cum corect a reținut și instanța de fond, ceea ce interesează în cauză este dacă acuzația adusă inculpatei Barbălată este dovedită (adică dacă în ziua de 10 iulie 2012, luând cunoștință despre existența unei solicitări a Parchetului referitoare la efectuarea unor percheziții domiciliare, inclusiv la inculpatul A., inculpata F. i-a transmis acestuia respectiva informație, în aceeași zi, prin intermediul martorului J., dându-i astfel posibilitatea de ascunde sau distruge obiecte sau documente - mijloace de probă - care ar fi putut fi descoperite la percheziție), iar nu dacă vreunul dintre coinculpații A., B. și C. ar fi aflat în aceeași zi, aceeași informație, dintr-o altă sursă (cum ar fi C.S.M.), căci această din urmă împrejurare nu ar conduce prin ea însăși la concluzia nevinovăției inculpatei, ci eventual la constatarea că și alte persoane ar fi trebuit cercetate pentru infracțiunea de favorizare a infractorului/făptuitorului.

În ce privește susținerea potrivit căreia informația referitoare la efectuarea percheziției ar fi provenit (și) din interiorul C.S.M., deși teoretic exista această posibilitate (în condițiile în care potrivit dispozițiilor legale, cererea de autorizare a efectuării percheziției domiciliare în cazul unui magistrat trebuie avizată în prealabil de această instituție), în fapt apărarea inculpatei F. nu a fost dovedită.

Astfel, în declarațiile date în cauză, inculpatul C. (consilier al inculpatului B., membru C.S.M.) a negat susținerile inculpatului A. potrivit cărora în ziua de 10 iulie 2012 i-ar fi transmis acestuia că la domiciliul său urmează să se efectueze o percheziție de către D.N.A.

De asemenea, deși în raportul de filaj se precizează că în ziua de 10 iulie 2012, în intervalul orar 16.44-16.55 martorul J. a fost contactat telefonic de către numitul GG., procuror detașat în cadrul C.S.M. la Direcția responsabilă cu realizarea achizițiilor publice, această împrejurare nu dovedește că obiectul comunicării dintre cei doi a fost transmiterea informației referitoare la avizarea percheziției de către C.S.M. (audierea acestuia din urmă în calitate de martor nu s-a impus, căci ar fi tins la o autoincriminare).

În acest context, dincolo de împrejurarea că sus-numitul nu lucra la o direcție care avea legătură, fie și tangențial, cu secția de procurori a C.S.M. care a încuviințat perchezițiile în cazul celor doi magistrați, la ora la care l-a contactat telefonic pe martorul J., dosarul se afla la Î.C.C.J. (încă de la ora 12.00), iar acesta discutase deja cu inculpata F., la service, despre posibilele probleme pe care le putea avea inculpatul A.

Prin urmare, chiar dacă am accepta ca fiind dovedit faptul că numitul GG. l-ar fi contactat pe martor pentru a-l informa despre percheziție (deși nu s-a stabilit că respectivul i-ar fi cunoscut personal pe oricare dintre cei trei coinculpați și ar fi știut/dorit ca pe această cale să îi avertizeze despre percheziții), la ora la care aceasta a avut loc, inculpata F. se deplasase deja la locul de muncă al martorului J. și discutase despre posibilele probleme pe care le putea avea inculpatul A. și despre necesitatea avertizării acestuia/familiei sale.

În ce privește posibilitatea ca inculpata F. să fi luat cunoștință despre cererea de autorizare a perchezițiilor formulată de D.N.A., este cert pe de o parte faptul că inculpata era colegă de birou cu martora U. (judecător desemnat să soluționeze respectiva cerere în ziua de 10 iulie 2012), iar pe de altă parte că inculpata s-a aflat în biroul respectiv în perioada în care martora a deliberat asupra cererii formulate (a studiat atât referatul întocmit de procuror, cât și actele aflate în dosarul de urmărire penală).

Mai mult, așa cum rezultă din declarațiile martorelor U. și Y. (magistratul asistent desemnat să redacteze încheierea și autorizațiile de percheziție), rezultă că, chiar dacă inculpata nu s-a aflat în permanență în birou în intervalul de timp în care s-au desfășurat activitățile legate de soluționarea cererii de percheziție, ea a avut posibilitatea reală de a culege informația referitoare la existența acesteia și persoanele vizate, în condițiile în care ea s-a deplasat de mai multe ori în proximitatea locului în care martora U. studia actele aflate la dosar.

Conduita adoptată de inculpata F. după ce a părăsit sediul Î.C.C.J. în jurul orei 15.15 demonstrează că în speță nu este vorba doar despre o posibilitate pe care aceasta a avut-o de a lua cunoștință despre cererea Parchetului, ci despre o certitudine.

În acest sens, probatoriul administrat în cauză a demonstrat că în ziua de 10 iulie 2012, în jurul orei 15.15, inculpata F. a părăsit intempestiv și temporar locul de muncă, neavând asupra sa vreun bun care să indice că nu se va mai întoarce și s-a deplasat la sediul SC DD. SRL (service auto), societate în cadrul căreia martorul J., prieten al inculpatului A., ocupa funcția de director executiv.

Apărarea inculpatei, potrivit căreia s-a deplasat la unitatea service pentru a-și programa autoturismul la inspecția I.T.P., este nu doar puerilă, ci și contrazisă de probatoriul administrat în cauză.

În acest sens, așa cum corect a reținut și instanța de fond, programarea pentru inspecția I.T.P. se putea face și telefonic, independent de împrejurarea că inculpata cunoștea sau nu numărul de telefon al martorului J., în condițiile în care datele de identificare ale societății în cauză, inclusiv telefonul de contact, erau accesibile prin intermediul internetului.

De altfel, programarea telefonică pentru acest tip de inspecție este o conduită normală a oricărui conducător auto aflat într-o asemenea situație, în condițiile în care, așa cum era cazul în speță, inspecția anterioară urma să expire în câteva zile, iar nu în 10 iulie 2012.

Astfel, susținerea inculpatei potrivit căreia a părăsit temporar locul de muncă, spre sfârșitul programului de lucru, doar pentru a-și programa autoturismul la inspecția I.T.P. care urma să expire peste câteva zile, sfidează logica elementară.

Însă, dincolo de normalitatea unui asemenea demers, probatoriul administrat în cauză (declarațiile constante ale martorului J., coroborate cu înregistrarea convorbirii ambientale din 24 iulie 2012) demonstrează că justificarea reală a deplasării inculpatei F. în după-amiaza zilei de 10 iulie 2012 la service-ul condus de martor a constat în dorința acesteia de a-l preveni pe inculpatul A., prin intermediul prietenului său, despre iminența efectuării unei percheziții la domiciliul său, în dosarul penal în care era cercetat alături de coinculpații B. și C.

În ce privește programarea pentru inspecția I.T.P., aceasta a reprezentat doar pretextul folosit de inculpată pentru a-și justifica prezența în sediul unității service, ea fiind ulterior preocupată de întărirea acestuia (a se vedea convorbirea purtată în mediu ambiental în 24 iulie 2012), conștientă de faptul că deplasarea sa intempestivă la societatea condusă de martorul J. în după-amiaza zilei de 10 iulie 2012 îi creează o vulnerabilitate, în contextul în care ajutorul pe care l-a acordat inculpatului A. prin furnizarea informației referitoare la efectuarea percheziției a condus la zădărnicirea acesteia.

Prin urmare, faptul că valabilitatea inspecției I.T.P. urma să expire în câteva zile, ca și împrejurarea că inculpata a efectuat ulterior această inspecție la service-ul condus de martorul J., sunt lipsite de relevanță în dovedirea vinovăției inculpatei, astfel încât apărările sale nu pot fi primite.

În fine, în ce privește poziția presupus oscilantă a martorului J., suplimentar față de cele deja expuse anterior, instanța de apel reține că acesta a relatat în mod constant acele împrejurări esențiale pentru soluționarea cauzei, astfel încât pretinsele contradicții dintre declarațiile succesive ale acestuia ori între acestea și alte mijloace de probă privesc cel mult aspecte colaterale, fără relevanță probatorie.

În concluzie, analizând hotărârea atacată prin raportare la probatoriul administrat în cauză, inclusiv în apel, instanța de control judiciar constată că starea de fapt a fost corect reținută de către prima instanță, întrunind elementele constitutive ale infracțiunii pentru care inculpata F. a fost condamnată în fond.

b. schimbarea temeiului achitării dispuse pentru săvârșirea infracțiunii de divulgare a secretului care periclitează securitatea națională, din art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. în art. 16 alin. (1) lit. a) sau b) C. proc. pen.;

Din considerentele hotărârii atacate rezultă că la baza soluției de achitare a inculpatei pentru această infracțiune a stat constatarea la care a ajuns instanța de fond, în sensul că probatoriul administrat în cauză nu a demonstrat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că informațiile referitoare la existența unui mandat de siguranță națională emis pe numele persoanelor invocate în actul de sesizare (G. și H.) ar fi fost transmise inculpatului A. de către inculpata F., care în calitate de judecător la Î.C.C.J. a emis încheierile și, mai apoi, mandatele de siguranță națională privindu-i pe cei doi.

Este cert faptul că în convorbirile purtate în mediu ambiental în datele de 23 mai 2012 și 15 iunie 2012 inculpatul A. a devoalat împrejurarea că față de numiții G. și H. fuseseră emise anterior mandate de siguranță națională, informație pe care inculpatul a avut-o, fără a se putea stabili cu certitudine că sursa acesteia a constituit-o inculpata F.

Or, în condițiile în care inculpatul A. a primit informația referitoare la existența mandatelor, nu se poate susține că nu s-a comis o faptă (constând în transmiterea acestei informații către inculpat), urmând a se stabili dacă aceasta poate fi imputată inculpatei F.

În consecință, având în vedere că fapta există, în materialitatea ei, însă nu există probe care să conducă la concluzia că aceasta a fost săvârșită de inculpata F., în mod corect temeiul legal al soluției de achitare l-au constituit în cazul său disp. art. 16 lit. c) C. proc. pen.

c. greșita individualizare a pedepsei

Contrar susținerilor inculpatei, instanța de apel constată că pedeapsa ce i-a fost aplicată de către prima instanță a fost corect individualizată, fiind avute în vedere toate criteriile de individualizare prev. de art. 74 C. pen.

În acest sens, instanța de apel reține că fapta comisă de inculpata F. prezintă un grad ridicat de pericol social, prin raportare la modul elaborat în care aceasta și-a conceput și realizat activitatea infracțională, dar și la calitatea deținută, de judecător la secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Așa cum a remarcat prima instanță, inculpata a fost preocupată atât de reușita demersului său infracțional, cât și de ascunderea implicării sale, contactându-l în mod repetat pe martorul J., mai întâi pentru a se asigura că ajutorul acordat inculpatului A., prin transmiterea informației referitoare la efectuarea percheziției, va fi unul efectiv, având ca efect zădărnicirea acestui act procedural, iar mai apoi pentru a-l influența pe martor, învățându-l ce să declare în fața organelor de anchetă astfel încât acestea să nu poată stabili implicarea infracțională a inculpatei F.

În egală măsură, nu se poate face abstracție că inculpata a acționat în calitate de judecător la cea mai înaltă instanță din sistemul judiciar, devoalând informații despre care a luat cunoștință tocmai în această calitate.

Procedând astfel inculpata a ales în deplină cunoștință de cauză să ajute un infractor, ignorând obligațiile care îi reveneau în calitate de magistrat; modul elaborat în care inculpata a acționat pentru a îngreuna sau zădărnici cercetările într-o cauză penală aflată la debutul său este surprinzător tocmai din perspectiva circumstanțelor personale invocate de inculpată în apel (judecător cu vechime îndelungată în această profesie), care impuneau o conduită ireproșabilă și în respectul legii, iar nu una pusă în slujba infractorilor, indiferent de relațiile personale stabilite cu unul dintre aceștia.

În acest context, instanța de apel reține că nivelul intelectual ridicat, ca și pregătirea superioară ar trebui să reprezinte o barieră în calea încălcării legii, astfel încât asemenea circumstanțe personale justifică mai degrabă agravarea decât atenuarea pedepsei, în condițiile în care inculpata a încălcat legea în deplină cunoștință de cauză, manifestând un dispreț suveran pentru valorile pe care aceasta le apără.

În egală măsură, conduita pe care inculpata a înțeles să o adopte pe parcursul procesului penal, atât în fața primei instanțe, cât și a celei de apel (a se vedea încercarea de decredibilizare a martorului J. prin folosirea unor acte cu caracter personal vizând starea de sănătate a acestuia) demonstrează că nici măcar această experiență (nefericită pentru orice persoană de bună-credință) nu a făcut-o să conștientizeze gravitatea faptelor comise și să reflecteze asupra situației în care a ajuns.

În loc să-și asume faptele săvârșite, inculpata a clamat contra evidenței pretinse abuzuri comise de organele judiciare, conduită care, odată în plus, este incompatibilă cu calitatea de judecător la instanța supremă deținută la data comiteri faptelor.

De altfel, așa cum se poate constata din motivarea scrisă a apelului, critica referitoare la individualizarea pedepsei face trimitere, între altele, la „probe administrate nelegal”, ceea ce ridică un semn de întrebare cu privire la seriozitatea acestui motiv de apel și demonstrează că privarea de libertate, pe durata stabilită de prima instanță, este necesară pentru reeducarea sa în spiritul respectului pentru lege pe care inculpata ar fi trebuit să îl aibă, atât ca cetățean, cât și ca magistrat.

Față de toate aceste considerente, instanța de apel constată că nu se impune o reindividualizare a pedepsei, aceasta fiind în mod justificat orientată spre maximul special, astfel încât critica inculpatei este nefondată.

IV. Concluzionând, față de cele expuse anterior, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., completul de 5 judecători, va admite apelul Parchetului și, în limitele arătate, va desființa hotărârea atacată și rejudecând, va dispune condamnarea inculpaților A. și C. pentru art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 (fapta expusă la pct. 4 din rechizitoriu) la câte o pedeapsă a cărei executare va fi suspendată sub supraveghere pe durata unui termen de încercare.

Pe durata termenului de încercare, inculpații A. și C. trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul în circumscripția căruia locuiesc;

b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.

Va atrage atenția inculpaților asupra dispozițiilor art. 86⁴ C. pen. (1968) privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În temeiul art. 71 C. pen. (1968) va interzice inculpaților exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. (1968), iar în cazul inculpatului A. - și a celui prev. de art. 64 lit. c).

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1968), pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale se suspendă și executarea pedepselor accesorii.

Va dispune achitarea celor doi inculpați pentru celelalte acte materiale imputate acestora prin rechizitoriu (pct. 1-3), consecutiv individualizării lor prin schimbarea încadrării juridice.

Va obliga inculpații A. și C. la plata cheltuielilor judiciare către stat, ca urmare a soluției de condamnare dispusă prin prezenta decizie.

Va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat apelul inculpatei F.

Văzând și disp. art. 275 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Admite apelul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței penale nr. 460 din 15 mai 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2013.

Desființează, în parte, sentința penală apelată și rejudecând:

1. În temeiul dispozițiilor art. 386 alin. (1) C. proc. pen. schimbă încadrarea juridică dată faptelor reținute în sarcina inculpatului C. din infracțiunea prevăzută de art. 25 C. pen. (1968) raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (1968) în:

- infracțiunea prevăzută de art. 25 C. pen. (1968) raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1968) – pct. 1 și 2 din rechizitoriu;

- infracțiunea prevăzută de art. 25 C. pen. (1968) raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 – pct. 3 din rechizitoriu;

- infracțiunea prevăzută de art. 25 C. pen. (1968) raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 – pct. 4 din rechizitoriu.

În temeiul dispozițiilor art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen. și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 achită pe inculpatul C. pentru infracțiunea prevăzută de art. 25 C. pen. (1968) raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1968) – pct. 1 și 2 din rechizitoriu.

În temeiul dispozițiilor art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. c) C. proc. pen. achită pe același inculpat pentru infracțiunea prevăzută de art. 25 C. pen. (1968) raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 – pct. 3 din rechizitoriu.

În temeiul dispozițiilor art. 25 C. pen. (1968) raportat la art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. condamnă pe inculpatul C. la pedeapsa de 2 ani închisoare – pct. 4 din rechizitoriu.

În baza art. 86¹ C. pen. (1968) cu aplic. art. 5 C. pen. dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 7 (șapte) ani, stabilit în condițiile prevăzute de art. 86² C. pen. (1968).

În baza art. 86³ C. pen. (1968), pe durata termenului de încercare, inculpatul C. trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Ilfov;

b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.

Atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 86⁴ C. pen. (1968) privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În temeiul art. 71 C. pen. (1968) interzice inculpatului C. exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. (1968).

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1968), pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale se suspendă și executarea pedepselor accesorii.

2. În temeiul dispozițiilor art. 386 alin. (1) C. proc. pen. schimbă încadrarea juridică dată faptelor reținute în sarcina inculpatului A. din infracțiunea prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (1968) în două infracțiuni prevăzute de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

În temeiul dispozițiilor art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. c) C. proc. pen. achită pe inculpatul A. pentru infracțiunea prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 (1968) – pct. 3 din rechizitoriu.

În temeiul art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000 condamnă pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare – pct. 4 din rechizitoriu.

În baza art. 86¹ C. pen. (1968), dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 7 (șapte) ani, stabilit în condițiile prevăzute de art. 86² C. pen. (1968).

În baza art. 86³ C. pen. (1968), pe durata termenului de încercare, inculpatul A. trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București;

b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.

Atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 86⁴ C. pen. (1968) privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În temeiul art. 71 C. pen. (1968) interzice inculpatului A. exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) și c) C. pen. (1968).

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1968), pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale se suspendă și executarea pedepselor accesorii.

În temeiul art. 276 C. proc. pen. obligă pe inculpații C. și A. la plata sumei de câte 3500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Menține toate celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

II. Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta intimată inculpată F. împotriva aceleiași sentințe penale.

Obligă apelanta intimată inculpată F. la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Onorariile parțiale cuvenite apărătorului desemnat din oficiu pentru intimații inculpați A., C. și B., până la prezentarea apărătorilor aleși, în sumă de câte 100 RON se vor plăti din fondul Ministerului Justiției

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 22 iunie 2015.