Decizia nr. 14/2015
Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
La data de 4 septembrie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători Dosarul nr. x/1/2014, având ca obiect recursul declarat de A., judecător în cadrul Tribunalului Bistrița-Năsăud, împotriva Hotărârii nr. 10/J din 25 iunie 2014 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.
Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii disciplinare, ca neîntemeiată și pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
În susținerea recursului, magistratul a invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Printr-o primă critică, recurenta a învederat că instanța de disciplină ar fi aplicat greșit dispozițiile art. 99 lit. h) teza l din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că, ar fi raportat fapta reținută în sarcina sa la un singur dosar și anume la Dosarul nr. x1/1/2006, cu toate că, pentru a se da eficiență prevederilor legale menționate, s-ar fi impus raportarea respectivei fapte la un număr mai mare de dosare.
Cu referire punctuală la apărările expuse la fond, vizând argumentele ce au determinat acordarea termenelor de judecată în cauza penală menționată, autoarea recursului a mai susținut că, în mod greșit și cu încălcarea principiului independenței judecătorului, instanța de disciplină a stabilit că nu ar fi aplicat corespunzător prevederile art. 171, art. 183 și art. 198 C. proc. pen., deoarece modul de aplicare a unor dispoziții legale face parte din procesul de interpretare a legii de către magistrat și reprezintă o chestiune de judecată, ce reflectă opinia judecătorului, formată în urma deliberării.
Consideră magistratul că, întrucât dosarul în discuție nu a fost soluționat definitiv, aflându-se în faza apelului, prin exercitarea acțiunii disciplinare pentru modul în care a înțeles să aplice normele de drept procesual, s-ar încălca dispozițiile art. 129 din Constituție. Mai mult, instanța disciplinară nu a avut în vedere toate apărările pe care le-a formulat din această perspectivă, inclusiv pe cele privind gradul de complexitate a cauzei și volumul său de activitate, raportat și la evidențele instanței.
O altă critică a vizat modul de angajare a răspunderii sale disciplinare din perspectiva elementelor constitutive ale abaterii ce i-a fost reținută în sarcină.
Apreciază recurenta că analiza întrunirii acestor elemente ar fi trebuit să se realizeze în funcție de anumite criterii care, deși au fost amintite în considerentele hotărârii, nu au fost avute în vedere și nici examinate de către instanța de disciplină.
Magistratul recurent a solicitat ca, la soluționarea recursului, instanța de control judiciar să țină cont și de circumstanțele personale, care privesc vechimea apreciabilă, în sistem și în magistratură; aprecierile pozitive ale activității sale profesionale; volumul mare de muncă și complexitatea crescută a cauzelor; ca și faptul că nu a mai fost sancționată disciplinar.
Intimata Inspecția Judiciară a depus la dosar întâmpinare și concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și a reiterat situația de fapt și argumentele de drept care susțin, în opinia sa, legalitatea și temeinicia soluției adoptate cu majoritate prin Hotărârea nr. 10/J/25 iunie 2014 a Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.
Urmare comunicării întâmpinării, recurenta A. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a reluat punctual considerentele expuse în calea de atac promovată și a cerut să se respingă apărările expuse de intimată.
Constatând că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin încheierea din camera de consiliu de la 12 ianuarie 2015, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de judecătorul A..
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatei precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Motivele de nelegalitate invocate de recurentă relativ la abaterea disciplinară reținută în sarcina sa, cu opinie majoritară, de către Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii - în materie disciplinară, au în vedere încălcări ale legii de drept substanțial, respectiv ale art. 99 lit h) din Legea nr. 303/2004, cu referire la mai multe norme cuprinse în C. proc. pen.
Susținerile recurentei, din această perspectivă, vizează, sub un prim aspect, neîntrunirea situației premisă prevăzute de textul legal incriminator, referitoare la caracterul repetat al faptelor imputate.
În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”.
Această normă vine în completarea dispozițiilor art. 91 alin. (1) din legea amintită, precum și ale art. 5 alin. (2) lit. g) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, potrivit cărora, judecătorii sunt obligați să soluționeze cauzele într-un termen rezonabil.
În speță, i se impută recurentei judecător faptul că, în mai multe dosare, nu a respectat prevederile legale vizând soluționarea cu celeritate a cauzelor (faptă sancționată în varianta normativă a tezei I a textului legal anterior citat).
În cadrul controlului judiciar exercitat pe calea recursului, se constată că instanța de disciplină a reținut corect că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare pentru atragerea răspunderii disciplinare a recurentei.
În această privință, este nefondată aprecierea autoarei recursului, potrivit căreia, nu ar fi fost avut în vedere „caracterul repetat” al faptelor, întrucât analiza s-ar fi rezumat la o singură cauză, ce formează obiectul Dosarului nr. x1/112/2006.
Actele dosarului relevă faptul că efectuarea cercetării disciplinare ca și a celei judecătorești, au avut ca obiect nu numai acest dosar, dar și Dosarele nr. x2/112/2009, nr. x3/112/2011, nr. x4/112/2011, nr. x5/112/2012 și nr. x6/112/2012 ale Tribunalului Bistrița-Năsăud, constatându-se o practică similară a judecătorului recurent și în aceste cauze, referitor la stabilirea termenelor de judecată și a modalității de efectuare a cercetării judecătorești, care au condus la o temporizare a procedurii judiciare.
Din această perspectivă, în cauză, așa după cum în mod corect a reținut instanța disciplinară, s-a dovedit existența situației premisă, respectiv existența caracterului repetat al încălcării.
Recurenta A. circumscrie în mod nefondat motivului de casare invocat și o pretinsă încălcare a competenței și atribuțiilor Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară și a principiului independenței judecătorului.
În contextul examinat, este de menționat că se impune a fi făcută distincție între încălcarea normelor de procedură - ca și eventuala greșeală de judecată, pe de o parte, ce ar putea fi săvârșită de judecător pe parcursul soluționării cauzei, greșeală ce poate fi cenzurată pe calea controlului judiciar, și, pe de altă parte, nerespectarea normelor de procedură în cadru disciplinar.
Din acest punct de vedere, este de reținut că recurenta nu neagă situația dosarelor astfel cum a fost reținută, apreciind doar că toate aspectele de nerespectare a dispozițiilor procedurale invocate nu ar putea fi încadrate în sfera abaterilor disciplinare, ci ar fi doar chestiuni ce pot fi cenzurate în căile de atac, cauza nefiind soluționată definitiv.
Atât cercetarea disciplinară prealabilă, cât și cercetarea judecătorească efectuată de către Secția pentru judecători au avut ca obiect, însă, conduita magistratului în raport cu normele legale și deontologice ce reglementează activitatea sa profesională și s-au realizat în limitele atribuțiilor și competenței atribuite în materie disciplinară structurilor Consiliului Superior al Magistraturii.
Astfel, potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare „Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare”.
Întrucât, în cauză, în ceea ce interesează recursul, cercetarea judecătorească efectuată de către Secția pentru judecători, ca instanță de disciplină, a avut ca obiect săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004, în al cărui conținut intră în mod expres nerespectarea unor dispoziții legale vizând soluționarea cu celeritate a cauzelor, examinarea măsurilor dispuse sau a celor care ar fi fost necesar a se dispune s-a realizat exclusiv în limitele impuse.
Reglementarea legală menționată nu privește instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită, hotărârile pe care acesta le pronunță fiind supuse căilor de atac prevăzute de lege.
În acest sens, trebuie precizat că, de esența înfăptuirii actului de justiție este supunerea judecătorului în fața legii și, ca un corolar al acestei cerințe, se impune respectarea de către acesta a principiilor și a normelor de procedură.
Împrejurarea că obiectul judecății instanței de disciplină îl poate constitui modul de respectare a unor anume dispoziții legale de către judecători nu poate fi interpretat ca având semnificația unui control administrativ al hotărârilor judecătorești pronunțate de aceștia.
Din analiza tuturor actelor și lucrărilor prezentului dosar, se constată că nici Inspecția Judiciară și nici Secția pentru judecători nu au analizat și nu s-au pronunțat asupra legalității măsurilor dispuse de către judecătorul A. în cauzele examinate.
Mențiunile cuprinse în acțiunea disciplinară, ca și cele reținute în hotărârea recurată, referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 171, art. 183 și art. 198 C. proc. pen., s-au făcut în contextul circumstanțierii elementului material al abaterii reproșate judecătorului pârât și în concordanță cu dispozițiile art. 46 alin. (1) teza I din Legea nr. 317/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, care prevăd că, în cadrul cercetării disciplinare „se stabilesc faptele și urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârșite, precum și orice alte date concludente din care să se poate aprecia asupra existenței sau inexistenței vinovăției”.
Totodată, se reține că abaterea disciplinară stabilită în sarcina recurentei nu vizează aplicarea sau interpretarea în speță a legii, în emiterea vreunui act procedural de către pârâta judecător, care să constituie, eventual, motiv de nelegalitate a respectivului act și care să poată fi examinat în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.
Nu se pune în discuție, practic, modul de interpretare și aplicare a unei norme de drept de către judecător sau raționamentul logico-juridic al acestuia, aspecte care, într-adevăr, nu pot forma obiectul unei verificări pe calea contenciosului disciplinar.
A accepta o interpretare contrară, echivalează cu lipsirea de efecte juridice a prevederilor cu caracter special ale art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările următoare.
Prin urmare, se impune a fi respinse susținerile recurentei, formulate sub acest aspect.
Nu este întemeiată nici critica formulată de recurentă din perspectiva principiului independenței judecătorului.
Pe de o parte, Înalta Curte constată că, așa cum s-a expus în cele ce preced, în cadrul procedurii de stabilire a răspunderii disciplinare, în speță nu au fost puse în discuție, ca atare, aspecte ce vizează actul deliberativ, ceea ce să poată crea o îndoială legitimă cu privire la independența judecătorului în adoptarea soluției.
Pe de altă parte, Înalta Curte reține că principiul independenței judecătorului nu este absolut, acesta implicând în mod necesar și alte principii, ca acela al legalității, acela al responsabilității etc. Independența magistratului nu constituie și nu poate fi interpretată, după cum a statuat și Curtea Constituțională în practica sa, ca o putere discreționară a acestuia sau ca o piedică în calea angajării răspunderii sale în condițiile legii, indiferent dacă este vorba despre răspunderea penală, civilă sau disciplinară.
Din acest punct de vedere, considerentele formulate de recurentă în legătură cu principiul V pct. 3 din Recomandarea R(94)12 a Consiliului Miniștrilor Statelor Membre ale Consiliului Europei nu au relevanța ce li se atribuie prin motivul de recurs.
Un alt motiv de nelegalitate dezvoltat de recurentă în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reținute cu majoritate în sarcina sa, cu referire la criteriile care trebuiau, în opinia magistratului, să fie avute în vedere sub acest aspect.
În cadrul controlului judiciar exercitat pe calea recursului, se constată, însă, că, în speță, sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare constând în nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiile legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor.
Relativ la existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina judecătorului A., secția pentru judecători, ca instanță de disciplină, a stabilit în mod just situația de fapt, probele reliefând clar existența faptelor, a conduitei imputabile, a vinovăției, a urmărilor prejudiciabile, precum și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul dăunător.
Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat următoarea situație, necontestată în materialitatea ei: la data de 6 decembrie 2013, în cadrul secției penale a Tribunalului Bistrița-Năsăud, recurenta judecător avea pe rol cele mai multe dosare cu vechime mare în sistem.
Astfel, magistratul avea pe rol un număr de 6 dosare cu o durată mai mare de un an de la data înregistrării în sistemul judiciar din care: 4 dosare cu vechimea între 1 și 3 ani, 1 dosar cu vechimea mai mare de 3 ani, 1 dosar cu vechimea mai mare de 5 ani, în condițiile în care numărul total al unor astfel de cauze era la acea dată de 15 dosare.
În situația în care, într-adevăr, legiuitorul nu a stabilit criteriile care califică soluționarea cauzelor cu celeritate și, de asemenea, care definesc termenul rezonabil de soluționare, o asemenea analiză cade în sarcina instanței care judecă o cauză disciplinară.
Pe de o parte, chiar și în lipsa unor criterii, soluționarea, de exemplu a Dosarului penal nr. x1/112/2006 după aproximativ 7 ani și 6 luni de la înregistrarea sa în sistem, în condițiile în care: s-au acordat 76 termene de judecată, verificarea regularității actului de sesizare s-a făcut după circa 7 luni de la înregistrarea dosarului, cercetarea judecătorească a început abia după 3 ani și a durat mai mult de 4 ani, pentru unele dintre fapte răspunderea penală fiind, între timp, prescrisă; ca și, de pildă, reținerea în pronunțare la data de 15 ianuarie 2014, a Dosarului nr. x2/112/2009, la aproximativ 5 ani de la înregistrarea în sistem (după ce fuseseră acordate 7 termene de judecată pentru lipsa avocaților părților și 31 de termene pentru audierea martorilor propuși prin actul de sesizare), pentru ca, ulterior, pronunțarea să fie amânată succesiv pentru datele de 22 ianuarie 2014, 29 ianuarie 2014, respectiv 5 februarie 2014, iar în final, cauza să fie repusă pe rol pentru reluarea cercetării judecătorești, denotă o modalitate defectuoasă de gestionare a activității de judecată în ceea ce privește cauzele examinate, în sensul încălcării dispozițiilor art. 91 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată și a principiului necesității soluționării cu celeritate a cauzelor, de către recurenta judecător.
Pe de altă parte, este de remarcat faptul că, la aprecierea conduitei judecătorului A., ca fiind rezultatul unei modalități de lucru imputabile, instanța de disciplină, cu opinie majoritară, a avut în vedere drept criterii pentru stabilirea termenului rezonabil de soluționare și pentru înlăturarea apărărilor magistratului, pe lângă elementul material al abaterii disciplinare (care se concretizează într-o inacțiune neconformă cu îndatoririle profesionale) și o analiză de ansamblu a factorilor care au determinat și, respectiv, a condițiilor în care s-a produs conduita culpabilă, de o manieră repetitivă, a recurentei.
Având în vedere că, într-adevăr, argumentele invocate în apărare, incluzând aspecte vizând gradul ridicat de complexitate a cauzelor, volumul mare de muncă, ca și condițiile concrete de desfășurare a activității profesionale a recurentei, ca și evaluările pozitive ale activității profesionale a recurentei au fost analizate punctual și că, în mod corect, raportat la particularitățile concrete ale speței, s-a apreciat că acestea nu sunt de natură să justifice modalitatea lipsită de fermitate în instrumentarea cauzelor, criticile recurentei formulate prin prisma caracterului imputabil nu au semnificația atribuită de autoarea recursului și nu sunt de natură să o exonereze pe aceasta de răspundere disciplinară.
De altfel, toate aspectele obiective sau subiective invocate, deși nu au fost reținute ca fiind de natură a înlătura răspunderea disciplinară a judecătorului A. au fost avute în vedere cu majoritate, la individualizarea sancțiunii disciplinare a avertismentului, cea mai puțin gravă dintre sancțiunile prevăzute de lege.
Prin maniera sa de lucru, astfel cum corect a fost reținută și probată de către Consiliul Superior al Magistraturii, magistratul în cauză a fost cel care a tergiversat, în mod vădit, procedura de soluționare a respectivelor cauze, consecințele acestor fapte - și pe care recurenta încearcă să le minimalizeze - fiind încălcarea dreptului părților la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și afectarea prestigiului justiției, aspecte ce nu pot fi pierdute din vedere la stabilirea răspunderii disciplinare a magistratului și care relevă legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul vătămător.
Înalta Curte constată că și sub aspect subiectiv, secția pentru judecători a apreciat corect asupra vinovăției recurentei, care trebuia să cunoască și să respecte toate prevederile legale incidente, putea și trebuia să prevadă efectele prejudiciabile aduse termenului de soluționare a cauzelor, drepturilor procesuale ale părților, dar și imaginii justiției.
Semnificativ în contextul examinat este faptul că, lipsa de diligență de care recurenta judecător a dat dovadă prin modul în care a înțeles să dea eficiență dispozițiilor procedurale privind soluționarea cu celeritate a cauzelor a mai constituit obiectul cercetării disciplinare. Cu toate acestea, judecătorul nu a înțeles să își schimbe modalitatea de lucru, deși formase obiectul unei verificări pentru același gen de fapte și chiar în același dosar, și în condițiile în care, prin Hotărârea Colegiului de conducere al Tribunalului Bistrița-Năsăud nr. 16 din 19 noiembrie 2012, a beneficiat de blocarea temporară a completului C1 fond, pe care îl prezida.
De asemenea, nu este lipsit de semnificație faptul că sesizarea Inspecției Judiciare în cauză s-a realizat din oficiu, ca urmare a publicării în ziarul „Monitorul de Suceava” din data de 6 noiembrie 2013 a articolului: „Viteza de excepție a unui proces: 75 de termene în 7 ani și nicio soluție”, verificările relevând că situația vizată era cea a Dosarului nr. x7/112/2006, supus examinării în speță și pentru care recurenta mai fusese cercetată disciplinar, cercetarea fiind finalizată, e adevărat, prin Rezoluția de clasare nr. 410/DDJ/2009.
Se constată, astfel, că faptele reproșate sub acest aspect magistratului recurent intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după cum în mod justificat a fost reținut cu majoritate de către instanța de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect: existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmării prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menționat.
Cum, toate criticile s-au dovedit neîntemeiate, pentru considerentele prezentate și în temeiul prevederilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborare cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății de pârâta A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 10/J din 25 iunie 2014 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2015.
Procesat de GGC - LM