Decizia civilă nr. 254/2016
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin decizia nr. 1807 din 16 septembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, în Dosarul nr. x/1/2015, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de A. împotriva deciziei nr. 857 din 9 iunie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale.
Instanța a reținut, în esență, că soluția se impune, în raport cu faptul că cele două hotărâri pretins contradictorii nu îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea unei cereri de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind întrunită cerința triplei identități de părți, obiect și cauză, întrucât cele două litigii nu au același obiect.
Împotriva deciziei sus menționate, invocând dispozițiile art. 513 alin. (6), art. 457, art. 485 alin. (1) C. proc. civ., la data de 24 februarie 2016, a declarat recurs revizuentul A.
Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, formând obiectul Dosarului nr. x/1/2016.
La data de 24 iunie 2016, recurentul A. a depus la dosarul cauzei cerere de renunțare la judecata căii de atac formulate.
Având în vedere poziția exprimată de recurent, Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 406 alin. (1) C. proc. civ.: „Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă”.
Sub acest aspect, este de observat că, în situația dată, manifestarea de voință în sensul de a renunța la judecată reprezintă o desistare, o manifestare a dreptului de dispoziție al părților în sensul reglementat expres de prevederile art. 9 alin. (3) teza I C. proc. civ., ce nu poate fi supusă cenzurii instanței.
Pe de altă parte, se reține că, în art. 406 C. proc. civ., sunt prevăzute două situații, în funcție de faptul dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată sau dacă reclamantul renunță la judecată la primul termen la care părțile sunt legal citate ori ulterior acestui moment.
În speță, se constată că renunțarea la judecată s-a făcut după comunicarea recursului către intimați, dar înainte de primul termen la care părțile sunt legal citate, astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 237 alin. (2) pct. 6 teza I și ale art. 243 teza I C. proc. civ., urmează a se lua act de această împrejurare, care pune capăt procesului, fără a se mai impune examinarea altor cereri sau aspecte.
Așa fiind, Înalta Curte va lua act de renunțarea la judecata recursului declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Ia act de renunțarea la judecata recursului declarat de A. împotriva deciziei civile nr. 1807 din 16 septembrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/1/2015.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 11 iulie 2016.