Decizia nr. 27/2015
Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
La data de 4 septembrie 2014, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători a fost înregistrat recursul declarat de A. - judecător detașat la Ministerul Justiției - împotriva Hotărârii nr. 7/J din 11 iunie 2014 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.
Recurentul a solicitat admiterea căii de atac, anularea hotărârii recurate și respingerea acțiunii disciplinare, „pe cale de excepție ca fiind formulată de o persoană fără calitate și, pe fond, ca nelegală și netemeinică”.
Magistratul a susținut că hotărârea atacată ar fi netemeinică și nelegală și a invocat, în drept dispozițiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată și modificată, ale art. 84 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, ale art. 45 C. muncii, ale art. 48 din Legea nr. 93/2001 și pe cele ale Hotărârii Guvernului nr. 652/2009.
Fără a critica în mod explicit hotărârea atacată prin prisma vreunuia dintre motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., recurentul a reluat argumentele de fapt și de drept expuse ca apărări în fața instanței disciplinare.
Recurentul și-a structurat considerentele menționate în susținerea recursului pe trei aspecte.
1) Sub un prim aspect, acesta a reiterat susținerile privind excepția lipsei calității Inspecției Judiciare de a exercita acțiunea disciplinară, arătând, în esență, că în raport cu dispozițiile art. 58 din Legea nr. 303/2004, ale art. 45 C. muncii, ale art. 53 din Legea nr. 90/2001 și ale art. 1 și art. 16 din H.G. nr. 652/2009, precum și cu faptul că, la data săvârșirii pretinsei abateri disciplinare, avea calitatea de judecător detașat la Ministerul Justiției și exercita funcția de secretar de stat, prerogativa disciplinară ar fi fost, în opinia sa, atributul noului angajator, în speță, al Ministerului Justiției. Or, în ceea ce îl privește, autoritatea menționată și-a exprimat public punctul de vedere, în sensul că nu există nicio încălcare a regimului de incompatibilități și interdicții.
2) Sub un alt aspect, recurentul a reluat considerentele învederate referitor la regimul incompatibilităților și interdicțiilor, susținând, în esență, că art. 8 lit. c) din Legea nr. 303/2004 nu este, în opinia sa, aplicabil în cazul său, deoarece, fiind detașat, atât la data de 14 ianuarie 2014, cât și în prezent, la Ministerul Justiției, nu exercită funcția de judecător, iar, în temeiul Legii nr. 161/2003, funcția de secretar de stat are propriile interdicții și incompatibilități.
Apreciază recurentul că, permițând detașarea și numirea judecătorului într-o funcție chiar de demnitatea publică, cum este cea de secretar de stat, în cadrul căreia se exercită atribuțiile delegate de către ministru, Legea nr. 303/2004 ar permite, implicit și desfășurarea activităților respective, legate în special de administrația publică centrală și în subordinea guvernului, particularitățile funcției din afara sistemului judiciar excluzând posibilitatea raportării la rigorile independenței și imparțialității impuse doar funcției de judecător exercitate efectiv.
3) În fine, din perspectiva săvârșirii abaterii disciplinare în discuție, autorul recursului a susținut că, întrucât în timp ce exercita funcția de secretar de stat a fost numit în consiliile de administrație conform Legii nr. 161/2003, cu aprobarea guvernului, această numire devenind o sarcină de serviciu, nu se poate reține acest fapt ca fiind o formă de vinovăție, specifică unei alte funcții, pe care nu o exercita și din care era, practic, suspendat.
Consideră partea că aprobarea participării sale în consiliile de administrație, de către Guvernul României, cât și punctul de vedere exprimat concret pentru cazul său de către Agenția Națională de Integritate ar atesta, de asemenea, lipsa pretinsei sale vinovății în săvârșirea unei abateri disciplinare. În contextul expus, magistratul a invocat și practica ce ar exista, în același sens, la Ministerul Justiției, relativ la judecători și procurori detașați în cadrul acestei autorități.
Intimata Inspecția Judiciară a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului și, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu referire punctuală la motivele invocate și a reiterat, în esență, situația de fapt și argumentele de drept care susțin, în opinia sa, legalitatea și temeinicia soluției adoptate prin hotărârea atacată.
La rândul său, recurentul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a susținut, în esență, că își menține solicitarea și argumentele prezentate în cererea de recurs și a solicitat să fie respinse considerentele expuse de titularul acțiunii disciplinare.
Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, prin încheierea din data de 26 ianuarie 2015, completul de filtru a admis în principiu recursul judecătorului A.
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurent, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succed.
Anterior examinării recursului dedus judecății, având în vedere că recurentul a formulat critici și din perspectiva netemeiniciei hotărârii atacate, Înalta Curte reamintește că, în actualul cadru de procedură, această categorie de critici nu poate fi analizată.
Așa cum rezultă din interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care reglementează obiectul și scopul recursului în accepțiunea noului cod, recursul este o cale de atac care se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.
Faptul că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate rezultă și din prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., care dispun că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, pe lângă celelalte mențiuni, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.
De asemenea, această concluzie rezultă și din structura art. 488 din codul menționat, care prevede expres și limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de control judiciar reanalizarea probelor și reevaluarea situației de fapt.
Prin urmare, rolul controlului exercitat de instanța de recurs este limitat la verificarea conformității hotărârii atacate, cu regulile de drept aplicabile.
Împrejurarea că recurentul a criticat hotărârea Secției pentru judecători și sub aspectul netemeiniciei nu atrage însă nulitatea recursului, după cum a propus, prin întâmpinare intimata, având în vedere specificitatea cauzelor în materia contenciosului disciplinar al funcției de magistrat și împrejurarea că, prin celelalte critici formulate, cu referire la modul în care, raportându-se la probatoriul administrat și la dispozițiile legale, Secția pentru judecători a soluționat cauza, este vizat, chiar dacă nu în mod explicit, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
1. Prima critică formulată are în vedere pretinsa lipsă de calitate a Inspecției Judiciare de a exercita acțiunea disciplinară.
Cu titlu prealabil, trebuie precizat că, în limitele cenzurii de legalitate impuse prin dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte poate examina chestiunile legate de calitatea Inspecției Judiciare de titular al acțiunii disciplinare sau de modalitatea de sesizare a acestei autorități numai în măsura în care acestea au fost analizate și soluționate de către instanța de disciplină, în actuala etapă procedurală neputându-se examina cauza sub toate aspectele.
Din această perspectivă, se constată că, în speță, susținerile recurentului A., privind excepția lipsei calității Inspecției Judiciare de a exercita acțiunea disciplinară au fost examinate și soluționate de Secția pentru judecători prin încheierea de ședință din data de 11 iunie 2014.
Concluzia instanței de disciplină, în sensul netemeiniciei excepției invocate, ca și considerentele expuse în argumentarea ei sunt legale.
Potrivit dispozițiile art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, care reglementează procedura detașării judecătorilor și procurorilor, în perioada detașării, aceștia își păstrează calitatea de judecător sau procuror și beneficiază de drepturile prevăzute de lege pentru personalul detașat.
În raport cu caracterul expres și explicit al acestei reglementări, cu faptul că, în conformitate cu art. 125 alin. (2) din Constituție, propunerile de numire, precum și promovarea, transferarea sau sancționarea judecătorilor sunt de competența Consiliului Superior al Magistraturii și în condițiile în care, pe perioada detașării, se păstrează calitatea de judecător sau procuror, angajarea răspunderii disciplinare pentru judecători și procurori detașați se realizează potrivit prevederilor și competențelor specifice, reglementate prin Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.
Or, potrivit dispozițiilor art. 44 alin. (3) din această lege, în cazul abaterilor disciplinare săvârșite de un judecător, titularii acțiunii disciplinare pot fi Inspecția Judiciară, ministrul justiției și președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
De asemenea, conform art. 45 alin. (2) din aceeași lege: „în cazul în care Inspecția Judiciară este titulară a acțiunii disciplinare, aceasta se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris și motivat de orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârșite de judecători și procurori”.
Inspecția Judiciară are, prin urmare, calitatea și competența de a iniția procedurile în materie disciplinară și de a exercita acțiunea disciplinară în cazul abaterilor săvârșite de judecătorii detașați.
În speță, sesizarea Inspecției Judiciare s-a realizat din oficiu, în condițiile prevăzute de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, astfel încât acțiunea disciplinară a fost exercitată cu respectarea art. 47 alin. (1) din legea specificată, Secția pentru judecători stabilind în mod corect că aceasta are calitatea de titular al acțiunii disciplinare.
Invocarea prevederilor art. 45 C. muncii nu are relevanța atribuită de autorul recursului, această reglementare generală, cu caracter de principiu, nefiind aplicabilă judecătorilor și procurorilor, dispozițiile Legii nr. 303/2004 și ale Legii nr. 317/2004, având caracter special și fiind, prin urmare, incidente.
Având în vedere normele speciale, derogatorii, anterior indicate, nu se poate reține nici susținerea recurentului, conform căreia, inițierea procedurii disciplinare ar constitui exclusiv prerogativa angajatorului și doar sancționarea ar fi unitară și ar aparține Consiliului Superior al Magistraturii, aprecierea acestuia rezultând dintr-o interpretare unilaterală, subiectivă și fără suport legal.
2. Nu este fondată nici critica recurentului vizând inaplicabilitatea regimului incompatibilităților și interdicțiilor prevăzute de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor în cazul judecătorului detașat.
După cum s-a arătat în cele ce preced, conform art. 58 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, în perioada detașării, recurentul A. și-a păstrat calitatea de judecător și a beneficiat de drepturile prevăzute de lege pentru personalul detașat, neavând relevanță, din această perspectivă, împrejurarea că, în perioada detașării, nu a exercitat atribuțiile specifice funcției de judecător.
Raportat și la prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 și ale art. 102 lit. b) din Legea nr. 161/2003, care fac referire expresă la noțiunea de magistrat (judecător sau procuror), fără a condiționa existența acestei calități de exercitarea efectivă a atribuțiilor specifice, Înalta Curte constată că instanța de disciplină a apreciat în mod corect că, deși detașat, recurentul judecător beneficiază nu numai de toate drepturile, dar și de obligațiile și interdicțiile impuse de statutul de judecător.
Este de necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, judecătorii și procurorii răspund pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției, aceste fapte fiind prevăzute punctual în art. 99 și art. 991 din același act normativ.
Or, în conformitate cu dispozițiile exprese ale art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții.
Ca atare, atragerea răspunderii disciplinare a recurentului A. s-a făcut în conformitate cu prevederile legale aplicabile.
3. Tot fără temei, invocă recurentul și lipsa vinovăției, ca element subiectiv al abaterii disciplinare deduse judecății în cauză.
a) Primul argument invocat, în sensul că, fiind numit în Consiliul de Administrație conform Legii nr. 161/2003 cu aprobarea Guvernului, această numire a devenit sarcină de serviciu este neîntemeiat. Recurentul a fost numit în Consiliul de administrație al CN CFR SA la data de 10 ianuarie 2014, anterior datei la care a fost aprobat Memorandumul la care acesta a făcut referire în apărare și care a fost emis de Ministerul Justiției abia la data de 13 ianuarie 2014.
De altfel, chiar din conținutul acestui document rezultă că numirea ca membru al Consiliului de administrație al CN CFR SA era anterioară datei emiterii acestuia.
Susținerea că exercitarea acestei atribuții a devenit o sarcină de serviciu este nejustificată și în considerarea faptului că, documentul de care se prevalează recurentul judecător are caracterul unei aprobări privind participarea în calitate de membru în Consiliul de administrație al CN CFR SA, fiind emis pentru a se asigura îndeplinirea condiției prevăzute de art. 84 alin. (3) din Legea nr. 161/2003, care reglementează cu caracter de excepție, posibilitatea numirii persoanelor care ocupă funcția de secretar de stat, sau funcții asimilate ca membrii în consiliile de administrație.
Nici conținutul documentului nu confirmă ipoteza invocată în apărare. Se specifică explicit în Memorandumul depus faptul că: „Domnul A. a fost numit în luna ianuarie 2014, ca membru în Consiliul de administrație al CN CFR SA, ca urmare a implementării O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice, fiind selectat în acest sens de consultantul extern, consorțiul B., C. SCA și D. SRL”.
În atare situație, nu poate fi reținut nici faptul că raporturile de serviciu ar fi impus participarea sa în calitate de membru al consiliilor de administrație. Judecătorul A. nu avea raporturi de serviciu cu Guvernul României, fiind judecător detașat la Ministerul Justiției, iar exercitarea acestei atribuții nu i s-a impus, în condițiile în care a fost selectat de consultantul extern, iar la data aprobării memorandumului deținea calitatea de membru în Consiliul de administrație al CN CFR SA.
b) Nu înlătură forma de vinovăție prevăzută de lege pentru existența abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) nici punctul de vedere exprimat de Agenția Națională de Integritate de care s-a prevalat recurentul. În conținutul acestui înscris, Agenția Națională de Integritate exprimă o opinie privind inexistența unei situații de incompatibilitate în cazul exercitării simultane a funcției de secretar de stat și a calității de membru în Consiliul de administrație al SC E. SA, „în măsura în care mandatul de reprezentare în Consiliul de Administrație al SC E. SA îndeplinește condițiile impuse de art. 84 alin. (3) din Legea nr. 161/2003”.
Înscrisul menționează explicit că reprezintă un „punct de vedere” iar nu „o interpretare generală și obligatorie a textelor de lege amintite” și nu face referire la situațiile de incompatibilitate și, respectiv, la interdicțiile specifice funcției de judecător sau la dispozițiile legale care reglementează aceste neavând valența probatorie pretinsă de autorul recursului.
Calitatea de judecător și atribuțiile Ministerului Justiției, în cadrul căruia recurentul a exercitat funcția de secretar de stat, exclud ipoteza susținută în apărare, privind inexistența formei de vinovăție prevăzute de lege. Cunoașterea și respectarea reglementărilor privind statutului judecătorilor și procurorilor, inclusiv cele privind interdicțiile și incompatibilitățile, constituie o obligație impusă de lege, în considerarea naturii și specificului celor două funcții.
Faptul că, la un moment ulterior, recurentul a renunțat la mandatele deținute, care au determinat starea de incompatibilitate, de asemenea, nu înlătură forma de vinovăție prevăzută de lege pentru existența abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. O interpretare contrară nu poate fi însușită, întrucât contravine scopului reglementării, care sancționează pericolul generat de încălcarea acestor dispoziții, pericol prezumat de legiuitor.
c) Argumentul privind „practica constantă a Ministerului Justiției de numire a unor judecători, procurori sau personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor în diverse structuri” este, de asemenea, nejustificat.
Analiza conținutului Adresei nr. 27494 din 31 martie 2014 emisă de Ministerul Justiției, prin care s-au comunicat informațiile solicitate cu privire la desemnarea în consiliile de administrație a judecătorilor și procurorilor detașați în Ministerul Justiției și copia actelor administrative de desemnare a reprezentanților acestei autorități în consiliile de administrație respective, demonstrează lipsa de relevanță a apărării formulate recurent din această perspectivă.
Astfel, în ceea ce privește personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, este de observat că, acestei categorii profesionale nu îi sunt aplicabile interdicțiile prevăzute de art. 8 alin. 1) lit. c) din Legea nr. 303/2004. Textul alin. (1) din norma invocată menționează explicit că, interdicția de a avea calitatea de asociat sau de membru în organele de conducere, administrare sau control la societăți civile, societăți comerciale, inclusiv bănci sau alte instituții de credit, societăți de asigurare ori financiare, companii naționale, societăți naționale sau regii autonome se aplică exclusiv „judecătorilor și procurorilor”.
Capitolul II din Legea nr. 303/2004, reglementând incompatibilitățile și interdicțiile, a specificat explicit categoria de incompatibilități și interdicții aplicabile personalului de specialitate asimilat magistraților, acestea fiind enunțate în art. 5 alin. (3), în art. 6 și respectiv art. 7, astfel că nu pot fi extinse alte categorii de incompatibilități și interdicții, acestei categorii profesionale. Din analiza normelor de reglementare în această materie, rezultă că sfera interdicțiilor și incompatibilităților specifice judecătorilor și procurorilor, este mai extinsă decât în privința altor categorii profesionale nominalizate în cadrul aceluiași capitol, specificul funcției impunând o asemenea distincție.
În același timp, dispozițiile art. 102 lit. b) din Legea nr. 161/2003 instituie interdicția de a avea calitatea de asociat, membru în organele de conducere, administrare și control la societăți comerciale, inclusiv bănci sau alte instituții de credit, societăți de asigurare sau financiare, companii naționale, societăți naționale ori regii autonome, în mod explicit în sarcina magistraților, neputând fi extinsă altor categorii profesionale, în speță, personalului de specialitate asimilat magistraților.
Este, de asemenea, irelevant, din perspectiva laturii obiective a abaterii disciplinare în discuție, faptul că alți judecători și procurori detașați în cadrul Ministerului Justiției dețin calitatea de membri în consiliile de administrație identificate în înscrisurile depuse de recurent și relațiile transmise de Ministerul Justiției.
Din conținutul acestor înscrisuri rezultă că, prin ordine emise de Ministrul Justiției, au fost desemnați, în perioada 2011 - 31 martie 2014, judecătorii și procurorii nominalizați în cuprinsul documentelor în următoarele consilii de administrație: Consiliul de Administrație al Fondului de Garantare a Depozitelor în Sistem Bancar; în Consiliul de Administrație al Spitalului dr. prof. dr. C. Angelescu, în Consiliul de Administrație al CASA OPSNAJ; în Consiliul de Supraveghere și Îndrumare a Activității Autorității pentru Administrarea Arhivelor Statului (AAAS) etc.
Se constată, însă, că niciuna dintre instituțiile și autoritățile menționate nu fac parte din categoria societăților civile, societăți comerciale, inclusiv bănci sau alte instituții de credit, societăți de asigurare ori financiare, companii naționale, societății naționale sau regii autonome la care se referă interdicția prevăzută de art. 8 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 303/2004 și de art. 102 lit. b) din Legea nr. 161/2003.
Mai mult, acest înscris atestă că, în toate respectivele situații, judecătorii și procurorii detașați în cadrul Ministerului Justiției au fost desemnați membrii în consiliile de administrație precizate în calitate de reprezentanți ai Ministerului Justiției, ipoteză care nu subzistă în ceea ce privește calitățile de membru ale judecătorului recurent, în Consiliile de administrație ale E. SA și CNCF „F.” SA.
De altfel, și judecătorul A. a avut calitatea de membru în Consiliul de Administrație al Spitalului dr. prof. dr. C. Angelescu în perioada 24 noiembrie 2011 - 15 noiembrie 2012, însă această situație nu a fost reținută în conținutul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b), întrucât nu constituie o încălcare a dispozițiilor legale privind incompatibilitățile și interdicțiile, unitatea menționată nefăcând parte din categoria celor prevăzute în dispozițiile art. 8 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 303/2004 și ale art. 102 lit. b) din Legea nr. 161/2003.
Prin hotărârea atacată este corect stabilită întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare pentru care s-a angajat răspunderea disciplinară a recurentului, întrucât, prin deținerea calității de membru în consiliile de administrație ale SC E. SA și, respectiv, CNCF „F.” SA, în perioadele cuprinse între 9 iulie 2013 - 10 martie 2014 (SC E. SA) și, respectiv între 10 ianuarie 2014 - 12 martie 2014 (CNCF „F.” SA), judecătorul A. a încălcat interdicția prevăzută explicit de dispozițiile art. 8 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și de art. 102 lit. b) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu forma de vinovăție prevăzută de lege.
Având în vedere considerentele expuse și care relevă legalitatea hotărârii atacate, în temeiul dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul pârâtului judecător.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 7/J din 11 iunie 2014, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2015.
Procesat de GGC - LM