Decizia civilă nr. 289/2016
Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
La data de 4 ianuarie 2016, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a fost înregistrat recursul declarat de A., judecător în cadrul Tribunalului București, împotriva hotărârii nr. 20/J din 23 septembrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii -Secția pentru judecători în materie disciplinară
În susținerea recursului, magistratul a invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., învederând, în esență, următoarele:
1. instanța de disciplină ar fi respins greșit excepția inadmisibilității acțiunii disciplinare exercitate în baza sesizării din oficiu a Inspecției Judiciare din data de 29 iulie 2014, cu toate că, așa cum a susținut, împotriva sa ar fi fost pornite și derulate două proceduri disciplinare cu același obiect, contrar dispozițiilor art. 47 alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004 și, ca atare, hotărârea instanței de disciplină ar fi lovită de nulitate, pentru nelegala învestire a Secției cu acțiunea întemeiată pe sesizarea din oficiu a Inspecției Judiciare;
2. hotărârea atacată ar fi pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât, faptele, astfel cum au fost reținute, nu ar întruni elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza a ll-a din Legea nr. 303/2004, republicată.
Se consideră că, în mod greșit, instanța de disciplină a reținut caracterul imputabil al faptei și existența laturii subiective, în condițiile în care, existența unor cauze obiective ar fi de natură să infirme aceste constatări ale Secției pentru judecători.
În acest context, autoarea recursului a învederat, în esență, faptul că nu s-ar fi ținut cont de toate aspectele și circumstanțele invocate în apărare, legate de volumul real de activitate, foarte ridicat, situat mult peste programul optim stabilit prin hotărâre de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii; lipsa condițiilor de muncă adecvate - ca obligație a statului pentru eficientizarea activității judecătorului; gradul crescut de complexitate a cauzelor pe care le-a soluționat; existența stocului acumulat, pe care l-ar fi diminuat considerabil; efortul prelungit pentru instrumentarea cauzelor, deliberarea și pronunțarea respectivelor hotărâri; timpul îndelungat în care s-a aflat în incapacitate de muncă (9 luni), urmare unei boli și a unei intervenții chirurgicale; preocuparea constantă pentru calitatea lucrărilor întocmite; exercitarea și a unor îndatoriri familiale.
3. individualizarea sancțiunii s-ar fi făcut fără a se ține cont de toate circumstanțele personale, profesionale și legate de viața privată, care ar fi trebuit să fie avute în vedere prin prisma materialului probator administrat, conform prevederilor art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004.
În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului și, în principal, casarea în tot a hotărârii atacate și respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii disciplinare având la bază sesizarea din oficiu a Inspecției Judiciare și, ca neîntemeiată, a acțiunii disciplinare având la bază rezoluția de admitere a sesizărilor formulate de petenții persoane fizice, pentru lipsa caracterului imputabil și ca urmare a faptului că hotărârile judecătorești din cele două dosare au fost redactate înainte de pronunțarea hotărârii recurate; iar, în subsidiar, casarea în tot a hotărârii atacate și respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii disciplinare, pentru neîndeplinirea condițiilor art. 99 lit. h) teza a ll-a din Legea nr. 303/2004, în ceea ce privește motivele imputabile sau, în „subsidiarul îndepărtat”, casarea hotărârii recurate și reindividualizarea sancțiunii, în sensul înlocuirii sancțiunii disciplinare aplicate, cu una mai ușoară.
Intimata Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat, punctual, în esență, cu referire la aspectele de fapt și de drept expuse în acțiunea disciplinară și la probele administrate, respingerea recursului, ca nefondat.
Întâmpinarea formulată de către intimată a fost comunicată recurentei, care nu a atașat la dosarul cauzei răspuns la aceasta.
Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, completul de filtru a admis în principiu recursul judecătorului A.
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succed.
Examinându-se criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei nu pot fi primite.
Primul motiv de recurs invocat vizează o pretinsă nulitate a hotărârii atacate, datorată nelegalei învestiri a Secției cu acțiunea întemeiată pe sesizarea din oficiu a Inspecției Judiciare.
Potrivit textului procedural invocat, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.
Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsa neregularitate invocată de recurentă din această perspectivă nu se circumscrie aspectelor de nulitate/nelegalitate invocate.
Contrar susținerilor recurentei, în cauză, în raport cu dispozițiile legale speciale care reglementează atât modalitatea de sesizare și atribuțiile Inspecției Judiciare, cât și condițiile de admisibilitate a acțiunii disciplinare, excepția inadmisibilității acțiunii disciplinare dedusă judecății în speță a fost în mod corect soluționată de către Secția pentru judecători în materie disciplinară.
Împrejurarea că, împotriva recurentei judecător au fost pornite și derulate anterior două proceduri disciplinare, aparent cu același obiect, ca și faptul că, printr-o rezoluție anterioară, s-a dispus respingerea sesizării din oficiu, nu sunt de natură a atrage inadmisibilitatea, ca urmare a existenței unei pretinse autorități de lucru judecat. Aceasta, în situația în care, deși ambele sesizări au avut ca obiect sesizarea din oficiu a Inspecției Judiciare privind săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. h) teza a ll-a din Legea nr. 303/2004, din punct de vedere al laturii obiective a abaterii disciplinare, s-au analizat perioade diferite în care magistratul nu a respectat termenul de redactare, iar procedura disciplinară s-a desfășurat în alte intervale de timp.
Nu se poate reține, prin urmare, în sensul celor susținute de autoarea recursului, că, sub acest aspect, ar exista o autoritate de lucru judecat.
Tot în acest context, trebuie subliniat faptul că aserțiunile formulate de recurentă din această perspectivă nu au relevanța atribuită de parte, deoarece invocarea excepției inadmisibilității s-a făcut exclusiv prin raportare la sesizarea din oficiu, nu și în ceea ce privește sesizarea petenților B., C. și D. Or, analiza aspectelor invocate de aceștia nu se poate disocia de cele verificate urmare sesizării din oficiu a Inspecției Judiciare.
Cum niciun argument invocat de recurentă în cadrul acestor critici nu se justifică, se constată că nu este incident cazul de casare invocat, fundamentat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Examinându-se criticile expuse pe fond, din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei nu sunt, nici acestea, întemeiate.
Astfel, se observă că argumentele dezvoltate de recurentă în susținerea acestui motiv vizează încălcarea legii de drept substanțial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reținute în sarcina sa, cu referire la neîntrunirea situațiilor premisă privind caracterul imputabil, sub aspectul laturii subiective.
Aceste susțineri nu pot fi, însă, reținute.
Referitor la fapta prevăzută de art. 99 lit. h) teza a ll-a din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”.
În ceea ce privește existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina judecătorului A., se constată că Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, a stabilit în mod just existența laturii obiective, probele reliefând clar existența faptelor recurentei, a conduitei imputabile, precum și a vinovăției și a urmărilor prejudiciabile.
Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat indubitabil faptul că recurenta figura, la data de 30 iunie 2014, cu un număr de 729 de hotărâri judecătorești neredactate în termenul legal, dintre care: 448 sentințe (70 pronunțate în perioada 3 ianuarie - 21 decembrie 2012; 187 pronunțate în intervalul 15 ianuarie - 23 decembrie 2013 și 191 pronunțate în perioada 7 ianuarie - 27 mai 2014) și 281 decizii în recurs (157 pronunțate în perioada 3 februarie - 22 decembrie 2011; 117 pronunțate în intervalul 12 ianuarie - 17 decembrie 2012 și 7 pronunțate la data de 28 martie 2013), iar la data de 31 decembrie 2014, magistratul nu motivase în termen legal 725 de hotărâri, din care 445 sentințe (65 din anul 2012, 146 din anul 2013 și 234 din perioada 7 ianuarie - 25 noiembrie 2014) și 280 decizii în recurs (128 din anul 2011, 107 din anul 2012, 7 din anul 2013 și 38 din perioada 11 septembrie - 6 noiembrie 2014).
De asemenea, a rezultat că, din cele 532 de hotărâri neredactate în termenul legal până la data de 10 iulie 2013, pentru care a fost anterior sancționată disciplinar, pârâta redactase doar o parte, figurând la data controlului cu 110 sentințe și 242 decizii, pentru care nu s-a respectat termenul legal de redactare.
Relevant în ceea ce privește modul de lucru al recurentei judecător este și faptul că magistratul înregistrează întârzieri și de 4 ani în redactarea unor hotărâri, precum și că, în continuare, aceasta nu motivează hotărâri pentru care s-a constatat deja existența abaterii disciplinare, ceea ce subliniază atitudinea culpabilă a pârâtei în exercitarea atribuțiilor de serviciu.
Situația de fapt anterior expusă și parțial necontestată de către recurentă, constând într-o atitudine de pasivitate neechivocă și într-o exercitare necorespunzătoare a atribuțiilor judiciare pe perioade mari de timp, în ceea ce privește numeroasele hotărâri examinate, denotă încălcarea dispozițiilor art. 426 alin. (5) din noul C. proc. civ., respectiv ale art. 264 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., de către recurenta judecător, neavând relevanță, din această perspectivă, situația de fapt comparativă expusă de magistrat și nici aprecierile subiective ale acestuia, privitoare la existența „stocului” de dosare acumulat.
Pe de altă parte, este de remarcat că, la aprecierea conduitei judecătorului A., ca fiind rezultatul unei modalități de lucru imputabile, instanța de disciplină a avut în vedere, pe lângă elementul material al abaterii disciplinare, în varianta celei de-a doua teze normative a textului legal incriminator, care se concretizează într-o inacțiune neconformă cu îndatoririle profesionale și factorii care au determinat și, respectiv, condițiile în care s-a produs conduita culpabilă, într-o manieră repetitivă, perseverentă, a recurentei.
În acest sens, Secția pentru judecători în materie disciplinară a constatat în mod corect că această manieră de lucru defectuoasă a recurentei reprezintă o constantă în activitatea sa; dezinteresul și lipsa de diligență ale judecătorului pentru respectarea termenelor legale de soluționare a lucrărilor fiind dovedite și de faptul că, deși, anterior, magistratul a mai constituit obiectul altor două acțiuni disciplinare, pentru același gen de fapte, acesta nu a luat nicio măsură pentru remedierea situației de o asemenea amploare, a întârzierilor.
Avându-se în vedere că, într-adevăr, argumentele invocate în apărare, legate de volumul de muncă, precum și de condițiile de desfășurare a activității, au fost analizate, prin raportare și la ceilalți judecători ai instanței și că, pe bună dreptate, raportat la întreaga perioadă, la numărul foarte mare și în continuă creștere de cauze și la întregul context în care s-au desfășurat faptele, instanța de disciplină a apreciat că acestea nu sunt de natură să justifice modul de lucru defectuos și amploarea cazurilor în care atribuțiile judiciare s-au exercitat necorespunzător, criticile recurentei formulate din perspectiva caracterului imputabil nu au relevanța ce li se atribuie prin motivele de recurs și nu sunt de natură să o exonereze pe aceasta de răspundere disciplinară.
Prin maniera sa de lucru, astfel cum corect a fost reținută și argumentată de instanța de disciplină, magistratul în cauză a fost cel care a tergiversat procedura de soluționare a cauzelor, o consecință a acestor fapte, pe care recurenta încearcă să o minimalizeze, fiind încălcarea dreptului la soluționarea cauzei cu celeritate și într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6 parag. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului, aspect ce nu poate fi pierdut din vedere la stabilirea răspunderii disciplinare a judecătorului.
În acest context, se constată că și aserțiunilor recurentei, privind cauzele ce ar fi determinat, în opinia sa, starea de fapt respectivă, le lipsește relevanța juridică invocată de autoarea recursului, în situația în care, pe de o parte, valoarea socială ocrotită o reprezintă atât relațiile sociale referitoare la justiție în sens restrâns, cât și în sensul larg al acestei noțiuni, aceste relații transpunându-se în îndatoriri profesionale și deontologice ale judecătorilor, iar, pe de altă parte, beneficiind de aceleași condiții de muncă, ceilalți magistrați nu înregistrează restanțe atât de numeroase sau nu de o durată atât de mare.
Modalitatea constantă și repetitivă în care recurenta a înțeles să nesocotească, în fiecare caz în parte, dispozițiile legale invocate, în condițiile în care fusese atenționată anterior în mai multe rânduri, pentru același gen de conduită neconformă obligațiilor profesionale, denotă existența factorului intelectiv și volitiv ce conturează vinovăția, ca element subiectiv al acestei abateri.
Se constată, așadar, că faptele reproșate recurentei judecător intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. h) teza a ll-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după cum în mod just a fost reținut de către instanța de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmărilor prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menționat.
În cadrul cenzurii de legalitate, se constată și netemeinicia criticilor formulate de recurentă în subsidiar, prin motivul de recurs vizând nelegalitatea individualizării sancțiunii.
Examinarea hotărârii instanței de disciplină relevă faptul că, la individualizarea sancțiunii aplicate, cu opinie majoritară, judecătorului A., s-au respectat pe deplin criteriile prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, ce trebuie avute în vedere la acel moment procesual din faza adoptării soluției, precum și principiul proporționalității, reglementat de art. 100 din Legea nr. 303/2004.
În cauză, nu sunt aspecte de individualizare a sancțiunii care să poată justifica modificarea sancțiunii dispuse de instanța disciplinară.
Așa după cum s-a constatat, situația de fapt reținută de Secție, verificată de instanța supremă în calea de atac a recursului, a rămas neschimbată și a reliefat clar existența abaterii disciplinare imputate recurentei.
În procesul de apreciere a individualizării sancțiunii trebuie avută în vedere, în primul rând, gravitatea faptelor.
În contextul examinat, Înalta Curte precizează că maniera în care a acționat recurenta este cu atât mai reprobabilă și incompatibilă cu funcția de judecător, cu cât nu numai că aceasta a încălcat sau a nesocotit dispozițiile legale respective într-un număr atât de mare de cauze, dar nici după începerea prezentei cercetări disciplinare, aceasta nu s-a mobilizat pentru a reduce volumul mare al restanțelor, astfel încât, la data de 31 decembrie 2015, judecătorul figura cu un număr de 839 hotărâri neredactate.
De asemenea, nu trebuie pierdute din vedere sau minimalizate consecințele directe, imediate ale faptelor magistratului, constând în prelungirea procedurilor judiciare și, implicit, a soluționării respectivelor cauze, încălcarea drepturilor procesuale ale părților și nici consecința negativă asupra imaginii și prestigiului justiției.
Înalta Curte constată că instanța de disciplină, în majoritate, a avut în vedere, la individualizarea sancțiunii, alături de circumstanțele reale identificate prin cercetarea prealabilă și toate circumstanțele personale ale recurentei, precum și aceste consecințe negative grave ale faptelor ce i-au fost reproșate.
Este semnificativ, sub acest aspect, că recurenta nu neagă săvârșirea faptelor, încercând în mod nefondat să le diminueze importanța și să le atribuie, în mod ușuratic, un caracter scuzabil.
De asemenea, se reține că volumul mare de activitate, ca și aspectele personale invocate de recurentă, incluzând considerații de ordin medical, nu au relevanță în cauză pentru a o îndreptăți la o sancțiune mai ușoară. Dimpotrivă, în raport cu statutul său și experiența sa ca magistrat, judecătorul ar fi trebuit să respecte termenele legale de redactare, să se mobilizeze pentru reducerea numărului restanțelor, astfel încât să asigure dreptul părților la un proces echitabil, care include și dreptul de soluționare a cauzelor într-un termen rezonabil.
Cum toate criticile s-au dovedit nefondate, pentru considerentele expuse și în temeiul prevederilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva hotărârii nr. 20/J din 23 septembrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 septembrie 2016.