Decizia civilă nr. 291/2016
Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele;
La data de 22 februarie 2016, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, recursul declarat de A., în contradictoriu cu B., judecător(președinte) la Judecătoria Fetești, împotriva Hotărârii nr. 30/J din 4 noiembrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.
Recurenta a solicitat casarea în totalitate a hotărârii atacate, cu consecința admiterii acțiunii disciplinare astfel cum a fost formulată.
În susținerea recursului, autoarea acestuia a formulat o serie de critici de nelegalitate, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Recurenta a susținut, în esență, sub un prim aspect, că instanța de disciplină ar fi aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 49 din Legea nr. 317/2004, în sensul că încuviințarea asistării judecătorului pârât în fața secției, de către un coleg judecător, la un termen de judecată, ar fi nelegală, fiind exercitată de către o persoană care nu ar fi avut, potrivit legii, calitatea de a asigura asistența judiciară.
Consideră recurenta că hotărârea atacată ar fi dată și cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.
Astfel, în mod nelegal, s-ar fi reținut că, pentru o parte din faptele (respectiv 4 fapte) prezentate în acțiunea disciplinară, magistratul nu și-a putut exercita dreptul la apărare, neavând cunoștință de împrejurarea că acestea îi sunt imputate. În realitate, cercetarea disciplinară în cauză s-ar fi efectuat cu respectarea art. 44 din Legea nr. 317/2004 și a art. 33 din Regulament, iar din probele administrate ar rezulta că magistratul și-a completat apărările și cu privire la respectivele aspecte, faptul că judecătorul nu a înțeles să formuleze apărări cu privire la toate faptele neputând fi apreciat, în opinia recurentei, ca imposibilitate de exercitare a dreptului la apărare, după cum a reținut instanța de disciplină.
Sub un alt aspect, titularul acțiunii disciplinare în speță a susținut, în esență, cu referire punctuală la situațiile factuale prezentate în acțiunea disciplinară, la probele administrate, la dispozițiile art. 90 din Legea nr. 303/2004, ale art. 17, 18 și 20 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, ale art. 104 din Legea nr. 161/2003 și la considerentele secției pentru judecători, că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, în sensul că faptele judecătorului pârât, constând în:
- impunerea, în timpul desfășurării ședințelor comisiei de liberare condiționată, a unor reguli procedurale, fără o justificare serioasă și pertinentă, precum și condiționarea continuării ședințelor de respectarea întocmai a acestora, comportament nepermis în raporturile de serviciu în cadrul comisiei;
- nerespectarea unor dispoziții legale și regulamentare privind desfășurarea activității în penitenciar, prin exercitarea necorespunzătoare a drepturilor conferite de autorizația directorului penitenciarului privind parcarea autoturismului personal în incinta unității;
- exercitarea dreptului de petiționare la organele ierarhic superioare conducerii penitenciarului, cu atribuții de control, prin imputarea unor situații de fapt lipsite de relevanță pentru desfășurarea în bune condiții a activității judecătorului delegat și prin formularea de aprecieri privind probitatea morală și profesională a directorului penitenciarului, precum și redactarea sesizărilor prin utilizarea, pe alocuri, de cuvinte și expresii cu sens peiorativ;
- folosirea unor cuvinte licențioase în raporturile cu unele persoane care activau în cadrul penitenciarului, în prezența cadrelor penitenciarului și a deținuților, precum și adoptarea unui comportament în relația cu unii deținuți, prin manifestarea unei apropieri nepotrivite, în condițiile în care, aceștia aveau plângeri împotriva hotărârilor comisiei de disciplină ori alte cereri de competența judecătorului delegat; s-ar circumscrie laturii obiective a abaterii disciplinare în discuție.
Sub aspectul laturii subiective, în opinia autoarei recursului, vinovăția pârâtului judecător, sub forma intenției, ar fi dovedită și ar rezulta fără dubiu din modul în care acesta ar fi înțeles să acționeze, în mod voit și conștient și să se manifeste față de membrii conducerii penitenciarului.
În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii disciplinare astfel cum a fost formulată și aplicarea unei sancțiuni disciplinare prevăzute de lege pârâtului judecător.
Recursul a fost comunicat intimatului A., care a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, motivat, respingerea recursului ca nefondat, hotărârea atacată fiind, în opinia sa, legală și temeinică.
Întâmpinarea a fost comunicată recurentei, care a depus răspuns, cerând, în esență, respingerea susținerilor formulate în apărare și admiterea recursului astfel cum a fost formulat și argumentat.
Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, completul de filtru a admis în principiu recursul dedus judecății.
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatului, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed.
În ceea ce privește criticile expuse prin prisma ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate.
În primul rând, se constată că instanța de disciplină a interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile art. 49 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, întrucât interpretarea sistematică, logică și teleologică a acestor prevederi, prin raportare la cele ale art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și ale art. 13 C. proc. civ., precum și la principiul qui potest plus potest minus, confirmă justețea raționamentului secției pentru judecători.
În al doilea rând, nu au valența acordată de autoarea recursului nici criticile privind încălcarea și aplicarea eronată a normelor de drept material.
Contrar celor afirmate de recurentă, instanța de disciplină a dat o relevanță corespunzătoare rezultatelor examinării comparative a faptelor sesizate în plângerea formulată de conducerea Penitenciarului Drobeta Turnu - Severin și a celor reținute în rezoluția de începere a cercetării disciplinare, pe de o parte, cu faptele imputate intimatului prin acțiunea disciplinară, pe de altă parte, constatarea încălcării dreptului la apărare fiind în acord atât cu situația de fapt rezultată din actele dosarului, cât și cu dispozițiile art. 19 alin. (2) și art. 24 alin. (6) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către B., care prevăd mențiunile obligatorii ale rezoluției de începere a cercetării disciplinare.
Astfel, împrejurarea că faptele imputate în acțiunea disciplinară nu sunt identice cu faptele reținute în rezoluția de începere a cercetării disciplinare, în acțiune fiind adăugate un număr de 4 fapte, constând în : folosirea unui limbaj inadecvat față de un elev al Școlii Penitenciar; atitudinea neconformă cu statutul de judecător decurgând din îmbrățișarea unui deținut; ținerea mai multor discursuri contradictorii față de deținuți cu privire la activitatea directorului de penitenciar; impunerea repetării votului față de ceilalți membri ai Comisiei de liberări condiționate, atunci când aceștia nu aveau aceeași opinie cu magistratul; rezultă cu evidență că, în privința situațiilor factuale menționate, judecătorul pârât nu și-a putut exercita dreptul la apărare în cursul cercetării disciplinare, aspect corect evidențiat în hotărârea recurată.
Pe de altă parte, trebuie remarcat faptul că deși a reținut încălcarea dreptului la apărare în maniera expusă, secția pentru judecători a analizat totuși pe fond respectivele fapte și susțineri, din acest punct de vedere titularul acțiunii disciplinare neputând invoca nicio vătămare. Cât privește faptul că, urmare cercetării judecătorești, instanța de disciplină a considerat nefondate cele susținute în acțiune, acesta nu poate fi reproșat secției din perspectiva nelegalității.
Nici în privința criticilor pe fondul cauzei, argumentele prezentate nu au semnificația de nelegalitate invocată de recurentă prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Legislația muncii, practica și doctrina în materia răspunderii disciplinare au stabilit unanim că abaterea disciplinară reprezintă acea încălcare, cu vinovăție, a obligațiilor de serviciu sau a normelor de comportare la serviciu, constând într-o acțiune sau omisiune, săvârșită de către o persoană, subiect al unui raport de muncă.
În ceea ce privește răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor, aceasta este una specială și derivă din statutul profesional distinct al acestora, ce prezintă anumite particularități specifice.
Angajarea răspunderii disciplinare este supusă, însă și în cazul magistraților, cerinței îndeplinirii cumulative a condițiilor generale referitoare la faptă, vinovăție și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul produs, iar în ceea ce privește vinovăția, aceasta trebuie constatată în mod cert, pe baza probatoriului administrat în cauză.
Ca atare, numai îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare și inexistența unor cauze de exonerare legitimează angajarea răspunderii în context disciplinar.
În speță, titularul acțiunii disciplinare critică hotărârea prin care secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a respins solicitarea sa de a se stabili săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, de către pârâtului judecător A. și de a se aplica o sancțiune disciplinară magistratului.
Este de necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, judecătorii și procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.
De asemenea, este adevărat că legiuitorul a precizat că reprezintă abatere disciplinară manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu.
Prin raportarea probatoriului administrat la dispozițiile legale anterior menționate, se constată, însă, că, în mod corect, instanța de disciplină a reținut că în sarcina intimatului judecător nu se poate stabili săvârșirea acestei abateri disciplinare.
În contextul examinat, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește latura obiectivă, situațiile factuale expuse, așa cum, în mod just, a reținut instanța de disciplină pe baza probatoriului administrat, nu evidențiază existența unor manifestări comportamentale contrare standardelor de conduită stabilite prin legi și regulamente, în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, din partea pârâtului judecător, care să se circumscrie noțiunii de atitudine nedemnă față de subiecții pasivi enumerați de legiuitor.
Afirmația că s-ar fi ignorat unele dintre probele administrate de către inspectori în faza cercetării disciplinare, precum și unele din probele administrate nemijlocit în fața instanței de disciplină este lipsită de fundament, nefiind detaliate care probe ar fi fost nelegal excluse.
Dimpotrivă, din considerentele hotărârii recurate, rezultă nu numai că nu au fost excluse probe propuse de titularul acțiunii disciplinare, ci dimpotrivă, că Secția pentru judecători a respins cererea intimatului pârât privind excluderea unor probe pretins nelegal administrate, fiind luate în considerare declarațiile martorilor - cadre din penitenciar, în condițiile în care unii dintre aceștia au fost contestați de către pârât, fiind chiar semnatari ai sesizării.
Ca urmare, hotărârea secției este legală și temeinică, nefiind ignorate din punct de vedere probator, niciunul din aspectele invocate de B., iar în motivarea hotărârii au fost analizate detaliat toate probele care au constituit temeiul sesizării disciplinare.
Criticile privind concludența și pertinența probei cu înscrisuri emanând de la martori care nu au fost audiați nemijlocit în cadrul procedurii disciplinare de către inspectorii judiciari sunt nefondate și decurg dintr-o greșită interpretare a dispozițiilor art. 265-268 C. proc. civ.
Pretinsele „mărturii" ale deținuților și a elevului care au semnalat aspectele invocate în sesizarea disciplinară au fost în mod corect înlăturate din probațiune, deoarece nu sunt nici acte nici fapte juridice, și nu pot fi considerate înscrisuri în sensul art. 265 C. proc. civ.
Pentru existența elementului material al laturii obiective a acestei abateri disciplinare, trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții: să existe o manifestare/manifestări ale magistratului de natură a aduce atingere onoarei, probității profesionale ori prestigiului justiției, acestea să fie săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu, să fi avut loc în public sau să fi ajuns la cunoștința publicului, astfel încât, legătura de cauzalitate între aceste manifestări și urmarea produsă să fie neîndoielnică.
Relativ la pretinsa impunere a unor reguli procedurale fără o justificare serioasă și pertinentă, constând în solicitarea unor copii multiple ale unor acte deja aflate în dosarele pe rol (caracterizările deținuților), se reține că potrivit art. 6 din Regulamentul privind organizarea activității judecătorului de supraveghere a privării de libertate aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 89/2014, orice persoană, organizație, autoritate sau instituție este datoare să respecte independența judecătorului de supraveghere a privării de libertate și să pună la dispoziția acestuia documentele și informațiile solicitate.
Din interpretarea acestor dispoziții imperative, rezultă pe de o parte, o obligație pozitivă a conducerii penitenciarului, de a pune la dispoziția judecătorului delegat toate documentele solicitate, iar pe de altă parte, o obligație negativă, aceea de a se abține de la orice manifestare care ar aduce atingere independenței acestuia, cum ar fi condiționarea oferirii documentelor de existența unei justificări prealabile din partea judecătorului.
În consecință, solicitarea de către intimat a copiilor caracterizărilor nu poate fi considerată lipsită de seriozitate și pertinență, așa cum se pretinde de către recurentă, câtă vreme are la bază dispozițiile regulamentare enunțate, care stabilesc că accesul judecătorului la documentele solicitate nu poate fi restrâns sau condiționat, lipsind așadar caracterul ilicit al faptei.
Fiind exercitată în limitele prevăzute de lege, o asemenea conduită a judecătorului nu poate aduce atingere onoarei, probității profesionale sau prestigiului justiției, și nici nu este de natură să creeze unui observator rezonabil, persoană de bună credință, dezinteresată și informată, îndoieli cu privire la integritatea sa profesională.
Cât privește schimbarea intempestivă a dispunerii membrilor comisiei de liberare în sala de ședință, fără a prezenta nicio justificare, așa cum rezultă din probatoriul administrat, corect și complet evaluat de Secția pentru judecători, în perioada supusă cercetării disciplinare a existat o singură situație în care intimatul i-a solicitat unuia din autorii sesizării să se mute de la locul său, în zona în care se afla poziționat deținutul, iar în fața refuzului acestuia, a fost sunat directorul general Administrației Naționale a Penitenciarelor, care i-a ordonat acestuia să se conformeze dispoziției judecătorului delegat.
O asemenea solicitare se circumscrie atribuțiilor conferite judecătorului delegat de prevederile art. 9 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 254/2013, care stabilesc că acesta prezidează ședințele pentru liberare condiționată. Desfășurarea ședințelor comisiei de liberare, deși nu se realizează după modelul ședințelor de judecată (ședința nu este publică, nu se desfășoară cu participarea procurorului și nu se asigura asistența juridică persoanei private de libertate), este supusă normelor de procedură penală care se aplică și în cazul altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală (art. 1 alin. (1) C. proc. pen.), astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 359 C. proc. pen., magistratul putea dispune orice măsuri aprecia necesar pentru buna desfășurare și asigurarea solemnității acestora.
Raportat la prevederile legale menționate, care atestă împrejurarea că aspectele de conduită imputate intimatului sunt conforme atribuțiilor procedurale ce-i reveneau, se constată justețea raționamentului instanței de disciplină privind înlăturarea lor din conținutul material al abaterii disciplinare.
În privința faptei constând în formularea repetată de petiții cu privire la aspecte administrative constatate în derularea activităților din penitenciar precum și cu privire la activitatea directorului și folosirea unor termeni cu înțeles peiorativ, pe de o parte, trebuie remarcat faptul că, în speță, o parte din pretinsele manifestări de natură să aducă atingere onoarei, probității profesionale sau prestigiului justiției au avut loc în scris și nu au ajuns la cunoștința publicului în niciun mod, nu au avut caracter repetat. Pe de altă parte, ele au constituit o modalitate în care intimatul a considerat că își îndeplinește îndatoririle de judecător delegat acesta fiind îndrituit ca, în situația în care constata încălcări ale drepturilor deținuților, să ia anumite măsuri sau să sesizeze organele competente.
Sub acest aspect, greșit susține recurenta că intimatul ar fi formulat memorii în scop șicanatoriu, acestea fiind, în realitate, sesizări ale organelor competente pentru a se lua măsurile care considera magistratul că se impuneau, în limitele atribuțiilor conferite de lege.
Sub acest aspect, se constată că, afirmația, este adevărat, nepotrivită, a magistratului, însă singulară și formulată în acel cadru restrâns, fără a se fi adus vreo jignire respectivei persoane în mod direct și fără să fi fost urmată de alte incidente sau situații similare, nu au semnificația propusă de titularul acțiunii disciplinare.
Este relevant faptul că deficiențele semnalate de intimatul judecător în cuprinsul respectivelor sesizări au fost parțial confirmate, demonstrându-se că nu au constituit simple șicane, ci au fost expresia exercitării atribuțiilor de serviciu, așa cum corect a reținut și instanța de disciplină.
Aceste aspecte sunt dovedite și de Raportul Inspecției Judiciare din luna martie 2013 (aflat la dosar), în care s-a concluzionat că activitatea judecătorului delegat B. a fost foarte bună, nefiind evidențiată nicio greșeală în desfășurarea acesteia. Și din perspectiva comunicării cu directorul penitenciarului, în raport se arată că relația director - judecător delegat este foarte bună.
Pe de altă parte, Raportul oficial al Asociației pentru Apărarea Drepturilor Omului în România Comitetul Helsinki (aflat, de asemenea, la dosar) întocmit în cursul anului 2013, după o vizită de lucru la Penitenciarul Drobeta Turnu-Severin, a evidențiat o riguroasă desfășurare a activității judecătorului delegat.
Nu este lipsit de relevanță faptul că, la solicitările repetate adresate de directorul Penitenciarului Drobeta Turnu-Severin conducerii Curții de Apel Craiova, activitatea judecătorului delegat de la acest penitenciar a fost verificată de către conducerea Curții de Apel Craiova care, în Raportul întocmit în luna iunie, a concluzionat că activitatea acestuia a fost foarte bună, iar, în ceea ce privește comunicarea cu conducerea penitenciarului, s-a reținut că au existat anterior anumite dificultăți în comunicare, care în prezent au fost depășite. Chiar autorul sesizărilor, directorul penitenciarului, la sosirea echipei de judecători de la Curtea de Apel Craiova, a declarat că au existat anterior unele probleme în comunicare, însă de mică importanță, și care, oricum, la data efectuării controlului (iunie 2014), erau deja depășite.
Rezultatul concret al acestor anchete, faptul că s-a concluzionat că aspectele constatate în urma controalelor nu au fost de natură să creeze disfuncționalități majore în activitatea penitenciarului, nu înlătură caracterul legitim al demersurilor judecătorului delegat, care nu avea obligația de a instrumenta sub aspect probator sesizările formulate, acesta fiind atributul organelor ierarhic superioare conducerii penitenciarului, care răspund de efectivitatea anchetei desfășurate.
De asemenea, nu trebuie ignorate, din acest punct de vedere, repetatele condamnări ale României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul condițiilor de detenție și al respectării drepturilor fundamentale ale persoanelor condamnate, în considerentele tuturor hotărârilor pronunțate de Curte în această materie fiind accentuată obligația pozitivă a statului de a realiza o anchetă efectivă. Or inițierea unei asemenea anchete este de neconceput în lipsa unei sesizări din partea judecătorului care supraveghează respectarea drepturilor persoanelor condamnate, nefiind plauzibil ca aceasta să se realizeze la inițiativa conducerii penitenciarului sau a persoanelor condamnate, care se află într-o vădită situație de vulnerabilitate.
Tot fără temei susține autoarea recursului pretinsa nelegală înlăturare a faptei privind nerespectarea dispozițiilor art. 90, 91 alin. (1) lit. a) și b) și art. 92 alin. (1) lit. b) din Regulamentul privind siguranța locurilor de deținere, prin parcarea neregulamentară a autoturismului personal.
Din analiza conținutului dispozițiilor regulamentare menționate, nu se desprinde nicio obligație de natura celei pretins încălcate de intimat. Aceste dispoziții se referă la amenajarea spațiului destinat controlului mijloacelor de transport în sistem ecluză, la atribuțiile șefului de post privind efectuarea controlului mijloacelor de transport, al încărcăturii și documentelor, atât la intrare cât și la ieșire, dar și la obligațiile aceluiași șef de post de a permite accesul numai personalului care are aprobare scrisă, după efectuarea controlului antiterorist și de specialitate.
Niciuna dintre aceste dispoziții nu stabilește în sarcina conducătorului auto vreo obligație de a parca autoturismul într-un anumit loc, astfel încât să se creeze premisa unei eventuale neconformări, iar hotărârea directorului penitenciarului, prin care s-a conferit judecătorului delegat dreptul de acces auto în incintă, nu impune acestuia să utilizeze exclusiv un anumit loc pentru parcare sau să nu parcheze într-un anumit loc.
În atare situație, în absența unei dispoziții regulamentare care să impună o asemenea obligație, nu există faptă ilicită, condiție esențială pentru angajarea oricărei forme de răspundere, astfel că și pentru aceste argumente, fapta imputată intimatului nu poate constitui manifestare de natură a aduce atingere onoarei, probității profesionale a magistratului sau prestigiului justiției.
În ceea ce privește celelalte fapte reținute în sarcina intimatului, constând în folosirea unui limbaj inadecvat față de un elev, apropierea de un deținut, ținerea unor discursuri contradictorii către deținuți cu privire la activitatea directorului și impunerea repetării votului fața de ceilalți membri ai comisiei pentru liberare condiționată, atunci când aceștia nu aveau aceeași opinie cu pârâtul, așa cum legal și temeinic a reținut secția pentru judecători, probele administrate nu dovedesc în mod indubitabil și concordant săvârșirea acestora.
Trebuie adăugat că examinarea tuturor aspectelor concrete ale comportamentului intimatului pârât confirmă soluția instanței de disciplină atât din perspectiva inexistenței laturii obiective, a urmării prejudiciabile, cât și din cea a laturii subiective a abaterii disciplinare în discuție.
Or, așa după cum, pe bună dreptate, a apreciat instanța disciplinară, în speță nu s-a făcut dovada existenței cumulative atât a factorul intelectiv, cât și a celui volitiv care să poată evidenția existența vreunei forme de vinovăție, ca element subiectiv.
Prin urmare, sunt neîntemeiate criticile recurentei A. privind existența cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare în discuție.
Așadar, acțiunea disciplinară a fost corect respinsă în ceea ce privește abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ca urmare a atribuirii de relevanță juridică împrejurărilor de fapt probate necontestat, care înlătură caracterul de abatere disciplinară al faptelor și, ca atare, înlătură temeiul răspunderii disciplinare.
Pentru toate considerentele ce preced și care relevă legalitatea hotărârii atacate, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată (r2), coroborate cu cele ale art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul dedus judecății în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 30/J din 4 noiembrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 10 octombrie 2016.