Decizia civilă nr. 327/2016
Asupra recursului de față constată următoarele:
Prin Decizia nr. 10 din 19 ianuarie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins contestația formulată de A. ca neîntemeiată, cu motivarea că, în ceea ce privește cererea contestatoarei de conexare a Dosarului nr. x/1/2015 aflat pe rolul aceleiași instanțe la cauza de față, această instanță nu este competentă să se pronunțe, deoarece nu sunt întrunite cerințele prevăzute de dispozițiile art. 139 C. proc. civ., având în vedere că cererea de conexare se soluționează de către ultima instanță sesizată în sens cronologic, care se pronunță asupra sa prin încheiere, ce poate fi atacată numai odată cu fondul, iar ultima instanță sesizată în sens cronologic este cea din Dosarul nr. x/1/2015.
Cu privire la încălcarea principiului neretroactivității legii civile, susținerile contestatoarei au fost înlăturate, reținându-se că actul administrativ cu caracter individual emis pentru executarea în concret a legii se aplică retroactiv, respectiv din momentul nașterii dreptului (atunci când în discuție este executarea unui drept), chiar Ordinul nr. 168/2013, favorabil contestatoarei, deși a fost emis la data de 18 iunie 2013, s-a aplicat retroactiv începând cu data promovării efective la Înalta Curte de Casație și Justiție, 15 iunie 2013.
Referitor la presupusul paralelism al Ordinelor nr. 168/2013 și nr. 211/2014, Înalta Curte a respins apărarea contestatoarei, apreciindu-se că aplicarea concomitentă a ordinelor privește chestiuni diferite, fiind astfel evitat paralelismul interzis de art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, iar îndreptarea erorilor de calcul din actele administrative reprezintă o instituție juridică diferită de revocarea sau anularea actelor administrative, starea de fapt justificând emiterea unui nou act administrativ prin care să se stabilească procentul legal de majorare salarială rezultat din dobândirea calității de judecător al Înaltei Curți de Casație și Justiție cu o vechime mai mare de 20 ani.
Pe fondul contestației, s-a învederat că aspectul litigios al cauzei privește cuantumul indemnizației de încadrare cuvenite contestatoarei, judecător cu vechimea în magistratură de 20 ani împlinită la data de 01 septembrie 2012, începând cu data promovării la Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv 15 iunie 2013, având în vedere majorarea pentru vechime în funcție și sporul pentru vechime în muncă.
Cum la data de 15 iunie 2013 contestatoarea a dobândit o singură clasă în plus, diferența de salarizare nu putea fi mai mare de 2,5% și, raportat la obiectul judecății, aplicarea în 2012 și 2013 a unor legi de salarizare speciale (O.U.G. nr. 80/2010 în anul 2012 și O.U.G. nr. 84/2012 în anul 2013) este irelevantă deoarece acestea derogă de la legea-cadru doar în ce privește coeficientul de ierarhizare (element al salarizări nelitigios în prezenta cauză), consecința acestor dispoziții fiind aceea că încadrarea contestatoarei în clasa de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă (inclusiv în ce privește gradația) se face conform dispozițiilor legii-cadru.
Împotriva acestei decizii, contestatoarea A. a formulat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii contestației, astfel cum a fost modificată și precizată, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.
În susținerea motivelor de recurs, s-a arătat că, în mod nelegal, prima instanță a respins cererea de conexare a cauzelor ce formează obiectul Dosarelor nr. x/1/2015 și nr. x/1/2015, întrucât erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 139 C. proc. civ., iar solicitarea de conexare a fost făcută atât în fata instanței învestite cu judecata cauzei înregistrate sub nr. x/1/2015, cât și în fața instanței învestite cu judecata cauzei înregistrate sub nr. x/1/2015, aceasta din urmă având obligația de a dispune înaintarea cauzei pentru a exista posibilitatea discutării cererii.
Un alt motiv de recurs privește faptul că prima instanță nu a răspuns în niciun fel motivului de nelegalitate ce a vizat încălcarea principiilor securității raporturilor juridice și a protecției încrederii legitime, iar înlăturarea susținerilor privind încălcarea principiului neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României contravine jurisprudenței unitare a secției de contencios administrativ, a instanței supreme.
Astfel, deși textul legal se referă expres la „ lege" nu este de conceput că alte acte normative ori actele administrative pot înfrânge un principiu extrem de important al vieții juridice: neretroactivitatea normelor de drept; în considerarea principiilor securității și protecției încrederii legitime, principii fundamentale în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții de la Strasbourg, actele administrative individuale legale, care au creat drepturi în favoarea particularilor, pe care aceștia le-au dobândit cu bună-credință, trebuie considerate irevocabile, aceasta fiind situația primului ordin de salarizare, respectiv Ordinul nr. 168 din 18 iunie 2013, prin care a fost stabilită indemnizația de încadrare brută lunară la data promovării la Înaltei Curții de Casație și Justiție, care beneficiază de prezumțiile de legalitate, veridicitate si autenticitate, care a produs și produce efecte juridice, nefiind anulat ori revocat și la care nu se face nicio referire în cel de-al doilea ordin de salarizare, contestat în cauză.
S-a considerat că este inadmisibil ca, pentru aceeași perioadă de activitate, o persoană să aibă salarii diferite, în baza a două ordine diferite emise de același angajator, ambele ordine fiind în vigoare și beneficiind de prezumția de legalitate, veridicitate și autenticitate, revocarea sau anularea primului ordin nemaiputând fi dispuse.
Totodată, s-a susținut că hotărârea recurată nu conține nicio motivare sub aspectul nelegalității Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 16 din 2 iulie 2015, determinată de invocarea prevederilor art. 256 C. muncii, iar interpretarea dispozițiilor legale în materia salarizării este nelegală, deoarece drepturile salariale trebuia stabilite la nivelul maxim al indemnizației lunare a judecătorilor încadrați la Înalta Curte de Casație și Justiție, care beneficiază de aceeași vechime în funcție și în muncă, începând cu data de 15 iunie 2013.
Prin încheierea din28 noiembrie 2016, în complet de filtru, s-a admis în principiu recursul dedus judecății și s-a acordat termen de judecată a recursului la data de 28 noiembrie 2016.
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.
Critica referitoare la nelegala respingere a trimiterii cererii de conexare nu poate fi primită, deoarece conexitatea este o măsură de administrare a justiției, lăsată la aprecierea instanței, putând fi încuviințată doar în acest scop și spre a evita pericolul unei contrarietăți de hotărâri.
În ceea ce privește susținerile reclamantei cu referire la necesitatea asigurării unui regim salarial care să nu fie diminuat ca urmare a aplicării etapizate a legilor anuale de salarizare, Înalta Curte reține că nu poate fi invocată încălcarea principiilor securității raporturilor juridice și a protecției încrederii legitime.
Sunt avute, astfel, în vedere, considerentele Deciziei nr. 669 din 26 iunie 2012 a Curții Constituționale în care, analizându-se constituționalitatea art. 6 din Legea nr. 285/2010, s-a statuat că „ avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor potrivit acestor gradații se face potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate.”
Or, reclamanta din prezenta cauză nu poate opune un drept câștigat, cât timp acesta a fost stabilit pe baza acelorași legi care au guvernat și ordinul contestat, fiind necesar controlul de legalitate pentru a se verifica dacă aplicarea legii a fost realizată corect prin actul administrativ din litigiul de față.
Un motiv de nelegalitate a ordinului atacat se referă la încălcarea principiului neretroactivității legii și al securității raporturilor juridice, reflectate în prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Principiul neretroactivității legii civile reclamă determinarea legii aplicabile la momentul la care acte sau fapte juridice s-au ivit, s-au săvârșit ori s-au produs, acestea fiind guvernate de legea în vigoare la data ivirii noilor situații juridice.
În situația de față, ambele ordine emise de Înalta Curte de Casație și Justiție (Ordinul nr. 168/2013 și Ordinul nr. 211/2014) sunt guvernate de aceleași legi civile, însă, fără să menționeze explicit, cel de-al doilea ordin îl modifică pe primul în ceea ce privește procentele majorării pentru vechimea în funcție și sporului pentru vechimea în muncă cuvenite judecătorului cu o vechime în funcție mai mare de 20 de ani, începând cu data promovării la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Corectarea adusă prin ordinul contestat poate fi și implicită, fără a fi vorba de un paralelism a două ordine de salarizare și fără a revoca sau anula efectele ordinului inițial, din conținutul notei de calcul în cadrul căreia au fost defalcate sumele care compun cuantumul indemnizației brute, astfel cum aceasta a fost stabilită în aplicarea prevederilor Legii nr. 284/2010, ale Legii nr. 285/2010 și ale celorlalte acte normative incidente în salarizarea unitară a personalului bugetar din anul 2010 până în prezent, reieșind că diferența salarială ce o vatămă pe reclamantă provine din avansarea sa în gradul corespunzător vechimii în funcție, prin împlinirea pragului necesar pentru a trece într-o altă treaptă, la majorarea aferentă vechimii în funcție fiind acordat un procent de 2,5%.
Dispozițiile art. 256 C. muncii au fost avute în vedere de prima instanță la pct. 2.2. din decizia recurată, în cadrul căruia s-a analizat paralelismul celor două ordine, menționându-se expres că repararea pagubei, ca și consecință juridică a corectării greșitei executării a legii, poate fi supusă unor termene sau condiții, a căror analiză depășește obiectul prezentei judecăți, deoarece Ordinul nr. 211/2014 nu a dispus nimic în acest sens.
Cu privire la interpretarea eronată a dispozițiilor legal în materia salarizării, se reține că reîncadrarea reclamantei, potrivit prevederilor art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010, s-a realizat prin raportare la clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din legea - cadru, fiind aplicate corespunzător aceste dispoziții și pentru vechimea în funcție, astfel că se constată corecta stabilire a salariului prin includerea în cuantumul său a majorărilor aferente numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea-cadru.
Potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/2010, ”diferența dintre două clase de salarizare succesive este de 2,5% din salariul de bază, solda/salariul de funcție, indemnizația lunară de încadrare, utilizându-se rotunjirea la a doua zecimală a coeficienților de ierarhizare aferenți claselor de salarizare.”
În consecință, cum la data de 15 iunie 2013 contestatoarea a dobândit o singură clasă în plus, în mod corect, prima instanță a stabilit că diferența de salarizare nu putea fi mai mare de 2,5%, dreptul acesteia decurgând din lege și nu din ordinele anterioare.
În privința plății efective a drepturilor salariale, se reține că dispozițiile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010 opresc aplicarea efectivă a valorii de referință și a coeficienților de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare din anexele Legii cadru nr. 284/2010, devenind astfel aplicabile prevederile art. 2 din Legea nr. 285/2010.
În legătură cu acest text de lege este de observat că a făcut obiectul chestiunii de drept ce a fost dezlegată prin Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 32/2015, noțiunea de funcție similară în raport cu care se face plata drepturilor salariale vizând aceste drepturi acordate unei persoane cu același grad profesional și aceeași tranșă de vechime în muncă și în funcție și care a trecut în aceste tranșe de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010, neputând fi luată în calcul, după acest moment, jurisprudența aferentă anilor 2010-2011 invocată de recurentă în susținerea motivelor de recurs.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte reține că Ordinul nr. 211/2014 a fost emis cu aplicarea corectă a legilor în vigoare la momentul reîncadrării reclamantei pe funcție, astfel că sunt neîntemeiate criticile de nelegalitate aduse actului administrativ contestat în cauză, motiv pentru care recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 10 din 19 ianuarie 2016 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 10 din 19 ianuarie 2016 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 28 noiembrie 2016.