Decizia civilă nr. 342/2016
l. Asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată de recurenta A., constată următoarele:
Prin plângerea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/1/2015, contestatoarea A., judecător în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, a solicitat, în contradictoriu cu intimații Colegiul de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și Înalta Curte de Casație și Justiție, anularea Hotărârii nr. 16 din 2 iulie 2015 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul admiterii contestației formulate și al anulării Ordinului nr. 225 din 29 august 2014, emis de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și a anexelor care îl însoțesc, emiterea unui ordin prin care salarizarea să fie identică salarizării magistraților care au îndeplinit aceleași condiții de vechime în muncă și în funcție la data de 31 decembrie 2010 și care au fost încadrați în gradația 5, clasa 109 (coeficient de ierarhizare 14,63), cu acordarea procentului de 5% începând cu 1 septembrie 2011, pentru vechimea în muncă de 20 ani și de 5% începând cu 01 martie 2014, pentru tranșa de vechime în funcția de judecător de 20 de ani.
În motivare, contestatoarea a arătat, în esență, că, potrivit notei de calcul care însoțește ordinul atacat, procentul acordat atât pentru vechimea în muncă cât și pentru vechimea în funcția de judecător, nu ar fi stabilit conform dispozițiilor legale referitoare la salarizarea personalului din justiție, în procent de 5%, iar data de la care i-a fost acordată clasa anterioară și este calculat procentul pentru vechimea în muncă ar fi greșită, fiind menționat 01 octombrie 2011, în loc de 1 septembrie 2011.
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 412 din 17 februarie 2016, a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de contestatoarea A.
Prima instanță a reținut, în esență, că soluția se impune, în temeiul art. 7 alin. 2 din Anexa VI, cap. VIII din Legea nr. 284/20109 și întrucât Ordinul nr. 225 din 29 august 2014 a fost emis cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie de salarizare, în vigoare la data promovării contestatoarei într-o altă tranșă de vechime în muncă și în funcție, fiind neîntemeiate criticile de nelegalitate aduse Hotărârii nr. 16 din 2 iulie 2015 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Împotriva Deciziei nr. 412 din 17 februarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs contestatoarea judecător A..
Prin recursul formulat, recurenta a invocat și excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 2, art. 4 alin. (2) și (3), art. 6 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 285/2010; art. 2 privind art. 1 alin. (1) și (2), art. 2, art. 4 alin. (2), art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 283/2011, respectiv aceleași dispoziții din O.U.G. nr. 180/2010; art. 1, art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012 aprobată prin art. 1 din Legea nr. 36/2014; art. 1 alin. (1) și (2), art. 6 din O.U.G. nr. 103/2013, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 28/2014; art. 1 alin. (1), (2), art. 5, art. 6 alin. (1), (2) și (3) din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea nr. 71/2015, în raport cu prevederile art. 1 alin. (5), art. 16, art. 41 alin. (4) și art. 11 din Constituția României și ale art. 6 și art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, solicitând sesizarea instanței de contencios constituțional cu soluționarea excepției menționate și suspendarea judecății în prezenta cauză până la pronunțarea deciziei de către Curtea Constituțională.
Examinând condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate, din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin (1), alin (3) și alin (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte constată că cererea este admisibilă.
În acest sens, se reține că excepția a fost invocată de o parte în proces, prevederile normelor pretins neconstituționale sunt în vigoare și au legătură cu obiectul cauzei, iar instanța de contencios constituțional nu a constat anterior că dispozițiile textului în discuție sunt neconstituționale.
Trebuie precizat, în contextul examinat, faptul că parte din dispozițiile legale criticate au format deja obiectul controlului de constituționalitate al Curții Constituționale.
Referitor la dispozițiile art. 2 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Curtea Constituțională s-a pronunțat, de exemplu, prin Decizia nr. 6/2013 și Decizia nr. 150/2014, în sensul respingerii, ca neîntemeiate, a excepțiilor de neconstituționalitate prin care se critica acest text legal.
Jurisprudența instanței de contencios constituțional este tot în sensul constatării constituționalității și în privința prevederilor art. 4 și art. 6 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prin Decizia nr. 669/2012, Decizia nr. 884/2012, Decizia nr. 6/2013, Decizia nr. 854/2015 și Decizia nr. 878/2015 fiind respinse, ca neîntemeiate, excepțiile de neconstituționalitate a acestor norme.
Relativ la ultimul text legal menționat, prin Decizia nr. 166/2013, Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.
De asemenea, prin Decizia nr. 378/2015, instanța de contencios constituțional a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 din Legea nr. 285/2010, ale art. 2 art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 84/2010, precum ale art. 1, 2 și 4 din O.U.G. nr. 84/2012.
Având în vedere jurisprudența constantă a Curții Constituționale în materie și faptul că nu au apărut elemente noi, de natură a infirma raționamentele exprimate în considerentele deciziilor instanței de contencios constituțional, conform art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, opinia Înaltei Curții este în sensul că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.
În consecință, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea instanței de control constituțional cu excepția de neconstituționalitate invocată, în temeiul dispozițiilor art. 29 alin (4) din Legea nr. 47/1992, se va admite cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurenta A.
ll. Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele;
La data de 18 aprilie 2016, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, recursul declarat de A., judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, în contradictoriu cu Înalta Curte de Casație și Justiție și Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, împotriva Deciziei nr. 412 din 17 februarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/1/2015.
Cererea de recurs este motivată în conformitate cu dispozițiile art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recurenta indicând motivele de nelegalitate pe care își întemeiază cererea.
Astfel, în susținerea recursului, magistratul a invocat incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.
Autoarea recursului a susținut, în esență, sub un prim aspect, că sentința atacată ar cuprinde motive contradictorii și sumare cu privire la problemele de drept ivite în cauză.
S-a arătat că, deși instanța de fond ar fi admis faptul că, potrivit art. 4 din Legea nr. 285/2010, salarizarea pe noile funcții și gradații/clase în care a avut loc reîncadrarea, nu se face cu aplicarea valorii de referință și a coeficienților de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzute în anexele la legea-cadru, ulterior, ar fi reținut că, în mod corect, au fost aplicate procentele pentru trecerea într-o tranșă de vechime în muncă și în funcție superioare, deși dispozițiile legale nu prevedeau în acest sens.
Pe de altă parte, reținând faptul că dispozițiile legale ar exprima voința legiuitorului ca, pentru o vechime în muncă și în funcție mai mare să fie aplicat un procent mai mic decât cel prevăzut anterior, prima instanță ar fi pierdut din vedere împrejurarea că pentru judecătorii care au îndeplinit condițiile de vechime în muncă și în funcție după 01 ianuarie 2011, respectiva vechime este mai mică decât a celor care au îndeplinit condițiile anterior acestei date, astfel încât, nu s-ar justifica procentul de 2,5%, față de 5%, cât era prevăzut anterior.
Cât privește trimiterea la Legea nr. 71/2015, mai exact la norma de clarificare prevăzută în art. 5 alin. (1)1 din acest act normativ, precum și la sintagma „nivel de salarizare în plată pentru funcții similare”, nu s-ar justifica interpretarea diferită dată de instanța de fond pentru perioada anterioară datei de 09 aprilie 2015.
Din aceeași perspectivă, s-a menționat că hotărârea recurată nu ar fi analizat în mod concret și în scopul aflării adevărului susținerea privind menționarea greșită a datei la care s-a acordat procentul corespunzător vechimii în muncă nici măcar în raport cu documentația ce a stat la baza ordinului atacat, din care ar rezulta că respectivul procent trebuia stabilit începând cu luna septembrie 2011, iar nu cu luna octombrie 2011.
Consideră recurenta, că, tot astfel, în ceea ce privește al doilea motiv de casare invocat, recursul ar trebui admis și pentru considerente care justifică inclusiv încuviințarea cererii de sesizare a Curții Constituționale.
Cu referire la textele legale aplicabile, la argumentele expuse în plângerea formulată, autoarea recursului a arătat că raționamentul instanței de fond, în sensul că diferența de salarizare pentru judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție, anterior datei de 31 decembrie 2010 și ulterior acestei date, provine din lege, ar fi eronat și că, dimpotrivă, în opinia sa, acest fapt ar proveni din aplicarea greșită a legii.
În acest context, s-a subliniat faptul că norma clarificatoare prevăzută de art. 5 alin. (1)1 din Legea nr. 71/2015 ar confirma voința legiuitorului de a nu se crea discriminare privind salarizarea între categoriile de magistrați ce beneficiază de același nivel de salarizare, respectiv atât cei care îndeplineau aceeași funcție, aceleași condiții de vechime în muncă și în funcție la data de 31 decembrie 2010, cât și cei care au îndeplinit aceste condiții începând cu data de 01 ianuarie 2011. Mai mult, norma menționată ar confirma faptul că prin legile anuale de salarizare pentru anii 2011, 2012, 2013, 2014, 2015, legiuitorul nu ar fi dorit să creeze discriminări în ceea ce privește salarizarea, ci dimpotrivă ar fi urmărit o salarizare unitară a tuturor persoanelor aflate în aceeași situație.
Consideră recurenta că viciul de redactare/lipsa de claritate al/a normelor în materie ar fi generat practică neunitară și, chiar dacă, s-a pronunțat Decizia nr. 32/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în această decizie nu ar fi fost vută în vedere și sintagma „funcție similară”, introdusă de Legea nr. 71/2015, discriminarea nefiind, în opinia sa, înlăturată pentru perioada anterioară datei de 09 aprilie 2015.
Or, ca urmare a necorelării cu legea specificată, chiar Decizia nr. 32/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ar fi generat jurisprudență contrară dispozitivului și considerentelor sale, ceea ce ar justifica pe deplin apelul la instanța de contencios constituțional.
În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, pe fond, admiterea plângerii formulate în cauză, anularea Hotărârii nr. 16/2015 și a Ordinului nr. 225 din 29 august 2014 și emiterea unui nou ordin de salarizare, prin care salarizarea sa să fie identică salarizării magistraților care au îndeplinit aceleași condiții de vechime în muncă și în funcție la data de 31 decembrie 2010 și până la data recunoașterii dreptului, respectiv 9 aprilie 2015.
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed.
Primul motiv de recurs invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 6 C. proc. civ., are în vedere situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Criticile formulate de recurentă din această perspectivă nu pot fi reținute, în privința deciziei pronunțate constatându-se că sunt îndeplinite exigențele unei motivări corespunzătoare.
Examinând modul în care instanța de disciplină a analizat acțiunea dedusă judecății și apărările formulate, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privitoare la expunerea situației de fapt, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, astfel că nu se poate reține o nemotivare a acesteia.
Chiar și aspectele expuse, vizând pretinsa motivare contradictorie sunt contrazise de conținutul hotărârii, în care se regăsesc considerentele de fapt și de drept care susțin soluția primei instanțe, cu referire punctuală la aspectele invocate în apărare, ca și argumentele pentru care acestea au fost respinse, argumentarea fiind, contrar afirmațiilor recurentei, logică și coerentă, precum și în acord cu normele legale incidente.
Este de relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că aspectele reținute au fost analizate în suficientă măsură, dând posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textelor de lege ce reglementează chestiunile supuse examinării în speță.
De asemenea, din conținutul hotărârii, se constată că împrejurările de fapt au fost examinate prin prisma celor rezultate din materialul probator administrat, fiind avute în vedere aspecte esențiale pentru pronunțarea soluției.
În conținutul hotărârii atacate nu se regăsesc argumente contradictorii, care ar putea conduce la concluzia că, pe de o parte, acțiunea ar fi întemeiată și, pe de altă parte, nu ar fi întemeiată, ci, dimpotrivă, motivarea instanței este realizată în acord cu soluția adoptată și cu normele incidente.
Așa cum s-a reținut în jurisprudență, o motivare care conține esența dezlegării raportului juridic dedus judecății se constituie în considerent justificativ al soluției adoptate în cauză.
Pentru ca motivarea să fie corespunzătoare, este suficient ca, din conținutul considerentelor, să rezulte raționamentul logico-juridic care fundamentează soluția adoptată; or, în cauză, în mod evident, motivarea conține esența dezlegării raportului juridic dedus judecății.
Ca urmare, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârii atacate, cu legea.
Nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 8 C. proc. civ., considerentele expuse în recurs nefiind de natură a conduce la admiterea acestei căi de atac.
Din această perspectivă, analizându-se susținerile formulate de recurentă, prin care se reiterează, practic, apărările expuse și cu ocazia judecății în fond, se reține că nu subzistă în cauză criticile de pretinsă nelegalitate invocate, subsumate acestui motiv de recurs.
În mod nefondat se susține de către recurentă că discriminarea și greșita stabilire a salariului nu ar rezulta din lege, ci din aplicarea greșită a acesteia.
În speță, însă, calculul drepturilor salariale ale recurentei s-a realizat în mod corect, raportat la dispozițiile Legii nr. 285/2010, neputându-se constata o încălcare a principiului nediscriminării și egalității de tratament, deoarece personalul nou încadrat și personalul promovat sunt categorii supuse unor reglementări legale diferite, astfel încât se află în situații juridice diferite.
Astfel, ca urmare a intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, pentru anul 2010, drepturile salariale ale unui judecător de instanță supremă au fost stabilite în conformitate cu dispozițiile acestei legi, ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar și cele ale Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Ca atare, pentru judecătorii instanței supreme, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) Anexa VI din Legea nr. 330/2009, începând cu 1 ianuarie 2010, sporul de vechime a fost inclus în indemnizația de încadrare brută lunară.
Judecătorii care au împlinit vechimea în muncă necesară pentru obținerea sporului de vechime corespunzător, anterior abrogării Legii nr. 330/2009, obțineau sporuri care creșteau cu 5% la împlinirea tranșei următoare de vechime.
Prin Legea nr. 284/2010, care a înlocuit Legea nr. 330/2009 în privința reglementării salarizării unitare a personalului plătit din fonduri publice, a fost instituit un nou sistem de salarizare, care include și o viziune nouă și diferită a legiuitorului asupra modului de stabilire a drepturilor de natură salarială prin raportare la vechimea în muncă dobândită de o persoană.
Astfel, potrivit art. 11 alin. (2) - (5) din Legea nr. 284/2010, clasele de salarizare și coeficienții prevăzuți în anexe pentru funcțiile de execuție corespund nivelului minim al fiecărei funcții, la care se adaugă 5 gradații corespunzătoare tranșelor de vechime în muncă.
Odată cu adoptarea Legii cadru nr. 284/2010, viziunea legiuitorului s-a schimbat în ceea ce privește modul de recompensare a vechimii în muncă, astfel încât - dacă anterior înaintarea în tranșele de vechime atrăgea o creștere procentuală egală pentru fiecare tranșă în parte (egală cu aplicarea unui procent unic de 5% fiecărei tranșe de vechime), cu cât vechimea în muncă era mai mare, cu atât și procentul corespunzător sporului de vechime devenind mai mare - după data de 1 ianuarie 2011, recompensarea vechimii în muncă se face diferit, prin aplicarea unui procent ce variază între 7,5% pentru prima tranșă de vechime și 2,5% pentru ultimele două tranșe. Astfel, într-o modalitate total diferită decât cea anterioară, la acel moment, cu cât vechimea în muncă era mai mare, cu atât procentul aplicabil sporului aferent acestei vechimi, era mai mic.
Împrejurarea că, între persoanele care au îndeplinit aceleași condiții de vechime în muncă și/sau în funcție până la data de 31 decembrie 2010 și cele care le-au îndeplinit ulterior acestei date, au apărut diferențe salariale, se datorează faptului că legea nouă nu poate aduce atingere drepturilor câștigate, astfel încât, ceea ce s-a dobândit ca urmare a schimbării tranșelor de vechime în anii anteriori rămâne câștigat, potrivit principiului constituțional al neretroactivității legii civile noi.
Prin urmare, în mod legal, s-a constatat inexistența unei discriminări între magistrații care beneficiază de recunoașterea unei noi tranșe de vechime în muncă sau funcție începând cu data de 01 ianuarie 2011, comparativ cu magistrații care au îndeplinit condiția de vechime în muncă până la data de 31 decembrie 2010, în sensul că, pentru cei care anterior au trecut de la gradația 3 la 4 sau de la gradația 4 la 5, creșterea era de 5%, iar pentru cei care au atins tranșele de vechime corespunzătoare acelorași gradații ulterior datei de 01 ianuarie 2011, creșterea este de doar 2,5%.
În contextul examinat, sunt de menționat relevanța și pertinența motivației cuprinse în Decizia Curții Constituționale nr. 669 din 26 iunie 2012, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 559 din 8 august 2012, prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice. Instanța de contencios constituțional a statuat în sensul că avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor potrivit acestor gradații se fac potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate. Cu același prilej, Curtea a arătat că legiuitorul poate interveni oricând, din rațiuni ce țin de politica economico-financiară a statului, cu reglementarea unor dispoziții noi în ceea ce privește criteriile de avansare si metodologia de calcul al indemnizațiilor obținute în urma avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme având același obiect, pe care le abrogă.
În același timp, Curtea Constituțională a constatat că principiul egalității în drepturi impune ca la aceleași situații juridice să se aplice același regim, iar la situații juridice diferite tratamentul juridic să fie diferențiat. Or, în cazul de față, ne aflăm în prezența unor situații juridice diferite, prin raportare la momentul acordării unor clase de salarizare succesive celei deținute pentru funcția respectivă, cărora li se aplică două acte normative diferite, respectiv Legea-cadru nr. 330/2009, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, și Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice. Astfel, nu poate fi reținută nici încălcarea dispozițiilor art. 20 din Constituție, cu referire la prevederile art. 23 pct. 3 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Noile dispoziții legale au devenit aplicabile începând cu data de 1 ianuarie 2011, astfel încât întreg personalul instanței supreme încadrat în această instituție până la data de 31 decembrie 2010, aflat sub incidența prevederilor cuprinse în Anexa nr. VI a Legii-cadru nr. 284/2010, care ulterior acestei date a trecut în altă tranșă de vechime (între care se numără și recurenta) a beneficiat de aplicarea procentelor stabilite potrivit regulilor statuate prin intermediul dispozițiilor art. 10 și art. 11 din Legea nr. 284/2010 raportate la art. 6 din Legea nr. 285/2011.
Nu se poate reține că recurenta ar fi fost discriminată față de colegii săi, care au îndeplinit condițiile de vechime la 31 decembrie 2010, deoarece dispozițiile art. 6 din Legea nr. 285/2010 cu privire la salarizarea persoanelor cărora li se modifică gradația sau vechimea în funcție în anul 2011 exclud aplicarea dispozițiilor art. 2 din același act normativ, potrivit cărora, în anul 2011 pentru personalul nou încadrat pe funcții, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, precum și pentru personalul promovat în funcții sau grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din instituția/ autoritatea publică în care acesta este încadrat.
Nu în ultimul rând, trebuie menționat că, prin Decizia nr. 32 din 19 octombrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că: „În raport de prevederile art. 7 din Legea-cadru nr. 284/2010, ce stabilesc aplicarea etapizată a dispozițiilor sale și de cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, care opresc aplicarea efectivă a valorii de referință și a coeficienților de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare din anexele Legii-cadru nr. 284/2010, ținând seama și de prevederile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010, se va face distincție între reîncadrare, potrivit Legii-cadru de salarizare și plata efectivă a drepturilor salariale.
Plata efectivă a drepturilor salariale urmează a se efectua potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010 prin raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcția similară, respectiv prin raportare la drepturile salariale acordate unei persoane cu același grad profesional și aceeași tranșă de vechime în muncă și în funcție și care a trecut în aceste tranșe de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010”.
Soluția astfel pronunțată, în deplină concordanță cu modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, al primei instanțe, este de natură a confirma - și din această perspectivă - legalitatea hotărârii recurate.
Așa fiind, se constată că motivele de casare invocate, prin toate argumentele expuse, nu sunt incidente și că recursul promovat în cauză este nefondat.
În concluzie, față de toate considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurenta A.
Sesizează Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 2, art. 4 alin. (2) și (3), art. 6 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 285/2010; art. 2 privind art. 1 alin. (1) și (2), art. 2, art. 4 alin. (2), art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 283/2011, respectiv aceleași dispoziții din O.U.G. nr. 180/2010; art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012 aprobată prin art. 1 din Legea nr. 36/2014; art. 1 alin. (1) și (2), art. 6 din O.U.G. nr. 103/2013, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 28/2014; art. 1 alin. (1) și (2), art. 5, art. 6 alin. (1), (2) și (3) din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea nr. 71/2015.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 412 din 17 februarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/1/2015.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 5 decembrie 2016.