Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Decizia nr. 37/2015

Asupra recursurilor de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

La data de 6 octombrie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, Dosarul nr. x/1/2014, având ca obiect recursurile declarate de Inspecția Judiciară împotriva Hotărârii nr. 7/P din 7 iulie 2014 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară, precum și de A. și B. împotriva aceleiași hotărâri și a încheierii din 22 aprilie 2014, pronunțate în Dosarul nr. x1/P/2014.

I. Recursul titularului acțiunii disciplinare.

În susținerea recursului, Inspecția Judiciară a invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, autoarea recursului a susținut, în esență, că hotărârea ar cuprinde motive contradictorii, prin aceea că, deși temeiurile care au fost reținute de instanța de disciplină în motivarea măsurii de suspendare din funcție a procurorului A., dispuse în temeiul art. 52 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 317/2004, au fost determinate de aceeași situație de fapt, reținută odată cu soluționarea fondului cauzei, la pronunțarea hotărârii, s-a avut în vedere o sancțiune care implică, totuși, exercitarea funcției în viitor.

De asemenea, s-a menționat că, referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, reținută în sarcina procurorului A., cu ocazia instrumentării Dosarului nr. x2/1/2012, instanța de disciplină nu s-ar fi pronunțat.

Sub un alt aspect, titularul acțiunii disciplinare consideră că hotărârea este criticabilă, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, cu referire la dispozițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, raportat la cele ale art. 216, ale art. 218 și ale art. 145 și următoarele din vechiul C. proc. pen. și la faptele imputate din această perspectivă procurorului A.

S-a menționat că, în raport cu prevederile legale menționate, era obligația procurorului să supravegheze eficient cauzele aflate în lucru la organul de poliție și să controleze activitatea lucrătorului de poliție, iar nu obligația polițistului să-l informeze pe procuror. Ca atare, cu ocazia instrumentării Dosarului nr. x3/P/2012, faptele expuse în acțiunea disciplinară ar întruni elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, procurorul A. exercitându-și, în opinia recurentei, atribuțiile cu rea-credință și gravă neglijență.

II. Recursul declarat de pârâții procurori A. și B.

Recurenții și-au structurat motivele în mod distinct în ceea ce privește, pe de o parte, încheierea din 22 aprilie 2014, iar, pe de altă parte, Hotărârea nr. 7 din 7 iulie și au argumentat nuanțat considerentele ample menționate în dezvoltarea acestor motive de recurs, criticile formulate fiind, în marea lor majoritate, comune și vizând atât nelegalitatea, cât și netemeinicia hotărârilor atacate.

Astfel, în cadrul excepțiilor și motivelor de casare, invocate de procurorii pârâți, s-au susținut, în esență, următoarele:

 1. Referitor la încheierea de ședință din data de 22 aprilie 2014.

Aspectele de nelegalitate

A) Pe cale de excepție și subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 1 C. proc. civ., recurenții au învederat, cu referire și la dispozițiile Legii nr. 317/2004 și ale Regulamentului de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, o pretinsă nelegală compunere a instanței de disciplină care a pronunțat încheierea atacată, în opinia recurenților, încheierea nefiind pronunțată și semnată de toți judecătorii (membrii) Secției cu respectarea cerințelor legale în materie și a principiului continuității.

B) Încheierea nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază dispoziția de suspendare provizorie din funcție, nefiind aduse la cunoștința recurenților considerentele de fapt ce au stat la baza adoptării acestei măsuri, astfel că aceasta ar fi supusă casării în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

C) Ar fi fost încălcate principii fundamentale consacrate de Constituție și legi organice: accesul liber la justiție, dreptul la apărare, la exercitarea căilor de atac, încălcarea dreptului la un proces echitabil, astfel încât instanța de disciplină ar fi săvârșit „exces de putere”, existând, ca atare, cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

D) Secția pentru procurori ar fi încălcat și aplicat greșit normele de drept material invocate, instanța de disciplină invocând dispozițiile art. 52 alin. (1) teza a II- a din Legea nr. 317/2004, pe care le-ar fi încălcat în litera și spiritul lor, le-ar fi aplicat greșit, dându-le o interpretare eronată, subzistând astfel cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aspecte de netemeinicie

Cu referire punctuală la aspecte concrete invocate drept temei de fapt pentru fiecare procuror recurent de către Inspecția Judiciară și de instanța de disciplină în susținerea solicitării de încuviințare și, respectiv, a adoptării măsurii suspendării provizorie din funcție, recurenții magistrați au arătat, fiecare la rândul său, în esență, că:

- Inspecția Judiciară nu ar fi precizat explicit și nu ar fi dovedit în ce a constat conduita contrară legii și modalitatea concretă în care s-ar aduce atingere gravă prestigiului justiției ori imparțialității procedurii în fața Secției, iar instanța nu ar fi verificat împrejurările invocate;

 - pretinsele referiri constante și „obsesive” la statutul marital al celor doi procurori ar crea aparența unei răspunderi solidare, condiționată și bazată pe acest statut, în scopul sporirii artificiale a gravității presupuselor fapte;

 - măsura astfel solicitată și dispusă ar avea un caracter „punitiv și revanșard” vizând atât cariera fiecărui magistrat, cât și statutul familial și viața personală, fiind de natură a încălca prezumția de nevinovăție;

- s-ar fi prefigurat, astfel, soluția adoptată pe fondul cauzei, de, „condamnare” disciplinară;

- recurenților li s-ar imputa fapte inexistente și fapte care nu au făcut obiectul cercetării prealabile, încălcându-se și principiul egalității de tratament al părților litigante;

- adoptarea măsurii ar crea premisele unui tratament sancționator mult mai aspru decât sancțiunea în sine;

- s-ar fi pus în discuție soluții, acte, măsuri adoptate de procurori în instrumentarea cauzelor penale, precum și raționamentul-logico juridic al magistratului, prin raportare la norme de drept aplicabile;

- formalismul considerentelor expuse în motivarea încheierii și dispunerea suspendării anterior dezbaterii fondului și probatoriului dosarului ar releva lipsa de imparțialitate și independență a instanței de disciplină, inechitatea procedurii;

- măsura ar fi discriminatorie în raport cu magistrații cărora li s-a aplicat sancțiunea disciplinară prevăzută de art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004.

În acest context, recurenții procurori au solicitat să se constate caracterul suspensiv al recursului, iar în condițiile în care legiuitorul național nu a prevăzut expres caracterul suspensiv al măsurii dispuse în baza art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, prin examinarea recursului, pe calea excepției de neconstituționalitate au cerut să se facă aplicarea directă a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și să se înlăture aplicarea oricărei norme interne contrare ce ar determina prelungirea efectului suspendării provizorie din funcție, peste momentul declarării recursului.

2. Referitor la Hotărârea nr. 7/P din 7 iulie 2014, recurenții au formulat, în primul rând, o serie de critici comune de nelegalitate și netemeinicie, adăugând, fiecare în parte, critici și argumente vizând abaterile disciplinare ce le-au fost imputate fiecăruia.

Astfel, în cadrul motivelor de casare comune, s-au susținut, în esență, următoarele:

2.1. Instanța de disciplină nu ar fi fost legal alcătuită, fiind încălcate dispozițiile legale privind numărul membrilor completului de judecată al Secției pentru procurori, astfel că hotărârea ar fi supusă casării, conform art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Din perspectiva aceluiași motiv de nelegalitate, s-a învederat încălcarea principiului continuității completului, cu referire concretă la componența diferită a completului la diverse termene de judecată acordate în cauză, schimbarea nemotivată a compunerii completului fiind de natură a crea, în opinia magistraților suspiciune cu privire la imparțialitatea instanței.

2.2. Ar fi incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin nesocotirea și aplicarea greșită de către Secția pentru judecători a normelor juridice incidente din Legea nr. 317/2004, dar și prin încălcarea în litera și spiritul lor a dispozițiilor și principiilor prevăzute de art. 46 alin. (2), art. 64 alin. (2) și art. 67 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, art. 12 alin. (2) din Regulamentul privind efectuarea lucrărilor de inspecție judiciară, a principiilor fundamentale enunțate de art. 6 și art. 7 din regulamentul menționat.

Sub acest aspect, recurenții procurori au menționat, în esență, că:

- prin verificările efectuate de Inspecția Judiciară, exercitarea acțiunii disciplinare și controlul Consiliului Superior al Magistraturii în cauză, în cadrul cărora s-ar fi pus în discuție soluții/măsurii adoptate de procurori s-ar fi săvârșit o imixtiune și ingerință în activitatea profesională și s-ar fi încălcat principiul independenței judecătorilor și procurorilor;

- au fost încălcate principiul imparțialității și al independenței inspectorilor judiciari, hotărârea instanței de disciplină preluând în întregime argumentația Inspecției Judiciare și stabilind ca situație premisă, statutul marital al recurenților magistrați, situație de fapt ce nu are legătură cu obiectul dedus judecății;

- s-au încălcat normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție, nesocotindu-se dispozițiile privind repartizarea aleatorie și conexarea lucrărilor, prin sesizări din oficiu repetate și conexări repetate, fără a li se aduce la cunoștință aspectele semnalate, tematica respectivelor controale și rezultatul verificărilor, cu încălcarea dreptului la apărare.

2.3. S-a invocat și incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care ar consta, în esență, în încălcarea prevederilor art. 397 alin. (1) teza I și ale art. 425 alin. (1) lit. b) și c) C. proc. civ., în sensul că instanța de disciplină ar fi omis să se pronunțe asupra unor cereri deduse judecății, atât în privința unor pretinse fapte ale procurorului A., cât și ale procurorului B.;

- încălcarea dispozițiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, în sensul că, pentru anumite fapte reținute ca abateri disciplinare atât în sarcina unui recurent pârât, cât și în sarcina celuilalt, ar fi intervenit prescripția dreptului la acțiune;

- încălcarea normelor privind audierea martorilor, respectiv a celor privind admisibilitatea probei cu martori și interdicția ascultării persoanelor aflate în dușmănie sau în legături de interese cu părțile litigante, norme prevăzute de art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., în sensul că instanța de disciplină ar fi dat valență probatorie unor martori care ar avea „relație de interese” cu titularul acțiunii disciplinare, s-ar afla în relație de dușmănie, dovedită, cu magistrații recurenți sau care aveau calitatea de suspect/inculpat în anumite dosare instrumentate de aceștia;

- încălcarea normelor de procedură privind efectuarea verificărilor/cercetărilor disciplinare și sesizarea Secției pentru procurori, în cazul fiecărei recurent procuror în parte, cu consecința încălcării dreptului lor la apărare;

2.4. Recurenții au mai susținut, cu referire punctuală la aspecte concrete reținute în hotărâre, că ar fi incident și cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât hotărârea ar cuprinde motive ce nu ar rezulta din administrarea probatoriului cauzei sau motive contradictorii, astfel încât, respectiva hotărâre nu ar îndeplini cerința implicită de suficientă claritate pentru părțile litigante, impusă de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Mai mult, autorii acestui recurs au susținut, exemplificând cu pasaje din motivare, că hotărârea supusă cauzei în speță ar cuprinde o multitudine de argumentații eronate sau „ilogice”.

3. Din perspectiva abaterilor disciplinare reținute în sarcina sa, recurenta A. a formulat în plus următoarele critici referitor la hotărârea Secției pentru procurori:

a) Referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, în legătură cu lucrarea nr. 279/III-6/2013 (revizuire) s-a susținut, în esență, că nu ar fi întrunite elementele constitutive, întrucât, sub aspectul laturii obiective, în cuprinsul referatului, ar fi fost prezentate aspecte lipsite de suport probator, fapte și împrejurări ce ar fi fost dovedite ca nereale;

- sub aspectul laturii subiective, nu s-ar fi stabilit, cu suport în plan probator, în ce a constat pretinsa „atitudine părtinitoare” ce i-a fost imputată, neputându-se stabili reaua-credință a procurorului pe baza modului în care procurorul a apreciat și aplicat norma de drept, raportat la cercetările efectuate, în urma propriului raționament logico-juridic;

- nu s-a precizat norma de drept material sau procesual, pretins încălcată cu știință;

- nu s-a precizat sau probat vătămarea drepturilor și intereselor procesuale ale celorlalte părți din dosar și nici faptul că ar fi urmărit să cauzeze respectiva vătămare.

b) Referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, în legătură cu Dosarele nr. x4/P/2012 și nr. x5/P/2012.

Sub un prim aspect, relativ la Dosarul nr. x4/P/2012, față de data întocmirii procesului-verbal de sesizare din oficiu 9 februarie 2014 și a confirmării începerii urmăririi penale 27 februarie 2012, reținute ca acte materiale din perspectiva laturii obiective, în raport cu art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată și cu data sesizării instanței de disciplină - 17 martie 2014, s-a invocat prescripția dreptului la acțiune.

Relativ la latura obiectivă, s-a arătat că nu s-au precizat normele de drept presupus a fi fost încălcate cu știință și nici vătămarea părților nu ar fi fost dovedită ori măcar invocată, starea de fapt neevidențiind, în opinia recurentei, încălcarea obligațiilor specifice funcției sale sau a normelor de procedură penală.

În atare situație, nu s-ar putea regăsi nici forma de vinovăție cerută de lege și nici vreo vătămare gravă a drepturilor și intereselor părților.

Cât privește soluția dată în Dosarul de urmărire penală nr. x5/P/2012, aceasta nu ar putea fi cenzurată, în opinia recurentului, în context disciplinar, ci numai în cadrul și limitele controlului ierarhic sau de către instanța de judecată, dosarul aflându-se în curs de judecată pe rolul Judecătoriei Bicaz.

c) Referitor la exercitarea funcției cu rea-credință în legătură cu activitatea sa de participare în ședințe de judecată, referitor la Dosarul nr. x6/188/2013 al Judecătoriei Bicaz, s-a invocat principiul reglementat de art. 67 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și imixtiunea Consiliului Superior al Magistraturii, prin Inspecția Judiciară, inclusiv în activitatea instanței de judecată.

Sub acest aspect, s-a arătat că solicitarea sa de a se anexa acte de urmărire penală efectuate în Dosarul nr. x5/P/2011, ca și cea de atașare a Dosarului de urmărire penală nr. x4/P/2012, apreciate de instanța de judecată ca legale și temeinice și, prin urmare încuviințate, constituie conduită în exercitarea atribuțiilor de serviciu în sensul textului legal menționat.

Pe de altă parte, s-a subliniat că „învinuirea” s-ar fi bazat pe o situație de fapt nereală, interpretată eronat, atât de către titularul acțiunii disciplinare, cât și de către instanța de disciplină și pe o apreciere subiectivă, lipsită de suport probator, în privința pretinsei sale lipse de imparțialitate.

Nu ar fi fost dovedite, relativ la această situație de fapt, nici pretinsa rea-credință nici vătămarea drepturilor și intereselor părților și nici raportul de cauzalitate între conduita magistratului și presupusa consecință vătămătoare.

4. Recurentul pârât B. a formulat în plus următoarele critici:

a) Referitor la abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, recurentul a invocat, în esență, nelegalitatea hotărârii din perspectiva încălcării normelor procedurale ce reglementează cauzele disciplinare, în sensul neregularității actului de sesizare, consecința, fiind, în opinia sa, inadmisibilitatea acțiunii disciplinare; precum și din perspectiva neîntrunirii elementelor constitutive ale acestei abateri.

În privința laturii obiective, magistratul a susținut că cele 3 declarații de abținere pe care le-a formulat în Dosarul nr. x7/P/2012 ar fi fost formulate justificat, fiind întemeiate în fapt și în drept și argumentate în baza unor situații/împrejurări noi, iar prin formularea lor, nu ar fi urmărit tergiversarea soluționării respectivei cauze, ci doar respectarea garanțiilor conferite părților litigante de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. Consideră recurentul că respectivele cereri au fost motivate de faptul că s-ar fi creat o presiune asupra sa, ca procuror de caz, de natură a împiedica normala efectuare a urmăririi penale, iar imparțialitatea sa ar fi fost știrbită datorită împrejurărilor concrete ale cauzei.

Prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la art. 397 alin. (1) teza 1 și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., s-a invocat nelegalitatea și netemeinicia hotărârii, motivat de faptul că Secția pentru procurori nu s-ar fi pronunțat asupra unei cereri deduse judecății, respectiv asupra Referatului nr. x7/P/2012 din 3 octombrie 2013, cu propunerea de preluare a dosarului penal de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț, întocmit în conformitate cu art. 209 alin. (4) C. proc. pen. de la 1968.

Cât privește latura subiectivă, s-a învederat lipsa intenției directe, ca formă de vinovăție, din examinarea cererilor de abținere și a referatului de preluare, întocmite în același dosar, rezultând că nu a urmărit tergiversarea soluționării dosarului.

Nu ar exista, în opinia procurorului B., nici consecința periculoasă prevăzută de textul legal incriminator, vizând tergiversarea judecății, dat fiind că cererile și referatul în discuție s-au formulat în cursul urmăririi penale, iar nu în faza judecății.

Instanța de disciplină nu ar fi interpretat în mod corect probatoriul, care ar demonstra că întârzierea soluționării cauzei a fost determinată de motive obiective, neexistând, prin urmare, nici consecința tergiversării soluționării cauzei sau a nesoluționării într-un termen rezonabil.

Consideră magistratul recurent că tergiversarea soluționării cauzei a fost săvârșită de prim-procurorul C., care a „rătăcit” a treia declarație a sa de abținere și a soluționat-o după circa 2 luni.

b) Referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004, republicată, recurentul a susținut că nu ar fi întrunite elementele constitutive ale acestei abateri.

Sub aspectul laturii obiective, s-a menționat, în esență, cu referire punctuală la prevederile normative incidente, că s-ar fi respectat aceste norme și că, nici Inspecția Judiciară și nici Secția pentru procurori nu ar fi probat că el ar fi săvârșit o acțiune constând în nerespectarea confidențialității lucrării având un astfel de caracter ori că informația deținută de documentul clasificat, care a ajuns în posesia sa, ar fi fost compromisă din propria-i culpă.

Astfel, din probele administrate și apărarea sa „organizată”, ar rezulta că, în exercitarea atribuțiilor specifice, procurorul B. ar fi înștiințat de îndată Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău pentru a dispune în timp util măsuri privitoare la documentul clasificat și ar fi asigurat securitatea informațiilor clasificate.

Apreciază recurentul că, față de concluziile comisiei de cercetare a incidentului de securitate pe care l-a semnalat, de declarațiile mincinoase ale prim-procurorului C. și ale grefierului șef D., cu care se află în stare de dușmănie, ca și față de celelalte aspecte invocate în apărare, ar fi evident că nu a săvârșit fapta ce-i este imputată și că, prin exercitarea acțiunii disciplinare, s-ar urmări exonerarea de răspundere a persoanelor responsabile de încălcarea legii referitoare la informațiile clasificate.

Din punctul de vedere al laturii subiective, recurentul procuror a arătat că cele expuse referitor la latura obiectivă și probatoriul administrat ar releva buna sa credință în respectarea dispozițiilor legale și regulamentare în materie, lipsa intenției directe, ca formă de vinovăție, fiind demonstrată de constatările din cuprinsul Procesului-verbal de cercetare a incidentului de securitate nr. 812/I-3/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bicaz și Rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău nr. x8/P/2013 din 27 ianuarie 2014.

Tot astfel, consideră magistratul că nelegalitatea și temeinicia hotărârii ar rezulta și din interpretarea greșită a probelor administrate.

c) Referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, sub un prim aspect, în privința faptei reținute în legătură cu semnarea în nume propriu a adresei din 24 ianuarie 2012, emise în instrumentarea Dosarului penal nr. x9/P/2011, cu referire la art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 și la art. 27 alin. (5) din Regulamentul aprobat prin hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012, recurentul a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune.

 Tot în acest context, s-a susținut nelegalitatea și netemeinicia hotărârii, prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la art. 397 alin. (1) teza I și la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cu motivarea că instanța de disciplină nu s-ar fi pronunțat asupra unei cereri deduse judecății de către Inspecția Judiciară, respectiv asupra celei privind emiterea și semnarea unei a cincea adrese emise în Dosarul nr. x9/P/2012, iar cu privire la celelalte patru reținute, nu s-ar fi specificat detaliile de identificare.

Consideră recurentul că, privitor la aceeași abatere este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu referire și la art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât hotărârea ar cuprinde motive ce nu ar rezulta din probatoriul cauzei sau ar cuprinde motive contradictorii.

Tot astfel, hotărârea Secției pentru procurori ar fi criticabilă sub aspectul nelegalității și netemeiniciei, din perspectiva neîntrunirii elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, sub aspectul laturii obiective și al laturii subiective.

Sub aspectul laturii obiective, s-a susținut, în esență, că fapta dedusă judecății nu a fost lămurită sub toate aspectele ei și că, în raport cu prevederile art. 442 alin. (1) și art. 443 C. proc. civ.; ale art. 163, art. 112 și art. 121 alin. (3) din Regulamentul de Ordine Interioară al Parchetelor; ale art. 2 din Ordinul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bicaz nr. 4/2012; ale art. 21 din Ordinul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bicaz nr. 1/2012 și ale art. 4 din Ordinul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bicaz nr. 9/2012, nu ar exista o acțiune de nesocotire a dispozițiilor conducătorului parchetului, de eludare a controlului ierarhic ori de nerespectare a obligațiilor profesionale de natură administrativă.

În acest sens, recurentul a arătat că cele 4 adrese în discuție au fost semnate în nume propriu, ca procuror de caz, iar nu în numele și pentru prim-procurorul unității de parchet, împrejurarea că, ulterior, această corespondență a fost expediată destinatarului fără a fi fost contrasemnată de prim-procuror neputându-i fi imputată, întrucât această atribuție i-ar fi revenit unei alte persoane, respectiv grefierului șef.

Cât privește Adresa nr. x9/P/2012 din data de 5 iunie 2012, s-a solicitat verificarea și reevaluarea lucrării nr. 331/IJ/218/SIJ/2012 și s-a menționat că nici pentru emiterea acesteia nu-i poate fi angajată răspunderea disciplinară.

În privința laturii subiective, nu ar subzista forma de vinovăție a intenției directe, dat fiind că nerespectarea dispozițiilor administrative ar fi imputabilă grefierului șef.

Nici în privința faptei vizând Dosarul nr. x10/P/2012, în opinia recurentului, nu ar fi întrunite elementele constitutive ale acestei abateri disciplinare.

Probele administrate ar releva, în esență, faptul că, în plan obiectiv, procurorul B. nu a realizat acțiunea de eludare a controlului ierarhic întrucât adresa din 10 iulie 2013 a fost expediată de către prim-procuror, însoțită de adresa acestuia, din 12 iulie 2013, sub semnătura și titulatura funcției acestuia. De asemenea, ar releva împrejurarea că respectiva adresă nu a fost expediată de procurorul B., conform Borderoului de recomandate, acea corespondență fiind expediată de grefierul șef la 25 iulie 2013, dată la care recurentul se afla în concediu legal de odihnă.

Nelegalitatea hotărârii ar rezulta și din motivarea contradictorie, din care ar reieși că recurentului nu-i incumba obligația de a supune corespondența emisă în cele două dosare spre semnare și contrasemnare prim-procurorului.

Raportat la inexistența acțiunilor neconforme cu legea, imputate, nu ar subzista nici vinovăția, ca element al laturii subiective.

d) Referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, republicată, în legătură cu motivarea rezoluției din data de 11 iulie 2013, înregistrată sub nr. 235/II-1/2013, s-a susținut, în primul rând, excepția neregularității actului de sesizare a Secției pentru procurori. S-a învederat inadmisibilitatea acțiunii disciplinare, întrucât controlul exercitat de Inspecția Judiciară ar fi vizat, în fapt și ar fi pus în discuție măsuri/soluții pe care le-a adoptat în calitate de procuror în cursul urmăririi penale, cu toate că măsura/soluția procurorului pârât fusese verificată în cadrul și limitele date de controlul ierarhic, fiind exceptată de la controlul administrativ.

Nelegalitatea și netemeinicia hotărârii ar rezulta și în acest caz, din neîntrunirea elementelor constitutive ale acestei abateri disciplinare.

Sub aspectul neîntrunirii conținutului constitutiv al abaterii, nu ar subzista „consecința periculoasă”, constând în „afectarea prestigiului justiției sau demnitatea funcției”, întrucât, în considerentele hotărârii atacate, chiar instanța de disciplină a reținut că „nu întreaga motivare a soluției este vădit contrară raționamentului juridic”, rezultând că soluția recurentului ar fi conformă cu o situație de fapt rezultată din probele administrate.

Nu ar exista vinovăție și nici respectiva „consecință periculoasă” și pentru motivul că soluția recurentului a fost adoptată într-o fază nepublică a procesului penal și nu a produs consecințe, deoarece a fost desființată în cadrul controlului ierarhic.

e) Sub aspectul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, în legătură cu Dosarul nr. x9/P/2011, constând în 5 acte materiale, s-a invocat prescripția dreptului la exercitarea acțiunii disciplinare și nelegala sesizare a Secției pentru procurori cu Rezoluția nr. 4540/IJ/1174/DIP/2013 din 17 martie 2014, raportat la data comiterii, data sesizării și la dispozițiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 și ale art. 27 alin. (5) din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.027/2012.

f) În privința abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, în legătură cu Dosarul nr. x9/P/2011, constând în trei acte materiale, s-a susținut că cele 3 acte materiale (fapte) nu ar fi făcut obiectul verificărilor prealabile/cercetării disciplinare, excedând rezoluției din 2 decembrie 2013 a Inspecției Judiciare, de începere a cercetării disciplinare, având în vedere că ordonanța de extindere din 3 decembrie 2013; procesul-verbal de sesizare din oficiu din 14 februarie 2014 sunt ulterioare începerii cercetării disciplinare.

S-a invocat nelegalitatea procedurii disciplinare și nelegala sesizare a Secției pentru procurori, cu încălcarea dispozițiilor art. 19 și ale art. 24 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.027/2012, consecința fiind încălcarea dreptului la apărare al recurentului.

g) Cât privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, în legătură cu Dosarul nr. x9/P/2011, constând în începerea urmăririi penale în Dosarul nr. x11/P/2011 (conexat la Dosarul nr. x9/P/2011) s-a susținut, sub un prim aspect, inexistența faptelor imputate.

Astfel, rezoluția de începere a urmăririi penale din data de 22 iunie 2012 ar fi fost încheiată/emisă de către organul de cercetare penală din cadrul Inspectoratului Poliției Neamț, iar nu de către recurent. Mai mult, această rezoluție nu ar fi făcut obiectul verificării/cercetării disciplinare, constituind o „acțiune” pentru care nu s-a dispus începerea cercetării disciplinare, rezultând nelegala sesizare a instanței de disciplină și încălcarea normelor ce reglementează efectuarea lucrărilor de inspecție judiciară.

Din perspectiva conținutului constitutiv al acestei abateri disciplinare, recurentul a învederat inexistența „consecinței periculoase”, a „scopului injust” și inexistența „afectării imparțialității procurorului recurent”, demonstrate în opinia acestuia, de respingerea de către parchetul ierarhic superior a cererilor de recuzare a recurentului, formulate de părțile din Dosarele nr. x9/P/2011 și nr. x11/P/2011.

Sub aspectul abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t), constând în formularea, de către recurent, de cereri „nejustificate” de abținere, într-un număr de 8 dosare penale, nu ar fi întrunite elementele constitutive întrucât:

- nu ar subzista încălcarea dreptului părților la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil;

- declarațiile de abținere ar fi justificate, în raport cu dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 48 C. proc. pen. din 1968.

Recurentul a arătat că declarațiile de abținere imputate, în considerarea garantării dreptului părților litigante, din dosarele respective, la un proces echitabil raportat la următoarele împrejurări: cercetarea disciplinară, efectuată de către Inspecția Judiciară a Consiliului Superior al Magistraturii, în legătură cu aceste dosare; sesizarea Inspecției Judiciare, de către prim-procuror, în legătură cu conduita recurentului, în instrumentarea acestor dosare; sesizarea Inspecției Judiciare, de către recurentul B., împotriva prim-procurorului, pentru imixtiune în adoptarea soluțiilor/măsurilor, în aceste cauze; cercetarea penală desfășurată împotriva grefierilor și a altor procurori, din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bicaz, în legătură cu aceste dosare.

Recurentul a soluționat dosarele, pentru care Secția îi impută „depășirea termenului rezonabil” și „tergiversarea”, în perioada 5 august 2013 - 20 noiembrie 2013 (3 luni), perioadă în care acesta s-a aflat și în concediu medical (15 octombrie 2013 - 14 noiembrie 2013), eliberat de autoritățile medicale competente.

h) Sub aspectul abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t), în legătură cu Dosarele nr. x12/P/2010 și x13/P/2013, constând în infirmarea rezoluțiilor de începere a urmăririi penale, confirmate de alți colegi procurori, s-a menționat că:

- hotărârea atacată ar fi nelegală, întrucât controlul administrativ al Consiliului Superior al Magistraturii (prin Inspecția Judiciară) a pus în discuție rezoluțiile procurorului pârât (soluții/măsuri) din cele 2 dosare penale, contrar dispozițiilor art. 6 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 1027/2012 a Consiliului Superior al Magistraturii, art. 64 alin. (2) și art. 69 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.

- controlul Inspecției Judiciare ar constitui o „justiție paralelă”, întrucât soluțiile recurentului, din cele 2 dosare - „acțiuni” imputate, fuseseră verificate în cadrul controlului ierarhic.

Sub aspectul laturii obiective, nu ar subzista elementul material al abaterii, întrucât, prin Ordonanța recurentului nr. 438/P/2013, din 12 iulie 2013, s-a dispus infirmarea rezoluției organului de cercetare penală, privind începerea urmăririi penale în cauză, pentru refacerea actului nelegal, în baza art. 220 și art. 228 C. proc. pen. din 1968.

Fapta imputată nu ar exista, întrucât nu s-au infirmat acte ale altor procurori; cu Ordonanța recurentului nr. 460/P/2010 din 17 septembrie 2012, s-au infirmat acte încheiate de organul de poliție (cercetare penală): Rezoluția Poliției oraș Bicaz din 16 martie 2011, de începere a urmăririi penale și Referatul Secției de Poliție 11 Bicaz, din 25 noiembrie 2011, de terminare a urmăririi penale.

Sub aspectul laturii subiective, nu ar exista vinovăție și nici „consecință periculoasă” întrucât prin actele recurentului (acțiuni imputate de Inspecția Judiciară) s-a dispus refacerea actelor întocmite, cu nerespectarea legii, de către organele de poliție (cercetare penală).

Scopul urmărit de recurent, în calitate de procuror de caz, s-ar fi circumscris dispozițiilor procesual penale - art. 220, art. 228, art. 262 C. proc. pen. din 1968.

În legătură cu Dosarul nr. x12/P/2010, s-a invocat încălcarea flagrantă a normelor de efectuare a lucrărilor de inspecție judiciară (art. 10 alin. (2) și (6) din Regulamentul aprobat prin Hotărârea 1.027/2012, art. 11 alin. (6) și art. 17 din același Regulament; art. 45 alin. (2) și alin. (8) din Legea nr. 317/2004) relative la sesizarea din oficiu, repartizarea aleatorie, conexarea lucrărilor de inspecție, întrucât fapta imputată recurentului a făcut obiectul verificării Inspecției Judiciare, în aceeași perioadă cu cercetarea din cauza disciplinară, de față.

Pentru fapta imputată recurentului, Inspecția Judiciară nu ar fi efectuat verificare prealabilă și a întocmit 2 acte distincte, la aceeași dată: rezoluția de clasare și procesul-verbal de sesizare din oficiu, ambele datate 11 noiembrie 2013.

În concluzie, recurenții procurori au solicitat admiterea recursurilor, casarea încheierii și a hotărârii atacate, în temeiul motivelor de recurs invocate și, pe fond, respingerea acțiunii disciplinare exercitate de Inspecția Judiciară.

În subsidiar, în condițiile art. 496 alin. (2) C. proc. civ., s-a solicitat „modificarea” în parte a hotărârii atacate, în sensul reindividualizării sancțiunilor aplicate, care ar fi prea severe raportat la conduita profesională „ireproșabilă”, de-a lungul unei cariere, cumulate în magistratură, de 37 ani, evaluată, în mod constant, pozitiv, recurentul B. fiind distins cu „Meritul Judiciar” clasa a V-a pentru rezultate meritorii obținute, respectarea îndatoririlor prevăzute de lege și calificativul anual „foarte bine”.

Analizând hotărârile atacate în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile și apărările formulate de recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Cu titlu prealabil, trebuie precizat că, în speță, regulile judecății sunt prevăzute de dispozițiile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale Codului de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Așa cum rezultă din interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 483 alin. (3) din această din urmă lege, care reglementează obiectul și scopul recursului în accepțiunea noului cod, recursul este o cale de atac care se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Faptul că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate rezultă și din prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., care dispun că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, printre celelalte mențiuni, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

De asemenea, această concluzie rezultă din structura art. 488 din codul menționat, care prevede expres și limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea probelor și reevaluarea situației de fapt.

Prin urmare, rolul controlului exercitat de instanța de recurs este limitat la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel încât criticile vizând modul de apreciere a probelor și stabilirea situației de fapt nu pot fi examinate în actualul cadru procesual.

Tot în limitele cenzurii de legalitate impuse instanței de control judiciar prin dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nu se pot examina, pe calea recursului, aspectele și argumentele învederate de recurenți în ceea ce privește modalitatea de sesizare a titularului acțiunii disciplinare sau a instanței de disciplină ori pretinsele vicii ale cercetării disciplinare, în actualul cadru de procedură neputându-se examina cauza sub toate aspectele.

Se pot examina, prin urmare, exclusiv criticile de nelegalitate.

Anterior examinării recursurilor deduse judecății, având în vedere că recurenții au formulat critici și din perspectiva netemeiniciei hotărârilor atacate, Înalta Curte reamintește că, în actualul cadru de procedură, această categorie de critici nu poate fi analizată.

În contextul expus se reține că dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. consacră sancțiunea nulității aplicată recursului în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488.

Pentru sistematizarea expunerii, criticile formulate de recurenți vor fi examinate grupat, în funcție de motivul de casare invocat și în ordinea prevăzută de Codul de procedură civilă, atât în ceea ce privește încheierea, cât și în ceea ce privește hotărârea atacate.

1). Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu este întemeiat.

Criticile formulate, vizând aspecte formale invocate exclusiv de către recurenții procurori, în legătură cu compunerea instanței de disciplină pe parcursul soluționării cauzei, la data pronunțării încheierii sau a hotărârii atacate, nu pot fi reținute.

Soluționarea acțiunilor în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților este supusă unor reguli procedurale specifice, reglementate printr-o legislație specială.

Astfel, angajarea răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor se realizează în principal potrivit prevederilor și competențelor specifice, reglementate prin Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Este adevărat că, potrivit prevederilor art. 5 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, este constituită dintr-un număr de 5 procurori, însă, în conformitate cu dispozițiile art. 26 din același act normativ: „lucrările secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii sunt legal constituite în prezența majorității membrilor acestora și sunt prezidate de președintele sau, după caz, de vicepreședintele Consiliului Superior al Magistraturii. În lipsa acestora, membrii secției aleg un președinte de ședință, cu votul majorității celor prezenți”.

Având în vedere normele speciale, derogatorii, anterior indicate nu se poate stabili nelegalitatea compunerii instanței de disciplină sau nulitatea normelor dispuse de Secția pentru procurori în această compunere, după cum propun magistrații recurenți, întrucât pronunțarea încheierii prin care s-a dispus suspendarea din funcție a celor doi procurori într-un complet compus din 3 membri, ca și pronunțarea hotărârii pe fond de către 4 dintre 5 membri ai Secției pentru procurori întrunesc cerința „majorității” legal prevăzute.

De asemenea, este de necontestat că, potrivit art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dispozițiile acestei legi, ce reglementează procedura de soluționare a acțiunii disciplinare, se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă.

Este însă, evident, că aplicarea prevederilor C. proc. civ. - normă generală - se poate face numai în măsura în care legea specială nu conține o reglementare expresă.

Invocarea prevederilor C. proc. civ. în susținerea acestei critici, ca și a celei vizând pretinsa încălcare a principiului continuității completului de judecată, în temeiul aceluiași cod, nu are relevanța atribuită de autorii respectivului recurs, această reglementare generală nefiind aplicabilă, întrucât dispozițiile Legii nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, au caracter special și sunt, prin urmare, incidente. Aplicarea dreptului comun este doar complementară. Caracterul expres și explicit al normei legale citate este de natură a înlătura și celelalte argumente legale, regulamentare, constituționale sau convenționale menționate de recurenți, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

Faptul că, în practicalele hotărârilor, nu s-a menționat motivul de înlocuire a unuia dintre membrii Secției pentru procurori, aflat în imposibilitate de prezentare și modalitatea concretă de alegere a președintelui de ședință nu constituie de asemenea, un motiv de nelegalitate, aceste aspecte vizând chestiuni administrative, de organizare internă, ce nu prezintă semnificație pentru soluționarea litigiului dedus judecății, nu produc vătămare părților și nu sunt prevăzute printre condițiile de fond sau formă reglementate de lege în privința cuprinsului (conținutului) unei hotărâri.

De altfel, criticile menționate sunt contrazise și de procesele-verbale din 18 iunie, 25 iunie și, respectiv, 2 iulie 2015, ale Secției pentru procurori, atașate la dosarul instanței de disciplină anterior fiecăreia dintre încheierile de la termenele indicate, procese-verbale întocmite în temeiul art. 26 alin. (1) teza finală din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

2). Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Și acest motiv de nelegalitate, invocat numai de către recurenții pârâți relativ la încheierea atacată se vădește a fi lipsit de fundament.

Susținerile recurenților, formulate din această perspectivă, nu pot fi primite, urmând a se înlătura, ca neadecvată, opinia potrivit căreia, Secția pentru procurori ar fi săvârșit un „exces de putere”.

În primul rând, se constată că, deși subsumate acestui caz de casare, criticile expuse nu vizează propriu-zis depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

Împrejurarea că, în dispozitivul încheierii, instanța de disciplină a dispus că aceasta poate fi atacată doar odată cu fondul nu poate fi considerată exces de putere, câtă vreme, potrivit art. 50 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, această mențiune respectă condițiile de fond și de formă cerute de lege pentru această încheiere.

Respectiva mențiune este corectă și în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care reglementează calea de atac a recursului numai împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluționat acțiunea disciplinară.

Or, în economia Legii nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu referire la încheierea de admitere a cererii de suspendare din funcție în temeiul art. 52 alin. (1), nu există temei legal pentru a fi atacată în mod separat, cu recurs.

Faptul că legiuitorul nu a prevăzut în mod distinct o asemenea cale de atac și împotriva încheierilor pronunțate în temeiul art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare nu poate fi imputat instanței de disciplină și nu are semnificația depășirii atribuțiilor puterii judecătorești, ci dimpotrivă.

În legătură cu lipsa unei dispoziții procedurale în acest sens, trebuie precizat faptul că, prin încheierea de ședință din data de 23 februarie 2015, pronunțată în cauza pendinte, Înalta Curte a admis cererea formulată de recurenții A. și B. și a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, invocată de petenți.

Cât privește susținerile recurenților relativ la faptul că Secția pentru procurori ar fi hotărât peste obiectul acțiunii disciplinare, judecând împrejurări ce nu ar fi făcut obiectul acțiunii disciplinare, nu ar fi stăruit prin toate mijloacele pentru aflarea adevărului, ca și criticile referitoare la presupusa situație discriminatorie invocată și la pretinsa încălcare a principiilor egalității armelor, contradictorialității, prezumției de nevinovăție, dreptului la apărare, accesului la un tribunal imparțial nu au semnificația „excesului de putere” invocat și nu sunt de natură să atragă nelegalitatea sau nulitatea încheierii.

Obiectul cererii soluționate prin încheierea de ședință din 22 aprilie 2014, l-a constituit solicitarea Inspecției Judiciare de suspendare din funcție a celor doi procurori pârâți, până la soluționarea acțiunii în dosar.

Nu pot fi avute în vedere din perspectiva examinată, criticile expuse, câtă vreme, potrivit art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, o asemenea cerere este admisibilă, legiuitorul prevăzând că: „pe durata procedurii disciplinare, secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, din oficiu sau la propunerea inspectorului judiciar, poate dispune suspendarea din funcție a magistraților, până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare (…)”.

Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, avea, prin urmare, calitatea și competența de a examina și de a soluționa respectiva cerere, astfel încât nu se poate susține că ar fi depășit atribuțiile conferite de lege, iar modul în care, soluționând efectiv cererea de suspendare, instanța de disciplină a stabilit situația de fapt a încuviințat și interpretat probele și a aplicat dispozițiile legale considerate incidente, ca și pretinsele suspiciunii de lipsă de imparțialitate, nu pot constitui argumente în acest sens. Temeinicia respectivelor critici se va examina, însă, din perspectiva altui motiv de casare.

3). Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost invocat, de asemenea, exclusiv de către recurenții A. și B. și vizează Hotărârea nr. 7 din 7 iulie 2014.

Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Din interpretarea literală, logică și teleologică a textului procedural anterior specificat, rezultă, în primul rând că, pentru a fi incident acest motiv de casare, încălcarea regulilor de procedură trebuie să se fi realizat de către instanță.

De altfel, trebuie precizat că toate motivele de casare au în vedere exclusiv nelegalitatea actelor și lucrărilor instanței.

În atare situație, pretinsele neregularități ce ar fi fost comise de către Inspecția Judiciară și care privesc aspecte legate de modalitatea de sesizare a titularului acțiunii disciplinare, de întocmire a actului de sesizare a instanței de disciplină, de efectuare a cercetării prealabile, deci anterior investirii Secției pentru procurori, ca instanță de disciplină, excedează limitelor controlului judiciar ce poate fi exercitat în actualul cadru procesual.

Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsele neregularități menționate de recurenții procurori nu se circumscriu acestui motiv de recurs.

Sub un prim aspect, se constată caracterul comun al criticii în ceea ce privește omisiunea pronunțării instanței și pretinsa încălcare a art. 397 alin. (1) teza I și a art. 425 alin. (1) lit. b) și c) C. proc. civ., referitor la prima faptă culpabilă imputată procurorului A. cu ocazia instrumentării dosarului nr. x3/P/2012, din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, formată din două acte materiale, atât titularul acțiunii disciplinare, cât și procurori pârâți susținând că Secția pentru procurori nu s-ar fi pronunțat asupra acestei fapte cu care a fost sesizată.

Din punct de vedere formal, Inspecția Judiciară a subsumat această critică motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Susținerea, însă, nu poate fi reținută în sensul propus de autorii recursurilor.

Prin Hotărârea nr. 7/P/ din 7 iulie 2014, Secția pentru procurori a constatat îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii disciplinare a procurorului A. pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fiind admisă, în întregime acțiunea sub acest aspect.

Împrejurarea că, în conținutul acestei abateri disciplinare nu au fost reținute, sub aspectul laturii obiective, absolut toate actele materiale expuse de Inspecția Judiciară nu poate conduce la concluzia că acțiunea disciplinară trebuia admisă/respinsă în parte, câtă vreme instanța de disciplină s-a pronunțat în mod corect și în limitele prevăzute de lege, asupra existenței abaterii disciplinare în sine, nefiind necesară pronunțarea expresă asupra fiecărui act material invocat ca presupus element material constitutiv al acesteia.

Tot astfel, se impune a se conchide că, nici în ceea ce privește pe procurorul B., reținerea în considerentele hotărârii, referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, doar a emiterii culpabile a 4 adrese, față de 5 adrese cât s-a învederat în acțiunea disciplinară, nu are semnificația omisiunii de pronunțare, câtă vreme, conform art. 50 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 317/2004, republicată, hotărârea Secției pentru procurori trebuie să cuprindă, în principal „descrierea faptei care constituie abatere disciplinară și încadrarea juridică a acesteia”.

De altfel, împrejurarea că nu s-a reținut, prin hotărâre și „fapta” la care recurentul procuror B. se referă nici nu este susceptibilă a fi examinată în cadrul propriului său recurs, din moment ce ar putea fi de natură a-i înrăutăți situația, ceea ce este inadmisibil în raport cu principiile ce guvernează exercitarea căilor de atac.

Excepția prescripției dreptului la acțiune și susținerea privind încălcarea, în consecință, a prevederilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt, de asemenea, nefondate.

În situația recurentei A., trebuie precizat că acțiunea procurorului menționat, care a constituit elementul material al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) în forma exercitării funcției cu rea- credință a fost continuă, a început la data de 23 septembrie 2011 și s-a finalizat la data de 22 iunie 2012.

Cât privește actul de sesizare din oficiu, întocmit la data de 9 februarie 2012 în Dosarul nr. x4/P/2012, acesta a fost doar unul din actele materiale care au intrat în conținutul laturii obiective a abaterii disciplinare menționate.

Acest act a fost urmat, la data de 27 februarie 2012, de confirmarea începerii urmăririi penale față de E. (victima infracțiunii de viol) pentru comiterea infracțiunii de prostituție și de îndrumările pe care le-a dat organelor de poliție pentru întocmirea referatului din data de 8 martie 2012, toate aceste acte precedând soluția din data de 22 iunie 2012, de scoatere de sub urmărire penală a autorilor violului.

Faptul că cele două cauze existente nu au fost conexate de către recurenta procuror nu prezintă importanță din perspectiva examinată, atâta timp cât între cele două cauze există o strânsă legătură, iar crearea unei nou dosar și efectuarea de cercetări față de victima violului din primul dosar s-a făcut de către magistrat.

În legătură cu invocarea excepției prescripției dreptului la acțiune disciplinară în situația procurorului B., se constată că și aceasta este nefondată.

Sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește instrumentarea Dosarului penal nr. x9/P/2011, Secția pentru procurori a examinat și a avut în vedere întreg contextul faptic al măsurilor și lucrărilor efectuate, în raport cu acesta și cu faptul că, la data sesizării instanței de disciplină, dosarul respectiv, privind pe F., G. și H., era nesoluționat, termenul prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 nu era împlinit.

Nici criticile privind încălcarea normelor procedurale relativ la proba cu martori nu sunt întemeiate.

Analiza acestor critici trebuie făcută în raport cu specificul contenciosului disciplinar al funcției de magistrat și al raporturilor de natură, în principal, administrativă, în care primează interesul public, punându-se în balanță, pe de o parte, interesul public al bunei funcționării a justiției (în sensul larg al acestei noțiuni), pe care Consiliul Superior al Magistraturii are obligația să îl ocrotească, în limitele propriei competențe prevăzute de lege și, pe de altă parte, conținutul dreptului sau al interesului legitim privat, căruia i s-ar fi putut aduce atingere.

În acest sens trebuie subliniat că, potrivit dispozițiilor speciale ale art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004: „În cadrul cercetării disciplinare se stabilesc faptele și urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârșite, precum și orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenței sau inexistenței vinovăției. (…).”

Cât privește probele testimoniale ale dosarului, se constată că acestea au fost legal încuviințate și administrate.

Împrejurarea că, în limitele competențelor ce-i revin și pentru stabilirea concretă a situației sub aspectul conduitei procurorilor pârâți, Secția pentru procurori a încuviințat ca probe declarațiile unor persoane cercetate în dosarele penale examinate din această perspectivă, nu poate fi considerată de natură a încălca prevederile art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Dată fiind natura faptelor ce au format obiectul declarațiilor prim-procurorului sau grefierului șef din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bicaz, nu se poate reține nici că, în mod nelegal, au fost încuviințate mărturiile acestor persoane, întrucât, în speță, nu suntem în prezența unui litigiu civil propriu-zis.

Afirmațiile recurenților privind pretinsa stare de dușmănie sau de conflicte de interese cu respectivele persoane, nesusținute de niciun mijloc de probă, reprezintă simple aserțiuni, irelevante sub aspectul controlului de legalitate pe care Înalta Curte îl realizează cu privire la hotărârea Secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii.

În ceea ce privește starea de dușmănie constatată în privința anumitor martori, este de observat că s-au respectat dispozițiile art. 315 alin. (2) C. proc. civ., prin încheierea de ședință din data de 18 iunie 2014, în raport cu aceste prevederi și cu poziția exprimată de părți, instanța de disciplină apreciind că două persoane nu pot fi audiate în calitate de martori, motiv pentru care a revenit asupra acestei probe.

Cum, niciun argument invocat de recurenți în cadrul acestor critici nu se justifică, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

4) Și în ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că argumentele invocate, atât de către titularul acțiunii disciplinare, cât și de către recurenții procurori (aceștia din urmă, atât împotriva încheierii din 22 aprilie 2014, cât și a hotărârii pe fond), sunt neîntemeiate.

Motivul de nelegalitate invocat are în vedere situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Critica recurenților procurori referitoare la încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului urmează a fi înlăturată, pentru că amploarea și consistența motivării încheierii din 22 aprilie 2014 exclud ideea lipsei considerentelor de fapt ce au stat la baza suspendării provizorie din funcție a procurorilor pârâți sau a insuficienței clarități a argumentării.

Cât privește pretinsa neclaritate și lipsa de previzibilitate a art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, invocată de magistrații pârâți în acest context, nici acest argument nu poate fi reproșat instanței de disciplină din perspectiva unor vicii de motivare a soluției adoptate prin încheierea recurată.

Și în privința hotărârii pronunțate pe fondul cauzei, se reține că sunt îndeplinite exigențele unei motivări corespunzătoare.

Examinând modul în care instanța de disciplină a analizat acțiunea disciplinară și apărările pârâților procurori, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă dispozițiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, privitoare la descrierea faptelor, la încadrarea juridică a acestora în abaterile disciplinare vizate, la temeiul de drept al aplicării sancțiunii, la sancțiunile aplicate și la motivele care au stat la baza aplicării acestora, precum și la motivele pentru care au fost înlăturare unele dintre susținerile reclamantei privind încadrarea unor acte materiale într-o anume abatere disciplinară, ca și unele dintre apărările pârâților procurori, astfel că nu se poate reține o nemotivare a acesteia.

Chiar și aspectele expuse, vizând pretinsa motivare contradictorie sunt contrazise de conținutul hotărârii Secției pentru procurori, în care se regăsesc considerentele de fapt și de drept care susțin soluția instanței de disciplină, cu referire punctuală la aspectele invocate în acțiunea disciplinară sau în apărare, ca și argumentele pentru care unele dintre acestea au fost înlăturate, argumentarea fiind, contrar afirmațiilor recurenților, logică și coerentă, precum și în acord cu normele legale incidente.

Faptul că, soluționând cererea de suspendare provizorie din funcție, prin încheierea din data de 22 aprilie 2014, instanța de disciplină apreciase, într-un alt context juridic, asupra gravității deosebite a faptelor comise de procurorul A., nu are semnificația unei motivări contradictorii, după cum pretinde Inspecția Judiciară, în condițiile în care, examinarea faptelor pe fondul cauzei s-a realizat prin prisma altei norme legale, iar aplicarea sancțiunii disciplinare s-a făcut pe baza analizei întregului ansamblu de factori și condiții constatat urmare cercetării judecătorești.

Este de relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că faptele reținute au fost analizate în suficientă măsură, dând posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textelor de lege ce reglementează abaterile disciplinare supuse examinării în speță.

De asemenea, din conținutul hotărârii, se constată că faptele au fost examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat, fiind avute în vedere aspecte esențiale pentru pronunțarea soluției, astfel încât se vor înlătura, ca inadecvate, aprecierile pur subiective ale recurenților pârâți vizând insuficienta claritate, preluarea necritică a susținerilor din acțiune, lipsa suportului probator, argumentațiile eronate sau ilogice ori fundamentarea pe „impresii și suspiciuni.”

Ca urmare, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivările corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârilor atacate, cu legea.

5. Nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În privința criticilor recurenților magistrați relativ la nelegalitatea încheierii de ședință din data de 22 aprilie 2014, formulate din perspectiva acestui caz de casare, argumentele invocate nu au semnificația acordată de autori.

Potrivit dispozițiilor art. 52 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „Pe durata procedurii disciplinare, secția corespunzătoare a Consiliului Superior a Magistraturii, din oficiu sau la propunerea inspectorului judiciar, poate dispune suspendarea din funcție a magistratului, până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare (….) dacă procedura disciplinară este de natură să aducă atingere prestigiului justiției”.

În speță, în mod corect, instanța de disciplină a dat eficiență acestor dispoziții legale, față de gravitatea, numărul și repetabilitatea abaterilor disciplinare reținute în sarcina recurenților pârâți, apreciindu-se, pe bună dreptate, că abaterea disciplinară este de natură să aducă atingere prestigiului justiției, în condițiile în care cei doi procurori ar continua să exercite activități specifice funcției, continuarea executării funcției putând transmite opiniei publice neîncredere în privința imparțialității lor.

În raport cu faptul că instanța de disciplină a încuviințat cererea de amânare a judecății pentru imposibilitatea de prezentare, formulată de avocatul ales al recurenților pârâți, pentru termenul de judecată din data de 9 aprilie 2014 și le-a dat posibilitatea să-și pregătească apărarea și să depună întâmpinare, Înalta Curte constată că, în pofida celor susținute de recurenți, dreptul lor constituțional la apărare nu a fost încălcat.

Dimpotrivă, recurenților le-a fost respectată această garanție procesuală, având posibilitatea să-și formuleze toate apărările, astfel cum rezultă și din încheierea de la termenul din data de 16 aprilie 2014, când s-au discutat cererile în probațiune referitor la cererea de suspendare din funcție, reprezentantul convențional al recurenților precizând explicit că nu solicită alte probe.

Contrar susținerilor recurenților procurori, aspectele reținute de Secția pentru procurori sub aspectul situației de fapt, probate indubitabil, întrunesc situația premisă prevăzută de legiuitor, fiind de natură a aduce atingere gravă prestigiului justiției.

Cât privește „caracterul vădit punitiv și revanșard” al măsurii, ca și faptul că s-ar fi profitat de statutul marital al celor doi procurori, în vederea înlăturării lor din anchete și „aservirii” activității parchetului „unor interese de grup, materiale și politice”, se constată că, în lipsa unui suport probator, aceste susțineri, pur subiective, nu prezintă legătura de relevanță juridică pretinsă și nu pot fi reținute ca argumente de nelegalitate în cadrul cenzurii exercitate pe calea controlului judiciar.

Tot astfel, nu pot fi considerate ca adecvate susținerile privind pretinsul caracter „ocult” al administrării probelor sau al încălcării principiului egalității de tratament al părților litigante.

Faptul că Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 458 din 3 aprilie 2014 a fost depusă la dosarul instanței de disciplină ulterior finalizării cercetării disciplinare în dosar, nu este de natură a înfrânge principiul egalității armelor sau pe cel al dreptului la un proces echitabil, ca de altfel a niciunui alt principiu, întrucât dovada astfel administrată viza susținerea unei solicitări distincte, adresate Secției pentru procurori, iar nu acțiunea disciplinară pentru care se exercitase cercetarea disciplinară prealabilă.

Fundamentându-și în drept măsura dispusă pe dispozițiile tezei a II-a din conținutul normativ al art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, instanța de disciplină a înlăturat implicit aplicabilitatea prevederilor tezei I a aceluiași text, nefiind necesar să se pronunțe în mod explicit asupra inadmisibilității acesteia, după cum pretind recurenții.

Cum, în raport cu particularitățile concrete ale speței, relevate de actele și lucrările dosarului, dispozițiile legale reținute au fost corect interpretate și aplicate prin încheierea atacată, se constată legalitatea acesteia și netemeinicia tuturor criticilor formulate prin recursul pârâților procurori.

Conținutul procesului verbal din data de 28 aprilie 2014, semnat personal de recurenta A. și din care rezultă, fără putință de tăgadă, faptul comunicării încheierii atacate infirmă și susținerile formulate sub acest aspect.

În privința hotărârii pronunțate pe fondul cauzei, se vor examina, în primul rând criticile recurentei Inspecția Judiciară.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., titularul acțiunii disciplinare critică modul în care, prin hotărârea atacată, instanța de disciplină a respins solicitarea sa de a se stabili săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 de către procurorul A. în ceea ce privește situația factuală expusă la punctul C II-2 din rezoluția de sesizare a Secției pentru procurori.

Raportând însă dispozițiile legale incriminatoare anterior menționate la probatoriul administrat se constată, însă, corectitudinea concluziei instanței de disciplină sub acest aspect.

Este de necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, judecătorii și procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.

De asemenea, este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 145 și următoarele, art. 216 și art. 218 din Noul C. proc. pen., procurorul are obligația să controleze activitatea lucrătorului de poliție, iar potrivit art. 12 pct. II 2 din Ordinul nr. 1 din 1 februarie 2012 al prim-procurorului unității, verificarea trebuia efectuată cu o anumită ritmicitate.

Ca atare, încălcarea prevederilor normative anterior menționate ar putea, în condiții determinate, să atragă răspunderea disciplinară, potrivit regimului sancționator specific, stabilit prin Statutul judecătorilor și procurorilor, dacă, în speță, ar fi întrunite condițiile angajării răspunderii disciplinare.

În acest sens, este de reținut că statutul disciplinar al judecătorilor și procurorilor, integrat statutului lor profesional, precizează acest regim, în sensul concretizării abaterilor disciplinare, a laturii și obiectului acestora.

Această reglementare a regimului disciplinar nu privește, însă, condițiile angajării răspunderii disciplinare, așa încât, respectivele condiții și cauzele exoneratoare de răspundere rămân cele reglementate de dreptul comun.

Așadar, angajarea răspunderii disciplinare cere și în cazul magistraților întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv: obiectul - cu referire la relațiile sociale referitoare la justiție, în acest caz; latura obiectivă - cu referire la faptă, înfrângând o obligație specifică; subiectul calificat; latura subiectivă - constând în vinovăție, în oricare dintre formele sale; producerea unui rezultat vătămător și nex cauzal.

Ca atare, numai îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare și inexistența unor cauze de exonerare legitimează angajarea răspunderii disciplinare.

În contextul examinat, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește latura obiectivă, starea de fapt în acest caz anume, așa cum, în mod just, a reținut instanța de disciplină, nu evidențiază încălcarea cu rea-credință sau gravă neglijență a normelor de procedură de către procurorul A.

Sub acest aspect, se reține că, în ceea ce privește supravegherea cercetărilor în cadrul Dosarului penal nr. x3/P/2012, privind pe inculpatul I., față de care instanța de judecată a dispus măsura obligării de a nu părăsi țara, omisiunea procurorului A. de a se pronunța în termen de 29 de zile cu privire la prelungirea sau nu a acestei măsuri nu-i poate fi imputată acesteia din perspectiva acestei abateri disciplinare, dat fiind că recurenta nu a participat la judecată la data pronunțării încheierii (9 noiembrie 2012), prin care s-a dispus măsura respectivă, încheierea menționată a fost comunicată doar organului de poliție, fiind atașată, din eroare, la o altă lucrare; dosarul acelei cauze a fost preluat tot de organele de poliție, unde s-a aflat pe parcursul derulării cercetărilor.

Semnificativ în acest sens este faptul că magistratul a luat cunoștință de existența respectivei măsuri preventive abia la data repartizării cauzei spre soluționare, respectiv la 12 martie 2013. Or, măsura dispusă încetase de drept la data de 7 decembrie 2012, fără ca procurorul să fi avut cunoștință de aceasta.

Trebuie adăugat că aspectele concrete ale comportamentului recurentei pârâte în această situație particulară, confirmă concluzia instanței de disciplină atât din perspectiva laturii obiective, cât și a laturii subiective ale faptei în discuție.

Or, așa după cum, pe bună dreptate, a apreciat Secția pentru procurori, în respectivul caz, nu se poate evidenția existența relei-credințe sau a gravei neglijențe, ca element subiectiv.

Prin urmare, sunt neîntemeiate criticile recurentei Inspecția Judiciară, astfel încât Înalta Curte va respinge acest prim recurs, ca nefondat.

Și în ceea ce privește criticile aduse hotărârii de fond expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că atât argumentele generale comune, cât și cele expuse punctual de către fiecare procuror recurent, sunt neîntemeiate.

Nu se justifică mențiunile privind încălcarea principiului independenței judecătorilor și procurorilor, imixtiunea și ingerința în activitatea profesională sau instituirea unui control administrativ paralel asupra soluțiilor pronunțate în cauze.

Întrucât, în speță, cercetarea judecătorească efectuată de către Secția pentru procurori a avut ca obiect conduita magistraților în raport cu normele legale și deontologice ce reglementează activitatea lor profesională, în considerarea și a prevederilor art. 46 alin. (1) teza I din Legea nr. 317/2004, republicată, rezultă că pronunțarea hotărârii s-a realizat în limitele atribuțiilor și competențelor stabilite de lege pentru controlul exercitat de Consiliul Superior al Magistraturii.

Secția pentru procurori a reținut săvârșirea de către fiecare dintre cei doi recurenți, a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 și de către procurorul B. a abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i), lit. j), lit. m) și lit. s) din legea menționată, constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență și respectiv: formularea de cereri repetate și nejustificate de abținere în aceeași cauză, care are ca efect tergiversarea judecății; nerespectarea confidențialității lucrărilor care au acest caracter, precum și a altor informații de aceeași natură de care a luat cunoștință în exercitarea funcției; nerespectarea în mod nejustificat a dispozițiilor cu caracter administrativ dispuse în conformitate cu legea de conducătorul parchetului și utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul actelor judiciare ori motivarea în mod vădit contrară raționamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat.

Reglementările legale menționate nu privesc instituirea unui control asupra soluțiilor pronunțate în cauze, ci sancționează procurorul pentru o anumită conduită. Soluțiile pe care acesta le dispune sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.

În acest sens, trebuie precizat că, de esența înfăptuirii actului de justiție, este supunerea procurorului în fața legii și subordonarea lui ierarhică și, ca un corolar al acestei cerințe, se impune respectarea de către acesta, cu bună-credință, a normelor de drept material sau procesual. Consiliul Superior al Magistraturii are rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, așadar și în situația nerespectării de către aceștia, cu rea-credință sau din gravă neglijență a normelor legale. Obiectul judecății îl constituie, însă, numai abaterile disciplinare, așadar conduita magistraților, aspect ce nu poate fi interpretat ca având semnificația unui control administrativ al măsurilor dispuse de aceștia.

În același sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012.

În ceea ce privește principiul independenței procurorului, acesta nu este absolut, el operează, așa cum prevăd dispozițiile art. 64 alin. (2) teza I din Legea nr. 304/2004 „în condițiile legii”, respectiv în strânsă legătură cu principiul responsabilității, dar și cu cel al legalității, imparțialității și controlului ierarhic, care, potrivit art. 62 din Legea nr. 304/2004, guvernează activitatea procurorilor.

Nu se circumscrie aspectului de nelegalitate invocat nici susținerea referitoare la reținerea statutului marital al celor doi procurori pârâți, ce nu ar avea legătură cu obiectul dedus judecății.

În cadrul atribuțiilor și competențelor ce-i reveneau și pentru lămurirea întregului context în care s-au petrecut faptele, cu prilejul expunerii stării de fapt, este adevărat, instanța de disciplină a reținut faptul că cei doi procurori pârâți sunt soți.

Deși această situație reală nu este lipsită de semnificație în ceea ce privește lămurirea circumstanțelor relaționale existente la nivelul unității de parchet, menționarea ei nu a produs nicio vătămare magistraților, nefiind apreciată ca agravantă, cum sugerează recurenții.

Nu au fost încălcate dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil sau al egalității armelor și de tratament.

Înalta Curte examinând conținutul lucrărilor din dosar și al încheierilor de ședință, constată că în cauză, au fost încuviințate toate solicitările recurenților pârâți privind amânarea judecății pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales sau pentru comunicarea unor înscrisuri aflate la dosarul cauzei.

Faptul că, după dezbateri contradictorii desfășurate în ședință publică, instanța de disciplină a încuviințat administrarea anumitor probe și a respins administrarea altora sau împrejurarea că, urmare cercetării judecătorești, Secția pentru procurori a considerat întemeiate și și-a însușit o parte din aspectele invocate în acțiunea disciplinară nu poate fi considerată o modalitate de îngrădire a vreunui drept substanțial sau procesual al părților.

Dimpotrivă, recurenților le-au fost respectate toate garanțiile procesuale, având posibilitatea să-și formuleze toate apărările, astfel cum rezultă din întreaga procedură desfășurată în condiții de contradictorialitate.

În ceea ce privește criticile de nelegalitate formulate individual de fiecare recurent-pârât, acestea vizează, în esență, încălcarea legii de drept substanțial, susținându-se neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare ce le-au fost reținute în sarcină.

Aceste ipoteze nu se regăsesc în considerentele hotărârii atacate, pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce succed, relativ la fiecare astfel de abatere.

1) Se va examina în primul rând abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, care a fost reținută atât în sarcina procurorului A., cât și în sarcina procurorului B., pentru acte materiale diferite, săvârșite în mod individual.

Abaterea disciplinară menționată constă în exercitarea funcției cu rea-credință, legiuitorul stabilind prin dispozițiile art. 99¹ din aceeași lege că: „Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane”.

Această normă vine în completarea celor prevăzute la art. 4 din legea menționată, care dispune că judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nedescriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.

În speță, în cadrul controlului judiciar exercitat pe calea de atac a recursului, se constată că sunt întrunite elementele constitutive ale acestei abateri reținute în sarcina fiecăruia dintre procurorii pârâți.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei; rezultă că, sub aspect obiectiv, faptele reținute au natura unor acte de justiție înfăptuite cu înfrângerea unei valori sociale.

În cauză valoarea socială lezată o reprezintă relațiile sociale referitoare la realizarea activității de justiție, atât în sensul larg, cât și în sensul restrâns al acestei noțiuni, care presupune pe lângă organizarea și funcționarea adecvată a organelor judiciare și înfăptuirea corectă a actului de justiție, pe planul raportului juridic de muncă aceste relații transpunându-se în obligații și îndatoriri profesionale ale magistraților, stabilite prin legi și regulamente.

Sub acest aspect, este de observat că faptele reținute prin hotărârea sunt de netăgăduit, ele fiind dovedite prin materialul probator administrat atât în faza cercetării prealabile, cât și în fața instanței de disciplină, în mod nemijlocit, fără a fi infirmate în vreun fel în prezenta cale de atac.

În ceea ce privește pe recurenta A., prezentarea în cuprinsul unui referat întocmit, a unor aspecte nereale și lipsite de suport probator, definite ca fiind fapte și împrejurări noi, în scopul susținerii cererii de revizuire a hotărârii de condamnare a unui inculpat; efectuarea cu ușurință de verificări ce excedează obiectului acelei cereri de revizuire, pe baza analizării părtinitoare a soluțiilor dispuse în alte dosare; sesizarea din oficiu împotriva unei persoane cu afecțiuni psihice ( victima unui viol, pentru săvârșirea infracțiunii de prostituție; adoptarea unei soluții de scoatere de sub urmărire penală a autorilor violului respectiv, în condițiile în care față de aceștia fusese luată o măsură preventivă, iar ca procuror de ședință în acea cauză, în fața instanței de judecată, formularea unor solicitări neprocedurale în scopul repunerii în discuție a regularității actului de sesizare, în scopul exonerării de răspundere penală a autorilor infracțiunii de viol, reprezintă, așa cum în mod corect a reținut Secția pentru procurori o încălcare a dispozițiilor art. 202 alin. (1) C. proc. pen., art. 67 alin. (2) teza I din Legea nr. 304/2004.

Tot astfel, în privința procurorului B., faptul că, urmare constatării de către organele de poliție a săvârșirii de către o persoană a infracțiunii de sfidare a organelor judiciare, după ce aceasta fusese depistată conducând autovehiculul pe drumurile publice cu o îmbibație alcoolică în sânge de 1,95 gr. ‰, în scopul exonerării de răspundere penală a învinuitului, a citat ca martor agentul de poliție care a constatat infracțiunea, i-a aplicat acestuia o amendă judiciară de 2.500 RON pentru că nu s-a prezentat la ora indicată, ci peste câteva ore; refuzul de a anula ulterior amenda aplicată (anulată de către instanța de judecată); sesizarea din oficiu împotriva subofițerilor ce au constatat infracțiunea săvârșită de același învinuit, urmată de începerea urmăririi penale față de aceștia și scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului; sesizarea parchetului de pe lângă curtea de apel în legătură cu săvârșirea de către șeful poliției orașului a infracțiunii de neglijență în serviciu și cu toate acestea, extinderea cercetărilor față de același șef de poliție, pentru aceeași infracțiune, în scopul inculpării sale alături de subordonați; formularea de cereri de abținere nejustificate în dosarele repartizate spre soluționare și de referate de preluare a unora dintre aceste cauze de către unitatea de parchet ierarhic superioară, cu consecința tergiversării soluționării respectivelor dosare penale; exercitarea unui control direct asupra actelor întocmite de alți colegi procurori, cu eludarea principiului controlului ierarhic, prin infirmarea unor rezoluții de neîncepere a urmăririi penale ale acestora, confirmă concluzia Secției pentru procurori privind încălcarea atribuțiilor specifice funcției și a normelor de drept invocate.

Susținerile recurenților formulate sub acest aspect nu pot fi primite, acestea constituind aprecieri personale, care nu sunt în concordanță cu interpretarea logică, literală și teologică a dispozițiilor legale de referință.

Astfel, recurenții nu se pot prevala de principiul independenței procurorului, întrucât, prin conduita adoptată aceștia au încălcat principiul legalității și principiul controlului ierarhic care, de asemenea, guvernează activitatea procurorilor, principiul independenței procurorilor, nefiind unul absolut și neputând justifica multiplele încălcări ale prevederilor legale, constatate.

Este adevărat că raționamentul logico-juridic propriu procesului de adoptare a soluțiilor adoptate de procuror nu poate fi cenzurat în acest cadru, însă modalitatea în care procurorul a înțeles să respecte procedura de efectuare a actelor ce sunt de competența sa, competența atribuită de lege, drepturile părților din cauzele deduse spre soluționare, obligațiile profesionale și exigențele impuse de statutul de magistrat pot fi examinate într-o astfel de procedură.

Or, ceea ce a sancționat în cauză Consiliul Superior al Magistraturii este tocmai această modalitate de lucru a recurenților, fundamentată pe ignorarea vădită a prevederilor legale care impun întocmirea cu corectitudine și echidistanță a actelor de procedură, cu respectarea legalității, imparțialității și a controlului ierarhic.

Nu se poate considera nici că nu a existat un rezultat vătămător, deoarece, prin conduita culpabilă, cei doi procurori au creat premisele încălcării drepturilor fundamentale ale părților, vizate de actele a căror nelegalitate a fost constată și care au fost infirmate în cadrul controlului ierarhic sau judecătoresc exercitat, dar și premisele prestigiului justiției.

În raport cu dispozițiile art. 99¹ din Legea nr. 303/2004, se constată că, sub aspect subiectiv, această abatere disciplinară reținută în sarcina fiecărui recurent în parte a fost săvârșită cu rea-credință, iar instanța de disciplină a apreciat corect asupra vinovăției recurenților, care cunoșteau și trebuiau să aplice corect toate prevederile legale incidente, puteau și trebuia să prevadă efectele prejudiciabile aduse drepturilor procesuale și substanțiale ale părților, dar și imaginii, și prestigiului justiției.

Maniera în care recurenții au înțeles să nu aplice dispoziții legale imperative, cu consecințe asupra calității actelor emise, a transparenței și imparțialității acestora, multitudinea cazurilor în care s-au constat nereguli, amplificate de ușurința cu care magistrații în cauză au nesocotit obligațiile ce revin procurorilor potrivit reglementărilor ce guvernează statutul acestei profesii, denotă existența elementului intențional, volitiv, de natură a atrage răspunderea lor disciplinară pentru exercitarea funcției cu rea-credință.

De aceea, toate criticile privind abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, vor fi înlăturate, motivațiile aduse de recurenții procurori în sprijinul acestora neavând un suport real sau rezonabil.

Relativ la celelalte abateri disciplinare, reținute exclusiv în sarcina procurorului B., Înalta Curte apreciază că s-a reținut, de asemenea, în mod corect, angajarea răspunderii disciplinare a magistratului.

Potrivit art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constituie abatere disciplinară: „nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa, precum și formularea de cereri repetate și nejustificate de abținere în aceeași cauză, care are ca efect tergiversarea judecății”.

În speță, atragerea răspunderii disciplinare a procurorului pârât s-a realizat în temeiul variantei normative a tezei a II-a a textului legal menționat.

Interpretarea gramaticală a acestui text legal, în care utilizarea locuțiunii conjuncționale copulative „precum și”, între cele două teze, denotă intenția legiuitorului ca acestea să fie aplicabile, în egală măsură, atât judecătorilor cât și procurorilor, ca și interpretarea teleologică și sistematică a respectivului text, ce relevă referirea legiuitorului la „judecată” în sensul larg al acestei noțiuni, infirmă teza recurentului, potrivit căreia, norma legală incriminatoare invocată nu s-ar aplica cererilor de abținere formulate de procuror în cursul urmăririi penale, ci doar în cadrul „judecății” propriu-zise.

În ceea ce privește existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina procurorului B., se constată că Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, a stabilit în mod just existența laturii obiective, probele reliefând clar existența faptelor recurentului, precum și vinovăția și urmările prejudiciabile.

Este semnificativ faptul că recurentul pârât nu neagă situația de fapt statuată, acordând însă propria semnificație conduitei sale.

Concret, s-a reținut că, în perioada 30 august 2013 - 29 noiembrie 2013, în cadrul aceluiași dosar, procurorul B. a formulat un număr de 3 cereri de abținere, invocând aceleași motiv, toate fiind respinse ca neîntemeiate.

Nu este lipsit de semnificație, în ceea ce privește caracterul perseverent și repetitiv al acestei conduite, neconforme cu obligațiile profesionale, faptul că, după respingerea primei cereri de abținere, recurentul procuror a dispus restituirea respectivei cauze la inspectoratul de poliție, iar la data formulării celei de-a doua cereri de abținere a formulat prin referat, și propunere de preluare a acelui dosar de către parchetul ierarhic superior, în vederea efectuării urmăririi penale.

Motivațiile recurentului, în sensul că ar fi urmărit înlăturarea oricărei suspiciuni de lipsă de imparțialitate, nu justifică revenirea, cu aceleași considerente, asupra unei cereri apreciate deja ca neîntemeiate.

Cât privește pretinsa grijă a autorului acestui recurs pentru respectarea dreptului părților la un proces echitabil, trebuie precizat, în acest context, faptul că, prin conduita sa, astfel cum corect a fost reținut și argumentat de către instanța de disciplină, procurorul pârât a fost cel care a creat premisele tergiversării procedurii de soluționare a cauzelor, o consecință a acestor fapte și pe care recurentul încearcă să o minimalizeze, fiind tocmai încălcarea dreptului părților la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, drept prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aspect ce nu poate fi pierdut din vedere la stabilirea răspunderii disciplinare a magistratului.

Se constată, așadar, că faptele reproșate recurentului procuror intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după cum, în mod just a fost reținut de către instanța de disciplină prin hotărârea atacată.

Referitor al abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a fost reținută în sarcina recurentului încălcarea dispozițiilor ce reglementează regimul juridic al documentelor clasificate.

Conform acestui text legal, reprezintă abatere disciplinară: „nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter, precum și a altor informații de aceeași natură de care a luat cunoștință în exercitarea funcției, cu excepția celor de interes public, în condițiile legii.”

În cauză, ceea ce i s-a imputat magistratului B. prin acțiunea disciplinară, din această perspectivă, este faptul că acesta, găsind întâmplător într-un dosar repartizat spre soluționare, un plic cartat „secret de serviciu” l-a deschis, cu toate că nu purta viza prim-procurorului de intrare în unitate și nici nu-i fusese repartizat în mod corespunzător; a sesizat abia după 3 zile Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău pentru a dispune cu privire la acest document; după care a ținut la dosar, în fișet, respectivul plic, ce conținea corespondența clasificată, deschis, refuzând la început să-l predea prim-procurorului unității și predându-l ulterior, după circa o lună de la data intrării în posesia lui, grefierului șef.

Existența laturii obiective a acestei abateri a fost în mod judicios stabilită de către instanța de disciplină, în condițiile în care probele administrate atestă în mod concordant și fără echivoc situație de fapt invocată.

Apărările vizând faptul că, în calitate de procuror de caz și de șef al structurii de securitate al unității de parchet, ar fi respectat dispozițiile legale incidente sau că respectiva corespondență ar fi fost desigilată de grefierul șef, din culpa căruia documentul clasificat ar fi fost „rătăcit” în cadrul parchetului, nu sunt justificate, relatările martorilor, care se coroborează între ele și sunt confirmate de actele depuse, relevând conduita necorespunzătoare a magistratului, față de care, și concluziile comisiei de cercetare a incidentului de securitate, rupte din context, nu sunt de natură a infirma respectiva conduită.

Într-adevăr, așa cum s-a subliniat prin hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii, felul în care, în mod conștient, procurorul B. a înțeles să încalce prevederile ce reglementează regimul documentelor clasificate, nesocotind obligațiile instituite în sarcina sa referitoare la acest tip de documente denotă existența intenției directe, ca formă de vinovăție în comiterea acestei fapte.

În atare situație, se impune concluzia că reținerea comiterii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, este pe deplin justificată.

De asemenea, nu se poate stabili că faptele reținute în sarcina recurentului pârât prin prisma art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu ar întruni elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de acest text, care incriminează „nerespectarea în mod nejustificat a dispozițiilor ori deciziilor cu caracter administrativ dispuse în conformitate cu legea de conducătorul instanței sau al parchetului ori a altor obligații cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente”.

În raport cu dispozițiile imperative ale art. 64 alin. (1) și ale art. 65 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, respectarea dispozițiilor procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea, reprezintă o îndatorire de serviciu.

Or, prin Ordinul nr. 9/2012 al prim-procurorului, emis în sensul prevederilor art. 92 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, s-a dispus ca întreaga corespondență a parchetului să fie expediată doar dacă se semnează sau contrasemnează de primul procuror.

Aceste dispoziții vin în completarea prevederilor art. 62 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora, procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, imparțialității și controlului ierarhic.

Interpretarea acestor prevederi normative menționate, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată și ale art. 12 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, precum și la situația speței, susține cele reținute de instanța de disciplină cu privire la existența îndatoririi de serviciu a recurentului de a preda spre semnare sau confirmare întreaga corespondență prim-procurorului.

Ca atare, semnarea în nume propriu a unui număr de 4 adrese într-un dosar penal (către autorități fiscale, către o instanță sau către Consiliul Superior al Magistraturii), ce nu au natura unor acte procedurale propriu-zise, iar într-un alt dosar, după refuzul prim-procurorului de a semna adresa, îndepărtarea ultimei file a acesteia și menționarea numelui său, cu care a fost expediată, constituie după cum, pe bună dreptate s-a reținut, o încălcare nejustificată a unei dispoziții administrative legale.

Semnarea celor 4 adrese nu s-a făcut în limitele atribuțiilor, ca procuror de caz și cu informarea prim-procurorului, astfel cum se susține în recurs.

În acest context trebuie precizat că recurentul încearcă să minimalizeze principiul subordonării și controlului ierarhic ce caracterizează activitatea în cadrul parchetelor, dând o prevalență nejustificată principiului independenței procurorului.

Însă, așa cum s-a arătat anterior, independența procurorului nu este absolută. Tot astfel, trebuie precizat că nu se poate face confuzie între modul în care legiuitorul a înțeles să reglementeze independența judecătorului, față de cea a procurorului, conținutul reglementărilor fiind diferit.

Or, calea aleasă de recurent, obiectivată în opoziția evidentă de a-i prezenta spre semnare sau contrasemnare prim-procurorului corespondența respectivă nu a fost conformă cu dispozițiile ce reglementează obligațiile profesionale ale procurorului, cât și statutul acestuia și relevă caracterul nejustificat al încălcării imputate.

Este important de subliniat că, potrivit art. 64 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine, iar în conformitate cu art. 65 alin. (1) din legea menționată: „procurorii din fiecare parchet sunt subordonați șefului parchetului respectiv”.

Principiul subordonării ierarhice impune procurorilor subordonați să aducă la îndeplinire, cu bună-credință, atribuțiile stabilite de prim-procuror în conformitate cu prevederile legale, încălcarea evidentă a obligațiilor derivate din conținutul său neputând fi înlăturată de niciuna dintre susținerile formulate sub acest aspect.

Secția pentru procurori a stabilit în mod corect și latura subiectivă a abaterii disciplinare, în sensul că a reținut intenția directă, ambii factori, intelectiv și volitiv fiind demonstrați de modul în care, în mod neechivoc, magistratul a eludat fără nicio justificare dispozițiile administrative în discuție.

Și în privința abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constând în „utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești sau al actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raționamentului juridic de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat”, recurentul susține, în mod nefondat, că nu ar fi întrunite elementele constitutive.

Relativ la latura obiectivă, Înalta Curte constată că referirile nepermise, inoportune și fără legătură cu cauza, privind managementul defectuos al președintelui judecătoriei, în cuprinsul motivării unei rezoluții, evidențiază încălcarea obligațiilor specifice funcției, în modalitatea care să-i atragă răspunderea disciplinară în temeiul textului incriminator invocat.

Secția pentru procurori a făcut în mod corect distincția între încălcarea flagrantă a normelor de drept, fără nicio justificare și care alterează în mod grav realitatea, în ciuda oricărei evidențe a probelor, încălcare săvârșită în cuprinsul unui act întocmit de procuror și care poate atrage sancționarea autorului în context disciplinar, pe de o parte, iar, pe de altă parte, adoptarea unei soluții nelegale sau netemeinice, care ar putea fi cenzurată pe calea controlului ierarhic sau judiciar.

Din această perspectivă, la aprecierea comportamentului culpabil al recurentului-pârât, în mod corect, Secția pentru procurori a reținut incidența acestor dispoziții legale, lipsind de relevanță faptul că nu întreaga motivare a soluției este vădit contrară raționamentului juridic.

Se mai constată că susținerea recurentului privind lipsa consecinței periculoase, motivată de desființarea soluției respective în cadrul controlului ierarhic este inaptă să acopere utilizarea tendențioasă a mențiunilor în discuție, de natură a afecta demnitatea funcției de magistrat.

Se constată, așadar, că nu este incident nici cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin hotărârea atacată fiind reliefată corect existența faptelor, conduita ilicită, vinovăția, urmările prejudiciabile și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, care susțin legalitatea încadrărilor punctuale în abaterile disciplinare prevăzute de textele legale menționate.

Și în ceea ce privește individualizarea sancțiunilor aplicate procurorilor cercetați disciplinar, în raport cu susținerile și criticile formulate de recurenți în subsidiar, Înalta Curte apreciază că nu se impune o reapreciere asupra sancțiunilor acordate, care respectă pe deplin criteriile prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările, ulterioare care se impun a fi avute în vedere în acest moment procesual din faza adoptării soluției, precum și principiul proporționalității, reglementat de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Sub acest aspect, este de observat că sancțiunea disciplinară constând în suspendarea din funcție pe o perioadă de 6 luni, aplicată recurentei pârâte A. în temeiul art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, republicată, este penultima dintre sancțiunile disciplinare ce se pot aplica magistraților, astfel cum acestea sunt enumerate la art. 100 lit. a) - e) din legea menționată și a fost legal stabilită, în considerarea gravității faptelor recurentei, a caracterului gradual al angajării răspunderii disciplinare, dar și a consecințelor negative ale faptelor reținute în sarcina sa.

Or, în procesul de apreciere a legalității ori individualizării sancțiunii trebuie avut în vedere, în primul rând, criteriul legal vizând gravitatea faptelor.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte apreciază că și în privința recurentului pârât B. sancțiunea excluderii din magistratură a fost judicios aplicată.

În contextul examinat, se reține că maniera în care acest recurent a acționat este cu atât mai reprobabilă și incompatibilă cu funcția de procuror, cu cât nu numai că acesta a încălcat sau a nesocotit o serie de obligații legale, administrative și deontologice impuse de statutul și demnitatea funcției respective, dar a și perseverat în comiterea aceluiași gen de fapte culpabile, cu toate că fusese anterior sancționat disciplinar cu suspendarea din funcție pe o perioadă de 3 luni, prin Hotărârea nr. 2/P din 8 ianuarie 2014.

Mai mult, această conduită a fost dublată de o atitudine nesinceră și părtinitoare, de natură a-i spori gradul de gravitate.

Este adevărat că, la aplicarea sancțiunii, instanța trebuie să aibă în vedere, alături de circumstanțele reale identificate de cercetarea judecătorească și circumstanțele personale ale magistraților, dar și consecințele negative ale abaterilor disciplinare.

Vechimea în profesie a procurorilor A. și B. pârâți, aprecierile pozitive obținute la evaluări, aspectele învederate privind carierele profesionale nu au relevanța învederată și nu pot să-i îndreptățească la aplicarea unor sancțiuni mai ușoare.

Dimpotrivă, cu o asemenea vechime și pregătire în funcțiile de procuror, magistrații în cauză ar fi trebuit, prin experiența acumulată, să cunoască și să respecte normele legale și deontologice care guvernează această activitate, să respecte obligațiile de corectitudine, demnitate, rezervă, obiectivitate, imparțialitate și, nu în ultimul rând, principiul controlului ierarhic.

Având în vedere considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, recursurile deduse judecății în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de INSPECȚIA JUDICIARĂ împotriva Hotărârii nr. 7/P din 7 iulie 2014, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară, precum și de A. și B. împotriva aceleiași hotărâri și a încheierii din 22 aprilie 2014, pronunțate în Dosarul nr. x1/P/2014.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2015.

Procesat de GGC - LM