Decizia nr. 39/2015
Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele.
La data de 11 decembrie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători recursul declarat de A., judecător la Judecătoria Giurgiu, împotriva Hotărârii nr. 16/J din 22 octombrie 2014, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.
În susținerea recursului, magistratul a invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., învederând, cu referire punctuală la probele administrate, în esență, următoarele: motivarea hotărârii nu ar conține motivele de fapt și de drept ce justifică soluția adoptată, instanța rezumându-se la a prelua, în mod necritic, susținerile din acțiunea disciplinară; motivarea hotărârii ar fi contradictorie, în sensul că, deși instanța de disciplină reține existența unor motive obiective, totuși apreciază că nu sunt justificate întârzierile constatate; instanța de disciplină ar fi stabilit în mod greșit atât caracterul imputabil, cât și pe cel constant, al conduitei reproșate, fără a da o corectă relevanță tuturor apărărilor formulate, precum și condițiilor improprii pentru desfășurarea activității de judecător, aspecte cunoscute, pentru care Consiliul Superior al Magistraturii și Inspecția Judiciară nu ar manifesta nicio preocupare reală, obligația corelativă a statului din acest punct de vedere fiind, în opinia sa, neglijată; Secția pentru judecători ar fi interpretat eronat ansamblul probator administrat, stabilind, în privința activității sale, comparativ cu cea a colegilor judecători, o situație de fapt incorectă și ar fi reținut eronat chiar și vechimea sa în magistratură; s-ar fi reținut nereal existența elementului subiectiv al abaterii disciplinare supuse examinării, instanța neanalizând efectiv și ignorând relevanța circumstanțelor reale și personale, probate necontestat, ce ar înlătura caracterul imputabil al întârzierilor reproșate.
În concluzie, s-a solicitat să se constate că hotărârea atacată nu întrunește exigențele motivării corespunzătoare, fiind dată, de asemenea, cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în speță neexistând, în opinia recurentei, motive imputabile, care să atragă răspunderea sa disciplinară, cu consecința aplicării unei sancțiuni.
Recurenta a anexat cererii de recurs copia unei adeverințe emise de Tribunalul Giurgiu, din care ar rezulta vechimea sa reală în funcția de judecător; a procesului-verbal de evaluare profesională pe anul 2013 și a raportului de evaluare a activității profesionale pe perioada 1 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2012.
Intimata Inspecția Judiciară a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu referire punctuală la motivele de casare invocate și a reiterat, în esență, situația de fapt și argumentele de drept care susțin, în opinia sa, legalitatea și temeinicia soluției adoptate prin hotărârea atacată.
Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinarea ce i-a fost comunicată.
Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2014, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin încheierea din data de 9 martie 2015, completul de filtru a admis în principiu recursul judecătorului A.
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatei, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Primul motiv de recurs vizează nemotivarea sau motivarea contradictorie a hotărârii atacate, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I și teza a II-a C. proc. civ.
Susținerea recurentei privind preluarea necritică a aspectelor invocate de titularul acțiunii disciplinare și omisiunea motivării celor reținute sunt contrazise de conținutul hotărârii, în care instanța de disciplină a expus argumentele de fapt, cu referire concretă și detaliată la activitatea profesională a recurentei din perioada de referință, pe care le-a avut în vedere la stabilirea caracterului imputabil al întârzierilor în discuție și care denotă îndeplinirea cerințelor privind motivarea hotărârii, prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 425 alin. (1) C. proc. civ.
De asemenea, în cuprinsul hotărârii, se regăsesc considerentele pentru care au fost înlăturate, punctual, toate susținerile invocate în apărare, instanța de disciplină considerând că acestea nu sunt de natură să justifice întârzierile constatate și s-o exonereze pe aceasta de răspundere disciplinară.
Se constată, astfel, că faptele au fost corect examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din întreg materialul probator administrat, fiind avute în vedere toate aspectele esențiale pentru pronunțarea soluției și, întrucât argumentarea este logică și coerentă, precum și în acord cu normele legale incidente, nu se poate reține o nemotivare sau o motivare contradictorie, fiind respectate prevederile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată.
Ca atare, se reține că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârii atacate cu legea.
Și în ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate.
Astfel, se observă că argumentele dezvoltate de recurentă în susținerea acestui motiv vizează încălcarea legii de drept substanțial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reținute în sarcina sa, cu referire la neîntrunirea situațiilor premisă privind caracterul imputabil și repetitiv al întârzierilor, sub aspectul laturii obiective și la latura subiectivă.
Aceste susțineri nu pot fi, însă, reținute.
În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”.
În ceea ce privește existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina judecătorului A., se constată că Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, a stabilit în mod just existența laturii obiective, probele reliefând clar existența faptelor recurentei, a conduitei imputabile, precum și a vinovăției și a urmărilor prejudiciabile.
Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat indubitabil faptul că recurenta figura, de la momentul sesizării Inspecției Judiciare și până la finalizarea cercetării disciplinare, cu un număr relativ constant de hotărâri neredactate în termenul legal, respectiv 339 la data de 7 martie 2014, 364 la data de 24 martie 2014, 370 la data de 8 mai 2014 și 357 la data de 31 iulie 2014.
Din totalul de 357 hotărâri, un număr de 12 hotărâri au fost pronunțate în luna mai 2013, 17 în noiembrie 2013, 32 în decembrie 2013, 9 în luna ianuarie 2014, 57 în februarie 2014 și 15 în martie 2014, 26 în aprilie 2014, 51 în luna mai 2014 și 13 în luna iunie 2014.
De asemenea, s-a reținut că, la data de 30 iulie 2014, recurenta judecător figura cu un număr de 393 de dosare aflate în procedura prealabilă prevăzută de noul Cod de procedură civilă, în 326 de dosare procedura prealabilă nefiind începută, nefiind efectuată nicio comunicare, iar în restul de 67 de dosare procedura prealabilă fiind începută fără a se fi acordat un termen de judecată.
S-a constatat că numărul dosarelor aflate în procedura prealabilă în care nu a fost efectuată nicio comunicare a crescut, de la 231 dosare câte figurau la data de 8 mai 2014, la 326 de dosare la data de 30 iulie 2014.
În ceea ce privește dosarele în care a fost efectuată cel puțin o comunicare, s-a constatat că numărul acestora este aproape același; din cele 68 de dosare existente la data de 8 mai 2014, rămânând 67 de cauze la data de 30 iulie 2014.
Aceste cauze au fost înregistrate pe rolul Judecătoriei Giurgiu începând cu luna iunie a anului 2013.
Relevant în ceea ce privește modul de lucru al recurentei judecător este și faptul că, din hotărârile pronunțate și neredactate, un număr de 83 de hotărâri figurează, potrivit datelor comunicate de conducerea instanței, ca tehnoredactate în perioada ianuarie - aprilie 2014, însă neverificate și nesemnate de magistrat la data de 8 mai 2014, hotărârile respective fiind pronunțate în lunile aprilie, mai, iunie și, respectiv, decembrie 2013.
Situația de fapt anterior expusă și necontestată de către recurentă, constând într-o atitudine de pasivitate neechivocă și într-o exercitare necorespunzătoare atribuțiilor judiciare pe perioade mari de timp, în ceea ce privește numeroasele cauze examinate, denotă încălcarea dispozițiilor art. .200, art. 201 și art. 426 alin. (5) din noul C. proc. civ. și ale art. 264 din vechiul C. proc. civ., precum și ale art. 310 alin. (2) din vechiul C. proc. pen., respectiv ale art. 406 din noul C. proc. pen., precum și a principiului necesității soluționării cu celeritate a cauzelor, de către recurenta judecător, neavând relevanță situația de fapt comparativă expusă de magistrat și nici aprecierile subiective ale acestuia, privitoare la existența „stocului” de dosare acumulat.
Pe de altă parte, este de remarcat că, la aprecierea conduitei judecătorului A., ca fiind rezultatul unei modalități de lucru imputabile, instanța de disciplină a avut în vedere, pe lângă elementul material al abaterii disciplinare, în varianta ambelor teze normative ale textului legal incriminator, care se concretizează într-o inacțiune neconformă cu îndatoririle profesionale și a factorilor care au determinat și, respectiv, a condițiilor în care s-a produs conduita culpabilă, într-o manieră repetitivă, perseverentă, a recurentei.
În acest sens, Secția pentru judecători în materie disciplinară a constatat în mod corect că această manieră de lucru defectuoasă a recurentei reprezintă o constantă în activitatea sa; dezinteresul și lipsa de diligență ale judecătorului pentru respectarea termenelor legale de soluționare a lucrărilor fiind dovedite și de faptul că, deși, anterior, magistratul a mai constituit obiectul unei acțiuni disciplinare și a altor două cercetări disciplinare, pentru același gen de fapte, chiar dacă nefinalizate printr-o sancțiune disciplinară, acesta nu a luat nicio măsură pentru remedierea situației de o asemenea amploare, a întârzierilor.
Avându-se în vedere că, într-adevăr, argumentele invocate în apărare, legate de volumul de muncă, precum și de condițiile de desfășurare a activității, au fost analizate în mod corect, prin raportare și la ceilalți judecători ai instanței și că, pe bună dreptate, raportat la întreaga perioadă, la numărul foarte mare și în continuă creștere de cauze și la întregul context în care s-au desfășurat faptele, instanța de disciplină a apreciat că acestea nu sunt de natură să justifice modul de lucru defectuos și amploarea cazurilor în care atribuțiile judiciare s-au exercitat necorespunzător, criticile recurentei formulate din perspectiva caracterului imputabil nu au relevanța ce li se atribuie prin motivele de recurs și nu sunt de natură să o exonereze pe aceasta de răspundere disciplinară.
Prin maniera sa de lucru, astfel cum corect a fost reținută și argumentată de instanța de disciplină, magistratul în cauză a fost cel care a tergiversat procedura de soluționare a cauzelor, o consecință a acestor fapte, pe care recurenta încearcă să o minimalizeze, fiind încălcarea dreptului la soluționarea cauzei cu celeritate și într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aspect ce nu poate fi pierdut din vedere la stabilirea răspunderii disciplinare a judecătorului.
În acest context, se constată că și aserțiunilor recurentei, privind lipsa de preocupare a statului, a Consiliului Superior al Magistraturii sau a Inspecției Judiciare, pentru îmbunătățirea condițiilor de desfășurare a activității în justiție, le lipsește relevanța juridică invocată de autoarea recursului, în situația în care, pe de o parte, valoarea socială ocrotită o reprezintă atât relațiile sociale referitoare la justiție în sens restrâns, cât și în sensul larg al acestei noțiuni, aceste relații transpunându-se în îndatoriri profesionale și deontologice ale judecătorilor, iar, pe de altă parte, beneficiind de aceleași condiții de muncă, ceilalți magistrați nu înregistrează restanțe sau nu un volum atât de mare.
De altfel, toate aspectele obiective sau subiective invocate, deși nu au fost reținute ca fiind de natură a înlătura răspunderea disciplinară a judecătorului A., au fost avute în vedere la individualizarea sancțiunii disciplinare pecuniare, o sancțiune mai puțin gravă dintre cele prevăzute de lege, instanța de disciplină reținând în mod expres că se justifică aplicarea acestei sancțiuni „care să nu o îndepărteze din magistratură dar care, în același timp, să îi atragă atenția asupra gravității abaterilor comise și a consecințelor acestora”.
Modalitatea constantă și repetitivă în care recurenta a înțeles să nesocotească, în fiecare caz în parte, principiile și dispozițiile legale invocate, în condițiile în care fusese atenționată anterior în mai multe rânduri, pentru același gen de conduită neconformă obligațiilor profesionale, denotă existența factorului intelectiv și volitiv ce conturează vinovăția, ca element subiectiv al acestei abateri.
În atare situație, împrejurarea că, prezentând circumstanțele cauzei, într-adevăr, instanța de disciplină a reținut o vechime de 14 ani în funcția de judecător a recurentei, în loc de 16 ani și circa 5 luni, cum era corect, ca și aspectele relevate de înscrisurile privind evaluarea activității profesionale a acesteia depuse în susținerea recursului și din care rezultă și faptul că i s-a recomandat în mod explicit magistratului „acordarea unei atenții sporite redactării hotărârilor judecătorești și respectiv termenului legal de redactare a acestora” nu au semnificația dată de recurentă și nu sunt de natură a infirma soluția de angajare a răspunderii ei disciplinare.
Se constată, așadar, că faptele reproșate recurentei judecător intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după cum în mod just a fost reținut de către instanța de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmărilor prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menționat.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 16/J din 22 octombrie 2014, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2015.
Procesat de GGC - LM