Decizia nr. 53/2015
Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
La data de 20 noiembrie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători recursul declarat de A. - judecător la Judecătoria Sectorului 2, București - în contradictoriu cu intimata Inspecția Judiciară, împotriva Hotărârii nr. 13/J din 24 septembrie 2014 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.
Recurentul a solicitat casarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii disciplinare, ca inadmisibilă, în ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) raportat la art. 991 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constând în pretinsa faptă de a fi interpretat și încălcat cu rea-credință art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 26/2000 și respingerea, ca nefondată, a acțiunii disciplinare în privința tuturor abaterilor disciplinare.
În susținerea recursului, magistratul a invocat critici care s-ar circumscrie, în opinia sa, motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., învederând, în esență următoarele:
I. instanța de disciplină ar fi respins greșit excepția inadmisibilității, hotărârea fiind, în opinia sa, lovită de o nulitate parțială, necondiționată de vătămare, dat fiind că, în ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) raportat la art. 991 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constând în pretinsa faptă de a fi interpretat și încălcat cu rea-credință art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 26/2000, Inspecția Judiciară nu ar fi efectuat o reală și efectivă cercetare disciplinară, contrar dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004; instanța de disciplină considerând în mod eronat că expunerea punctului său de vedere în faza verificărilor prealabile ar fi fost suficientă sub acest aspect;
II. hotărârea atacată ar fi nelegală, întrucât nu ar fi întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) din Legea 303/2004, lipsind elementul vinovăției constând în intenția indirectă, instanța de disciplină apreciind în mod greșit că el ar fi discutat despre conținutul conceptului de imparțialitate, cu toate că, despre obligația de abținere, nu a discutat, în realitate, cu nimeni, anterior pronunțării în cele 21 de dosare;
III. hotărârea atacată ar fi nelegală, întrucât nu ar fi întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, privind pretinsa faptă de nesocotire cu rea-credință a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, cu referire la lipsa elementului subiectiv constând în reaua-credință, precum și la inexistența elementului material al încălcării unei norme de procedură;
IV. hotărârea atacată ar fi nelegală, întrucât nu ar fi întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, privind pretinsa faptă de nesocotire cu rea-credință a dispozițiilor art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 26/2000, cu referire la lipsa elementului subiectiv constând în reaua-credință, precum și la inexistența elementului material al încălcării unei norme de procedură;
V. hotărârea atacată ar fi nelegală, întrucât nu ar fi întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, privind pretinsa faptă de nesocotire cu gravă neglijență a dispozițiilor art. 153 C. proc. civ., cu referire la inexistența elementului material al încălcării unei norme de procedură, precum și la lipsa elementului subiectiv constând în grava neglijență.
Intimata Inspecția Judiciară a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, situația de fapt și argumentele de drept care susțin, în opinia sa, legalitatea și temeinicia soluției adoptate prin hotărârea atacată.
La rândul său, recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând, în esență, cu referire punctuală la aspectele expuse de intimată și la propriile susțineri din recurs, respingerea tuturor apărărilor invocate de Inspecția Judiciară și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin încheierea din data de 9 februarie 2015, completul de filtru a admis în principiu recursul judecătorului A.
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, cu apărările intimatei, precum și cu dispozițiile legale incidente, cu majoritate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Primul motiv de recurs invocat vizează o pretinsă neregularitate procedurală, referitoare la modul de desfășurare a cercetării disciplinare și la soluționarea de către instanța de disciplină a excepției inadmisibilității acțiunii disciplinare, motiv prevăzut de art. 488 alin. (5) C. proc. civ.
Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.
Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsele neregularități invocate de recurent din această perspectivă nu se circumscriu aspectelor de nulitate/nelegalitate invocate.
Contrar susținerilor recurentului, în cauză, excepția inadmisibilității acțiunii disciplinare a fost în mod corect respinsă.
Astfel cum rezultă din interpretarea literală, teleologică și sistemică a dispozițiilor art. 42 alin. (2), alin. (3) și alin. (6) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, verificările prealabile și cercetarea disciplinară în materia răspunderii disciplinare a magistraților au ca obiect abaterile disciplinare săvârșite de judecători și procurori, aceste abateri fiind prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 99 din Legea nr. 303/2004 prin Statutul judecătorilor și procurilor.
Rezultatul verificărilor prealabile și al cercetării disciplinare a determinat ca acțiunea disciplinară exercitată împotriva judecătorului A. să aibă ca obiect săvârșirea a două abateri disciplinare, respectiv a celor prevăzute de art. 99 lit. i) și art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.
Efectuarea cercetării disciplinare s-a realizat, așa cum, în mod just, a stabilit Secția pentru judecători, cu respectarea dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii în privința fiecăreia dintre cele două abateri disciplinare.
Împrejurarea că, în contextul abaterii prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, s-a stabilit încălcarea mai multor dispoziții legale, care, având obiect diferit de reglementare, au fost examinate distinct, nu poate impune concluzia sugerată de recurent, în sensul existenței a patru „abateri” disciplinare.
Nu se poate reține, în sensul celor susținute de autorul recursului, că Inspecția Judiciară nu ar fi declanșat o reală și eficientă cercetare disciplinară, câtă vreme, în rezoluția de începere a cercetării disciplinare din data de 25 iunie 2014, precum și în rezoluția de exercitare a acțiunii disciplinare din data de 10 iulie 2014, s-au avut în vedere ambele abateri reținute în sarcina recurentului judecător, iar acesta din urmă a fost ascultat de inspectorul judiciar, a depus la dosar notă de relații și a formulat o serie de cereri în apărare, toate fiindu-i admise.
Cât privește interpretarea cu rea-credință a art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 26/2000, ce intră în conținutul abaterii prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, toate aspectele au fost analizate pe larg în rezoluția din 10 iulie 2014 privind exercitarea acțiunii disciplinare.
Faptul că apărările magistratului, expuse din această perspectivă, au fost consemnate concis, în două paragrafe, la sfârșitul depoziției nu are semnificația propusă de autorul recursului și nu poate atrage inadmisibilitatea acțiunii disciplinare.
Cum niciun argument invocat de recurent în cadrul acestor critici nu se justifică, mențiunea că ascultarea sa ar fi avut un „caracter sumar, cvasiinexistent”, fiind rezultatul aprecierii pur subiective a judecătorului pârât, se constată, cu unanimitate, că nu este incident cazul de casare fundamentat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Nu este întemeiat nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Cu toate că recurentul nu a indicat în mod explicit care dintre ipotezele reglementate de textul legal indicat este vizată prin motivul de recurs formulat din această perspectivă, examinând modul în care instanța de disciplină a analizat pe fond acțiunea disciplinară și apărările recurentului, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă dispozițiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, privitoare la: descrierea faptelor, încadrarea juridică a acestora, temeiul de drept al aplicării sancțiunii, la sancțiunea aplicată și la motivele care au stat la baza aplicării acesteia, precum și la motivele pentru care au fost înlăturate apărările pârâtului judecător, astfel încât nu se poate reține o nemotivare a acesteia.
Chiar și eventualele ipoteze privind motivarea contradictorie sau străină cauzei sunt contrazise de conținutul hotărârii Secției pentru judecători, în care se regăsesc considerentele care susțin soluția instanței de disciplină, cu referire punctuală la aspectele invocate în apărare, ca și argumentele pentru care acestea au fost înlăturate ca neconcludente, argumentarea fiind logică și coerentă, precum și în acord cu normele legale incidente.
Faptul că, în contextul analizării încălcării dispozițiilor art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 26/2000, s-a reținut netemeinicia susținerilor judecătorului pârât, apreciindu-se că acestea contravin și prevederilor art. 98 alin. (6) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, nu poate fi considerat ca fiind un aspect de motivare contradictorie și nici nu pune instanța de control judiciar în imposibilitatea de a determina în mod concret elementul material al abaterii imputate.
De altfel, stabilirea încălcării unei norme din legislația secundară, subsecvent încălcării dispozițiilor legale cu valoare juridică superioară, în materie, nu este rezultatul unei argumentări contradictorii, câtă vreme între cele două norme există concordanță, cum este cazul în speță.
Este de relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că faptele reținute au fost analizate în suficientă măsură, dându-se posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textelor de lege ce reglementează abaterile ce formează obiectul cauzei.
De asemenea, din conținutul hotărârii, se constată că faptele au fost examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat, fiind avute în vedere aspecte esențiale pentru pronunțarea soluției.
Tot astfel, în ceea ce privește modul de individualizare a sancțiunii, nu se poate reține că hotărârea ar fi nemotivată, întrucât instanța de disciplină a expus criteriile avute în vedere în acest moment procesual, ele exprimând considerentele ce au fundamentat sancțiunea aplicată, neputându-se considera, nici sub acest aspect, că ar fi fost încălcate prevederile legale ce reglementează conținutul hotărârii sau că motivele ar fi contradictorii sau străine de natura cauzei.
Ca urmare, cu unanimitate, se constată că nu este incident nici cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârii atacate, cu legea.
În ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivele de nelegalitate dezvoltate de recurent au în vedere încălcarea legii de drept substanțial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare reținute în sarcina sa.
Relativ la criticile formulate din perspectiva primei abateri disciplinare, cu unanimitate, Înalta Curte constată netemeinicia lor.
În ceea ce privește fapta prevăzută la art. 99 lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară: „nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa”.
Dispozițiile menționate se completează cu cele ale art. 4 din aceeași lege, potrivit cărora, judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii.
În același sens sunt și prevederile art. 5 alin. (2) din aceeași lege, conform cărora, judecătorii sunt obligați să se abțină de la orice activitate legată de actul de justiție care presupune existența unui conflict între interesele lor și interesul public de înfăptuire a justiției sau de apărare a intereselor generale ale societății, cu excepția cazurilor în care conflictul a fost adus la cunoștință, în scris, colegiului de conducere al instanței și s-a considerat că existența conflictului de interese nu afectează îndeplinirea imparțială a atribuțiilor de serviciu.
Tot astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 9 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, judecătorii și procurorii trebuie să fie imparțiali în îndeplinirea atribuțiilor profesionale, fiind obligați să decidă în mod obiectiv, liberi de orice influențe, precum și să se abțină de la orice comportament, act sau manifestare de natură să altereze încrederea în imparțialitatea lor.
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 104 din Legea nr. 161/2003, magistraților le este interzisă orice manifestare contrară demnității funcției pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparțialitatea sau prestigiul acesteia.
Necesității și obligativității înfăptuirii corecte a actului de justiție, legiuitorul a răspuns prin reglementarea, între altele, a instituției incompatibilității.
Corelativ, pentru a înlătura orice dubiu privitor la imparțialitatea magistratului, legea procesuală a pus la îndemâna judecătorilor posibilitatea de a solicita abținerea de la soluționarea cauzei, tocmai pentru a evita starea de incompatibilitate.
În speță, angajarea răspunderii disciplinare a judecătorului A. s-a făcut în mod legal, nerespectarea prevederilor legale în materie, de către recurentul pârât, atrăgând corect regimul sancționator potrivit art. 99 lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că, soluționarea unei excepții de nelegalitate într-un număr de 21 de dosare, excepție al cărei efect îl viza în mod direct, care avea ca obiect un act emis de organul de conducere al instanței din care făcea parte și care stabilea regulile ce au determinat desemnarea sa pentru soluționarea respectivelor dosare, este de natură a pune la îndoială obiectivitatea judecătorului și de a crea, în sarcina sa, obligația de abținere.
Încălcarea acestei obligații legale de către recurent a avut, într-adevăr, drept consecință, lezarea unei valori fundamentale, în strânsă legătură cu calitatea actului de justiție și anume imparțialitatea.
Înalta Curte subliniază că imparțialitatea magistratului trebuie privită și în contextul dreptului la un proces echitabil, așa cum este reglementat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu Hotărârea din 6 mai 2003, cauza Klein și alții vs. Olanda).
În acest sens, noțiunea de imparțialitate la care face referire art. 6 trebuie apreciată într-un dublu sens: pe de o parte, ea are în vedere un criteriu subiectiv, care presupune că judecătorul nu are niciun motiv de a favoriza sau a defavoriza vreo parte (imparțialitate subiectivă), iar pe de altă parte, această noțiune cuprinde un criteriu obiectiv, care presupune a se analiza dacă există fapte determinate și verificabile care pot ridica îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului, independent de comportamentul său personal (imparțialitate obiectivă).
Încălcarea obligației legale de abținere în cazurile date a avut drept consecință, pe de o parte, crearea unei suspiciuni legitime că magistratul nu a fost imparțial, iar, pe de altă parte, a unei percepții negative a petiționarilor și a opiniei publice asupra justiției, aprecierile acestora fiind determinate de lipsa de încredere în obiectivitatea și imparțialitatea judecătorului care participă la soluționarea unui dosar.
Modalitatea concretă în care judecătorul s-a dezînvestit în cele 21 de dosare, împrejurarea că, pentru a înlătura aplicarea unor dispoziții din hotărârea Colegiului de conducere al judecătoriei, care stabileau o regulă, conform căreia, trebuia să conducă acea ședință de judecată; a invocat din oficiu excepția de nelegalitate a acelor dispoziții și, în aceste condiții, totuși nu s-a abținut, ci a judecat și a admis excepția de nelegalitate, denotă existența factorului intelectiv și volitiv, ce conturează existența intenției recurentului pârât, ca element subiectiv al aceleiași abateri, niciuna dintre susținerile formulate de magistrat în apărare nefiind de natură să justifice sau să înlăture obligația sa de abținere.
În raport cu aceste constatări, se impune concluzia netemeiniciei criticii din recurs privind lipsa situației premisă prevăzută de legiuitor, referitoare la faptul că „știa” că se află într-o situație de incompatibilitate.
Pur speculativ susține recurentul că acest fapt ar fi fost dedus exclusiv din calitatea sa de judecător.
În acest sens, se constată că, pentru identificarea situației de incompatibilitate în care judecătorul s-a aflat în fiecare dintre cele 21 de cauze în care a invocat excepția de nelegalitate, nu erau necesare cunoștințe aprofundate de specialitate în materia contenciosului administrativ.
Simplul fapt că finalitatea excepției respective îl privea în exclusivitate și că avea, astfel, un interes personal evident în a se dezînvesti, în această modalitate, de judecarea respectivelor cauze, vizează un caz general de incompatibilitate, reglementat de normele procedurale și convenționale, prevederi generale de drept, a căror necunoaștere nu poate fi invocată de un judecător.
În atare situație, nu se poate reține lipsa factorului intelectiv sau volitiv ce conturează latura subiectivă, după cum pretinde recurentul, atitudinea sa nefiind conformă dispozițiilor legale și deontologice ce reglementează statutul judecătorului.
Fiind reliefată astfel existența faptei, a conduitei ilicite, a vinovăției, a rezultatului produs și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul respectiv, se constată, cu unanimitate, legalitatea hotărârii atacate, prin care s-a stabilit întrunirea elementelor constitutive pentru această primă abatere disciplinară.
Referitor la a doua abatere disciplinară reținută în sarcina recurentului, cu majoritate, Înalta Curte constată că criticile recurentului nu pot fi primite.
Conform art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constituie abatere disciplinară „exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență”.
Sub un prim aspect, referitor la depășirea competenței și a atribuțiilor legale ale Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară și pretinsa confuzie dintre obiectul acțiunii disciplinare și eventuala aplicare sau interpretare greșită a legii, susceptibile de cenzură numai prin intermediul căilor de atac, cu opinie majoritară, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurent.
Din această perspectivă, trebuie precizat că se impune a fi făcută distincția între încălcarea normelor de procedură sau a celor de drept substanțial, ca și eventuală greșeală de judecată, pe de o parte, săvârșită de judecător pe parcursul soluționării cauzei și, pe de altă parte, nerespectarea respectivelor norme în context disciplinar.
Întrucât, în speță, cercetarea judecătorească efectuată de către Secția pentru judecători, ca instanță disciplinară, a avut ca obiect conduita magistratului în raport cu normele legale și deontologice ce reglementează activitatea sa profesională, sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se constată că soluționarea acțiunii disciplinare și pronunțarea hotărârii atacate s-au realizat în limitele atribuțiilor și ale competenței prevăzute de lege în materie disciplinară, structurilor Consiliului Superior al Magistraturii.
Astfel, potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare”.
Totodată, se reține că abaterea disciplinară stabilită în sarcina recurentului nu vizează emiterea vreunui act procedural de către acesta cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii, care să constituie motiv de nelegalitate a respectivului act și care să poată fi examinate în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.
În același context, Înalta Curte reamintește faptul că, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în M. Of., Partea I nr. 131 din 23 februarie 2012, Curtea Constituțională a respins obiecțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 și ale Legii nr. 317/2004.
Este semnificativ de precizat, în contextul examinat, faptul că, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) teza a doua din Legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale „sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor” iar în conformitate cu prevederile Deciziei Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 „puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului ci și considerentelor pe care se sprijină acestea”.
Or, în considerentele Deciziei nr. 2/2012, referitor la dispozițiile legale privind exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, Curtea Constituțională a statuat că „reglementările menționate nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege”.
În aceeași decizie, instanța de contencios constituțional, reluând argumentele expuse într-o decizie a sa anterioară (respectiv Decizia nr. 588/2007) a reținut că textul legal în discuție „nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești. Astfel, de esența înfăptuirii actului de justiție este supunerea judecătorului în fața legii și, ca un corolar al acestei cerințe, respectarea normelor de procedură. Consiliul Superior al Magistraturii, în virtutea rolului său constituțional de garant al independenței justiției, îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, așadar și în situația nerespectării, de către aceștia, cu rea-credință sau din gravă neglijență, a normelor de procedură. Obiectul judecății îl constituie însă numai abaterile disciplinare, așadar conduita magistraților, aspect ce nu poate fi interpretat ca având semnificația unui control administrativ al hotărârilor judecătorești pronunțate de aceștia”.
Prin considerentele hotărârii atacate, Secția pentru judecători în materie disciplinară a prezentat în mod detaliat și explicit faptele, astfel cum au rezultat din interpretarea întregului material probator administrat, reținând încălcarea obligațiilor profesionale, urmările acestei încălcări și constatând incidența art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
În ceea ce privește inexistența elementelor constitutive ale acestei abateri, se constată că susținerile recurentului pârât sunt contrazise de actele și lucrările dosarului.
În cauză, sub aspectul laturii obiective, i s-au imputat magistratului recurent, din această perspectivă, prin acțiunea disciplinară: încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ; interpretarea cu rea-credință a dispozițiilor art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații și încălcarea din gravă neglijență a dispozițiilor art. 153 din noul C. proc. civ.
Este de necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, judecătorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.
Or, respectarea dispozițiilor de drept substanțial și procedural, ca și a principiului contradictorialității reprezintă o îndatorire de serviciu.
Împrejurarea că, nemulțumit fiind de faptul că a fost desemnat să prezideze ședința de judecată din data de 16 aprilie 2014, având ca obiect acordarea de personalitate juridică asociațiilor și fundațiilor, judecătorul a intrat totuși în ședință, însă, pentru a se dezînvesti de cele 21 de dosare cu obiectul menționat, a înțeles să formuleze și să soluționeze, în aceeași ședință, o excepție de nelegalitate a dispozițiilor din actul emis de Colegiul de conducere al instanței ce reglementau planificarea judecătorilor în ședințe (act ce nu avea legătură cu fondul litigiilor), fără să fi aprofundat aspectele teoretice și jurisprudențiale legate de interpretarea și aplicarea prevederilor din legea specială pe care însuși magistratul le-a invocat, ceea ce ar fi impus concluzia inadmisibilității invocării și judecării excepției respective în acel cadru, de asemenea și a obligației de citare a emitentului actului; încălcarea dispozițiilor din actul normativ cu privire la asociații și fundații care prevăd explicit că judecătorul care soluționează cererile în materie este cel desemnat de președintele instanței, precum și nesocotirea principiului contradictorialității și a dispozițiilor C. proc. civ. care impuneau citarea emitentului actului atacat denotă faptul că, prin conduita sa, judecătorul recurent și-a exercitat funcția într-un mod necorespunzător, încălcând obligațiile legale derivate din statutul său profesional, precum și normele deontologice, care îi impuneau să dea dovadă de diligență și să studieze temeinic dispozițiile legale și jurisprudența invocate, putând amâna, în acest scop, pronunțarea soluției.
Relativ la încadrarea juridică a faptei, într-una dintre cele două teze normative ale textului legal incriminator, se reține că, în ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, aceasta trebuie raportată la una dintre cele două forme de vinovăție, astfel cum acestea sunt definite prin dispozițiile art. 991 alin. (1) și (2) din legea menționată.
Din considerentele hotărârii atacate, rezultă că instanța de disciplină a examinat aceste fapte imputate recurentului prin prisma dispozițiilor art. 99 lit. t) teza I prin raportare la art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, reglementează în conținutul unei singure abateri disciplinare, cum s-a arătat, două variante normative, pe de o parte, situația în care exercitarea funcției s-a săvârșit cu rea-credință iar, pe de altă parte, situația în care exercitarea funcției s-a făcut cu gravă neglijență.
Cele două ipoteze, ce au în vedere fiecare dintre formele de vinovăție menționate, sunt definite distinct prin dispozițiile art. 991 alin. (1) și art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Înalta Curte constată că, în speță, conduita recurentului pârât, concretizată în faptele arătate relevă exercitarea funcției cu gravă neglijență, ceea ce impune atragerea răspunderii disciplinare a magistratului, în temeiul art. 99 lit. t) teza a II-a, prin raportare la art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
În ceea ce privește grava neglijență, legiuitorul a stabilit prin dispozițiile art. 991 alin. (2) din aceeași lege, că aceasta există „atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual”.
Din interpretarea dispozițiilor menționate, rezultă că, pentru a se constata săvârșirea abaterii disciplinare, este necesară, în primul rând, existența unei încălcări, din culpă, a unor norme legale, iar respectiva greșeală trebuie să fie evidentă, să aibă consecințe grave și să nu își găsească nicio justificare.
În speță, Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a reținut nerespectarea de către recurentul-pârât a dispozițiilor de drept material și procesual privind modalitatea de invocare și soluționare a unei excepții de nelegalitate a unui act administrativ, în cadrul unui litigiu civil.
Înalta Curte constată că, într-adevăr, în privința dosarelor analizate în cuprinsul hotărârii atacate, s-a stabilit în mod corect că, prin modalitatea în care, judecătorul A. s-a dezînvestit de soluționarea respectivelor cauze, acesta nu a respectat întocmai dispozițiile legale menționate.
Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004: „Instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunțe asupra excepției (…)”.
În raport cu caracterul clar al normei citate, care condiționează explicit admisibilitatea excepției de nelegalitate și competența instanței, de legătura acesteia cu fondul litigiului și dată fiind natura normativă a actului administrativ ce formează obiectul excepției de nelegalitate invocate, act ce poate fi atacat exclusiv pe cale de acțiune (cum, de altfel, recurentul a și făcut), susținerile din recurs vizând jurisprudența în materie, ca și dovedirea sau nedovedirea faptului consultării cu colegii judecători asupra acestei probleme de drept, nu au relevanța atribuită de autorul recursului și nu pot infirma concluzia instanței de disciplină relativ la evidența încălcării reproșate.
Nu poate fi reținută nici pretinsa ignorare a jurisprudenței Înaltei Curți în materie, cu referire la încheierile de ședință exemplificate, deoarece acestea au în vedere alte situații de fapt și chestiuni de drept diferite.
În conformitate cu prevederile art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 26/2000: „În termen de 3 zile de la depunerea cererii de înscriere și a documentelor prevăzute de art. 7 alin. (2) judecătorul desemnat de președintele instanței verifică legalitatea acestora și dispune, prin încheiere, înscrierea asociației în Registrul asociațiilor și fundațiilor”.
Astfel cum s-a argumentat mai sus, recurentul susține în mod neîntemeiat că Secția pentru judecători ar fi depășit limitele acțiunii disciplinare, reținând și încălcarea art. 98 alin. (6) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești sau că hotărârea atacată ar fi lovită de nulitate, motivată de o pretinsă lipsă de cercetare disciplinară sub acest aspect.
Cât privește pretinsa nelegalitate a măsurilor dispuse efectiv prin hotărârea Colegiului de conducere în discuție, aspectele invocate, ce vizează, în fapt, fondul excepției de nelegalitate invocate, acestea nu pot fi examinate în acest cadru, astfel încât se vor înlătura, ca inadecvate.
De asemenea, conform art. 153 C. proc. civ.: ”Instanța poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părțile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel. Instanța va amâna judecarea și va dispune să se facă citarea ori de câte ori constată că partea care lipsește nu a fost citată cu respectarea cerințelor prevăzute de lege, sub sancțiunea nulității.”
Modalitatea de lucru, care a făcut ca, în cele 21 de cauze, soluționarea excepției de nelegalitate să se fi făcut, la termenul la care a fost invocată, fără a se cita autoritatea emitentă a actului astfel contestat și fără a se da posibilitatea acesteia să se apere, denotă încălcarea dispozițiilor ce reglementează imperativ desfășurarea acestui moment procedural, atât în litera, cât și în spiritul lor. A fost eludat, astfel, scopul reglementării, care vizează un drept și un principiu fundamentale, respectiv dreptul la apărare și principiul contradictorialității.
Din acest punct de vedere, se constată că afirmațiile din recurs, formulate din perspectiva lipsei specializării în materia contenciosului administrativ, modificarea recentă a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 sau lipsa unei analize exhaustive a practicii instanțelor, nu pot fi reținute drept cauze exoneratoare de răspundere, cum se susține, întrucât magistratului nu i-a fost reproșată aplicarea sau interpretarea greșită a unor norme speciale, dintr-o materie în care nu era specializat, ci faptul că el însuși a invocat și a soluționat o excepție întemeiată pe aceste dispoziții legale, fără a le aprofunda, încălcându-le în litera și spiritul lor.
Prin urmare, în ceea ce privește existența unei nesocotiri evidente, indiscutabile, a normelor de drept procesual invocate, se reține că aceasta a fost în mod corect stabilită de către instanța de disciplină.
Aspectele de fapt invocate în circumstanțiere de magistratul recurent trebuie avute în vedere, însă, la stabilirea formei de vinovăție.
Faptul că, într-adevăr, judecătorul A. nu era, la momentul respectiv, specializat în materia contenciosului administrativ; împrejurarea, reală, că, deși avea posibilitatea legală să amâne pronunțarea hotărârilor în cauzele de referință pentru a se documenta, acesta a avut, totuși, doar două zile pentru pregătirea respectivei ședințe de judecată; ca și faptul, necontestat, că dispozițiile legale pe care le-a invocat fuseseră modificate recent, impun a se constata, în raport și cu dispozițiile art. 16 alin. (3) C. civ., existența culpei, ca formă de vinovăție în producerea faptei.
În ceea ce privește caracterul grav al nesocotirii dispozițiilor legale, Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a circumscris în mod corect faptele reproșate recurentului unor încălcări ale normelor de drept procesual de o asemenea gravitate, care să aibă consecințe asupra duratei procedurilor judiciare sau care să aducă o atingere drepturilor sau intereselor procesuale ale părților și, în special, ale autorității emitente a actului administrativ vizat de excepția de nelegalitate invocată.
În analiza efectuată, Înalta Curte consideră că este rezonabil ca, pentru stabilirea gradului de gravitate al faptei, să se rețină o legătură de cauzalitate între conduita sa ca judecător în cele 21 de dosare și premisele create sub aspectul încălcării dreptului părților din respectivele cauze, la un proces echitabil, care presupune și să nu se tergiverseze soluționarea litigiului.
Pentru aceste argumente, Înalta Curte consideră că se poate reține, în sensul dispozițiilor art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, îndeplinirea condiției referitoare la caracterul de gravitate.
În ceea ce privește condiția referitoare la inexistența oricărei justificări a greșelilor constatate, instanța reține că modul inedit în care recurentul pârât a procedat în privința dosarelor având ca obiect acordarea de personalitate juridică asociațiilor și fundațiilor în ședința de judecată din data de 16 aprilie 2014, a fost cauzat, în primul rând, de nemulțumirea sa cu privire la faptul că fusese desemnat să prezideze acea ședință și, prin urmare, de interesul personal de a se dezînvesti în toate acele cauze.
Chiar dacă recurentul susține că a acționat corect, întrucât a intrat în ședința de judecată în care fusese planificat și a condus dezbaterile în cauzele respective, acest fapt, deși real, nu are semnificația exoneratoare de răspundere propusă de recurent, întrucât prin conduita sa culpabilă, faptul participării sale în ședință a avut ca finalitate trimiterea dosarelor, pe cale administrativă, grefierului delegat al compartimentului de asociații și fundații în vederea repartizării către un complet legal constituit, iar nu judecarea efectivă a acestora, cum se impunea.
Sub acest aspect, se constată că, deși forma de vinovăție cu care recurentul a comis această abatere este, pentru toate actele materiale reținute în conținutul obiectiv al acestei abateri disciplinare, culpa, iar nu intenția, la angajarea răspunderii disciplinare a recurentului, s-a avut în vedere în mod corect abaterea disciplinară unică, prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, astfel încât menționarea eronată a raportării acestui text la dispozițiile art. 991 alin. (1) din același act normativ, nu poate impune casarea hotărârii atacate, câtă vreme a fost reliefată corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a rezultatului vătămător și a legăturii de cauzalitate dintre faptele ilicite și rezultatul produs. Prin urmare, se constată atragerea corespunzătoare a răspunderii disciplinare și judicioasa individualizare, a sancțiunii disciplinare aplicate recurentului.
Din acest punct de vedere, este de observat că sancțiunea avertismentului, aplicată judecătorului A., este cea mai ușoară dintre sancțiunile disciplinare aplicabile magistraților și, întrucât, în raport cu criteriile prevăzute de art. 49 alin. 6) din Legea nr. 317/2004 și cu principiul proporționalității, reglementat de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a fost aplicată legal, se constată că nici sub acest aspect hotărârea nu se impune a fi casată.
Pentru toate considerentele expuse, în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, cu majoritate, se constată că nu este întemeiat nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Cum toate motivele s-au dovedit nefondate, pentru considerentele expuse și în temeiul prevederilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte cu opinia majoritară, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu majoritate:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 13/J din 24 septembrie 2014, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 aprilie 2015.
OPINIA SEPARATĂ
Contrar opiniei majoritare, considerăm că recursul declarat de judecătorul A. împotriva Hotărârii nr. 13/J din 24 septembrie 2014, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară trebuie admis, în sensul și pentru considerentele ce succed:
Prin Hotărârea nr. 13/J din 24 septembrie 2014, Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară a admis acțiunea disciplinară și, în baza art. 100 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a aplicat judecătorului A., din cadrul Judecătoriei sectorului 2, București, sancțiunea disciplinară constând în „avertisment”, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) și art. 99 lit. t) raportat la art. 991 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Apreciem că, în privința săvârșirii abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. t) raportat la art. 991 din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu sunt întrunite elementele constitutive prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii disciplinare a recurentului judecător.
Conform art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constituie abatere disciplinară „exercitarea funcției cu rea-credință”.
În ceea ce privește reaua-credință, legiuitorul a stabilit prin dispozițiile art. 991 alin. (2) din aceeași lege, că aceasta există „atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane”.
Este adevărat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, judecătorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.
Or, încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, interpretarea eronată a prevederilor art. 8 alin. (2) din Ordonanța de Urgență nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații sau nesocotirea dispozițiilor art. 153 C. proc. civ. ar putea, dar numai în condiții determinate, să atragă răspunderea disciplinară, potrivit regimului disciplinar specific, stabilit prin statutul judecătorilor și procurorilor, dacă și numai dacă, în cauză, ar fi întrunite condițiile angajării răspunderii disciplinare.
În speță, pentru a se stabili întrunirea cumulativă a elementelor abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, urma a se examina și dacă încălcările sau nesocotirea acestui text legal au fost săvârșite cu vinovăție, respectiv dacă se poate reține cumulativ, existența factorului intelectiv și a celui volitiv.
În mod nelegal, însă, instanța de disciplină a reținut că, sub aspectul laturii subiective, fapta judecătorului pârât este de natură a-i atrage acestuia răspunderea disciplinară.
Astfel, din interpretarea dispozițiilor art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, rezultă că, pentru a se constata săvârșirea abaterii disciplinare, este necesară, în primul rând, existența unei încălcări cu știință a unor norme legale, iar această încălcare să aibă drept consecință vătămarea unei persoane, respectivul rezultat fiind urmărit sau acceptat de către magistratul care a comis-o.
Considerăm că lipsa unei specializări în materia contenciosului administrativ a judecătorului A., modificarea profundă și de dată recentă a textului art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 (la data de 15 februarie 2013, raportat la fapta din 16 aprilie 2014), nedovedirea existenței unei jurisprudențe unitare asupra admisibilității excepției de nelegalitate, atunci când aceasta are legătură cu o excepție de procedură; faptul că în art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu se prevede expres obligația instanței de a cita emitentul actului administrativ constituie argumente pentru care nu se poate reține, în sensul art. 99 lit. t) raportat la art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, îndeplinirea condiției referitoare la încălcarea cu știință a normelor legale invocate în hotărâre.
Tot sub aspectul laturii subiective a acestei abateri disciplinare, apreciem că absența caracterului imputabil al faptei derivă și din faptul că niciuna dintre părțile procesuale din cadrul celor 21 de dosare aflate pe rolul ședinței din data de 16 aprilie 2014, prezidată de recurentul judecător, nu a alegat existența vreunei vătămări procesuale, ca urmare a amânării judecării cauzelor, o asemenea vătămare neputând fi prezumată.
Astfel fiind, trebuie menționat că modul în care recurentul judecător a procedat în privința celor 21 de dosare a fost cauzat, în primul rând, de volumul mare de activitate și de timpul foarte scurt pe care l-a avut pentru pregătirea ședinței de judecată în care a fost repartizat suplimentar.
Nu poate fi reținută încălcarea obligațiilor legale, care impuneau ca recurentul să dea dovadă de diligență și să studieze temeinic dispozițiile legale și jurisprudența, din moment ce nu i s-a acordat timpul necesar pentru studiul legislației și jurisprudenței și nu s-a dovedit că există o jurisprudență unitară sau majoritară privind natura normativă sau individuală a actului administrativ care formează obiectul excepției de nelegalitate și referitoare la obligativitatea citării în cauză a emitentului acestui act, care să fie ușor accesibilă judecătorului pentru a o putea asimila într-un interval scurt de timp.
În acest context, posibilitatea de a amâna pronunțarea nu garanta că soluționarea cauzei ar fi avut loc, fiind posibilă și soluția de repunere a cauzei pe rol, ceea ce ar fi condus la prelungirea procedurilor.
Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere faptul că magistratul se află la începutul carierei, iar realitățile sistemului judiciar își pun amprenta asupra modului în care un judecător la început de carieră își formează deprinderile de bună practică și pot afecta consonanța acestor deprinderi cu rigorile legislației speciale, în care acesta nu este specializat.
Mai mult, caracterul absolut izolat al acestei situații, grefat pe îndeplinirea, de regulă, cu conștiinciozitate și profesionalism a atribuțiilor de serviciu, aspect recunoscut expres de reprezentantul Inspecției Judiciare, dovedesc inexistența factorului intelectiv și a celui volitiv, deci a vinovăției, în lipsa acesteia încălcările reproșate recurentului neputând constitui abatere disciplinară.
Așadar, se constată că, în privința abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, acțiunea disciplinară a fost în mod nelegal admisă, ca urmare a neacordării relevanței juridice cuvenite unor împrejurări probate necontestat, care înlătură caracterul de abatere disciplinară al faptelor reproșate recurentului din această perspectivă.
Având în vedere însă că, în privința abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, atragerea răspunderii sale disciplinare s-a făcut în mod corect și că sancțiunea aplicată este cea a avertismentului, cea mai ușoară dintre sancțiunile disciplinare prevăzute de art. 100 lit. a - e) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, astfel încât aceasta nu mai poate fi diminuată, apreciem că soluția ce s-ar fi impus era admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii disciplinare în ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) cu referire la art. 991 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare și menținerea celorlalte dispoziții ale hotărârii atacate.
Procesat de GGC - LM