Decizia nr. 65/2015
Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele;
La data de 3 februarie 2015, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, recursul declarat de A. și B. împotriva Hotărârii nr. 12/P din 26 noiembrie 2014, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară.
În susținerea recursului, autorii acestuia au invocat o serie de critici de nelegalitate și netemeinicie, care s-ar circumscrie, în opinia lor, motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., argumentate punctual și structurate, în esență, după cum urmează:
I. În privința cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții au învederat:
I.1. Încălcarea normelor procesuale privind judecata în fața instanței de disciplină;
I.1.A. Încălcarea normelor procedurale la termenul de judecată din data de 12 noiembrie 2014;
I.1.B. Încălcarea normelor procedurale la termenul de judecată din data de 26 noiembrie 2014;
I.2. Încălcarea normelor de efectuare a lucrărilor de inspecție judiciară.
II. În privința cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au învederat o serie de critici:
II.1. cu referire la pârâta procuror A.;
II.2. cu referire la pârâtul procuror B. în privința abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004;
II.3. cu referire la pârâtul procuror B. în privința abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004;
II.4. cu referire la încălcarea de către Secție a obligației prevăzute de art. 264 C. proc. civ.; la motive străine pricinii și la considerente contradictorii probatoriului.
III. În privința cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au învederat:
III.1. Critici formulate de recurenta A. vizând fondul cauzei:
III.1.A. sub aspectul laturii obiective;
III.1.B. sub aspectul laturii subiective;
III.1.C. sub aspectul vătămării;
III.1.D. aspecte vizând probațiunea testimonială;
III.2. Critici formulate de recurentul B. vizând nelegalitatea și netemeinicia hotărârii atacate:
III.2 A. nelegalitatea hotărârii - nelegala sesizare a Secției;
III.2.B. nelegalitatea hotărârii - motive contradictorii;
III.2.C. critici vizând abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004;
III.2.D. critici vizând abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004.
La data de 12 februarie 2015, Consiliul Superior al Magistraturii a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, învederând că această calitate aparține Inspecției Judiciare.
Inspecția Judiciară a formulat și a depus întâmpinare, care a fost comunicată fiecărui recurent.
Recurenții A. și B. au atașat la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de Inspecția Judiciară.
Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin încheierea din data de 4 mai 2015, completul de filtru a admis în principiu recursul procurorilor A. și B.
Prin memoriul înregistrat la dosar la data de 10 iunie 2015, recurenții au invocat și motivat excepția de nelegalitate a Ordinului nr. 4 din 19 aprilie 2012 și a Ordinului nr. 9 din 8 decembrie 2012, emise de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bicaz și au solicitat sesizarea instanței de contencios administrativ competente, cu soluționarea acestei excepții.
În temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va examina cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Consiliul Superior al Magistraturii.
Analizându-se, prin urmare, susținerile autorului excepției în raport cu obiectul cauzei, precum și cu reglementările legale incidente, se constată că excepția menționată este întemeiată.
Având în vedere faptul că, în cauză, Inspecția Judiciară, care are personalitate juridică, este titularul acțiunii disciplinare și întrucât, prin Secția pentru procurori în materie disciplinară, Consiliul Superior al Magistraturii a pronunțat hotărârea atacată în calitate de instanță de disciplină, în temeiul dispozițiilor art. 134 alin. (2) din Constituție și ale art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, Înalta Curte constată că, în speță, are calitate de intimată numai Inspecția Judiciară și, în consecință, va respinge recursul declarat în contradictoriu cu „Consiliul Superior al Magistraturii Secția de disciplină pentru procurori”, ca fiind îndreptat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În atare situație, examinarea cererii de recurs se va face în contradictoriu cu intimata Inspecția Judiciară, căreia i s-au comunicat motivele de casare și care a formulat întâmpinare.
Cu privire la excepția de nelegalitate invocată, Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu ori la cererea părții interesate. În acest caz, instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, este, potrivit alin. (2) al textului legal invocat, competentă să se pronunțe asupra excepției, dacă se constată că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond.
Din interpretarea prevederilor legale enunțate, rezultă că una dintre condițiile ce trebuie întrunite cumulativ pentru admisibilitatea excepției de nelegalitate este ca actul administrativ vizat de excepție să aibă caracter individual.
În speță, însă, cele două ordine contestate pe calea excepției de nelegalitate nu întrunesc această condiție, întrucât prin conținutul și gradul lor de adresabilitate, aceste acte administrative, ce reglementează într-un mod impersonal situația unor subiecți care nu sunt determinați, ci doar determinabili, au valoare normativă, nefiind astfel susceptibile de a fi atacate în această modalitate.
Ca atare, excepția de nelegalitate invocată nu poate fi primită și va fi respinsă, ca inadmisibilă.
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurenți, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed.
Cu titlu prealabil, trebuie precizat că, în speță, regulile judecății sunt prevăzute de dispozițiile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale Codului de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010.
Anterior analizării recursului dedus judecății, având în vedere că recurenții au formulat critici și din perspectiva netemeiniciei hotărârii atacate, Înalta Curte precizează că, în actualul cadru de procedură, această categorie de critici nu poate fi examinată.
Astfel, din interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care reglementează obiectul și scopul recursului în accepțiunea noului cod, rezultă că recursul este o cale de atac care se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate nu și de netemeinicie.
Faptul că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate se deduce și din prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., care dispun că cererea de recurs va cuprinde sub sancțiunea nulității, printre celelalte mențiuni, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.
De asemenea, această concluzie rezultă din structura art. 488 din codul menționat, care prevede expres și limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind reglementat astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea probelor și reevaluarea situației de fapt.
În același sens, se reține că dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. consacră sancțiunea nulității, aplicată recursului, în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488.
Prin urmare, rolul controlului exercitat de instanța de recurs este limitat la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel încât criticile vizând modul de apreciere a probelor și stabilirea situației de fapt nu pot fi examinate în actualul cadru procesual.
Tot în limitele cenzurii de legalitate impuse instanței de control judiciar prin dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu se pot examina, pe calea recursului, aspectele și argumentele învederate de recurenți în ceea ce privește modalitatea de sesizare a titularului acțiunii disciplinare sau a instanței de disciplină ori pretinsele vicii ale cercetării disciplinare, în actualul cadru de procedură neputându-se examina cauza sub toate aspectele.
Se vor examina, prin urmare, exclusiv criticile de nelegalitate.
1) Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este întemeiat.
Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate solicita atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.
Din interpretarea logico-juridică a textului procedural anterior specificat rezultă, în primul rând, că, pentru a fi incident acest motiv de casare, încălcarea regulilor de procedură trebuie să se fi realizat de către instanță.
De altfel, trebuie precizat că toate motivele de casare au în vedere nelegalități ce vizează exclusiv actele și lucrările instanței.
În atare situație, pretinsele neregularități ce ar fi fost comise de către Inspecția Judiciară, vizând activitatea de verificare prealabilă și de cercetare disciplinară, modalitatea de sesizare a titularului acțiunii disciplinare sau de sesizare a instanței de disciplină, deci anterior învestirii Secției pentru procurori, ca instanță de disciplină, excedează limitele controlului judiciar ce poate fi exercitat de către Înalta Curte în actualul cadru procesual.
Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsele neregularități menționate de recurenții procurori nu se circumscriu acestui motiv de casare.
În ceea ce privește încălcarea normelor privind citarea și comunicarea actelor de procedură, este de observat că, din actele dosarului, rezultă că finalitatea acestei proceduri în fața instanței de disciplină a fost realizată față de recurenți prin intermediul Judecătoriei Bicaz, la data de 4 noiembrie 2014, astfel cum rezultă din procesul-verbal întocmit la această dată de către agentul procedural.
Evident că, prin citarea incontestabilă a magistraților, ca și prin comunicarea actelor din dosar, procedura de înștiințare a acestora despre existența, obiectul și stadiul cauzei disciplinare și de citare în vederea formulării și susținerii apărărilor a fost îndeplinită, astfel încât posibilitatea de a formula întâmpinare, de a propune probe și de a li se verifica apărările li s-a asigurat, în sensul prevederilor art. 163 alin. (6) și alin. (8), raportat la art. 163 alin. (3) C. proc. civ.
Invocarea încălcării flagrante a normelor de procedură, pe motiv că, la acordarea următorului termen de judecată, instanța de disciplină nu ar fi ținut cont de cele 25 de zile, prevăzute de art. 201 C. proc. civ., în care pârâții ar fi putut formula întâmpinare, nu se justifică, din moment ce magistrații au luat cunoștință de termen și de actele dosarului și, fiind legal citați, nu s-au prezentat la judecată, nu au uzat de dreptul de a propune probe și de a-și face apărările necesare și nici de posibilitatea de a solicita acordarea unui nou termen de judecată în acest scop.
Din actele dosarului, rezultă că și pentru termenul din 26 noiembrie 2014, când a fost judecată acțiunea disciplinară, procurorii A. și B. au fost legal citați, însă nu s-au prezentat și nu au trimis niciun un memoriu în apărare sau vreo solicitare de amânare a judecății.
Procedând astfel, este evident că magistrații au acceptat ca acțiunea disciplinară să fie judecată în lipsa lor, pe baza materialului probator administrat în cadrul cercetării prealabile, precum și de către Secția pentru procurori în materie disciplinară, la cererea Inspecției Judiciare.
Mai mult, recurenții nu numai că nu au uzat de dreptul de apărare în faza judecării acțiunii disciplinare, dar nici în faza cercetării prealabile nu au participat la efectuarea acesteia, nu au solicitat probe în apărare și nici nu au invocat vreun motiv care să-i împiedice să formuleze apărări în cauză.
Or, în raport cu aceste împrejurări, nu se poate considera că dreptul la apărare, dreptul de acces la o instanță, ori dreptul la un proces echitabil, ca de altfel și principiul contradictorialității sau al egalității armelor ar fi fost în vreun fel încălcate.
Evident că neprezentarea magistraților procurori la judecarea acțiunii disciplinare și neexercitarea dreptului de a cere să fie administrate probe în favoarea lor au fost de natură a limita posibilitățile instanței de disciplină de a le cunoaște punctele de vedere, inclusiv cu privire la probele propuse de Inspecția Judiciară; prin pasivitatea lor, recurenții înșiși fiind cei care și-au asumat neexercitarea drepturilor procesuale.
Cum, niciun argument invocat de recurenți în cadrul acestor critici nu se justifică, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
2) În ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că argumentele invocate nu sunt întemeiate.
Motivul de nelegalitate invocat are în vedere situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Critica recurenților procurori referitoare la încălcarea art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului se va înlătura, întrucât amploarea și consistența motivelor hotărârii atacate exclud ideea examinării formale a cauzei sau a lipsei unei motivări substanțiale, neraportate corect la probatoriul cauzei.
De altfel, examinarea îndeplinirii exigențelor unei motivări corespunzătoare trebuie realizată prin raportare la prevederile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Analizând modul în care instanța de disciplină a examinat acțiunea disciplinară, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă dispozițiile legale anterior menționate, privitoare la descrierea faptelor, la încadrarea juridică a acestora în abaterile disciplinare vizate, la temeiul de drept al aplicării sancțiunii, la sancțiunile aplicate și la motivele care au stat la baza aplicării acestora, astfel că nu se poate reține o nemotivare a acesteia.
Chiar și aspectele expuse, vizând pretinsa motivare contradictorie, sunt contrazise de conținutul hotărârii Secției pentru procurori, în care se regăsesc considerentele de fapt și de drept ce fundamentează în mod concordant soluția instanței de disciplină, cu referire punctuală la susținerile din acțiunea disciplinară, argumentarea fiind, contrar afirmațiilor recurenților, logică și coerentă, precum și în acord cu normele legale incidente.
În privința criticilor privind fundamentarea soluției pe fapte și împrejurări pretins nereale sau pe elemente probatorii ocazionale, de ordin subiectiv, scoase din context, ca și celelalte aspecte concrete expuse sub aspectul situației de fapt stabilite, acestea nu pot fi subsumate acestui motiv de casare, ele vizând în realitate modul de apreciere a probelor, ce nu poate fi cenzurat în acest cadru.
Este de relevat că, din examinarea hotărârii recurate, rezultă că faptele reținute au fost analizate în suficientă măsură, dându-se posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textelor legale ce reglementează abaterile disciplinare analizate în speță.
De asemenea, din conținutul hotărârii, se constată că faptele au fost examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat, fiind avute în vedere aspecte esențiale pentru pronunțarea soluției, astfel încât se vor înlătura, ca inadecvate, aprecierile pur subiective ale recurenților, vizând caracterul formal al examinării, insuficienta claritate, preluarea necritică a susținerilor din acțiunea disciplinară, săvârșirea unei erori judiciare, lipsa suportului probator, interpretarea incorectă sau ilogică, lipsa rolului activ ori fundamentarea pe „impresii” ori pe elemente probatorii nereale.
Prin urmare, se reține că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârii atacate, cu legea.
3) Nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În ceea ce privește criticile aduse hotărârii din perspectiva acestui motiv de casare, se constată că acestea vizează încălcarea legii de drept substanțial, susținându-se, în esență, neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare ce le-au fost reținute recurenților în sarcină.
Argumentele expuse punctual, în acest context, de către ambii procurori recurenți sunt neîntemeiate, urmând ca, pentru sistematizarea expunerii, acestea să fie examinate grupat, pentru fiecare abatere în discuție.
Examinarea se va face astfel, în primul rând, sub aspectul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, care a fost reținută atât în sarcina procurorului A., cât și în sarcina procurorului B., pentru acte materiale diferite, săvârșite în mod individual.
Abaterea disciplinară menționată constă în exercitarea funcției cu rea-credință, legiuitorul stabilind prin dispozițiile art. 991 din aceeași lege că „există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea vreunei persoane.”
Această normă vine în completarea celor prevăzute la art. 4 din legea menționată, care dispune că judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.
Prin considerentele hotărârii atacate, Secția pentru procurori în materie disciplinară a prezentat în mod detaliat și explicit faptele celor doi magistrați, astfel cum au rezultat din interpretarea întregului material probator administrat, reținând încălcarea obligațiilor profesionale, forma de vinovăție, urmările acestei încălcări și constatând incidența art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
În ceea ce privește existența elementelor constitutive ale acestei abateri, se constată că susținerile recurenților-pârâți sunt contrazise de actele și lucrările dosarului.
Sub aspectul laturii obiective, în cauză, prin acțiunea disciplinară, li s-au imputat procurorilor recurenți, din această perspectivă: în cazul recurentului B. - încălcarea normelor procesuale referitoare la legalitatea urmăririi penale și a procesului penal, prevăzute în art. 2 din vechiul Cod de procedură penală; la competența urmăririi penale, după calitatea persoanei, prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. b) din vechiul Cod de procedură penală; precum și la modalitatea de efectuare a supravegherii cercetărilor, reglementată de art. 218 - 219 din vechiul Cod de procedură penală; iar, în cazul recurentei A. - încălcarea dispozițiilor privind competența de efectuare a urmăririi penale față de magistrați, prevăzute de art. 209 alin. (3) și (4) din vechiul Cod de procedură penală; a prevederilor referitoare la competența urmăririi penale după calitatea persoanei, cuprinse în art. 281 alin. (1) lit. b) din vechiul Cod de procedură penală, precum și a celor prevăzute de art. 202 din același cod; toate în ceea ce privește cauza penală ce formează obiectul Dosarului nr. x3/P/2012.
Este de necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, cât și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.
Or, respectarea dispozițiilor de drept substanțial și procedural reprezintă o îndatorire de serviciu.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., competența de soluționare a cauzelor penale având ca obiect infracțiunile săvârșite de judecătorii de la judecătorie aparține parchetelor de pe lângă curțile de apel.
În conformitate cu prevederile art. 210 C. proc. pen. „Organul de urmărire penală (…) este dator să-și verifice competența”, iar potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen., dispozițiile relative la competența după calitatea persoanei se află sub protecția nulității absolute.
Sub acest aspect, este de reținut că faptele reținute prin hotărâre sunt de netăgăduit, ele fiind dovedite prin materialul probator administrat atât în faza cercetării prealabile, cât și în fața instanței de disciplină în mod nemijlocit, fără a fi infirmate în vreun fel în prezenta cale de atac.
Împrejurarea că, în vederea soluționării Dosarului nr. x3/P/2012, prin ordonanța de restituire din 25 ianuarie 2013, procurorul A., care a deținut anterior funcția de judecător în cadrul Judecătoriei Bicaz, încălcând obligația de echidistanță și imparțialitate și contrar dispozițiilor procesuale penale privitoare la competența după calitatea persoanei, a dispus efectuarea unor acte premergătoare împotriva unor foști colegi judecători, în sensul inculpării acestora, ca și faptul că, pentru aducerea la îndeplinire a dispozițiilor date de acesta, soțul său, procurorul B. a solicitat expres unui lucrător de poliție să întocmească un raport de investigații privind un judecător, precum și procesul verbal de efectuare a actelor premergătoare, act ce se întocmește în vederea începerii urmăririi penale; iar, după ce dosarul i-a fost repartizat în vederea supravegherii urmăririi penale, a întocmit procesul-verbal de efectuare a actelor premergătoare și ordonanța de declinare a competenței, cu toate că, încălcând dispozițiile legale referitoare la competența după calitatea persoanei, administrase acte premergătoare începerii urmăririi penale, denotă faptul că, prin conduita lor, procurorii recurenți și-au exercitat funcția într-un mod necorespunzător, încălcând obligațiile legale derivate din statutul lor profesional, precum și normele deontologice, care le impuneau nu numai să cunoască și să respecte dispozițiile legale, dar și să le aplice cu imparțialitate și bună-credință.
Susținerile recurenților formulate sub acest aspect nu pot fi primite, acestea constituind aprecieri personale, care nu sunt în concordanță cu interpretarea logică, literală și teleologică a dispozițiilor legale de referință.
Recurenții nu se pot prevala de faptul că, din punct de vedere formal, supravegherea cercetărilor penale s-ar fi exercitat doar de către procurorul B., câtă vreme, în perioada 26 aprilie 2012 - 20 noiembrie 2013, dosarul a fost mai întâi repartizat pentru supravegherea cercetărilor procurorului A., dosarul fiind constituit pe baza unei sesizări repartizate inițial acesteia spre verificare și soluționare; și nici de faptul că demersurile întreprinse sau măsurile dispuse în cauza respectivă de către cei doi procurori, vizând magistrați judecători, nu ar avea, în opinia acestora, caracterul unor acte de procedură în accepțiunea legii procesuale penale, în condițiile în care, pe de o parte, textul legal incriminator în discuție condiționează existența abaterii disciplinare de exercitarea funcției cu rea-credință și nu de întocmirea cu rea-credință a unor acte de procedură, iar, pe de altă parte, calificarea respectivă este rezultatul unei aprecieri subiective, ce nu corespunde literei și spiritului normelor legale aplicabile.
Tot astfel, se reține că nu are semnificația exonerării de răspundere disciplinară nici împrejurarea că unele soluții dispuse de către recurenți nu ar fi fost infirmate de către prim-procuror, deoarece examinarea respectivelor soluții s-a realizat în context disciplinar din cu totul altă perspectivă, față de cea prin prisma căreia s-a exercitat controlul ierarhic.
Ca atare, sub aspectul laturii obiective, în mod just instanța de disciplină a reținut existența elementului constitutiv al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Nu se poate considera nici că nu a existat un rezultat vătămător, întrucât, prin conduita lor culpabilă, cei doi procurori au creat premisele încălcării drepturilor și intereselor unor persoane, respectiv ale unor judecători din cadrul Judecătoriei Bicaz, dar și premisele afectării imaginii și prestigiului justiției.
Consecința imediată a conduitei pârâților procurori, bine stabilită de instanța de disciplină, o reprezintă încălcarea principiului legalității și imparțialității procurorului în efectuarea urmăririi penale și a principiului egalității cetățenilor în fața justiției, reglementate de art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, de Codul de procedură penală și de Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor și, nu în ultimul rând, de Constituția României.
Din perspectiva laturii subiective, forma de vinovăție care caracterizează această abatere disciplinară, în varianta normativă a exercitării funcției cu rea-credință, este cea a intenției, judecătorul sau procurorul realizând că, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, produce o distorsionare conștientă a dreptului, în scopul producerii unei vătămări. Prin urmare, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părțile implicate.
Intenția de a încălca normele imperative privind competența după calitatea persoanei, ca și a celorlalte norme reținute în hotărâre, rezultă din considerentele expuse în ordonanța de restituire din 25 ianuarie 2013, întocmită de recurentă, în care referirile la fiecare angajat al Judecătoriei Bicaz, ca și la verificările situațiilor privind decontarea chiriei pentru întreg personalul instanței sunt exprese; din conținutul adreselor întocmite în aceeași cauză de către recurent, semnate în nume propriu de către acesta și adresate Curții de Apel Bacău, Tribunalului Neamț sau Judecătoriei Bicaz, unele chiar conținând mențiuni nereale, în care solicitările privind comunicarea datelor și înscrisurilor referitoare la decontarea chiriei de către magistrații judecători ai Judecătoriei Bicaz sunt explicite; din solicitările exprese adresate de către cei doi procurori lucrătorului de poliție și percepute de acesta ca o presiune, pentru a efectua un raport de investigații în privința unui judecător; din audierea unui martor referitor la un contract de închiriere încheiat cu un magistrat judecător, ca și din faptul că, la dosarul penal în discuție, procurorii recurenți au atașat o serie de înscrisuri ce vizează exclusiv situația contractelor de închiriere ale unor judecători.
În aprecierea vinovăției pârâților procurori, s-a pornit în mod corect de la standardele de conduită profesională impuse procurorilor prin articolul 12 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor adoptat prin Hotărârea nr. 328 din 24 august 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii care statuează că „judecătorii și procurorii sunt obligați să-și îndeplinească cu competență și corectitudine îndatoririle profesionale, să respecte îndatoririle cu caracter administrativ stabilite prin legi, regulamente și ordine de serviciu”.
În același sens, potrivit art. 9 alin. (1) din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, aceștia sunt obligați „să fie imparțiali în îndeplinirea atribuțiilor profesionale, fiind obligați să decidă, în mod obiectiv, liberi de orice influențe”.
Totodată, conform art. 9 alin. (2) din același cod „Judecătorii și procurorii trebuie să se abțină de la orice comportament, act sau manifestare de natură să altereze încrederea în imparțialitatea lor”.
Prin urmare, în raport cu dispozițiile art. 991 din Legea nr. 303/2004, republicată, se constată că, sub aspect subiectiv, această abatere disciplinară reținută în sarcina fiecărui recurent în parte a fost săvârșită cu rea-credință, iar instanța de disciplină a apreciat corect asupra vinovăției recurenților, care cunoșteau și trebuia să aplice corect toate prevederile legale incidente, puteau și trebuia să prevadă efectele prejudiciabile aduse drepturilor procesuale și substanțiale ale părților, dar și imaginii, și prestigiului justiției.
Maniera în care recurenții au înțeles să nu aplice dispoziții legale imperative, cu consecințe asupra calității actelor emise, a transparenței și imparțialității acestora, amplificată de atitudinea nesinceră și de ușurința cu care magistrații în cauză au nesocotit obligațiile ce revin procurorilor, potrivit reglementărilor ce guvernează statutul acestei profesii, denotă existența elementului intențional, volitiv, de natură a atrage răspunderea lor disciplinară pentru exercitarea funcției cu rea-credință.
De aceea, toate criticile privind abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, vor fi înlăturate, motivațiile aduse de recurenții procurori în sprijinul acestora neavând un suport real sau rezonabil.
Relativ la cealaltă abatere disciplinară, reținută exclusiv în sarcina procurorului B., Înalta Curte apreciază că s-a stabilit, de asemenea, în mod corect, angajarea răspunderii disciplinare a magistratului.
Potrivit art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constituie abatere disciplinară „nerespectarea în mod nejustificat a dispozițiilor ori deciziilor cu caracter administrativ dispuse în conformitate cu legea de conducătorul instanței sau al parchetului ori a altor obligații cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente”.
Prin Ordinul nr. 4/2012 al prim-procurorului, emis în sensul prevederilor art. 92 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, s-a dispus ca întreaga corespondență a Parchetului de pe lângă Judecătoria Bicaz să fie contrasemnată de către prim-procuror. Ulterior, prin Ordinul nr. 9/2012, al aceluiași prim-procuror, s-a dispus ca întreaga corespondență emisă de Parchet să fie expediată doar dacă este contrasemnată de către prim-procuror.
În raport cu dispozițiile imperative ale art. 64 alin. (1) și ale art. 65 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, respectarea dispozițiilor procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea, reprezintă o îndatorire de serviciu.
Aceste dispoziții vin în completarea prevederilor art. 62 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora, procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, imparțialității și controlului ierarhic.
Interpretarea prevederilor normative menționate, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată și ale art. 12 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, precum și la situația speței, susține cele reținute de instanța de disciplină cu privire la existența îndatoririi de serviciu a recurentului de a preda spre semnare sau confirmare întreaga corespondență prim-procurorului.
Ca atare, semnarea în nume propriu a adreselor în Dosarul penal nr. x3/P/2012, către Serviciul Public Comunitar pentru Evidența Persoanelor Bicaz, către Administrația Finanțelor Publice Bicaz, către Agenția Națională de Integritate, către Tribunalul Neamț sau către Curtea de Apel Bacău, ce nu au natura unor acte procedurale propriu-zise, constituie după cum, pe bună dreptate, s-a reținut, o încălcare nejustificată a unei dispoziții administrative legale.
Semnarea adreselor respective nu s-a făcut în limitele atribuțiilor, ca procuror de caz, astfel cum se susține în recurs.
În acest context trebuie precizat că recurentul încearcă să minimalizeze principiul subordonării și controlului ierarhic ce caracterizează activitatea în cadrul parchetelor, dând o prevalență nejustificată principiului independenței procurorului.
Or, calea aleasă de recurent, obiectivată în opoziția evidentă de a-i prezenta spre semnare sau contrasemnare prim-procurorului corespondența respectivă nu a fost conformă cu dispozițiile ce reglementează obligațiile profesionale ale procurorului, cât și statutul acestuia și relevă caracterul nejustificat al încălcării imputate.
Este important de subliniat că, potrivit art. 64 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine, iar în conformitate cu art. 65 alin. (1) din legea menționată: „procurorii din fiecare parchet sunt subordonați șefului parchetului respectiv”.
Principiul subordonării ierarhice impune procurorilor subordonați să aducă la îndeplinire, cu bună-credință, atribuțiile stabilite de prim-procuror în conformitate cu prevederile legale, încălcarea evidentă a obligațiilor derivate din conținutul său neputând fi înlăturată de niciuna dintre susținerile formulate sub acest aspect.
Secția pentru procurori a stabilit în mod corect și latura subiectivă a abaterii disciplinare, în sensul că a reținut intenția directă, ambii factori, intelectiv și volitiv, fiind demonstrați de modul în care, în mod neechivoc, magistratul a eludat fără nicio justificare dispozițiile administrative în discuție.
Susținerile recurentului pârât, în sensul că, în realitate, culpa ar aparține prim-procurorului care nu a contrasemnat respectivele adrese sau grefierului șef care le-a expediat fără a fi fost contrasemnate de către prim-procuror, nu pot fi reținute, acestea rezultând dintr-o interpretare subiectivă, fără niciun suport în conținutul ordinelor în discuție și care sunt contrazise și de ansamblul probator administrat sub acest aspect.
În raport cu cele expuse, Înalta Curte constată că, în cauză, relativ la ambii magistrați procurori și la ambele abateri disciplinare examinate, a fost corect reliefată existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției și a legăturii de cauzalitate între faptele ilicite și rezultatul produs, așa încât argumentele recurenților formulate prin motivele de recurs invocate în principal nu pot fi primite.
În privința criticilor vizând individualizarea sancțiunilor aplicate procurorilor recurenți, invocate în subsidiar, se constată că instanța de disciplină a respectat pe deplin criteriile prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, ce trebuie avute în vedere în acest moment procesual din faza adoptării soluției, precum și principiul proporționalității, reglementat de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
În cauză, nu sunt aspecte de individualizare a sancțiunii care să poată justifica aplicarea unor sancțiuni mai ușoare.
Așa după cum s-a arătat, stabilirea cadrului procesual prin raportare la normele incidente, de către Secția pentru procurori în materie disciplinară, verificată de instanța supremă în calea de atac a recursului, a rămas neschimbată și a reliefat existența și gravitatea respectivelor abateri.
În speță, valoarea socială lezată o reprezintă relațiile sociale referitoare la realizarea activității de justiție, în sensul larg al acestei noțiuni, care presupun, pe lângă organizarea și funcționarea în limitele legii a organelor judiciare și înfăptuirea corectă a actului de justiție, pe planul raportului juridic de muncă, aceste relații transpunându-se în obligații și îndatoriri profesionale ale procurorilor, stabilite prin legi și regulamente.
În procesul de apreciere a individualizării sancțiunii nu trebuie pierdute din vedere sau minimalizate consecințele directe, imediate, ale faptelor celor doi procurori, corect reliefate de Secția pentru procurori.
Înalta Curte constată că instanța de disciplină a avut în vedere, la aplicarea sancțiunii, alături de circumstanțele reale identificate prin cercetarea judecătorească și circumstanțele personale ale recurenților, dar și consecințele negative ale abaterilor reținute în sarcina lor.
De asemenea, Înalta Curte apreciază că sancțiunile aplicate recurenților au fost în mod judicios stabilite, având în vedere nu numai gravitatea încălcărilor normelor de procedură, conduita culpabilă și maniera proprie în care recurenții au înțeles să-și nesocotească atribuțiile profesionale, dar și repetabilitatea acestor conduite, confirmată de sancțiunile disciplinare aplicate anterior fiecăruia dintre cei doi magistrați.
Semnificativ în acest sens este faptul că, inclusiv pentru fapte similare, recurenții au mai fost sancționați disciplinar. În ceea ce o privește pe recurenta A., prin Hotărârea nr. 7/P/2014 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară, rămasă definitivă prin Decizia nr. 37/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, acesteia i s-a aplicat sancțiunea disciplinară constând în suspendarea din funcție pe o perioadă de 6 luni. Prin aceeași hotărâre, procurorul B. a fost sancționat în mod definitiv cu excluderea din magistratură, după ce, tot pentru același gen de fapte, acestuia i se mai aplicase sancțiunea disciplinară constând în suspendarea din funcție pentru o perioadă de 3 luni, prin Hotărârea nr. 2/P/2014 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară, rămasă definitivă prin nerecurare.
Vechimea mare în profesie a celor doi procurori, aprecierile pozitive obținute la evaluări, ca și considerațiile vizând traseele lor profesionale ori cele de ordin familial invocate, nu au nicio relevanță și nu pot să îndreptățească aplicarea unor sancțiuni mai blânde. Dimpotrivă, cu o mare vechime în funcția de magistrat, inclusiv în funcție de conducere, procurorii în cauză ar fi trebuit, prin experiența acumulată, să cunoască și să respecte normele de procedură și principiile ce guvernează această activitate, să se poată abține de la orice fapte contrare statutului lor.
Faptele fiind grave, singurele sancțiuni care se impun sunt cele aplicate de către Consiliul Superior al Magistraturii. Aplicarea unor sancțiuni mai ușoare nu ar face decât să golească de orice conținut caracterul sancționator al măsurilor disciplinare luate.
Având în vedere considerentele expuse și care relevă legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză,.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de A. și B. în contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii, secția de disciplină pentru procurori, ca fiind declarat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Respinge, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate a Ordinelor nr. 4 din 19 aprilie 2012 și nr. 9 din 8 decembrie 2012 emise de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bicaz.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. și B. împotriva Hotărârii nr. 12/P din 26 noiembrie 2014, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 15 iunie 2015.
Procesat de GGC - LM