Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună anularea Ordinului nr. 2091 din 30 decembrie 2011, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi obligarea pârâtului la emiterea unui alt ordin în conformitate cu prevederile Legii nr. 285/2010 şi ale Legii – cadru nr. 284/2010.
Totodată, reclamantul a invocat excepţia de nelegalitate a prevederilor art. II lit. H), exemplul 2 şi art. III lit. A) – „Exemplu” din „Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fondurile publice”, aprobate prin Ordinul nr. 42/77 al M.M.F.P.S. şi M.F.P., publicate în M. Of. nr. 48/19.01.2011.
Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 355 din 11 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în fond dupa casare, urmare deciziei nr. 3136 din 17 iulie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de trimitere a cauzei spre rejudecare, s-a respins excepţia de nelegalitate invocată încă din primul ciclu procesual, ca neîntemeiată şi totodata, a fost respinsa şi acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public – Parchetul de pe Lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prin Ordinul nr. 2091 din 30 decembrie 2011 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie, a carui anulare a fost solicitată în prezenta cauză, s-a dispus ca, începând cu data de 1 noiembrie 2011, reclamantul, procuror cu grad de parchet de pe lângă curte de apel la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, să beneficieze de următoarele drepturi salariale:
- o indemnizaţie de încadrare lunară de 8.706 RON;
- un cuantum de 1.034 RON al sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi al sporului de confidenţialitate;
- un cuantum de 1.182 RON al sporului pentru condiţii deosebite de muncă.
Aceste drepturi salariale au fost stabilite urmare a trecerii în clasa de salarizare 106 (corespunzătoare unei vechimi în funcţie între 10 – 15 ani şi gradaţiei 5).
Temeiul legal pentru emiterea acestui ordin de salarizare a fost reprezentat de: art. 76 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 17 alin. (5), art. 21 alin. (11) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/2010 – Legea cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, Capitolul I, art. 8 alin. (2) din Anexa nr. VI la Legea nr. 284/2010, art. 6 alin. (3) şi art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.
Împotriva acestui ordin, reclamantul a formulat contestaţie, care a fost respinsă prin adresa din 09 ianuarie 2012, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În cadrul acţiunii în contencios administrativ dedusă judecăţii reclamantul a invocat şi excepţia de nelegalitate a prevederilor art. II lit. H), exemplul 2 şi art. III lit. A) – „Exemplu” din Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, aprobate prin Ordinul nr. 42/77 al M.M.F.P.S. şi M.F.P., publicate în M. Of. nr. 48/19.01.2011.
În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate, instanta de fond, in rejudecare a reţinut că exemplele din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 285/2010, ce fac obiectul excepţiei de nelegalitate, respectă prevederile art. 6 din Legea nr. 285/2010, textul legal făcând referire exclusiv la majorarea salariului de bază, ca efect al trecerii într-o altă tranşă de vechime, fără o creştere corespunzătoare a sporurilor.
Prima instanta a constatat că prin mai multe decizii (nr. 669/2012, nr. 6/2013 etc.), Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor legale menţionate, reţinând, în esenţă, că textul legal nu contravine prevederilor art. 16 din Constituţie, referitoare la egalitatea în drepturi, deoarece avansarea personalului încadrat pe funcţii de execuţie în gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă şi calculul indemnizaţiilor potrivit acestor gradaţii se fac potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislaţiei aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câştigate. Legiuitorul poate interveni oricând, din raţiuni ce ţin de politica economico-financiară a statului, cu reglementarea unor dispoziţii noi în ceea ce priveşte criteriile de avansare şi metodologia de calcul al indemnizaţiilor obţinute în urma avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme având acelaşi obiect, pe care le abrogă.
De asemenea, s-a aratat ca in jurisprudenta sa Curtea Constituţională a retinut că principiul egalităţii în drepturi impune ca la aceleaşi situaţii juridice să se aplice acelaşi regim, iar la situaţii juridice diferite tratamentul juridic să fie diferenţiat. Or, în cazul analizat s-a constatat existenta unor situaţii juridice diferite, prin raportare la momentul acordării unor clase de salarizare succesive celei deţinute pentru funcţia respectivă, cărora li se aplică două acte normative diferite, respectiv Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 762/09.11.2009, şi Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice. Astfel, nu poate fi reţinută nici încălcarea dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, cu referire la prevederile art. 23 pct. 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Curtea de apel a apreciat că nu se poate reţine nici faptul că exemplele ce fac obiectul excepţiei de nelegalitate ar fi contrare dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 284/2010, în condiţiile în care caracterul unitar şi echitabil al sistemului de salarizare în sectorul public constituie o reflexie a principiului constituţional al egalităţii în drepturi, principiu interpretat de Curtea Constituţională conform celor arătate mai sus. De asemenea, în opinia Curţii, în cauză nu se pune problema încălcării art. 2 din Legea nr. 285/2010, dat fiind că acest text legal priveşte personalul nou-încadrat pe funcţii, personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, precum şi personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte şi nu situaţia specială a avansării personalului încadrat pe funcţii de execuţie în gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă, reglementată de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 285/2010.
Cât priveşte încălcarea art. 4 şi 5 din Anexa VI a Legii nr. 284/2010 s-a indicat ca susţinerea reclamantului este neîntemeiată, în condiţiile în care, astfel cum s-a arătat mai sus, exemplele ce fac obiectul excepţiei de nelegalitate sunt conforme prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, lege specială în raport cu Legea nr. 284/2010 (lege cadru în materia salarizării în sectorul public) şi, ca urmare, aplicabilă cu prioritate (specialia generalibus derogant).
În raport de cele mai sus expuse, prima instantă a concluzionat in sensul că este ținută să respecte prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, ce au fost constatate constituționale prin mai multe decizii ale Curţii Constituționale, chiar dacă este posibil ca aplicarea acestor prevederi să genereze concluzii absurde din punct de vedere logico-matematic, astfel cum susţine reclamantul. Totodată, Curtea de apel a apreciat că, în raport de jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale (deciziile nr. 818-821/2008), nu poate constata caracterul discriminatoriu al unei prevederi dintr-un act normativ cu putere de lege, astfel cum este art. 6 din Legea nr. 285/2010.
În fine, cu referire la Ordinul nr. 2901 din 30 decembrie 2011, emis de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea a constatat că acesta este legal, fiind emis în limitele şi potrivit prevederilor Legii nr. 285/2010 şi ale Ordinului nr. 42/77/2011 emis de M.M.F.P.S. şi M.F.P., prevederi care, după cum s-a arătat, nu reglementează o majorare a cuantumului sporurilor prevăzute de lege prin aplicarea procentului legal la noua indemnizaţie de încadrare brută lunară, cum pretinde reclamantul.
Cererea de recurs şi motivele înfăţişate
Împotriva sentinţei civile nr. 355 din 11 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamantul A. întemeiat pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul a susţinut, în esenţă, ca prin sentinţa civilă nr. 355 pronunţată la data de 11 februarie 2015, după rejudecare, instanţa de judecată a pronuntat o soluţie vădit nelegală în ceea ce priveste excepţia de nelegalitate invocata, aratand ca instanţa, cu toate că a reţinut în mod corect care sunt dispoziţiile instanţei de control judiciar care a dispus rejudecarea, nici de data acesta nu a indicat care sunt argumentele pentru care a apreciat că menţiunile - „la care se aduna sporurile în acelaşi cuantum"/„sporurile in acelaşi cuantum avut anterior" - nu adaugă la lege, limitându-se în a prelua pasaje întregi din deciziile cu nr. 669/2012 şi 6/2013 ale Curţii Constituţionale, cu privire la constituţionalitatea art. 6 din Legea nr. 285/2010 şi art. 10 din Legea nr. 284/2010.
Recurentul a reierat sustinerile din actiunea initiala, precizand ca prin adăugarea sintagmei—„la care se aduna sporurile în acelaşi cuantum"/„sporurile in acelaşi cuantum avut anterior"- la articolele susmenţionate din „Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fondurile publice", interpretul oficial a adăugat flagrant la lege, abrogând implicit articole întregi din lege şi creând situaţii discriminatorii şi absurde, fapt vădit nelegal.
După cum a reţinut şi instanţa, atât art. 6 din Legea nr. 285/2010 şi art. 10 din Legea nr. 284/2010 se referă strict numai la salariul de bază, nicidecum şi la sporuri.
În fapt, dupa cum a aratat recurentul, nici nu avea cum să se refere la sporuri în condiţiile în care atât Legea nr. 284/2010 (art. 4 şi 5) cât şi Legea nr. 330/2009 reglementează sporurile cu titlul general, ca proporţie maximă (%) din cuantumul salariului de bază, nicidecum ca valoare nominală, acestea urmând a fi stabilite şi acordate în funcţie de caracteristicile fiecărei familii ocupaţionale şi specificul fiecărui loc de muncă, de către ordonatorul principal de credite (instituţia publică angajatoare). În acest sens, au fost apoi redate în cererea de recurs prevederile art. 21 din Legea nr. 284/2010 şi cele din Anexa VI la Legea nr. 284/2010.
A mai aratat recurentul ca urmare a aplicării respectivelor prevederi din norme, s-au creat situaţii absurde, inechitabile. Astfel în timp ce in cazul sau sporurile au fost trecute ca valoare nominală (contrar legii dar conform Normelor), colegii sai care nu au trecut într-o altă tranşă de vechime în muncă/funcţie au sporurile evidenţiate legal, ca procent din salariu de bază lunar. Mai mult, a fost nevoie de ajustarea programelor de calcul a salariilor pentru introducerea valorii nominale.
În fine, s-a mai sustinut de catre recurent ca prin considerarea ca fiind legale menţiunile - „sporurile în acelaşi cuantum avut anterior" - orice persoană de bună credinţă care analizează modul de aplicare a ordinelor Ministerului Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care, în conformitate cu art. 21 din Legea nr. 284/2010 s-a stabilit mărimea concretă a sporurilor şi condiţiile de acordare a acestora(procentual), ajunge la absurditatea logico-matematică conform căreia procentul de 15% (30%) din indemnizaţia anterioară (7.879 RON) reprezintă aceiaşi valoare unitară (matematică) ca şi procentul de 15% (30%) din noua indemnizaţie (8.076 RON).
Conchizand, recurentul a apreciat că pentru intrarea în legalitate se impune admiterea excepţiei de nelegalitate a art. II (Stabilirea salariilor lunare brute în anul 2011) lit. H) (Stabilirea salariilor personalului din cadrul familiei ocupaţionale „justiţie"), exemplul 2 şi art. III – (Angajarea promovarea şi avansarea personalului) lit. A) - „Exemplu" din „Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fondurile publice" aprobate prin Ordinul nr. 42/77 al M.M.F.P.S. şi M.F.P. şi publicate în M. Of. nr. 48/19.01.2011, prin adăugare la lege, solicitand totodata modificarea sentintei şi admiterea cererii sale de anulare a Ordinului nr. 2091 din 30 decembrie 2011 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca nelegal, cu consecinta emiterii unui nou ordin în care calculul sporurilor (punctele b. şi c. din ordin) să se facă prin aplicarea procentelor prevăzute de lege (30% şi respectiv 15%) la noua indemnizaţie - (punctul a.) cu respectarea tuturor celorlalte prevederi incidentale din Legea-cadru nr. 284/2010 şi Legea nr. 285/2010 (care face trimitere la Legea nr. 330/2009).
Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.
Analizând sentinta atacata în raport de criticile ce i-au fost aduse, fata de probatoriul administrat în ciclurile procesuale parcurse, incluzand notele scrise şi referirile recurentului la ordinul nou emis, cu nr. 1704 din 30 iulie 2015, cu aplicabilitate din 9 aprilie 2015, raportat la prevederile legale incidente, dar şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Înalta Curte retine ca nu subzista în cauza motivele de nelegalitate invocate, ce pot fi subsumate motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel ca nu se impune reformarea hotararii pronuntate de prima instanta, in considerarea celor in continuare aratate.
Fără a mai reitera aspectele de fapt generatoare ale prezentului litigiu, date fiind ciclurile procesuale parcurse dar şi expunerea rezumativa, de mai sus, a considerentelor hotararii recurate ce formează obiectul examinării prin prezenta decizie, elocventă în acest sens, Înalta Curte constată, din modul în care au fost concepute motivele de recurs, că, în concret, recurentul reclamant reia sustinerile ca şi apararile infatisate cu ocazia judecatii in fond, in etapele anterioare, atât în ceea ce priveste exceptia de nelegalitate cat şi cu referire la fondul cauzei, respectiv la nelegalitatea Ordinului nr. 2091 din 30 decembrie 2011 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, numai sub aspectul modalitatii de stabilire şi de calcul a sporurilor acordate, rămase în acelaşi cuantum.
Contrar sustinerilor recurentului reclamant şi în acord cu cele stabilite de prima instanta, Înalta Curte retine ca nu este intemeiata exceptia de nelegalitate invocata cu privire la prevederile art. II lit. H), exemplul 2 şi art. III lit. A) – „Exemplu” din Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, aprobate prin Ordinul nr. 42/77 al M.M.F.P.S. şi M.F.P., publicate în M. Of. nr. 48/19.01.2011.
Astfel, Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului a examinat cu justeţe prevederile a căror nelegalitate a fost susţinută, prin raportare la prevederile art. 6 din Legea nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fondurile publice, reţinând că Ordinul comun al ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale şi al ministrului finanţelor publice nr. 42/77/2011, prin care au fost aprobate Normele metodologice pentru aplicarea acestei legi, nu adaugă şi nici nu modifică drepturile salariale stabilite prin Legea de salarizare.
În acest sens referirile judecătorului fondului la decizii ale Curţii Constituţionale ca şi redarea unor pasaje din cuprinsul acestora nu sunt nici pe departe irelevante, după cum sugerează recurentul ci, dimpotrivă, sunt de natură a explicita conţinutul şi sensul reglementării, tocmai pentru a se demonstra că menţiunile a căror nelegalitate a fost susţinută nu conduc, prin aplicarea lor, la soluţii contrare prevederilor legale în temeiul şi executarea cărora au fost emise.
Statuările Curţii Constituţionale cuprinse în deciziile la care instanţa de fond a făcut trimitere, exemplificativ, evidenţiază tocmai coordonatele reglementării cuprinse în Legea nr. 285/2010 (art. 6) din perspectiva situaţiilor juridice diferite ce reclamă un tratament juridic diferenţiat, raportat la momentul acordării unor clase de salarizare succesive celei deţinute, pentru funcţia avută cărora li se aplică acte normative distincte.
Înalta Curte apreciază că nefondate sunt criticile recurentului-reclamant şi în ceea ce priveşte analiza judecătorului fondului asupra legalităţii exemplelor ce fac obiectul excepţiei invocate, prin raportare la dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 248/2010, pornind de la aceleaşi dezlegări şi statuări ale Curţii Constituţionale, întrucât, în adevăr, principiul caracterului unitar şi echitabil al sistemului de salarizare este, în fond, o formă de manifestare a principiului constituţional, mai larg, al egalităţii în drepturi.
În fine, Înalta Curte constată că nefondate sunt şi toate celelalte aprecieri şi susţineri ale recurentului reclamant în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate invocată, justeţea soluţiei pronunţate de prima instanţă fiind confirmată şi de decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 32/2015, privind dezlegarea unor chestiuni de drept privind plata efectivă a drepturilor salariale.
În legătură cu această din urmă decizie şi mai precis asupra relevanţei sale în prezenta cauză este de arătat, cu prioritate, că problema de drept a fost ridicată într-o cauză având ca obiect stabilirea cuantumului indemnizaţiei brute lunare şi a sporurilor, pornind de la împrejurarea evidenţiată în sensul că procurorii cu aceeaşi funcţie şi vechime dobândite până la data de 31 decembrie 2010, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010, au o indemnizaţie de încadrare brută mai mare şi un cuantum al sporurilor mai mare, realizându-se astfel o discriminare faţă de alţi procurori cu aceeaşi vechime, urmare a aplicării actelor normative succesive emise în materia salarizării.
În plus, conform celor dezlegate, cu caracter obligatoriu, „plata efectivă a drepturilor salariale urmează a se efectua potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010, prin raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcţia simulară, respectiv prin raportare la drepturile salariale acordate unei persoane cu acelaşi grad profesional şi aceeaşi tranşă de vechime în funcţie şi care a trecut în aceste tranşe de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010”.
Cele prezentate demonstrează aşadar justeţea soluţiei primei instanţe şi în ceea ce priveşte fondul cauzei, depunerea de către recurentul-reclamant în etapa prezentului recurs a unui ordin nou, emis ulterior introducerii acţiunii, respectiv a Ordinului colectiv nr. 1704 din 03 iulie 2015, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nefiind decât o reflectare a principiului tempus regit actum. Acest din urmă ordin a fost emis în temeiul unor acte normative ulterioare, respectiv O.U.G. nr. 83/2014, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, fără incidenţă în cauza de faţă.
Pentru toate cele mai sus arătate apreciind aşadar în sensul temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 355 din 11 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2016.