Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Venituri Buget Local sector 2 Bucureşti, a solicitat:
- anularea deciziei nr. 141519 din 25 noiembrie 2013 emisă de pârâtă în procedura de soluţionare a contestaţiei fiscale formulată de Societate
- anularea în parte a deciziei de impunere nr. 7567 din 05 septembrie 2013, în ceea ce priveşte suma de 3.491.574 RON reprezentând impozit pe clădiri stabilită în plus şi anularea în tot a deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii din 05 septembrie 2013.
1.1. Hotărârea Curţii de apel
Prin sentinţa civilă nr. 1776 din 04 iunie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea şi a dispus anularea deciziei nr. 141519 din 25 noiembrie 2013, anularea parţială a deciziei de impunere nr. 7567 din 05 septembrie 2013 în privinţa sumei de 3.491.574 RON impozit pe clădiri, precum şi în integralitate decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii din 05 septembrie 2013, toate emise de Direcţia Venituri Buget Local sector 2.
Totodată, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
2. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 1776 din 04 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs pârâta Direcţia Venituri Buget Local sector 2, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi menţinerea deciziilor a căror anulare a fost dispusă.
În motivarea recursului declarat, se arată, în esenţă, că reclamanta şi-a întemeiat susţinerile pe faptul că a depus un raport de reevaluare întocmit de un evaluator autorizat ANEVAR, arătând în acest sens cadrul legislativ al întocmirii evaluărilor. Or, nu conţinutul raportului în sine, calitatea celui care l-a întocmit sau legalitatea acestuia sunt aspectele pentru care raportul nu poate fi avut în vedere de organul fiscal, ci încadrarea acestuia în prevederile conform cărora este necesară întocmirea simultană a raporturilor pentru toate elementele dintr-o grupă de imobilizări corporale.
Arată recurenta-pârâtă că, în condiţiile nerespectării cerinţelor legale privind reevaluarea imobilelor, existenţa unui raport de reevaluare ce nu corespunde acestor cerinţe este asimilată cu inexistenţa unui astfel de raport, iar drept urmare impunerea contestatoarei a fost efectuată având în vedere cota majorată definită în mod explicit de legiuitor ca fiind impusă în cazul lipsei reevaluării.
2.1. Apărările formulate de intimata-reclamantă SC A. SA
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 11 martie 2015 intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Răspunzând motivelor de recurs, intimata a arătat că din interpretarea logică şi gramaticală a dispoziţiilor art. 253 C. fisc. rezultă că acestea se referă la valoarea de inventar a clădirii şi nu la valoarea de inventar a grupei de clădiri.
De asemenea, în cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată, cota de impozit se stabileşte de autoritatea deliberativă locală în funcţie de perioada de neevaluare a clădirii [art. 253 alin. (6) C. fisc.]. Secţiunea vizează strict situaţia unei clădiri, iar nu a întregii grupe, neexistând vreun temei legal pentru extrapolarea acesteia.
2.2. Procedura derulată în recurs
Pe baza recursului, întâmpinării şi răspunsului la întâmpinare primit la data de 30 martie 2015, în temeiul art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., s-a întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului care a fost comunicat părţilor potrivit încheierii din data de 20 noiembrie 2015.
Prin încheierea din data de 22 ianuarie 2016, completul-filtru a admis în principiu recursul, potrivit disp. art. 493 alin. (7) C. proc. civ., fixând termen de judecată pe fond cu citarea părţilor.
Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor recursului şi a apărărilor din întâmpinare, după reevaluarea ansamblului probator administrat în cauză şi a cadrului normativ aplicabil, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare.
Intimata-reclamantă a supus controlului de legalitate, al instanţei de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 141519 din 26 septembrie 2013 emisă de Direcţia de Venituri Buget Local sector 2 Bucureşti, prin care a fost respinsă contestaţia administrativă împotriva deciziei de impunere nr. 7567 din 05 septembrie 2013, precum şi a deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii din 05 septembrie 2013, ca fiind nelegală şi nefondată.
Prin decizia de impunere nr. 7567 din 05 septembrie 2013 recurenta-pârâtă a stabilit în sarcina intimatei-reclamante un impozit pe clădiri aferent anului 2013, în sumă de 4.038.291 RON, prin aplicarea unui procent de impozit de 10% la valoarea de impunere de 40.395.923,54 RON.
Totodată, prin decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii din 05 septembrie 2013 au fost stabilite în sarcina intimatei-reclamante accesorii aferente impozitului pe clădiri în sumă de 209.385 RON, calculate pentru perioada 02 mai 2013 – 06 septembrie 2013.
În esenţă, reclamanta a efectuat reevaluarea construcţiilor şi clădirilor speciale deţinute la punctul de lucru din Bucureşti, sector 2, la data de 31 decembrie 2012, iar cu adresa din 31 ianuarie 2013 a înaintat declaraţiile rectificative pentru stabilirea impozitului aferent anului 2013.
Reţinând că intimata-reclamantă nu a procedat la reevaluarea întregii grupe de imobilizări corporale, potrivit pct. 123 alin. (2) şi (3), Secţiunea 8 din Ordinul MFP nr. 3055/2009, organul fiscal nu a luat în considerare valoarea reevaluată a clădirilor.
Curtea de apel a stabilit că, potrivit disp. art. 253 alin. (6) C. fisc., premisa aplicării cotei majorate de impozit este neevaluarea clădirii, nicidecum neevaluarea tuturor activelor din cadrul grupului şi în consecinţă a admis acţiunea şi a anulat actele administrative-fiscale contestate.
Soluţia instanţei de fond este corectă, fiind însuşită de instanţa de control judiciar în urma propriului demers de analiză a modului în care s-a aplicat cadrul normativ la elementele factuale ale cauzei.
Potrivit disp. art. 253 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.: „în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii, cotă ce se stabileşte prin hotărâre a consiliului local, fiind cuprinsă între 0,25% şi 1,50%, inclusiv”.
Conform alin. (5) al art. 253: „în cazul unei clădiri care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădirii este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică”.
Totodată, pct. 123 alin. (2) şi (3) din Ordinul MFP nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd că „elementele dintr-o grupă de imobilizări corporale se reevaluează simultan pentru a evita reevaluarea selectivă şi raportarea în situaţiile financiare anuale a unor valori care sunt o combinaţie de costuri şi valori calculate la date diferite. Dacă un activ imobilizat este reevaluat, toate celelalte active din grupa din care face parte trebuie reevaluate”.
Problema ce se impune a fi lămurită, este aceea dacă soluţia administrativă adoptată de organul fiscal, de a nu lua în considerare la stabilirea impozitului pe clădiri, valoarea reevaluată a clădirii şi construcţiilor deţinute de reclamantă la punctul de lucru şi în consecinţă, de a aplica o cotă de impozit majorată, cu motivarea că reclamanta nu a procedat la reevaluarea întregii grupe de imobilizări corporale, este în acord cu dispoziţiile legale mai sus citate.
În acord cu opinia judecătorului fondului trimiterea din textul art. 253 alin. (5) C. fisc. la reglementările contabile în materia reevaluării, anume pct. 123 alin. (2) şi (3) din Ordinul MFP nr. 3055/2009, nu poate avea, în raport cu împrejurarea că nu a fost reevaluată întreaga grupă de active, drept consecinţă înlăturarea raportului de reevaluare întocmit la data de 31 decembrie 2012.
În consecinţă, încălcarea reglementărilor contabile menţionate nu poate conduce la consecinţe de ordin fiscal, prin aplicarea unei cote majorate de impozit [art. 253 alin. (6) C. fisc.], putând eventual antrena o răspundere contravenţională a intimatei-reclamante.
Pornind de la scopul urmărit de legiuitor prin instituirea cotei majorate de impozit pentru clădirile neevaluate, anume aceea de a acoperi pierderea fiscală în cazul menţinerii valorii de impunere la un nivel scăzut, care nu mai corespunde realităţii, atâta timp cât în cauză reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia de actualizarea a acestei valori, este asigurat pe deplin efectul fiscal urmărit de dispoziţiile legale aplicabile.
Este evident astfel că, în mod nelegal organul fiscal a înlăturat concluziile raportului de evaluare a clădirilor depus de reclamantă, neţinând cont de efectuarea reevaluării nici la aplicarea cotei de impozit, ceea ce conduce la anularea actelor administrative-fiscale contestate.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
Va fi obligată recurenta la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimată, cu aplicarea disp. art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de Direcţia Venituri Buget Local sector 2 împotriva sentinţei civile nr. 1776 din 4 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata SC A. SA, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., republicat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2016.