Funcţie publică. Concurs de recrutare. Respingerea nelegală a candidaturii unei persoane. Consecinţe.
H.G. nr. 611/2008, art. 3 lit. l)
Legea nr. 188/1999, art. 57 alin.(3)
Codul civil, art. 1357 alin. (2)
Adeverinţa ce atestă o periodă a desfăşurării unei anumite activităţi, eliberată de către o persoană liber-profesionistă în calitate de propriu angajator, însoţită de documente fiscale care atestă pentru aceeaşi perioadă venituri din „profesii libere” este aptă, conform art. 3 lit. l) din H.G. nr. 611/2008 să ateste vechimea în specialitatea studiilor absolvite.
În aceste condiţii, respingerea unei candidaturi pentru ocuparea unei funcţii publice pentru motivul lipsei dovedirii vechimii minime în specialitatea studiilor necesare exercitării respectivei funcţii este nelegală şi poate constitui temei pentru atragerea răspunderii civile delictuale, cu consecinţa obligării autorităţii pârâte la plata de despăgubiri morale.
Decizia nr. 1451 din 12 mai 2016
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1.Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, urmare a soluţionării conflictului negativ de competenţă, la data de 30.04.2014, reclamanta A în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat:
(1) - constatarea nulităţii absolute a concursului din 22-24 mai 2013 pentru ocuparea funcţiei publice de execuţie vacante de consilier gradul profesional principal (traducător engleză principal) la Biroul de relaţii internaţionale şi programe altele decât programele Phare din Serviciul de cooperare judiciară internaţională, relaţii internaţionale şi programe din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul art.71 din HG 611/2008;
(2)- anularea tuturor actelor administrative prin care s-a dispus respingerea cererii reclamantei de înscriere la concursul respectiv;
(3)- obligarea pârâtului să admită cererea reclamantei de înscriere la concurs;
(4)- obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 20.000 lei, cu cheltuieli de judecată.
2.Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 96 din 11 iunie 2014, Curtea de Apel Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal:
- a respins excepţia inadmisibilităţii petitului 1 al cererii;
- a admis în parte cererea formulată, completată şi precizată de reclamanta A, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
- a dispus anularea tuturor actelor administrative prin care s-a respins cererea reclamantei de înscriere la concursul din 22-24 mai 2013 pentru ocuparea funcţiei publice de execuţie vacante de consilier gradul profesional principal (traducător engleză principal) la Biroul de relaţii internaţionale şi programe altele decât programele Phare din Serviciul de cooperare judiciară internaţională, relaţii internaţionale şi programe din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv răspunsul comisiei de organizare a concursului, afişat la 16.05.2013 pe site-ul pârâtului şi procesul verbal din 17.05.2013 al comisiei de soluţionare a contestaţiilor;
- a obligat pârâtul să admită cererea reclamantei de înscriere la concurs;
- a respins restul pretenţiilor reclamantei, ca neîntemeiate;
- a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 450 lei constând în taxa judiciară de timbru.
3.Recursurile declarate
În cauză au formulat recurs ambele părţi, corespunzător soluţiilor defavorabile din hotărârea judecătorească atacată.
3.1.Recursul declarat de A
Recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.(1) pct.8 Cod procedură civilă, sub următoarele aspecte:
•au fost nelegal interpretate şi aplicate dispoziţiile art.71 din HG nr.611/2008 în soluţionarea primului capăt de cerere, impunându-se constatarea nulităţii absolute a concursului, sancţiune care survine ope legis; nu au fost respectate dispoziţiile art. 18 din acelaşi act normativ, întrucât îndeplinea toate condiţiile generale şi specifice pentru participarea la concurs, şi nici dispoziţiile art. 57 alin.(3) din Legea nr. 188/1999 care stabilesc principiile care stau la baza organizării concursurilor privind recrutarea în vederea intrării în corpul funcţionarilor publici;
•în ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale, deşi instanţa a constatat că sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii patrimoniale a pârâtului, a considerat pe baza jurisprudenţei CEDO în cauza Buzescu contra României că simpla admitere a cererii şi acordarea dreptului de a participa la concurs reprezintă o reparaţie echitabilă, or, soluţia fondului este contrară hotărârii instanţei europene; în situaţia sa concretă nu are posibilitatea cuantificării daunelor materiale însă suma pretinsă cu titlu de daune morale pentru prejudiciul nepatrimonial suferit se impune a-i fi acordată, fiind evidente pierderea şansei de a obţine un avantaj în sensul art. 1532 din Codul civil, suferinţele psihice inerente, poziţia de inferioritate şi starea de nesiguranţă privind viitorul carierei sale, generate de refuzul nelegal al autorităţii pârâte de a da curs înscrierii sale la concurs.
3.2.Recursul Ministerului Public– Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
La rândul său, pârâtul Ministerul Public– Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat casarea sentinţei în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin.(1) pct.8 Cod procedură civilă şi rejudecarea cauzei pe fond, cu consecinţa respingerii acţiunii în integralitatea sa.
Recurentul-pârât a susţinut că:
•prima instanţă a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 3 lit.l) din HG nr.611/2008, raportat la situaţia reclamantei, în sensul că a apreciat drept „corespunzătoare” adeverinţa depusă de aceasta în calitate de propriu angajator, deşi actul respectiv nu face dovada îndeplinirii condiţiei de vechime cerute pentru participarea la concurs; contrar fondului, nu a fost contestată aptitudinea emitentului de a produce adeverinţa respectivă, ci conţinutul acesteia şi forţa sa probantă; nu s-a analizat dacă vechimea atestată are caracter continuu şi constant în raport de declaraţiile pe venit pe anii 2010 şi 2011;
•deşi s-a respins capătul de cerere având ca obiect acordarea daunelor morale, trebuie înlăturate considerentele referitoare la întrunirea cerinţelor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale, întrucât nu există faptă ilicită şi nici prejudiciu.
4.Procedura derulată în recurs
Ambele părţi au formulat întâmpinare, în combaterea recursului celeilalte.
Recurenta-reclamantă a susţinut că excede cadrului legal şi anunţului de concurs condiţia ca vechimea în specialitate să aibă un caracter „continuu şi constant”. De altfel, a subliniat că motivele invocate reflectă necunoaşterea reglementărilor în materie de organizare a profesiei liberale de traducător, cât şi a celor fiscale.
Cu privire la răspunderea patrimonială, a insistat să fie luat în considerare standardul ridicat dat de calitatea de profesionist al dreptului a recurentului-pârât, organizator al concursului, ce reprezintă o autoritate publică în domeniul juridic, plasată în cadrul constituţional al autorităţilor judecătoreşti.
Recurentul-pârât a susţinut că nu există motive de nulitate absolută a concursului şi, de altfel, această solicitare apare ca lipsită de interes, câtă vreme instanţa de fond a anulat toate actele administrative prin care s-a dispus respingerea cererii recurentei-reclamante de înscriere la concurs.
A reiterat, de asemenea, argumente din doctrina civilă relevantă în sensul inexistenţei faptei ilicite şi prejudiciului moral, prin prisma faptului că activitatea comisiilor de organizare a concursului a fost legală.
Prin încheierea din 18 martie 2016 s-au admis în principiu ambele recursuri, dispunându-se ca soluţionarea acestora să se realizeze, conform opiniei magistratului-asistent raportor, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin.(7) Cod procedură civilă.
Ulterior, prin concluziile finale înregistrate la data de 22.04.2016, recurenta-reclamantă a arătat că situaţia sa personală s-a modificat substanţial din perioada organizării concursului şi până în prezent, prin naşterea celui de-al doilea copil şi stabilirea domiciliului în altă localitate decât cea a sediului părţii adverse, aşa încât şi-a reconsiderat interesul ocupării postului în discuţie, considerând că singura posibilitate de compensare a consecinţelor negative ale conduitei celuilalt recurent, rămâne acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat.
5.Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de ambii recurenţi, Înalta Curte constată că se impune reformarea acesteia, în limitele şi pentru considerentele care urmează.
Recurenta-reclamantă A a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ în condiţiile art. 68 din HG nr.611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici raportat la art. 1 alin.(1) şi art. 8 alin.(1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, actele administrative prin care recurentul-pârât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie i-a respins cererea de a participa la concursul pentru ocuparea funcţiei publice de execuţie vacante de consilier, gradul profesional principal (traducător engleză principal) la Biroul de relaţii internaţionale şi programe altele decât programele Phare din Serviciul de cooperare judiciară internaţională, relaţii internaţionale şi programe din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, organizat în perioada 22-24 mai 2013.
Curtea de apel a reţinut, în esenţă, că motivul invocat de comisia de concurs pentru respingerea candidaturii în etapa de selecţie a dosarelor de înscriere la concurs este nefondat, întrucât adeverinţa eliberată de reclamantă în calitate de propriu angajator este aptă conform art. 3 lit.l) din HG nr. 611/2008 să ateste vechimea în specialitate de 3 ani şi o lună.
Soluţia fondului în această privinţă este la adăpost de orice critică.
Pentru a răspunde criticilor formulate de recurentul-pârât, se impune a prezenta, pe scurt, succesiunea faptelor şi a actelor juridice, reflectate în înscrisurile administrate de prima instanţă.
Astfel, în urma analizării dosarelor de înscriere depuse de cele două candidate, comisia de concurs a respins candidatura recurentei-reclamante, întrucât „nu face dovada condiţiilor specifice de vechime (5 ani) în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice, aşa cum este definită de art. 3 lit.l) din HG nr.611/2008” (conform documentului „Lista” afişat la 16 mai 2013, filele 29, dosar fond).
Contestaţia formulată potrivit art. 64 alin.(1) din aceeaşi hotărâre de guvern a fost respinsă. Din procesul verbal întocmit la 17 mai 2013 rezultă că adeverinţa emisă de candidată în calitate de propriu angajator „nu intră sub incidenţa prevederilor art. 3 lit.l) din HG nr.611/2008”. S-a mai argumentat că „ profesia liberală este o ocupaţie intelectuală, exercitată de o persoană pe cont propriu (…) care face parte, în mod obligatoriu, dintr-un ordin profesional. Uniunea Profesiilor Liberale din România este o organizaţie neguvernamentală (…), doamna A nefiind înregistrată în cadrul acestei Uniuni …”.
Plângerea prealabilă formulată a fost respinsă ca inadmisibilă de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu motivarea că „nu sunt întrunite condiţiile cerute de art. 3 lit.l) din HG nr.611/2008 …”.
Potrivit art. 3 lit.l) din HG nr. 611/2008, prin vechime în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice se înţelege „experienţa dobândită în temeiul unui contract ndividual de muncă, a unui raport de serviciu sau ca profesie liberală, demonstrată cu documente corespunzătoare de către persoana care a desfăşurat o activitate într-o funcţie de specialitate corespunzătoare profesiei sau specializării sale, prin raportare la domeniul general de absolvire a studiilor potrivit nivelurilor de organizare a învăţământului în România”.
Pentru dovedirea vechimii de minim 5 ani, condiţie specifică impusă de organizatorul concursului, recurenta-reclamantă a prezentat a prezentat mai multe adeverinţe, eliberate de două societăţi comerciale, de Parlamentul European, dar şi de ea însăşi, în calitate de liber profesionist şi propriu angajat, însumând un total de peste 6 ani.
Comisia de concurs nu a recunoscut vechimea de 3 ani şi o lună pe care candidata şi-a atestat-o ea însăşi, întrucât nu este înscrisă într-un ordin profesional, respectiv în Uniunea Profesiilor Liberale din România.
Curtea de apel a reţinut că această cerinţă nu are un fundament legal iar prin recursul său, recurentul-pârât nu a combătut acest considerent.
Într-adevăr, statutul de profesie liberală al profesiei de traducător a fost recunoscut prin Legea nr.178/1997 pentru autorizarea şi plata interpreţilor şi traducătorilor folosiţi de Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Direcţia Naţională Anticorupţie, de organele de urmărire penală, de instanţele judecătoreşti, birourile notarilor publici, de avocaţi şi de executorii judecătoreşti. Ulterior, prin Ordinul nr.1054/C din 27.07.2005 al ministrului justiţiei a fost aprobat Regulamentul de aplicare al Legii nr.187/1997, cuprinzând condiţiile concrete de autorizare şi desfăşurare a profesiei, sancţiunile legale aplicabile în cazul reţinerii unor abateri, onorariile aplicabile, etc.
De asemenea, statutul de profesie liberală este confirmat prin Normele metodologice de aplicare a art. 46 din Codul fiscal (aprobate prin HG nr.44/2004), în care sunt definite veniturile din profesii libere, profesia de traducător fiind indicată la pct.23.
Necontestat, recurenta-reclamantă are calitatea de traducător autorizat (Ordinul MJ nr. 1829/C/5 decembrie 2005) pentru limbile engleză, franceză, spaniolă şi figurează înregistrată (cod înregistrare fiscală 21559790) în evidenţele fiscale ale AFP a municipiului Braşov cu „venituri din profesii libere” în perioada 2008-2011.
Ca urmare, adeverinţa pe care ea însăşi şi-a eliberat-o în calitate de liber profesionist, care atestă o vechime în specialitatea studiilor de 3 ani şi o lună, corespunde evidenţelor fiscale menţionate, neexistând nici un motiv ca forţa sa probantă să fie pusă la îndoială.
Dacă argumentul referitor la obligativitatea aderării sale la Uniunea Profesiilor Liberale din România – persoană juridică de drept comun, fără statut de utilitate publică – a fost abandonat pe parcursul judecăţii la prima instanţă, s-a dezvoltat în schimb cel potrivit căruia documentul prezentat pentru dovedirea vechimii nu ar fi „corespunzător” în sensul definiţiei redate anterior.
În această privinţă, în acord cu recurenta-reclamantă, instanţa de recurs remarcă inconsistenţa susţinerii, în absenţa oricărei definiţii sau explicaţii în textul legal, ori în anunţul de participare la concurs, care nu circumscriu în nici un mod ipoteza demonstrării vechimii în specialitatea studiilor în situaţia unei profesii liberale.
Nici teza afirmată pentru prima dată în recurs, contrar dispoziţiilor art. 494 raportat la art. 478 alin.(2) Cod procedură civilă, potrivit căreia vechimea nu ar avea „caracter continuu şi constant” nu poate fi reţinută.
Împrejurarea că din declaraţia pe venit aferentă anului 2010, rezultă că recurenta-reclamantă a realizat în anul fiscal respectiv un venit net de „-1215 lei” nu poate avea semnificaţia pe care i-o conferă recurentul-pârât, ci, aşa cum rezultă de altfel din formularele declaraţiilor privind veniturile realizate, venitul net reprezintă diferenţa dintre venitul brut şi cheltuielile deductibile. Volumul real al activităţii profesionale se reflectă în venitul brut realizat, care, în anul respectiv a fost de 15.954 lei, reieşind clar o activitate profesională relevantă evidenţiată şi prin celelalte înscrisuri (adeverinţe, recomandări, etc.) emise de persoanele juridice de profil cu care a colaborat profesional în perioada respectivă pe baze contractuale, cu întocmirea facturilor fiscale aferente (în cuprinsul cărora s-a menţionat activitatea prestată, număr de pagini traduse, etc.).
Ca urmare, după cum judicios a reţinut judecătorul fondului, respingerea candidaturii recurentei-reclamante nu a fost justificată, impunându-se, în temeiul art. 20 alin.(1) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 496 Cod procedură civilă, respingerea recursului Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca nefondat.
Cât priveşte recursul reclamantei A , acesta a fost restrâns prin efectul „concluziilor finale” menţionate la pct.4, doar la capătul de cerere privind daunele morale.
Şi în această privinţă, curtea de apel a stabilit corect că sunt îndeplinite elementele răspunderii civile delictuale.
Contrar susţinerilor recurentului-pârât, fapta ilicită există, şi rezidă tocmai în respingerea nelegală a candidaturii recurentei-reclamante iar vinovăţia – în această materie conform art. 1357 alin.2 Cod civil este suficientă cea mai uşoară culpă („culpa levissima”) – şi legătura de cauzalitate nu pot fi contestate.
Prejudiciul de natură morală, nepatrimonială, invocat de recurenta-reclamantă este, în aprecierea Înaltei Curţi, justificat de sentimentele de suferinţă psihică şi de frustrare pe care le-a trăit în contextul administrativ redat anterior. De asemenea, starea de nesiguranţă şi plasarea recurentei-reclamante pe o poziţie inferioară, descurajantă, în pofida unei pregătiri profesionale impresionante (studii universitare şi postuniversitare în domeniu, master în traductologie în Marea Britanie, stagiu de 6 luni în cadrul Direcţiei de traduceri – Unitatea română a Parlamentului European) constituie tot atâtea argumente pentru acordarea daunelor morale.
În plus, ratarea şansei de a participa la un concurs cu un singur contracandidat, chiar fără a specula asupra şanselor de câştig, trebuie luată în considerare.
Prin prisma acestor elemente, suma de 20.000 lei pretinsă de victima faptei prejudiciabile reprezintă o compensaţie adecvată şi rezonabilă, instanţa de recurs neîmpărtăşind punctul de vedere al curţii de apel potrivit căruia simpla admitere a acţiunii reprezintă o satisfacţie echitabilă.
De altfel, după cum bine a punctat recurenta-reclamantă, trimiterea primei instanţe la hotărârea pronunţată de CEDO în cauza Buzescu contra României (2005) nu îi susţine considerentul, pentru că instanţa europeană a acordat reclamantului din acea cauză atât daune materiale (7000 euro), cât şi daune morale (5000 euro).
Conchizând, în temeiul art. 20 alin.(3) şi art. 18 alin.(3) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 496 Cod procedură civilă, recursul reclamantei a fost admis, în sensul preconizat.