Reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991. Întârziere în executarea obligației de predare a terenului. Obligarea detentorului precar la restituirea către proprietarul imobilului a fructelor culese de la data eliberării titlului de proprietate.
Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.
Index alfabetic : contravaloarea lipsei de folosință
-fructe civile
-posesor de rea-credință
-detentor precar
C.civ. din 1864, art. 483 - 486
Stăpânirea în fapt a unui bun aflat în proprietatea altuia, fără consimţământul acestuia din urmă ori în lipsa oricărei alte convenţii, constituie o premisă care îndreptăţeşte proprietarul la repararea prejudiciului suferit. În acest caz sunt incidente dispoziţiile art. 483 – 486 din Codul civil din 1864, privitoare la dobândirea fructelor de proprietarul bunului, ce reglementează o ipoteză particulară de reparaţie, prevederi ce se vor aplica cu prioritate față de regulile specifice răspunderii civile delictuale. Așa fiind, obligarea posesorului de rea-credinţă (implicit şi a detentorului precar căruia i se aplică acelaşi regim juridic) la restituirea fructelor culese către proprietarul bunului frugifer constituie o formă specială de reparaţie care îşi găseşte cauza în faptul exercitării unei stăpâniri asupra bunului altuia.
În ceea ce priveşte perioada de timp pentru care proprietarul este îndreptățit la despăgubiri, în aplicarea principiului enunţat de dispoziţiile art. 483 din Codul civil din 1864, în mod corect, s-a stabilit că reclamantul este îndreptățit la restituirea fructelor începând cu data eliberării titlului de proprietate asupra terenului. Această concluzie se sprijină pe dispoziţiile art. 8 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, potrivit cărora stabilirea dreptului de proprietate se face, la cerere, prin eliberarea titlului de proprietate. Rezultă, aşadar, că debutul exerciţiului dreptului de proprietate îl reprezintă eliberarea titlului, emis în conformitate cu dispoziţiile legale, care atestă existenţa dreptului în discuţie.
Secția I civilă, decizia nr. 963 din 21 aprilie 2016
Prin sentinţa civilă nr. 305 din 19.02.2013, Tribunalul Timiş a respins excepţiile invocate şi a admis acţiunea precizată, formulată de reclamanţii A. şi SC B. SRL, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă reconvenientă SC C. SA şi cu intervenienţii Consiliul Local al municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara prin primar, dispunând: evacuarea pârâtei SC C. SA din imobilul înscris în cf x40 nr.top.423840, cf x09 nr.top. 620/2, cf x94 nr. top. 629/2, cf x97 nr. top.633, cf x51 nr. top. 623, cf x91 nr. top. 629/1, în suprafaţă de 24. 949 mp pentru lipsă de titlu; obligarea pârâtei SC C. SA faţă de reclamanţi la plata sumei de 12.032.798,87 lei + T.V.A. reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă; respingerea cererii reconvenţionale precizată, formulată de pârâta reconvenientă SC C. SA; respingerea cererii de intervenţie în interes propriu precizată, formulată de intervenienţii Consiliul local al municipiului Timişoara şi municipiul Timişoara prin primar; obligarea în solidar a pârâtei şi a intervenienţilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 137.676 lei faţă de reclamanţi şi darea în debit a reclamanţilor cu suma de 11.500 lei reprezentând diferenţă de onorariu expertiză pentru expert.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, pârâta SC C. SA şi intervenienţii Consiliul local al municipiului Timişoara şi municipiul Timişoara, prin primar.
Prin apelul declarat de reclamanţi, s-a solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii în totalitate a acţiunii şi obligării pârâtei la plata sumei totale de 12.196.348,7 lei + T.V.A. reprezentând lipsa de folosinţă precum şi la plata contravalorii lipsei de folosinţă până la data evacuării efective.
Pârâta SC C. SA a solicitat, în principal, schimbarea în totalitate a sentinţei atacate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulate de reclamanţii A. şi SC B. SRL, ca fiind neîntemeiată; în subsidiar, a solicitat schimbarea în parte a hotărârii, în sensul diminuării cuantumului sumelor la care a fost obligată de prima instanţă cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă a imobilului, precum şi a admiterii în totalitate a cererii reconvenţionale, aşa cum a fost formulată şi precizată, respectiv a admiterii în totalitate a cererii de intervenţie în interes propriu a intervenienţilor Consiliul local al municipiului Timişoara şi municipiul Timişoara, prin primar, astfel cum a fost formulată şi precizată, cu obligarea reclamanţilor-intimaţi, în solidar, la plata tuturor cheltuielilor de judecată, în ambele faze procesuale.
Consiliul local al municipiului Timişoara şi municipiul Timişoara, prin primar, prin apelul declarat au solicitat, în principal, schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulate de reclamanţii A. şi SC B. SRL, admiterea cererii de intervenţie în interes propriu, precum și admiterea cererii de chemare în judecată conexate. În subsidiar, intervenienții au solicitat anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe. De asemenea, au solicitat obligarea reclamanţilor-intimaţi, în solidar, la plata tuturor cheltuielilor de judecata ocazionate cu purtarea procesului, în ambele faze procesuale.
Reclamanții A. şi SC B. SRL au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelurilor declarate de pârâta SC C. SA și de către intervenienții Consiliul local al municipiului Timişoara și municipiul Timişoara, prin primar, ca nefondate.
Prin decizia civilă nr. 518 din 16.07.2014, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de pârâta-apelantă SC C. SA și a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat pârâta SC C. SA să plătească numai reclamantului A. suma de 214.907 lei, cu titlu de contravaloare lipsă de folosință și a respins restul pretențiilor formulate de reclamantul A., precum și pretențiile băneşti ale reclamantei SC B. SRL, ca neîntemeiate; a menţinut dispoziţiile sentinţei atacate referitoare la evacuarea pârâtei SC C. SA din imobilele proprietatea reclamantului A., la respingerea cererii reconvenționale a pârâtei SC C. SA, a cererii de intervenție și a cererii conexe formulate de municipiul Timișoara, prin Consiliul local Timișoara și prin primar; totodată, a respins, ca nefondate apelurile declarate de reclamanții A. și SC B. SRL, precum şi de intervenientul municipiul Timişoara, prin Consiliul local Timişoara şi prin primar, şi a obligat reclamanţii să plătească pârâtei SC C. SA suma de 66.285 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii D., E., F., în calitate de succesori ai defunctului A. şi SC B. SRL, intervenienţii Consiliul local al municipiului Timişoara şi municipiului Timişoara, prin primar, şi pârâta SC C. SA.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunțat decizia nr. 1632 din 16.06.2015, prin care a admis recursurile declarate împotriva deciziei civile nr. 518/2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel.
Pentru a decide astfel, prealabil examinării criticilor invocate de recurenți, Înalta Curte a arătat că atât recurenţii-reclamanţi, cât şi recurenţii-intervenienţi în interes propriu au susținut nelegalitatea deciziei instanței de apel, pentru motivul prevăzut de art.304 pct.7 C.proc.civ., astfel încât hotărârea recurată a fost analizată din această perspectivă.
În sensul celor de mai sus, Înalta Curte a arătat că, fără a indica expres dispoziţiile legale menţionate, recurenţii-reclamanţi au invocat faptul că instanţa de apel, deşi formal, a dat eficienţă efectului pozitiv al lucrului judecat rezultat din hotărârea judecătorească irevocabilă prin care reclamantului A. i s-a reconstituit dreptul de proprietate, aprecierile făcute în legătură cu această hotărâre excedează cadrului procesual reprezentat, motive străine cauzei, constituind premisele pronunţării unei hotărâri nelegale.
În egală măsură, a reținut că recurenţii-intervenienţi în interes propriu, Consiliul local al municipiului şi municipiul Timişoara, susţinând incidenţa aceluiaşi motiv de nelegalitate, au invocat existenţa unor argumente contradictorii pe care instanţa de apel le-a avut în vedere pentru pronunţarea hotărârii.
Criticile formulate sub acest aspect s-au apreciat a fi fondate, deoarece prin decizia recurată, deşi se precizează faptul că efectele pe care le-a produs sentinţa civilă nr.1616/2008 a Judecătoriei Timişoara, nu sunt în concordanţă cu scopul reparator urmărit de legiuitor prin edictarea legilor în materia fondului funciar, pentru că reclamantul a fost înzestrat, în locul terenului extravilan, nu doar cu un teren intravilan, ci cu o adevărată afacere prosperă aducătoare de venituri anuale considerabile, totuşi au fost înlăturate criticile intervenienţilor - care au invocat aceste argumente în justificarea pretenţiilor formulate susţinând, în esenţă, îndeplinirea condiţiilor cerute pentru aplicarea principiului îmbogăţirii fără justă cauză a reclamantului.
Or, Înalta Curte a arătat că existenţa unor argumente străine cauzei şi, totodată, contradictorii atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.7 C.proc.civ., cu consecinţa că efectuarea controlului judiciar nu este posibilă.
Referitor la dispoziţiile art. 304 pct.8 C.proc.civ., s-a reținut că, deşi invocate de recurenţii-reclamanţi, acestea vizează în realitate aplicarea greşită a unor dispoziţii legale, astfel încât, sunt incidente prevederile art.304 pct.9 C.proc.civ., criticile impunându-se a fi examinate sub acest aspect.
În cadrul de mai sus, s-a apreciat ca fondat motivul referitor la soluţionarea greşită a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC B. SRL, pentru petitul având ca obiect contravaloarea lipsei de folosinţă; astfel, s-a arătat că, în mod corect tribunalul a arătat că reclamanta justifică un interes legitim în calitate de parte în contractul de închiriere nr. x din 11.05.2009 încheiat cu reclamantul A. având ca obiect imobilul din litigiu şi, prin urmare, are legitimare procesuală activă pentru a solicita şi contravaloarea lipsei de folosinţă ca urmare a imposibilităţii utilizării acestor bunuri din cauza refuzului pârâtei SC C. SA de a elibera spaţiile închiriate.
Referitor la recursul declarat de pârâta SC C. SA, s-a reţinut că sunt fondate criticile referitoare la greşita aplicare în speţă a dispoziţiilor art. 4 alin.(12) din Legea nr.1/2000, în considerarea faptului că alin. (12) al art.4 face trimitere la „terenurile menţionate mai sus”, adică la cele prevăzute la alin.(1) şi alin.(11) din lege, respectiv terenurile din extravilanul localităţilor pe care se află instalaţii hidrotehnice, hidroelectrice sau de hidroamelioraţii pe care se desfăşoară activităţi miniere de exploatare sau operaţiuni petroliere, categorie în care nu se încadrează însă terenul din litigiu.
Înalta Curte a mai reținut că prin motivele de apel pârâta a invocat faptul că reclamanţii au recunoscut în procedura concilierii directe contravaloarea învestiţilor efectuate, fiind de acord că le achite prin compensare, însă instanţa de apel nu a examinat aceste motive şi probele anexate, fiind întemeiată, prin urmare, şi această critică.
Cu privire la recursul intervenienţilor în interes propriu, s-a constatat că s-au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.7 C.proc.civ., analizate prealabil, iar indicarea dispoziţiilor art.304 pct.8 C.proc.civ. nu cuprinde o dezvoltare corespunzătoare, ci vizează, în realitate, aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 4 alin.(12) din Legea nr.1/2000, a Legii nr.18/1991 şi a principiului îmbogăţirii fără justă cauză - în legătură cu care s-a reţinut, în examinarea recursului pârâtei, că au fost greşit aplicate.
În rejudecare, prin decizia nr. 1126 din data de 15.12.2015 Curtea de Apel a admis apelul declarat de pârâta SC C. SA şi schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că: a obligat pârâta SC C. SA să plătească reclamanților F., D. și E. (în calitate de moștenitori legali ai defunctului A.) şi SC B. SRL suma de 214.907 lei, cu titlu de contravaloare lipsă de folosință, respingând restul pretențiilor din acțiunea principală precizată, ca neîntemeiate; a admis cererea reconvențională precizată, formulată de pârâta SC C. SA în contradictoriu cu reclamanții F., D. și E., și a obligat pe reclamanți la plata către pârâtă a sumei de 1.166.446 lei - reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor edificate de pârâtă pe terenul reclamanților; a diminuat cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligată SC C. SA și intervenientul municipiul Timișoara în favoarea reclamanților F., D. și E. şi SC B. SRL la suma de 16.403 lei. Totodată, a admis apelul declarat de intervenientul municipiul Timișoara - prin Consiliul local al municipiului Timișoara și prin primar, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 25.02.2013 şi a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că: a admis, în parte, cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul municipiul Timișoara și a dispus obligarea reclamanților F., D. și E. la plata către intervenient a sumei de 1.114.148 lei - reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor edificate de intervenient pe terenul reclamanților; a menținut dispozițiile din sentința atacată, referitoare la evacuarea pârâtei SC C. SA și la cererea conexată - formulată de municipiul Timişoara prin Consiliul local Timişoara şi prin primar, având ca obiect despăgubiri reprezentând diferență de valoare teren; a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi și SC B. SRL împotriva aceleaşi sentinţe şi a obligat reclamanţii să plătească pârâtei SC C. SA suma de 98.949,45 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în toate ciclurile procesuale.
La darea hotărârii arătate, Curtea a reţinut următoarele:
Prin sentința civilă nr. 16167/2008 pronunţată de Judecătoria Timişoara - irevocabilă prin decizia nr. 569/R/2009 a Tribunalului Timiş, Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Timişoara a fost obligată să îl pună în posesie pe reclamantul A. cu o suprafaţă de 5,06 ha teren, liber de sarcini - amplasat pe parcelele cu nr. cad. PS 629/1 - 0,5 ha, 629/2 - 0,31 ha, 630/1 - 0,4 ha, 630/2 - 0,18 ha, 632 - 0,77 ha, 633 - 0,45 ha și, parțial pentru suprafaţa de 2,45 ha, pe parcela cu nr. cad. A 1980 - în suprafaţă totală de 2,7840 ha, toate înscrise în c.f. nedefinitivă nr. x81.
La pronunțarea hotărârii, instanțele judecătorești au avut în vedere, pe de-o parte, calitatea reclamantului A. de persoană cu vocație la reconstituirea dreptului de proprietate asupra unor suprafețe cu destinația „pășune” deținute de antecesorul său în extravilanul municipiului Timișoara, iar, pe de altă parte, caracterul nejustificat al refuzului pârâtei de a-l pune în posesie cu o suprafață echivalentă, în condițiile în care, la dispoziția sa există terenuri neafectate de investiții, care pot forma obiect al legilor fondului funciar.
În realitate, însă, suprafața cu privire la care s-a dispus punerea în posesie a reclamantului A. nu a fost liberă - așa cum s-a susținut în fața instanțelor învestite cu soluționarea dosarului nr. x/325/2008, ci era afectată de investiții ale intervenientului municipiul Timișoara și ale pârâtei SC C. SA, pe acest teren se afla la data pronunțării hotărârilor în proprietatea publică a municipiului Timișoara, funcționând obiectivul „Piața X.”.
Reclamanții au învestit instanțele judecătorești cu o acțiune prin care au solicitat evacuarea pârâtei SC C. SA din obiectivul „Piața X.” și obligarea acesteia la plata unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului, evaluată la nivelul veniturilor ce ar fi putut fi realizate din exploatarea „C.i X.”.
Sub aspectul „evacuării”, acțiunea reclamanților nu mai ridică probleme, în condițiile în care pârâta C. SA a părăsit de bună voie „Piața X.” la data de 01.06.2013. Sub aspectul despăgubirilor, hotărârea Tribunalului este nelegală și netemeinică pentru considerentele ce urmează.
Un aspect esențial care a scăpat instanței de fond, este acela că reclamantul și locatarul nu pot pretinde, veniturile potențiale pe care le-ar fi generat exploatarea afacerii „Piața X.” - pentru că această afacere nu aparține proprietarului actual al terenului, reclamantul A., așa încât nici nu o putea transfera în mod legal locatarului SC B. SRL.
Dimpotrivă, reclamantul a fost pus în proprietate exclusiv asupra terenului pe care pârâta C. SA a pus în operă această afacere; or, respectivul teren are categoria de folosință „pășune”, situație în care reclamanții ar putea fi îndreptățiți să obțină doar veniturile potențiale (fructele neculese) ce ar fi rezultat din exploatarea terenului cu această destinație.
Cum, însă, reclamanții nu au administrat nicio dovadă în determinarea unor atare venituri (rezultate din exploatarea unei pășuni), fructele neculese ale imobilului nu se pot acorda în varianta dorită de reclamanți.
Separat de aceste despăgubiri (echivalente ale unor venituri potențiale), reclamanții sunt îndreptățiți, totuși, la fructele culese de posesorul de rea-credință – în privința cărora există certitudine și care se ridică, în speță, la valoarea de 214.907 lei, astfel cum rezultă din concluziile suplimentului la raportul de expertiză contabilă judiciară reprezentând profitul obținut de pârâta SC C. SA în perioada 26.04.2010, data eliberării titlului de proprietate, 30.09.2012.
Reclamanții nu justifică un drept la despăgubiri pentru perioada anterioară eliberării titlului de proprietate nr. x din 26.04.2010, întrucât reclamantul A. a devenit proprietar al terenului în litigiu numai la această dată.
Referitor la efectele juridice ale procesului-verbal de conciliere din data de 08.07.2010, în opinia Curții, acesta are doar valoarea unui proiect de tranzacție, nefinalizat, așa încât nu i se pot atribui efectele unui veritabil act juridic civil, care să se impună părților cu forță de lege.
Reclamanții opun pretențiilor pârâtei dispozițiile art. 4 alin.(12) din Legea nr.1/2000, conform cărora pentru terenurile foştilor proprietari persoane fizice sau juridice, pe care s-au efectuat de către stat investiţii, neamortizate până la intrarea în vigoare a prezentei legi, foştii proprietari pot opta pentru reconstituirea pe vechiul amplasament, cu obligaţia de a plăti statului, în termen de 10 ani, contravaloarea neamortizată a investiţiei, dacă aceasta reprezintă mai mult de 30% din valoarea totală a investiţiei la data intrării în vigoare a acestei legi, sau să primească terenuri pe alte amplasamente, acceptate de aceştia, de aceeaşi categorie de folosinţă cu terenul pe care l-au predat ori despăgubiri.
Însă, așa cum s-a statuat și prin decizia de casare pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție, terenul în litigiu nu se încadrează în ipoteza normei, pentru că reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului A. nu s-a făcut pe vechiul amplasament la care era îndreptăţit acesta, ci pe o altă suprafaţă de teren.
Pe lângă teren (singurul care i-a fost atribuit în proprietate, ca urmare a aplicării legilor fondului funciar), reclamantul a devenit proprietar și asupra unor importante investiții existente pe acesta, deși nu deține nici un titlu valabil în privința lor.
În atare situație, în cauză sunt incidente principiile fundamentale ale dreptului civil, care se opun unei majorări a patrimoniului unei persoane, pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.
Doctrina și jurisprudența au elaborat condițiile în care se poate reține incidența principiului „îmbogățirii fără just temei”, după cum urmează: Condiții materiale: mărirea unui patrimoniu – în speță, patrimoniul reclamantului A. s-a majorat cu valoarea investițiilor realizate de pârâta SC C. SA; micșorarea unui patrimoniu - în speță, patrimoniul pârâtei C. SA s-a diminuat, ca urmare a lipsirii sale de valoarea investițiilor realizate pentru punerea în operă a afacerii „Piața X.” și existența unei legături între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt - în speță, majorarea patrimoniului reclamantului A. cu investițiile necesare funcționării „C.i X.” s-a realizat prin diminuarea corelativă a patrimoniului pârâtei SC C. SA. Condiții juridice: absența unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia – în speță, nu există nici un temei legal sau contractual care să justifice mărirea patrimoniului reclamantului A. cu valoarea investițiilor realizate de pârâtă, de vreme ce acesta a fost pus în posesie exclusiv cu terenul pe care sunt realizate respectivele investiții; absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care și-a micșorat patrimoniul, a pierderii suferite - în speță, pârâta C. SA. nu deține nici un alt mijloc procesual prin care să poată obține de la reclamantul A. contravaloarea investițiilor realizate pe teren.
Nu a fost primită apărarea reclamantului, în sensul că această ultimă condiție nu este îndeplinită în speță, de vreme ce concesionarul își poate recupera investițiile de la concedent. Aceasta, pentru că pierderea suferită de concesionar ca urmare a deposedării sale de investițiile efectuate nu își are izvorul în raporturile contractuale dintre acesta și concedent, ci îi este imputabilă exclusiv reclamantului, în patrimoniul căruia se regăsesc respectivele investiții în prezent pentru că absența oricăror altor mijloace juridice pentru recuperarea pierderii nu trebuie înțeleasă ca referindu-se la raporturile dintre însărăcit și terți, ci exclusiv la raporturile juridice dintre acesta și cel care s-a îmbogățit pe seama sa.
Întrucât, în speță, toate aceste condiții sunt îndeplinite, acțiunea pârâtei apare ca fiind întemeiată și se impune a fi admisă.
Referitor la modalitatea de reparare a pierderii suferite aceasta se poate realiza doar prin echivalent, pentru că investițiile sunt încorporate în imobil și nu pot forma obiect al unei restituiri în natură.
În cauză, echivalentul valoric al investițiilor realizate de pârâta C. SA a fost stabilit prin raportul de contraexpertiză în construcții la suma de 1.166.466 lei, sumă la plata căreia se va dispune obligarea reclamanților.
După cum s-a arătat, intervenientul a solicitat obligarea reclamanţilor la plata unei sume de bani reprezentând valoarea investiţiilor aduse imobilului, întemeindu-se pe principiul îmbogăţirii fără just temei.
Reclamanții au invocat caracterul gratuit al reconstituirii dreptului de proprietate. Apărarea nu a fost reținută, nici raportat la cererea intervenientului municipiul Timișoara, toate argumentele prezentate pe larg supra, cu ocazia analizei cererii reconvenționale a pârâtei SC C. SA, aplicându-se, mutatis mutandis, și în această situație.
Așa fiind, Curtea a reținut că majorarea patrimoniului reclamanților cu valoarea investițiilor realizate pe teren de intervenient nu are o cauză legitimă - în speță fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate a acțiunii întemeiate pe principiul „îmbogățirii fără just temei”.
În ceea ce privește modalitatea de reparare a pierderii suferite de intervenient, aceasta nu se poate realiza decât prin echivalent, pentru că investițiile sunt încorporate în imobil și nu pot forma obiect al unei restituiri în natură. Echivalentul valoric al investițiilor realizate de intervenientul municipiul Timișoara a fost stabilit prin raportul de contraexpertiză în construcții la suma de 1.114.448 lei, sumă la plata căreia se va dispune obligarea reclamanților în favoarea intervenientului.
Reclamantul municipiul Timișoara a solicitat obligarea reclamanţilor şi la plata unei sume de bani reprezentând diferenţa de valoare dintre terenul păşune la care ar fi fost îndreptăţit reclamantul A., dacă reconstituirea s-ar fi făcut pe un amplasament similar celui preluat în trecut, având aceeaşi situaţie juridică şi aceeaşi categorie de folosinţă, şi valoarea terenului atribuit efectiv prin hotărâre judecătorească. A constatat că cererea reclamantului municipiul Timișoara este nefondată, întrucât reconstituirea dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar are caracter gratuit, neexistând în sarcina titularului vreo obligație de plată a unui contraechivalent.
Curtea a relevat că procesul de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu în favoarea reclamantului A. a avut ca fundament dispozițiile Legii nr.18/1991 şi ale Legii nr.1/2000.
Odată recunoscută reclamantului A. calitatea de persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate, acesta beneficiază de atribuirea gratuită a unui teren echivalent, independent de amplasamentul acestuia sau de categoria de folosință.
Așa fiind, reclamantul nu poate fi ținut să suporte diferența de valoare dintre terenul deținut în proprietatea de antecesorul său și terenul ce i-a fost atribuit, motiv pentru care acțiunea
conexată apare ca neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii şi intervenientul municipiul Timişoara, prin Consiliul local, prin primar.
În motivarea recursului formulat de reclamanţi se arată că hotărârea pronunţată în apel este nelegală, în ceea ce priveşte modalitatea, cuantumul şi durata de timp pentru care li s-a atribuit descendenţilor lui A. contravaloarea lipsei de folosinţă. De asemenea, soluţia pronunţată în apel este nelegală şi sub aspectul obligării reclamanţilor la plata contravalorii îmbunătățirilor, întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză.
Astfel, instanţa de judecată a aplicat în mod greşit legea, stabilind incidenţa în cauză a prevederilor 483 - 486, 657 şi 994 C.civ, deoarece sunt incidente dispoziţiile art. 998 C.civ, temei menţionat atât în prima instanţă, cât şi în calea de atac a apelului.
Textele de lege anterior menţionate vorbesc de posesorul de bună-credință, faţă de posesorul de rea-credință, or, în speţă SC C. SA nu poate avea calitatea de posesor al imobilului aşa cum este definită posesia de legislaţie, nici de bună-credință şi nici de rea-credință, ci cel mult calitatea de detentor precar. Or, prin conduita culpabilă a SC C. SA se argumentează incidenţa în speţă a răspunderii civile delictuale.
Nici prevederile art.657 C.civ. anterior nu își găsesc aplicabilitatea în speţă având în vedere faptul că acestea vizează materia succesiunii, iar prevederile art.994 C.civ vizează situaţia unei plăţi nedatorate, situaţii juridice care nu se regesc în speţă.
Folosinţa unui lucru fără acordul proprietarului reprezintă un fapt ilicit, care creează în patrimoniul proprietarului prejudiciul cuantificat în lipsa de folosinţă, aşa încât între faptul cauzator şi prejudiciu există o legătură cauzală care a îndreptăţit instanţa să caracterizeze răspunderea ca fiind delictuală şi, în consecinţă să oblige pârâta SC C. SA la plata contravalorii lipsei de folosinţă asupra întregului teren.
Or, prejudiciul suferit de către reclamanţi nu vizează doar profitul net efectiv realizat de către SC C. SA, ci înglobează atât beneficiul nerealizat, cât şi dauna efectiv suferită.
Recurenţii-reclamanţi critică susţinerea instanţei de apel potrivit căreia sunt îndreptăţiţi la a primi strict "fructele culese" de către pârâta SC C. SA, având în vedere că prin conduita sa culpabilă aceasta a utilizat imobilul restituit. Prin încălcarea dreptului de proprietate s-a săvârşit o faptă ilicită generatoare de obligaţii în sarcina pârâtei, impunându-se recuperarea prejudiciului care este compus atât din beneficiul nerealizat cât şi din dauna efectiv suferită şi nu strict din "fructele culese" de către pârâta SC C. SA. Aşa cum rezultă din hotărârea judecătorească prin care antecesorul recurenţilor a fost pus în posesie, acestuia i s-a reconstituit dreptul de proprietate pe pășune, necunoscând la data la care a dobândit acest teren că în realitate pe acest teren se afla Piaţa X. Pe de altă parte, pârâta SC C. SA a intervenit în dosarul de reconstituire a dreptului de proprietate în căile extraordinare de atac (revizuire, contestaţie la executare), astfel că de la acea dată a luat cunoștință şi a cunoscut situaţia juridică a acestui teren, aşa cum rezultă şi din procesul verbal de conciliere încheiat între părți la data de 08.07.2010 prin care s-a dorit soluţionarea pe cale amiabilă a acestui demers, în care se recunoaşte compensarea lipsei de folosinţă până la data de 01.07.2010 cu îmbunătățirile efectuate de SC C. SA.
Recurenţii mai susţin şi că instanţa de apel a aplicat în mod greşit legea, creând pârâtei SC C. SA un avantaj nejustificat reclamanţilor, deoarece nu are nicio relevanţă faptul că antecesorul a fost pus în posesie pe pășune şi în realitate pe acea pășune se afla edificată Piaţa X. atât timp cât acest aspect nu a fost cunoscut.
În mod greşit, instanţa de apel a dat eficienţă concluziilor suplimentului la raportul de contraexpertiză când a obligat pârâta SC C. SA să achite recurenţilor profitul net realizat de aceasta de la data eliberării titlului de proprietate şi până la data de 30.09.2012, având în vedere în primul rând faptul că între lipsa de folosinţă şi profitul unei societăţi nu poate fi pus semnul egalităţii, că în realitate lipsa de folosinţă este o despăgubire, în a cărei componenţă intră atât beneficiul nerealizat cât şi dauna efectiv suferită - iar profitul unei societăţi ţine de managementul acesteia. Solicită să se observe procesul verbal al SC C. SA prin care menţionează că înțelege să reducă tarifele pentru Piaţa X. având în vedere că este în curs de retrocedare, lucru care dovedeşte că şi-au diminuat în mod voit încasările, iar în al doilea rând raportat la faptul că pretenţiile recurenţilor au fost solicitate să se acorde până la data de 01.01.2013, rezultând astfel o diferenţă în minus de 9 luni de zile, pentru care instanţa de judecată nu a acordat nici profitul net realizat de SC C. SA şi nici lipsa de folosinţă, deşi s-a solicitat obligarea pârâtului la acordarea lipsei de folosinţă până la data de 01.07.2013 când a părăsit imobilul şi a întrerupt utilităţile, lucrările de racordare la apă şi electricitate.
În practică, în doctrină sau în lege, nu este menţionat faptul că concluziile unei contraexpertize efectuată de 3 experţi înlătură de plano concluziile unei expertize efectuată de către un singur expert, aşa cum a lăsat să se întrevadă instanţa de apel, care a dat eficienţă concluziilor suplimentului raportului de contraexpertiză în detrimentul celorlalte mijloace de probă existente la dosarul cauzei, probă care nu se coroborează cu celelalte mijloace de probă existente la dosarul cauzei.
Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii şi a aplicat greşit legea, fără a ţine cont de existenţa unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu şi de modalitatea concretă în a fi determinat prejudiciul, mărginindu-se doar a acorda profitul net realizat de SC C. SA, aşa cum a rezultat din suplimentul la raportul de contraexpertiză contabilă.
S-au depus la dosar de SC B. SRL, documente contabile care dovedesc faptul că sumele încasate de către aceasta de la aceleaşi persoane cu care a avut raporturi comerciale şi S.C. C. S.A., sunt de două - şapte ori mai mari decât cele pe care le-a încasat SC C. SA cu acelaşi client, aspect care denotă neconformitatea profitului net al SC C. SA stabilit în suplimentul la raportul de contraexpertiză.
Recurenţii critică şi soluţia instanţei de apel prin care a dispus achitarea de către SC C. SA. doar a sumei de 214.907 lei, reprezentând profitul C.i X. de la data eliberării către A. a titlului de proprietate, respectiv 26.04.2010, atât timp cât tergiversarea în eliberarea titlului de proprietate nu-i poate fi imputată recurenţilor, ci municipiului Timişoara precum şi faptul că nimeni nu se poate preleva de propria culpă în condiţiile în care SC C. SA a intervenit în dosarul nr. x/325/2008 în căile extraordinare de atac, pârâta SC C. SA ştiind că are obligaţia de a lasă în deplină proprietate şi posesie terenul proprietarului tabular.
Recurenţii susţin că soluţia din apel este nelegală şi sub aspectul obligării descendenţilor lui A. la plata către SC C. SA şi municipiul Timişoara a sumei de 1.166.446 lei către SC C. SA şi a sumei de 1.114.148 lei către municipiul Timişoara, sume de bani ce reprezintă contravaloarea îmbunătățirilor edificate de către pârâtă şi intervenient pe terenul reclamanţilor, sume de bani datorate de reclamanţi în baza principiului îmbogăţirii fără justa cauză.
a. Cu privire la sumele datorate SC C. SA.
Instanţa de apel a dispus obligarea reclamanţilor la achitarea sumei de 1.166.446 lei către SC C. SA, prin raportare la principiului îmbogăţirii fără justă cauză.
Instanţa de apel a aplicat în mod greşit legea având în vedere faptul că principiul îmbogăţirii fără justă cauză are un caracter subsidiar şi este aplicabil doar în situaţia în care pretenţiile nu pot fi admise pe un alt temei de drept. Or, având în vedere faptul că sumele de bani la care au fost obligaţi recurenţii vizează îmbunătăţiri aduse la un teren aceştia apreciază că în speţa de faţă pretenţiile SC C. SA se puteau solicita doar în situaţia în care s-ar fi invocat ca temei de drept accesiunea imobiliară şi nu principiul îmbogăţirii fără justă cauză.
Între SC C. SA şi municipiul Timişoara a fost încheiat un contract de concesiune nr. x/1999, în care se menţionează că: durata concesiunii este de 3 ani de zile; în cazul în care acesta încetează "concesionarul este obligat să restituie, în deplină proprietate, liber de orice sarcină bunul concesionat"; concedentul va asigura finanţarea investiţiilor noi şi a celor în curs, urmând ca la finalizarea lucrărilor noile obiective să fie concesionate la SC C. SA astfel că, chiar dacă cerere reconvențională ar fi admisibilă pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, nu se poate vorbi de o micşorare a patrimoniului SC C. SA şi o majorare a patrimoniului recurenţilor, în detrimentul SC C. SA pentru a putea vorbi de o temeinicie a pretenţiilor SC C. SA, având în vedere faptul că îmbunătăţirile se impuneau a fi efectuate din banii concedentului municipiului Timişoara.
Recurenţii arată că în mod greşit instanţa de judecată nu a dat eficienţă procesului verbal de conciliere încheiat între părți la data de 08.07.2010, prin care părţile au fost de acord cu compensarea lipsei de folosinţă a acestora până la data de 01.07.2010 cu îmbunătăţirile efectuate de SC C. SA.
Se mai arată că admiterea apelului municipiului Timişoara cât şi a SC C. SA recurenţii au fost obligaţi la o dublă despăgubire pentru aceleaşi îmbunătăţiri atât timp cât în realitate se regăsesc efectuate aceleaşi lucrări atât de municipiul Timişoara, cât şi de SC C. SA.
De asemenea, conform raportului de contraexpertiză efectuat în cauză, pentru toate aceste lucrări nu există documente care să dovedească realizarea lor de către pârâtă sau intervenient, aspect ce rezultă şi din conţinutul raportului de contraexpertiză efectuat în apel, în care de asemenea se menţionează că doar pentru o mică parte din lucrări există documente justificative.
Recurenţii arată faptul că activele la care au fost obligaţi să le achite cu titlu de îmbunătățiri, în realitate sunt bunuri care au fost şi rămân în proprietatea statului, reţele electrice, reţele de canalizare, alimentare apă pompă etc., şi nu intră în proprietatea recurenţilor pentru a se putea invoca faptul că patrimoniul acestora s-ar fi majorat cu valoarea acestor bunuri.
b. Cu privire la sumele datorate către municipiul Timişoara
Antecesorul recurenţilor a dobândit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, prin reconstituirea dreptului de proprietate. Mai mult decât atât, aşa cum se poate observa din adresa din 10.05.2010 emisă de municipiul Timişoara antecesorul recurenţilor a fost invitat la data de 14.05.2010 să se prezinte la primăria Timişoara să ridice titlul de proprietate fără a i se pune în vedere plata vreunor sume de bani.
Pe vechiul amplasament al terenului pe care se impunea a fi pus în posesie antecesorul recurenţilor este construit în prezent Parcul Industrial Timişoara.
Prin recursul declarat de Consiliul local al municipiului Timişoara, primarul municipiului Timişoara şi municipiul Timişoara, prin primar, s-au susținut următoarele :
Hotărârea instanţei de apel este în parte netemeinică şi nelegală întrucât nu a ţinut cont de obligativitatea deciziei de casare pentru judecătorii fondului conform art.315 alin. (1) C.proc.civ. Instanţa, în rejudecare trebuia să soluţioneze pricina în cadrul celor stabilite în decizia de casare. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia civilă nr. 1632/2015, apreciază faptul că „criticile formulate ... sunt fondate deoarece prin decizia recurată, deşi se precizează faptul că efectele pe care le-a produs sentinţa civilă nr. 1616/2008 a Judecătoriei Timişoara nu sunt în concordanţă cu scopul reparatoriu urmărit de legiuitor prin edictarea legilor în materia fondului funciar pentru că reclamantul a fost înzestrat în locul terenului extravilan nu doar cu un teren intravilan, ci cu o adevărată afacere prosperă, aducătoare de venituri anuale considerabile. Prin urmare, în cauză se pune problema existenţei clare a diferenţei de valoare dintre terenul moştenit de A. - păşune şi terenul atribuit rezultând un plus valoare care se regăseşte în patrimoniul reclamanţilor în dauna patrimoniului recurenţilor.
Instanţa de apel a admis solicitările recurenţilor doar sub aspectul existenţei contravalorii îmbunătăţirilor edificate pe terenul reclamanţilor, admiţând cererea de intervenţie. Instanţa a concluzionat greşit, în contradicţie cu decizia de casare că, odată recunoscută reclamantului A. calitatea de persoană îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate acesta beneficiază de atribuirea gratuită a unui teren echivalent, independent de amplasamentul acestuia sau de categoria de folosinţă. Susţinerea instanţei este infirmată şi de îndrumările deciziei de casare sub aspectul aplicării în cauză a dreptului comun în materie. Decizia de casare menţionează că speţa dedusă judecăţii nu trebuie analizată doar în limitele conferite de legile fondului funciar întrucât efectele pe care le-a produs sentinţa civilă nr.1616/2008 a Judecătoriei Timişoara nu sunt în concordanţă cu scopul reparator urmărit de legiuitor, prin edictarea legilor în materia fondului funciar.
Recurenţii mai învederează că, reclamanţii puteau beneficia de atribuirea unui teren echivalent ca suprafaţă şi valoare, iar nu de împroprietărirea cu un teren intravilan, cu toate utilităţile, pe care se află o întreagă afacere aducătoare de venituri. În acest sens, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel că reclamantul beneficiază de atribuirea gratuită a unui teren echivalent, independent de amplasamentul şi de categoria de folosinţă.
Chiar şi instanţa de casare a reţinut faptul că instanţa de apel din primul ciclu procesual, deşi a precizat că efectele pe care le-a produs sentinţa civilă nr. 1616/2008 a Judecătoriei Timişoara nu sunt în concordanţă cu scopul reparator urmărit de legiuitor prin edictarea legilor în materia fondului funciar pentru că reclamantul a fost înzestrat, în locul terenului extravilan, nu doar cu un teren intravilan, ci cu o adevărată afacere prosperă, aducătoare de venituri anuale considerabile, totuşi a înlăturat în mod nefondat criticile recurenţilor şi argumentele în justificarea pretenţiilor formulate susţinând, în esenţă, îndeplinirea condiţiilor cerute pentru aplicarea principiului îmbogăţirii fără justă cauză a reclamantului.
Potrivit literaturii de specialitate, îmbogăţirea fără justă cauză dă naştere unui raport obligaţional între îmbogăţit şi însărăcit în care îmbogăţitul este debitorul, iar însărăcitul este creditorul obligaţiei de restituire. Este adevărat faptul că actul reparator de reconstituire a proprietăţii se realizează în mod gratuit, dar legile fondului funciar precizează care terenuri pot fi restituite şi în ce condiţii se face reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor. De aceste aspecte nu a ţinut cont instanţa de apel la pronunţarea hotărârii recurate.
Conform prevederilor art. 2 din Legea nr. 1/2000 privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere solicitate potrivit prevederilor legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, reconstituirea dreptului de proprietate se face de regulă pe vechile amplasamente, dacă acestea sunt libere. De asemenea, art. 34 din Legea nr. 1/2000 prevede că se restituie foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora terenurile fără construcţii neafectate de lucrări de investiţii aprobate potrivit legii.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 5 din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, terenurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.
Mai mult, art. 9 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 890/2005, cu modificările şi completările ulterioare, menţionează că foştii proprietari sau moştenitorii acestora, cărora nu li se poate reconstitui dreptul de proprietate pe vechile amplasamente, vor fi compensaţi cu o suprafaţă de teren echivalentă valoric din terenurile aflate în rezerva comisiei locale sau, după caz, din terenul proprietate privată a comunei, oraşului sau a municipiului, acceptată de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora.
Cu toate prevederile legale sus menţionate, prin sentinţa civilă nr. 16167/2008 a Judecătoriei Timişoara, instanţa a dispus să i se atribuie numitului A. un teren care se află în intravilan, având o altă categorie de folosinţă şi ocupat de Piaţa X. cu construcţiile şi reţele edilitare aferente, inclus în domeniul public al municipiului, prin H.G. nr. 977/2002, având o valoare mult mai mare decât a terenului de care a fost deposedat.
Din precizările menţionate mai sus, rezultă faptul că legiuitorul a înţeles să reglementeze în mod expres terenurile ce pot face obiectul restituirii interzicând implicit atribuirea terenurilor ocupate cu construcţii, terenurilor afectate de lucrări de investiţii aprobate potrivit legii, terenurilor aflate în domeniul public sau atribuirea unor suprafețe de teren în echivalent cu o valoare mai mică sau mai mare faţă de valoarea terenurilor care nu se pot retroceda pe vechiul amplasament, motiv pentru care actul reparator de reconstituire a proprietăţii se realizează în mod gratuit fără nici un echivalent bănesc din partea persoanei îndreptăţite, care se prevalează de drepturile conferite de legile fondului funciar.
Prin urmare, legiuitorul nu avea motive să stabilească modul de recuperare a investiţiilor făcute pe terenurile care nu făceau obiectul retrocedării şi nici să reglementeze diferenţa de valoare dintre terenul la care era îndreptăţit solicitantul şi terenul efectiv atribuit, deoarece asemenea terenuri (domeniu public, afectate de investiţii) erau exceptate de la atribuire, iar terenul atribuit în compensare trebuia să fie de o valoare echivalentă cu terenul deţinut.
Aşadar, în condiţiile în care legile fondului funciar au interzis asemenea reconstituiri, este evident că nu există nicio raţiune pentru a reglementa în aceleaşi acte normative (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000) posibilitatea recuperării investiţiilor făcute sau a diferenţei de valoare.
Cu alte cuvinte, daca legiuitorul ar fi prevăzut posibilitatea restituirii unor asemenea terenuri atunci trebuia să stabilească şi calea de urmat pentru recuperarea diferenţei de valoare, altfel ne-am fi aflat în prezenţa unei duble măsuri reparatorii.
Referitor la diferenţa de valoare, în conformitate cu raportul de expertiză efectuat în faţa instanţei de apel din primul ciclu procesual, a rezultat o diferenţă de valoare în suma de 727.758 euro, contravaloarea în lei fiind de 3.271.620 lei.
În mod greşit a fost respinsă cererea conexă, prin care s-a solicitat obligarea reclamantului la plata contravalorii în lei la cursul B.N.R. din data plăţii a sumei de 727.758 euro, reprezentând contravaloarea diferenţei de valoare a terenului (între terenul intravilan cu toate utilităţile aferente atribuit şi terenul moştenit de pârât şi la care avea dreptul, respectiv "păşune"), a construcţiilor şi a materialelor depozitate în construcţiile edificate pe acest teren, ca urmare a punerii în posesie cu terenul înscris în CF nedefinitivă nr. x81 nr. cadastral Ps 629/1, Ps 629/2, Ps 630/1, Ps 630/2, Ps 632 şi Ps 633 şi instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului înscris în C.F. nr. x40 nr. top. 423840, C.F. nr. x09 nr. top. 630/2, CF nr. x94 nr. top. 629/2, CF nr. x97 nr. top. 633, CF nr. x51 nr. top. 632, CF nr. x91 nr. top. 629/1, în suprafaţă de 24.949 mp., până la plata sumei solicitate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând decizia prin raportare la criticile formulate, reţine caracterul nefondat al recursurilor pentru argumentele ce succed.
În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamanţii E., D., F. şi S.C. B. S.R.L., instanţa constată că recurenţii invocă, în susţinerea recursului formulat, motivele de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C.proc.civ.
Cu toate acestea, criticile dezvoltate de recurenţi se subsumează doar motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C.proc.civ., nefiind identificate critici care să se încadreze în motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al art. 304 C.proc.civ., dispoziţii referitoare la încălcarea principiului înscris în art.969 alin. (1) C.civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Referitor la aplicarea greşită a legii, instanţa reţine că reclamanţii susţin acest motiv de nelegalitate raportat la soluţia instanţei de apel de obligare a pârâtei SC C. SA la restituirea sumei de 214.907 lei reprezentând profitul obţinut de pârâtă în perioada 26.04.2010 - 30.09.2012, acordat reclamanţilor cu titlu de fructe culese de pârâtă în virtutea posesiei exercitate asupra terenului proprietatea reclamanţilor persoane fizice.
Criticile reclamanţilor sub acest aspect vizează două chestiuni: pe de o parte, temeiul de drept greşit indicat de instanţa de apel care a stat la baza restituirii şi calculării sumei reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă şi, pe de altă parte, calitatea de posesor de rea-credinţă atribuită pârâtei.
Cele două critici sunt strâns legate una de cealaltă întrucât de regimul juridic aplicabil pârâtei SC C. SA depinde identificarea temeiului juridic al obligaţiei de restituire şi a întinderii acesteia.
Potrivit susţinerilor recurentei formulate sub acest aspect, pârâta SC C. SA nu ar avea calitatea de posesor de rea-credinţă, ci aceea de detentor precar.
Instanţa va reţine că distincţia invocată de recurentă în criticile sale privind calitatea de detentor precar a pârâtei nu determină o modificare a regimului juridic aplicabil acesteia de vreme ce detentorul precar este asimilat posesorului de rea-credinţă în ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil. Prin urmare, indiferent de valoarea juridică acordată acestei stări de fapt, fie posesie de rea-credinţă, fie detenţie precară, efectele în plan juridic sunt aceleaşi.
În ceea ce priveşte temeiul de drept, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 483 – 486 din Codul civil de la 1864 privitoare la dobândirea fructelor de proprietarul bunului, aşa cum în mod corect au fost reţinute şi aplicate de instanţa superioară de fond.
Astfel, este de necontestat faptul că pârâta a stăpânit terenul în virtutea dreptului de concesiune conferit prin contractul încheiat cu intervenientul municipiul Timişoara, iar această stare de fapt constituie cauza obligării pârâtei la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului.
De asemenea, este incontestabilă calitatea de proprietari asupra terenului a reclamanţilor persoane fizice, dat fiind efectul autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 16167 pronunţată în data de 16.12.2008 de Judecătoria Timişoara, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 569 pronunţată în data de 16.04.2009 de Tribunalul Timiş.
Prin conjugarea celor două elemente de fapt menţionate anterior, rezultă că instanţa de apel a identificat în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 483 - 486 C.civ. care, reglementând o ipoteză particulară de reparaţie, exclude, pe cale de consecinţă, aplicarea regulilor specifice răspunderii civile delictuale.
Astfel, instanţa are în vedere faptul că stăpânirea în fapt a unui bun aflat în proprietatea altuia, fără consimţământul acestuia din urmă ori în lipsa oricărei alte convenţii, constituie o premisă care îndreptăţeşte proprietarul la repararea prejudiciului suferit. Însă, de vreme ce există dispoziţii speciale care reglementează efectele născute dintr-o astfel de situaţie, se vor aplica acestea cu prioritate faţă de răspunderea civilă delictuală.
Așa fiind, obligarea posesorului de rea-credinţă (implicit şi a detentorului precar căruia i se aplică acelaşi regim juridic) la restituirea fructelor culese către proprietarul bunului frugifer constituie o formă specială de reparaţie care îşi găseşte cauza în faptul exercitării unei stăpâniri asupra bunului altuia.
În această ipoteză, legiuitorul este cel care stabileşte întinderea reparaţiei la care este îndreptăţit proprietarul bunului, reparaţie constând în restituirea fructelor culese şi a celor neculese, pe care posesorul de rea – credință a omis să le culeagă din neglijenţă.
Cu privire la aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 657 și 994 C.civ., la care instanța de apel face trimitere, Înalta Curte constată că intenția curții de apel nu a fost nicidecum aceea de a afirma aplicabilitatea tuturor acestor prevederi în speță, ci referirile la aceste texte au fost făcute, exclusiv și deslușit, pentru a contura la nivel legislativ tratamentul juridic al posesorului de rea-credință.
În ceea ce priveşte criticile privind întinderea reparaţiei acordate doar la fructele culese de pârâtă, se va reţine că, aşa cum în mod corect a constatat instanţa de apel, reclamanţii nu au făcut dovada întinderii prejudiciului constând în veniturile aferente terenului pe care pârâta ar fi omis să le perceapă, situaţie în care, în lipsa unor atare dovezi, instanţa nu poate da curs cererii reclamanţilor.
Şi în ceea ce priveşte perioada de timp pentru care au fost acordate despăgubiri reclamanţilor, Înalta Curte urmează să valideze raţionamentul instanţei de apel în aplicarea principiului enunţat de dispoziţiile art. 483 C.civ. potrivit căruia fructele bunului frugifer se cuvin proprietarului. Astfel, în mod corect, instanţa de apel a stabilit că reclamanţilor, în virtutea calităţii lor de proprietari, li se cuvine restituirea fructelor începând cu data eliberării titlului de proprietate asupra terenului în discuţie.
Această concluzie se sprijină pe dispoziţiile art. 8 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991 potrivit cărora stabilirea dreptului de proprietate se face, la cerere, prin eliberarea titlului de proprietate. Rezultă, aşadar, că debutul exerciţiului dreptului de proprietate îl reprezintă eliberarea titlului, emis în conformitate cu dispoziţiile legale, care atestă existenţa dreptului în discuţie.
Pe de altă parte, referitor la momentul până la care fructele au fost acordate, instanța constată că acesta corespunde calculului efectuat prin contraexpertiză, data de 30.09.2012 fiind data până la care experții au efectuat calculele solicitate prin obiective.
Or, în ipoteza în care această dată ar fi fost una arbitrar aleasă, instanța va reține că recurenții – reclamanți aveau la dispoziție posibilitatea de a formula obiecțiuni la raportul de expertiză în condițiile în care este netăgăduit că aceștia au luat cunoștință de conținutul raportului, având, așadar, posibilitatea legală de a solicita îndreptarea, pe această cale, a eventualelor omisiuni sau erori identificate în cuprinsul raportului.
În plus, fiind un aspect ce ține de probațiunea administrată în fața instanțelor de fond, Înalta Curte apreciază că această critică nu poate face obiectul unui recurs vizând, în fapt, netemeinicia hotărârii.
Aceeași concluzie se impune a fi reținută și în ceea ce privește celelalte critici formulate de recurenții – reclamanți referitoare la rapoartele de expertiză și contraexpertiză administrate în cauză.
Cât priveşte criticile recurenţilor referitoare la soluţia dată de instanţă cererii reconvenţionale formulată de pârâta SC C. SA şi cererii de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul municipiul Timişoara, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate în considerarea argumentelor ce urmează.
Pe de o parte, recurenta ridică problema temeiului juridic al restituirii, respectiv al caracterului subsidiar al îmbogăţirii fără justă cauză în raport de o posibilă aplicare în cauză a principiilor accesiunii imobiliare artificiale.
Această susţinere a recurentei nu poate fi primită de vreme ce instanţele nu au fost învestite cu vreo cerere întemeiată pe accesiunea imobiliară artificială. Astfel, pentru a se putea verifica existenţa, în speţă, a accesiunii imobiliare era necesar ca fie reclamanţii, fie reconvenientă, fie intervenientul să invoce accesiunea, urmând ca desocotirea între părţi să se realizeze potrivit principiilor ce guvernează această instituţie, în măsura în care se verifica incidenţa acesteia în speţă. Însă, de vreme ce o atare cerere nu a fost formulată, instanţa de apel, ţinută de principiul disponibilităţii, nu poate modifica cauza cererii de chemare în judecată şi nu poate depăşi limitele învestirii sale.
Pe de altă parte, recurenţii - reclamanţi formulează o serie de critici privind cuantumul despăgubirilor la care au fost obligaţi către pârâtă şi către intervenient care privesc direct probele administrate în faţa instanţelor de fond. Aşa fiind, se va reţine că aceste critici vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii care, în condiţiile abrogării pct. 11 al art. 304 C.proc.civ., nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs. În plus, faţă de modalitatea de formulare a acestor critici, Înalta Curte constată că aceste critici solicită instanţei de recurs atât verificări în fapt, cât si o apreciere asupra probatoriului, aspecte incompatibile cu structura recursului, cale extraordinară de atac menită să verifice exclusiv critici de nelegalitate ale hotărârii instanţei de apel.
În ceea ce priveşte recursul formulat de recurentul – intervenient municipiul Timişoara, Înalta Curte constată că acesta priveşte doar soluţia dată de instanţa de apel cererii conexe prin care s-au solicitat despăgubiri reprezentând diferenţa dintre valoarea terenului atribuit reclamanţilor în procedura reconstituirii dreptului de proprietate şi valoarea terenului extravilan ce a aparţinut antecesorului reclamanţilor.
Prima problemă ridicată de recursul intervenientului vizează nerespectarea dezlegărilor obligatorii ale instanţei de casare în etapa rejudecării apelurilor în sensul în care, în opinia recurentului, instanţa de casare ar fi vizat, prin dezlegările făcute, cererea intervenientei prin care solicită despăgubiri pentru diferenţa de valoare a terenului.
Susţinerile recurentului nu pot fi primite în condiţiile în care se constată că dezlegările de care se prevalează acesta nu vizează cererea conexă de acordare a despăgubirilor reprezentând diferenţă de valoare, ci cererea de intervenţie în interes propriu formulată de recurent. Acest aspect se desprinde din cuprinsul deciziei instanţei de casare în contextul în care dezlegarea a vizat criticile comune ale intervenientului şi ale pârâtei-reclamantă reconvenţională. Or, aspectul sub care intervenientul şi pârâta au formulat critici comune este acela al despăgubirilor solicitate pentru îmbunătăţirile aduse terenului.
Pe de altă parte, susţinerile recurentului nu pot fi primite nici în considerarea faptului că instanţa constată că prin dezlegarea la care face trimitere recurentul instanţa de casare a urmărit exclusiv înlăturarea motivelor contradictorii care afectau legalitatea hotărârii instanţei de apel.
În plus, contrar celor deduse de recurent din considerentele deciziei de casare, dezlegările instanţei de casare nu au şi nu pot avea efectul de a impune instanţei de rejudecare o anumită soluţie. Acest aspect este subliniat chiar de instanţa de casare a cărei analiză se opreşte în momentul în care constată existenţa unor motive contradictorii care împiedică efectuarea controlului judiciar în continuare. Aşadar, instanţa de casare nu a făcut altceva decât să constate o motivare contradictorie şi să indice instanţei de rejudecare înlăturarea contradicţiilor. În niciun caz, din motivarea instanţei de casare nu poate fi dedusă o dezlegare în sensul înlăturării de la aplicare a dispoziţiilor legilor fondului funciar, aşa cum sugerează recurentul.
Prin urmare, nu se va reţine o încălcare a dispoziţiilor a art. 315 C.proc.civ.
Cât priveşte cea de-a doua problemă ridicată de recurentul - intervenient, se constată că aceasta vizează critici privind aplicarea greşită de instanţa de apel a anumitor dispoziţii din materia fondului funciar, anume art. 2 şi 34 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997 şi art. 9 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin H.G. 890/2005.
Înalta Curte constată că criticile recurentului nu sunt fondate nici sub acest aspect. Aşa fiind, instanţa va reţine că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare în speţă a principiului reconstituirii cu titlu gratuit a dreptului de proprietate.
Dispoziţiile invocate de recurent din materia fondului funciar care reglementează ipoteza reconstituirii dreptului de proprietate asupra unui alt teren decât cel ce a aparţinut solicitantului impun principiul echivalenţei valorice a terenurilor în discuţie. Or, prin reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui teren intravilan cu construcţii în condiţiile în care terenul ce a aparţinut antecesorului reclamanţilor era un teren extravilan, autoritatea administrativă emitentă a nesocotit
dispoziţiile de care se prevalează în cuprinsul recursului.
Aşa fiind, nerespectarea iniţială a dispoziţiilor legale relevante nu poate fi înlăturată prin prevalarea de anumite dezlegări ale instanţei de casare cu scopul de a remedia eroarea iniţială. De vreme ce reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în discuţie s-a făcut printr-o decizie administrativă necontestată, repudierea acelei decizii şi invocarea, în acest moment, a principiilor ce guvernează materia fondului funciar apare ca inadmisibilă. Prin urmare, aceste susţineri nu pot fi primite.
În plus, apare necesar a fi subliniat faptul că în cadrul acestui litigiu nu se discută
validitatea procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate, or, susţinerile recurentului în contextul invocării dispoziţiilor anterior menţionate din materia fondului funciar tind tocmai la repunerea în discuţie a acestui fapt.
Aşa fiind, instanţa va reţine că remediul oferit de cadrul legal în vigoare în ipoteza nerespectării anumitor dispoziţii cu ocazia reconstituirii dreptului de proprietate este anularea titlului de proprietate emis cu încălcarea legii. Această procedură nu poate fi ocolită apelând la soluţii precum cea identificată de recurentul – intervenient, anume formularea unei acţiuni în pretenţii reprezentând diferenţa de valoare dintre terenul ce aparţinut solicitantului şi cel asupra căruia s-a făcut reconstituirea dreptului de proprietate.
Nu în ultimul rând, chiar temeiul indicat de recurentul - intervenient în susţinerea acestei cereri, anume îmbogăţirea fără justă cauză, nu permite admiterea unei atare cereri în ipoteza în care recurentul - intervenient, pentru valorificarea drepturilor sale, are la dispoziţie o altă procedură, aşa cum a fost arătat anterior.