Decizia nr. 902/2015
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanței de fond;
Prin cererea adresată Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL a formulat, în contradictoriu cu B. Prahova, contestație împotriva Raportului de inspecție fiscală nr. 463 din 5 octombrie 2012, a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. 508 din 5 octombrie 2012 și a Deciziei nr. 4 din 8 ianuarie 2013 prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestația administrativă formulată de aceasta și s-a solicitat anularea acestora ca netemeinice și nelegale, cu obligarea intimatei la restituirea eventualelor sume reținute în mod nelegal în baza actelor contestate și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
2. Soluția instanței de fond;
Prin sentința nr. 190 din 10 septembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamantei SC A. SRL și s-a reținut că actele contestate nu sunt afectate de nelegalitate și netemeinicie, obligațiile suplimentare fiscale în sumă totală de 1.666.480 lei reprezentând impozit pe profit suplimentar, T.V.A. suplimentar și accesorii aferente sunt corect stabilite, întrucât facturile emise de cei trei furnizori SC C. SRL Pitești, SC D. SRL Mioveni și SC E. SRL Ploiești nu îndeplinesc condițiile de documente justificative, astfel încât cheltuielile să fie deductibile fiscal.
3. Calea de atac exercitată;
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC A. SRL considerând că hotărârea este nelegală și netemeinică și s-a solicitat, în temeiul art. 496 alin. (1) ipoteza I din N.C.P.C. coroborat cu art. 488 pct. 6 și 8, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, pe cale de consecință, admiterea contestației astfel cum a fost formulată și motivată și anularea actelor contestate, iar în temeiul art. 453 din N.C.P.C. s-a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului.
În cadrul motivelor de recurs s-a arătat că hotărârea atacată este nelegală, fiind sumar motivată, ceea ce echivalează cu o nemotivare, în condițiile în care au fost înlăturate solicitările și susținerile reclamantei fără a fi precizate considerentele pentru care se impune aceasta.
Motivarea instanței de fond este o preluare a susținerilor inspectorilor fiscali, nu au fost amintite în considerentele sentinței concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, deși concluziile acestuia înlătură în totalitate susținerile intimatei din actele contestate și s-a arătat de către expert că actele administrativ fiscale contestate au fost emise cu respectarea dispozițiilor legale, că acesta a identificat documentele justificative.
Un al doilea motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., iar în cadrul acestui motiv s-a arătat că măsurile dispuse prin actele contestate sunt netemeinice și nelegale.
S-a invocat faptul că actele contestate, deși par ample, nu sunt motivate, iar decizia pronunțată în contestație administrativă nu reprezintă decât o copiere a susținerilor inspectorilor fiscali, fără a se motiva în vreun fel susținerile recurentei.
Recurenta a precizat că decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, prin care a fost instituit sechestru în baza deciziei de impunere contestată în prezenta cauză, a fost anulată prin sentința nr. 10828 din 17 august 2012 pronunțată de Judecătoria Ploiești, definitivă și irevocabilă, iar în cadrul contestațiilor la executare s-au efectuat expertize contabile și s-a concluzionat că recurenta nu datorează sumele menționate în actele fiscale contestate.
Tot în legătură cu nelegalitatea actelor atacate s-a considerat că, în mod nelegal, s-a reținut că nu s-a putut stabili realitatea achizițiilor de la SC C. SRL pentru că nu s-ar fi prezentat documente justificative deoarece factura este singurul document fiscal pe baza căruia sunt recunoscute ca fiind reale înregistrările contabile, iar avizele de însoțire a mărfii, documentele de transport, certificatele de conformitate, certificatele de garanție, sunt definite de legea contabilității ca fiind valabile numai în prezenta facturii, iar toate pot atesta efectuarea unor operațiuni comerciale.
În speță, recurenta susține că pentru facturile privind aprovizionarea cu mărfuri, societatea a prezentat notele de recepție corespunzătoare, facturile întocmite de recurentă pentru vânzarea acestor mărfuri, facturi care au fost plătite în totalitate de clienții societății, dar cu toate acestea, nu s-a precizat în actele fiscale contestate ce documente au fost înlăturate.
Deși s-a făcut verificarea stocului de marfă și s-a dovedit, recurenta precizând că achizițiile sunt reale, organele fiscale au susținut contrariul.
Recurenta a considerat că susținerile organelor de control referitoare la comportamentul fiscal inadecvat al societăților partenere nu are nicio relevanță în cauză, pentru că, pe de o parte, nefiind acte sau fapte imputabile recurentei, iar pe de altă parte, faptul că societatea paternă și-a schimbat denumirea și sediul în alt județ ori că administratorul acesteia nu a putut fi contactat, nu stabilește vreo obligație de plată în plus în sarcina recurentei.
Susținerile că ar fi desfășurat relații comerciale cu societăți declarate inactive sunt apreciate de recurentă ca fiind nereale și urmează a fi înlăturate deoarece recurenta a desfășurat activități comerciale cu SC D. SRL Mioveni anterior declarării acesteia drept contribuabil inactiv, respectiv sem. I și II 2010.
Toate acestea dovedesc că măsurile luate prin actele contestate sunt nelegale și netemeinice, motiv pentru care s-a solicitat admiterea recursului.
Intimata B. Prahova a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar recurenta a formulat răspuns la întâmpinare.
A fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu iar prin Încheierea din 11 septembrie 2014 a fost admis în principiu recursul și s-a fixat termen pentru soluționarea recursului potrivit art. 493 alin. (7) din N.C.P.C.
Ulterior, la dosar a fost depusă Ordonanța din Dosarul nr. x/P/2011 datată 15 decembrie 2014 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova prin care s-a dispus clasarea sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 de către suspecții F., G. și H., care au reprezentat persoana juridică în perioada 20 septembrie 2005 - 23 ianuarie 2012, în baza art. 315 alin. (1) lit. b) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din N.C.P.P.
4. Soluția instanței de recurs
După examinarea motivelor de recurs, a întâmpinării și a răspunsului la întâmpinare, a înscrisurilor depuse la dosar, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL pentru următoarele considerente:
Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea acțiunii în anulare a actelor administrativ fiscale prin care au fost stabilite obligații fiscale suplimentare în sarcina reclamantei în sumă de 1.666.480 lei, din care impozitul pe profit - 543.969 lei, dobânzi și majorări aferente acestuia - 230.976 lei, T.V.A. - 651.467 lei și dobânzi și majorări aferente acesteia - 240.068 lei.
Cererea reclamantei de anulare a acestor acte a fost respinsă ca neîntemeiată de instanța de fond care a arătat că obligațiile fiscale au fost stabilite în mod corect pentru că reclamanta a înregistrat în evidențele contabile facturi provenite de la furnizorii SC C. SRL Pitești, SC D. SRL Mioveni și SC E. SRL Ploiești, fără ca aceste achiziții să fie declarate prin declarația informativă semestrială cod Ministerul Finanțelor Publice nr. 394, nefiind dovedită realitatea tranzacțiilor, proveniența legală a bunurilor și serviciilor, iar facturile nu îndeplineau condițiile de document justificativ potrivit legislației fiscale.
În cadrul recursului au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.
În privința primului motiv de recurs invocat, cel prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat.
Conform art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este nelegală hotărârea când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Într-adevăr, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Din analiza considerentelor hotărârii atacate se consideră că aceasta a fost motivată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. pentru că au fost indicate motivele pentru care au fost admise și cele pentru care au fost respinse susținerile reclamantei sau pârâtei.
S-au făcut referiri și la concluziile raportului de expertiză și s-au prezentat argumentele pentru care au fost înlăturate acestea, fără a fi necesar să analizeze fiecare obiectiv al expertizei, așa cum susține recurenta.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia este nelegală hotărârea dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, se constată că recurenta, în cadrul acestui motiv de recurs, nu a indicat normele de drept material care ar fi fost încălcate sau aplicate greșit de către instanța de fond și s-au făcut referiri la concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză și la alte rapoarte întocmite în litigii aflate pe rolul altor instanțe, precum și la apărările formulate în fața instanței de fond.
Însă, aceste susțineri nu dovedesc că hotărârea instanței de fond este nelegală.
În cadrul motivelor de recurs recurenta arată că, în mod nelegal, instanța de fond a susținut că nu au fost prezentate documente justificative și că societatea a prezentat pentru toate facturile privind aprovizionarea, notele de recepție corespunzătoare, facturile pentru vânzarea acestor mărfuri.
Însă, instanța de fond a respins acțiunea pentru că a considerat că facturile emise de furnizorii mărfurilor, respectiv pentru bunurile achiziționate de la SC C. SRL, de la SC D. SRL Mioveni și SC E. SRL, nu îndeplineau condițiile prevăzute de art. 155 C. fisc. și nici nu pot fi considerate documente justificative în sensul art. 21 alin. (4) lit. f), art. 145 alin. (8) lit. a) și b) C. fisc. și art. 6 alin. (2) din Legea contabilității pentru că nu furnizează informațiile prevăzute de lege și de aceea sumele reprezentând T.V.A. nu pot fi deduse, iar baza impozabilă pentru stabilirea impozitului pe profit nu poate fi diminuată.
Față de aceste susțineri ale instanței de fond recurenta nu a dovedit îndeplinirea condițiilor impuse de lege pentru ca o factură să poată fi considerată document justificativ.
Faptul că bunurile achiziționate de la cei trei furnizori amintiți mai sus au fost, la rândul lor, vândute către clienți ai recurentei și că au fost achitate de către aceștia nu prezintă relevanță în speță pentru că nu acest fapt a fost contestat, ci că facturile prin care recurenta s-a aprovizionat cu aceste bunuri nu au fost întocmite de furnizorii săi cu respectarea prevederilor legale și că acestea nu reflectă operațiuni reale.
În principiu, potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, dreptul de deducere a T.V.A. constituie un principiu fundamental al sistemului comun al T.V.A. instituit prin legislația Uniunii Europene, ce nu poate fi limitat (C-18/13 a Curții de Justiție a Uniunii Europene - pct. 23-24), dar că lupta împotriva fraudei, a evaziunii fiscale și a eventualelor abuzuri este un obiectiv recunoscut și încurajat de Directiva nr. 2006/112 și că un justițiabil nu se poate prevala în mod fraudulos sau abuziv de normele dreptului Uniunii, iar autoritățile și instanțele naționale sunt în măsură să refuze acordarea dreptului de deducere dacă se stabilește în raport cu elemente obiective, că acest drept a fost invocat în mod fraudulos sau abuziv (C-18/13 pct. 26, C-285/11, pct. 35-37).
S-a considerat că dreptul de deducere poate fi refuzat unei persoane impozabile dacă se stabilește, în raport de elemente obiective, ca persoana impozabilă căreia i-au fost prestate serviciile sau livrate bunurile care justifică dreptul de deducere, știa sau ar fi trebuit să știe că prin achiziționarea acestor bunuri sau servicii a participat la o operațiune implicată într-o fraudă privind T.V.A. săvârșită de furnizor sau de un alt operator care a intervenit în amonte sau în aval în lanțul acestor livrări sau al acestor prestări (C-285/11, pct. 40, C-18/13, pct. 28; C-324/11, pct. 51, 53).
În speță, organele fiscale au prezentat asemenea elemente care dovedesc că recurenta nu poate beneficia de dreptul de deducere a T.V.A. și nici de diminuarea bazei impozabile în vederea stabilirii impozitului pe profit pentru facturile emise de cele 3 societăți comerciale.
Astfel, în cazul celor 30 de facturi de achiziție bunuri - piese de schimb pentru industria petrolieră, emise de furnizorul SC C. SRL, sunt înscrise eronat datele privind banca și contul bancar, privind mijloacele de transport și chiar dacă nu sunt elemente care să fie obligatorii, ele pot fi luate în considerare pentru a se stabili realitatea tranzacției, mai ales că nu s-a putut dovedi dacă acestea sunt bunuri noi sau uzate, dacă au fost însoțite de certificate de garanție, specificații tehnice. În condițiile în care au fost emise facturi dar emitentul lor nu a declarat aceste tranzacții prin declarația Ministerului Finanțelor Publice nr. 394, există îndoieli serioase asupra realității acestor furnizări de produse.
Mai mult, la sfârșitul sem. II -2009, când au fost înregistrate aceste facturi, respectiv la 3 decembrie 2009, recurenta a emis către SC C. SRL un număr de cinci facturi, fără T.V.A., în valoare de 1.875.219 lei, mărfuri care au fost refacturate la 31 decembrie 2009 de către SC C. SRL către recurentă, fiind plătite cu bilete la ordin cu scadența la 3 ani, respectiv ianuarie - iulie 2012.
SC C. SRL a fost declarat contribuabil inactiv la 27 ianuarie 2010, având în vedere că această societate comercială nu funcționa la sediul declarat și administratorul nu a putut fi contactat pentru efectuarea controlului.
În cazul furnizorului SC D. SRL Mioveni, facturile emise de acesta au fost în număr de 26 și au fost înregistrate de recurentă în evidența sa în perioada 2010 - sem. I 2011, dar nu au fost prezentate avizele de însoțire a mărfii, certificate de conformitate sau de garanție, deși bunurile facturate reprezentau piese de schimb pentru autovehicule, astfel că se poate considera că nu s-a dovedit realitatea tranzacțiilor.
Mai mult, furnizorul SC D. SRL, în luna august 2011, și-a schimbat denumirea și sediul social în București, iar părțile sociale au fost cesionate către două persoane fizice care erau deja asociați și administratori la un număr de 32 și respectiv, 42 firme, iar până la acest moment, firma nu a funcționat la sediul declarat și nici nu a depus declarația Ministerului Finanțelor Publice nr. 394, astfel că, în raport de aceste elemente, se poate considera că operațiunile consemnate în aceste facturi nu au avut caracter real.
În privința furnizorului SC E. SRL Ploiești, recurenta a înregistrat în sem. I al anului 2011 facturile prin care susține că i-au fost livrate piese de schimb pentru foraj, dar nici acest furnizor nu a completat Declarația Ministerului Finanțelor Publice nr. 394 și deci, nu au fost înregistrate la organele fiscale aceste tranzacții.
Și acest furnizor și-a schimbat sediul social în București începând cu luna iunie 2011, la același sediu cu furnizorul SC D. SRL Mioveni, părțile sociale au fost cesionate acelorași persoane cărora le-au fost cesionate părțile sociale și în cazul celuilalt furnizor SC D. SRL.
Pe aceste facturi a fost înscris un număr de mijloc de transport ce are ca proprietar Serviciul de Ambulanță al Municipiului București, iar acesta este încă un element ce dovedește că tranzacțiile încheiate de recurentă cu acest furnizor nu au avut un caracter real.
De altfel, în motivele de recurs, ca și în cererea de chemare în judecată, recurenta a încercat să dovedească, fără a contesta cele consemnate în legătură cu furnizorii săi și, parțial, beneficiarii săi, de către organele fiscale, că pe lângă facturile pe care le-a înregistrat în evidențele fiscale deținea și note de recepție corespunzătoare și facturi din care rezultă că a vândut aceste mărfuri, dar față de cele prezentate anterior, acestea nu pot dovedi că au existat tranzacții reale între recurentă și cei 3 furnizori ai săi, chiar beneficiari ai săi.
Recurenta a criticat susținerile potrivit cărora societatea ar fi desfășurat relații comerciale cu parteneri declarați inactivi, dar trebuie precizat că instanța de fond chiar a arătat în considerentele sentinței că declararea ca inactive a celor trei societăți comerciale nu a fost avută în vedere de organele fiscale pentru stabilirea realității operațiunilor comerciale, ci a fost evocată de organele fiscale ca și istoric al acestor furnizori, astfel că nu pot fi reținute criticile recurentei sub acest aspect, în motivele de recurs fiind preluată apărarea din cererea de chemare în judecată.
Trebuie precizat că chiar și în ipoteza în care au fost completate toate elementele prevăzute de lege în facturile fiscale nu este înlăturată posibilitatea organului de control fiscal de a dovedi că operațiunile comerciale la care se referă acestea sunt nereale, că acestea sunt simulate și că au fost întocmite cu singurul scop de a frauda.
Prin Decizia nr. 5 din 15 ianuarie 2007 pronunțată de instanța supremă în secții unite, cu privire la deducerea taxei pe valoare adăugată și diminuarea bazei impozabile la stabilirea impozitului pe profit în cazul în care documentele justificative nu conțin informațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la data efectuării operațiunii nu s-a stabilit că o factură care cuprinde toate elementele/ informațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la data efectuării operațiunii naște automat dreptul la deducerea T.V.A., ci a stabilit numai că cel care solicită deducerea este obligat să completeze factura cu toate informațiile cerute de lege, pentru identificarea partenerului comercial și a naturii operațiunii, tocmai pentru ca organul fiscal să poată verifica dacă cele înscrise în factură corespund sau nu realității și să poată admite sau respinge motivat cererea de rambursare a T.V.A. ori să poată recalcula impozitul pe profit prin raportare la masa impozabilă reală.
De aceea, organul fiscal poate să constate că factura sau alt document justificativ are înscrise toate elementele/informațiile prevăzute de lege la data operațiunii, dar se poate dovedi, contrar informațiilor înscrise și completate corect (în mod formal) în factură că operațiunea la care se referă aceasta nu a avut loc în realitate și că a fost întocmit cu singurul scop de a frauda fiscul, scăzând baza de impozitare pentru o impozitare pe profit mai mică și pentru a solicita deducerea de T.V.A. necuvenit, ipoteză în care organul fiscal are obligația de a răsturna prezumția de bună credință ce rezultă din completarea facturii cu toate informațiile prevăzute de lege și de a dovedi deci fraudarea legii.
În speță, organul de control fiscal a reușit să facă dovada că, deși au fost prezentate facturi, fie acestea au înscrise elemente care dovedesc nerealitatea tranzacțiilor, fie acestea nu pot fi considerate document justificativ și au fost prezentate elemente de fapt ce conduc la ideea că acestea nu au la baza tranzacții reale.
Tot în motivele de recurs a fost reluată critica privind nemotivarea actelor contestate, dar fără nicio referire la cele indicate de instanța de fond. Așa cum a reținut și instanța de fond, în actele administrativ fiscale contestate, respectiv în raportul de inspecție fiscală, în decizia de impunere și decizia emisă pentru soluționarea contestației administrative, au fost prezentate considerentele de fapt și de drept ce au fost avute în vedere, fiind respectate dispozițiile art. 109 și art. 211 C. proc. fisc. De altfel, recurenta nici nu precizează ce elemente nu sunt indicate în actele administrative contestate, deși legea prevede că este obligatoriu a fi conținute în decizia de impunere, în raportul de inspecția fiscală sau în decizia de soluționare a contestației administrative, astfel că nu pot fi reținute aceste critici.
A fost invocat faptul că Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 7943 din 18 octombrie 2011 prin care s-a dispus instituirea sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile și poprirea asiguratorie ar fi fost anulată prin hotărâre judecătorească de către Judecătoria Ploiești și că în acel dosar s-ar fi efectuat o expertiză contabilă care a stabilit că recurenta nu datorează aceste sume, dar, așa cum s-a arătat și de către instanța de fond, acel litigiu a avut ca obiect contestație la executare și a vizat numai măsurile asiguratorii, iar nu stabilirea creanței fiscale datorată de recurentă. Numai în prezentul litigiu va fi tranșată problema existenței sau nu a creanței fiscale suplimentare în sarcina recurentei și, eventual, întinderea acesteia, dar rezolvarea acestei probleme nu poate fi influențată de soluția pronunțată în cadrul contestației la executare, unde se analizează numai legalitatea actelor de executare.
Referitor la rapoartele de expertiză contabilă efectuate în cadrul contestațiilor la executare, respectiv cel întocmit în Dosarul nr. x/281/2011 și în Dosarul nr. x/281/2011 aflate pe rolul Judecătoriei Ploiești, se constată că obiectivele stabilite au fost aproape identice, iar concluziile asemănătoare.
În ambele rapoarte de expertiză s-a recunoscut că recurenta nu a întocmit corect declarațiile informative 394 și că acestea au fost corectate ulterior inspecției fiscale.
Nici în prezenta cauza nu s-a susținut că recurenta ar fi făcut achiziții sau livrări de bunuri de la sau către contribuabili inactivi, ci s-a considerat că unii partenerii de afaceri ai recurentei au avut un comportament fiscal inadecvat, dar despre aceste concluzii ale organelor de control fiscal nu s-a făcut nicio referire în hotărârile pronunțate de Judecătoria Ploiești și nici în rapoartele de expertiză.
Faptul că recurenta a întocmit note de intrare-recepție pentru bunurile achiziționate de la cei trei furnizori, nu poate conduce la concluzia ca operațiunea a fost reală, în condițiile în care nu s-au prezentat documente de transport, avize de însoțire a mărfii, mai ales că, unele dintre achiziții au fost semnificative, exemplu, bunurile achiziționate de la SC C. SRL Pitești au fost de peste 2.000.000 lei.
De aceea, pentru că în cauza se contestă existența creanței fiscale, instanța trebuie să analizeze întregul material probatoriu administrat în cauză, nu numai expertizele efectuate în alte cauze și, prin coroborarea acestor probe, să se stabilească dacă există sau nu obligația de plată a unor creanțe fiscale de către recurentă.
Dacă s-ar împărtăși punctul de vedere al recurentei, ar însemna că instanțele învestite cu soluționarea acțiunilor de anulare a actelor administrativ fiscale prin care s-au stabilit obligații fiscale suplimentare în sarcina unui contribuabil să nu mai poată face propria sa analiza a probatoriilor daca s-ar fi întocmit anterior, în cadrul unui litigiu ce are ca obiect contestație la executare, un raport de expertiza contabila ale cărei concluzii i-ar fi favorabile.
În raport de cele prezentate anterior, se poate considera că recurenta nu poate beneficia de dreptul de deducere a T.V.A. și nici de diminuarea bazei impozabile în vederea stabilirii impozitului pe profit pentru facturile emise de cele 3 societăți comerciale, așa cum a reținut și instanța de fond.
Recurenta a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 496 C. proc. civ., pentru completarea expertizei contabile pentru a stabili dacă facturile fiscale de achiziție întrunesc elementele cerute de art. 155 C. fisc. și dacă pot fi considerate documente justificative, dar această solicitare este neîntemeiată deoarece expertiza, potrivit art. 330 alin. (1) C. proc. civ., se dispune pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, or obiectivul indicat nu vizează o asemenea situație, ci modul de interpretare al unor probe depuse la dosar, ceea ce este atributul exclusiv al instanței de judecată.
Practica judiciară a instanței supreme invocată de recurentă vizează casarea unor sentințe și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru efectuarea unei expertize tehnice de specialitate sau a unei expertize contabile, dar oportunitatea unei asemenea probe se analizează în fiecare speță, iar în prezenta cauză nu se impune casarea cu trimitere spre rejudecare pentru efectuarea unei asemenea expertize.
La dosar a fost depus ca înscris nou, ordonanța emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, prin care a fost clasată cauza sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală prevăzut de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru reprezentanții legali ai societății comerciale pentru că nu există probe că au săvârșit infracțiunea.
Însă, așa cum s-a reținut și în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, chiar dacă frauda fiscală nu a fost reținută în penal, instanța însărcinată să aprecieze legalitatea unei decizii prin care se contestă dreptul de deducere a T.V.A. de către o persoană impozabilă poate stabili, în baza elementelor obiective prezentate de administrația fiscală, dacă a existat sau nu o fraudă în legătură cu aceasta (C-18/13, pag. 38), astfel că nu prezintă importanță clasarea cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală și se poate stabili dacă recurenta poate fi obligată la plata T.V.A. și a impozitului pe profit.
Apreciind că soluția instanței de fond este legală, fiind motivată și dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, în baza art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 190 din 10 septembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2015.