Decizie nr. 10/2015
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanțele cauzei;
Obiectul cererii;
Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/3/2011, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta B. prin C., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei să soluționeze cererea reclamantei de acordare a dobânzilor legale cuvenite societății pentru restituirea sumei de 620.000 lei de către B. - C. cu depășirea termenului legal, cerere formulată de societate din 11 martie 2011 și înregistrata la B. - C. din 14 martie 2011, urmând ca pârâta sa procedeze la emiterea și comunicarea actelor necesare, respectiv Procesul verbal privind calculul dobânzilor cuvenite societății și nota de compensare și/sau restituire corespunzătoare (după caz), potrivit dispozițiilor legale aplicabile în materie, respectiv art. 124, art. 120 alin. (7) și cap. II din Procedura aprobata prin Ordinul D. nr. 1899/2004); cu cheltuieli de judecata.
În motivarea cererii, reclamanta a învederat că prin intermediul Ordinelor de plată nr. 301-303 din 23 martie 2006 societatea a achitat eronat suma totala de 620.000 lei în contul Trezoreriei Operative a Municipiului București, cu titlul de contravaloare accize pentru produse petroliere. Ulterior, prin cererea înregistrată la B. - C. din 8 mai 2006, în conformitate cu dispozițiile art. 117 C. proc. fisc., societatea a solicitat restituirea/compensarea acestei sume cu alte obligații fiscale de natura bugetara care ar fi fost datorate de societate, adresa la care pârâta B. - C. nu a răspuns în termenul de 45 de zile reglementat de dispozițiile art. 70 C. proc. fisc.
Ulterior, în perioada 2006 - 2010, societatea a înaintat paratei B. - C. mai multe reveniri la cererea de restituire inițiala (adresele înregistrate la pârâta din 13 martie 2008, din 5 decembrie 2008, din 24 octombrie 2009, din 12 octombrie 2010), demersuri nesoluționate de către pârâta în termenul prevăzut de lege.
În data de 15 februarie 2011, în contul societății, a fost virata de către pârâta B. - C. suma a cărei restituire a fost solicitata de către reclamantă începând cu cererea înregistrata la B. - C. din 8 mai 2006, respectiv 620.000 lei, cu mențiunea ca plata reprezintă "Restituire accize uleiuri minerale conform Nota C. din 24 noiembrie 2010". Ulterior efectuării plații de către pârâta a sumei de 620.000 lei în contul reclamantei, au fost comunicate societății atât Decizia de restituire a sumelor de la bugetul de stat nr. 17351 din 24 noiembrie 2010 cat și Nota privind restituirea/rambursarea unor sume din 24 noiembrie 2010.
Cererea de acordare a dobânzilor legale formulata de societate a fost însoțita de întreaga documentație necesara, potrivit prevederilor legale citate anterior, la dispoziția paratei B. - C. fiind puse astfel în integralitate informațiile și înscrisurile necesare pentru ca aceasta sa procedeze la soluționarea cererii, prin emiterea Procesului verbal privind calculul dobânzilor cuvenite cat și a Notei de compensare și/sau restituire corespunzătoare.
Urmare a faptului ca pârâta B. - C. nu a soluționat cererea de acordare a dobânzilor datorate formulata de reclamantă în termenul prevăzut de lege, societatea a formulat contestație împotriva refuzului soluționării de către pârâta B. - C. a cererii de acordare a dobânzilor datorate, în conformitate cu dispozițiile art. 205 alin. (1) și 2, și art. 206 alin. (2), contestație înaintata spre competenta soluționare către vicepreședintele B., potrivit prevederilor art. 209 alin. (3) C. proc. fisc. și H.G. nr. 109/2009 privind organizarea și funcționarea B. (organ ierarhic superior organului fiscal competent sa emită actul administrativ fiscal solicitat, respectiv C.).
Contestația formulată de societate cu nr. 7328 din 5 septembrie 2011 a fost înregistrată la pârâtă din 5 septembrie 2011, iar până în prezent societatea nu a primit răspuns nici la aceasta, deși termenul de soluționare al acesteia (respectiv 45 de zile de la înregistrare, conform prevederilor art. 70 C. proc. fisc.) a expirat fără ca vicepreședintele B. sa emită o decizie/dispoziție de soluționare a acesteia.
La data de 05 aprilie 2012, reclamanta a depus la dosar precizare prin care a învederat că obiectul acțiunii promovate în contradictoriu cu pârâta B. - C. îl constituie "(…) obligarea pârâtei B. - C. să soluționeze cererea de acordare a dobânzilor legale cuvenite Societății pentru restituirea sumei de 620.000 lei de către B. - C. cu depășirea termenului legal, cerere formulată de Societate din 11 martie 2011 și înregistrata la B. - C. din 14 martie 2011", estimând valoarea dobânzilor la suma de 421.104 lei.
La termenul de judecată din 20 aprilie 2012, pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției necompetentei materiale a Tribunalului București, secția a IX-a, și declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; în subsidiar, a solicitat respingerea ca inadmisibilă a acțiunii având în vedere faptul ca prin aceasta se solicita direct instanței de judecata obligarea C. la acordarea de dobânzi, iar pe fondul cauzei, respingerea ca nefondata a cererii.
Prin sentința civilă nr. 1675 din 20 aprilie 2012 au fost respinse excepțiile necompetenței materiale și a inadmisibilității cererii ca neîntemeiate, iar pe fond a fost admisă cererea de chemare în judecată în sensul că a fost obligată pârâta la soluționarea cererii reclamantei de acordare a dobânzilor legale pretinse pentru restituirea cu întârziere a sumei de 620.000 lei, înregistrată la 11 martie 2011.
Împotriva acestei sentințe pârâta a formulat recurs admis prin Decizia civilă nr. 796 din 21 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, casată sentința recurată și reținută cauza la această instanță pentru soluționarea pe fond a acțiunii, în esență reținându-se competența materială a Curții de soluționare în primă instanță a cauzei motivat de faptul că autoritatea publică chemată în judecată pentru refuzul de a soluționa o cerere este B. - C. și nu C. separat de persoana juridică B., pârâta fiind o autoritate publică de nivel central conform accepțiunii date de art. 10 din Legea nr. 554/2004.
În consecință, cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2/2013 la data de 22 martie 2013.
Soluția instanței de fond;
Prin sentința nr. 1588 din 13 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâta B. ca fiind neîntemeiată; s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele B. și C., astfel cum a fost precizată; a fost obligată pârâta B. - C. la soluționarea cererii reclamantei de acordare a dobânzilor legale pretinse pentru restituirea cu întârziere a sumei de 620.000 lei, înregistrată la 11 martie 2011, precum și la plata către reclamantă a sumei de 43,6 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru și timbru judiciar).
Analizând motivele de fapt și de drept invocate în susținerea excepției inadmisibilității, reținând că în opinia pârâtei este inadmisibilă cererea reclamantei de obligare la emiterea procesului verbal privind calculul dobânzilor și la întocmirea notelor de compensare sau restituire, astfel cum s-a solicitat prin cerere introductivă de instanță, Curtea a constatat că aceste aspecte sunt neîntemeiate în raport de obiectul acțiunii astfel cum a fost precizată la data de 05 aprilie 2012.
Asupra fondului cauzei, instanța de fond a reținut că prelungirea termenului de soluționare a cererii era posibilă numai prin solicitarea de informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei. În absența unei astfel de solicitări, lipsește situația premisă a aplicării dispozițiilor art. 70 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.
Pe de altă parte, curtea a observat că informațiile a căror lipsă este invocată abia în cursul procesului civil se regăsesc în cererea depusă de contribuabil. Astfel, în cererea înregistrată din 14 martie 2011 se regăsesc datele de identificare a contribuabilului (denumire, sediu social, cod de identificare fiscală, număr de înregistrare la Registrul Comerțului, capital social, telefon, e-mail etc.), se specifică natura creanței pretinse (dobânzi pentru suma restituită cu depășirea termenului prevăzut de lege, cu indicarea numărului si a datei de înregistrare la organul fiscal competent), precum și contul bancar al societății.
Înainte de virarea dobânzilor organul fiscal trebuie să adopte printr-un act administrativ-fiscal o soluție cu privire la cererea formulată de contribuabil, astfel că neindicarea unui cont bancar nu poate constitui motiv pentru nesoluționarea cererii, ci un eventual impediment la punerea în executare a obligației de plată a sumei stabilite, în cazul admiterii cererii. Rezultă că au fost îndeplinite dispozițiile Ordinului D. nr. 1899/2004.
În speță, reclamanta a contestat prin cererea introductivă actul administrativ asimilat, constând în omisiunea organelor fiscale de a emite actul administrativ în termenul prevăzut de dispozițiile speciale aplicabile în materie, acela de 45 de zile de la data înregistrării cererii, conform prevederilor art. 2 pct. 1 lit. h) din Legea nr. 554/2004.
În speță, s-a constatat că pârâta nu a soluționat cererea reclamantei în termenul prevăzut de lege, respectiv art. 70 din O.G. nr. 92/2003, termen care nu poate fi apreciat ca fiind unul de recomandare, ci unul cu caracter obligatoriu, în favoarea beneficiarilor dispozițiilor legale, iar nu a autorității pârâte care are obligația soluționării unor astfel de solicitări, în condițiile în care dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 554/2004 prevăd că termenul de 6 luni în care se pot introduce cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual începe să curgă de la data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii sau de la data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii.
A mai reținut instanța de fond, în plus față de aceste considerente, că dacă aprecia incompletă documentația depusă, pârâta trebuia să soluționeze oricum cererea reclamantei, fie și în sensul respingerii pretențiilor acesteia, reclamanta având în continuare posibilitatea de a contesta respectiva decizie.
Curtea a constatat însă că pârâta, nici în fața primei instanțe, nici în fața instanței de control judiciar, nici cu ocazia rejudecării după casare, nu depune niciun act din care să rezulte demersurile efectuate pentru soluționarea cererii reclamantei din 11 martie 2011 și înregistrata la B. - C. la 14 martie 2011 și care formează de fapt obiectul prezentei cauze. De asemenea, nu face dovada prin niciun mijloc de probă în sensul că ar fi cerut reclamantei să completeze documentația întocmită în vederea soluționării menționatei cereri.
Recursul;
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta B. solicitând modificarea sa în sensul respingerii acțiunii reclamantei.
Invocând ca temei legal al demersului său procesual prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea primei instanțe este nelegală, în esență pentru următoarele argumente și aserțiuni, cuprinse în motivele de recurs dezvoltate:
- Instanța de fond, în virtutea rolului activ, avea obligația de a cerceta dacă dreptul intimatei - reclamante la acțiune era sau nu prescris.
Astfel, recurenta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, față de dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, arătând că cererea prin care reclamanta a solicitat obligarea B. la soluționarea cererii de acordare a dobânzilor pretinse pentru restituirea sumei de 620.000 lei a fost înregistrată din 11 martie 2011, iar acțiunea a fost înregistrată la data de 27 octombrie 2011.
- Instanța de fond nu a avut în vedere faptul că intimata - reclamantă nu a formulat contestație împotriva refuzului de soluționare a cererii, astfel cum prevăd dispozițiile art. 209 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, ci a solicitat direct instanței de judecată să dispună obligarea la emiterea procesului - verbal de calcul al dobânzilor și de întocmire a notei de compensare, astfel încât se impunea respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
- Pe fondul cauzei, contrar celor reținute de instanța de fond, nesoluționarea cererilor sale s-a datorat culpei exclusive a acesteia, întrucât cererile de restituire, respectiv cererea de acordare a dobânzilor nu a cuprins toate elementele solicitate de lege și nu a fost anexată documentația completă în vederea soluționării acestora de către organul fiscal.
- Soluția instanței de fond de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată este greșită, având în vedere că instituția recurentă nu s-a aflat în culpă procesuală.
Considerentele și soluția Înaltei Curți;
Examinând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de recurentă, Înalta Curte constată că în raport de obiectul acțiunii, respectiv refuz nejustificat de soluționare a cererii de dobânzi în termenul legal de 45 de zile prevăzut de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc., acțiunea reclamantei - intimate este formulată în termen în raport de dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
Astfel, reclamanta a formulat cerere de acordare a dobânzilor în baza art. 124 rap la art. 120 C. proc. fisc. la data de14 martie 2011, înregistrată la B. - filele 17,18 din dosarul Tribunalului București.
Cum nu a fost soluționată în termenul legal de 45 de zile prevăzută de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc., reclamanta a formulat prezenta acțiune în termen la data de 26 octombrie 2011 (astfel cum rezultă din formularul de expediere - fila 21 din dosarul Tribunalului București), în cadrul termenului de 6 luni, fiind contestat actul administrativ atipic constând în refuzul nejustificat al autorităților administrative pârâte de a elibera actul administrativ în termenul prevăzut de dispozițiile legale aplicabile în materie, acela de 45 de zile de la înregistrarea cererii de acordare a dobânzilor solicitate.
Examinând cauza prin prisma obiectului ei, a normelor legale incidente, a probatoriului administrat și a criticilor aduse de recurentă, Înalta Curte reține că recursul nu este fondat.
Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Prin acțiunea formulată, reclamanta a solicitat plata dobânzii cuvenite pentru sumele restituite cu depășirea termenului legal.
În cauza de față, procedura de soluționare a cererilor de acordare a dobânzilor, așa cum chiar pârâta arată în cuprinsul întâmpinării formulate, este reglementată de Ordinul D. nr. 1899/2004. De asemenea, pârâta arată în mod expres faptul că reclamanta a parcurs această procedură specială, în sensul formulării unei cereri în baza acestor prevederi.
Potrivit prevederilor Ordinul D. nr. 1899/2004, plata dobânzii cuvenite contribuabilului se face în baza cererii exprese depuse de acesta la organul fiscal competent, cu indicarea elementelor care trebuie să le conțină această cerere.
Recurenta a invocat lipsa tuturor elementelor necesare prevăzute de lege în vederea soluționării cererii de către organul fiscal.
Însă, în mod corect a reținut instanța de fond că informațiile a căror lipsă este invocată abia în cursul procesului civil se regăsesc în cererea depusă de contribuabil, înregistrată din 14 martie 2011 (fila 17 Dosar nr. x/3/2011 - Tribunalul București).
Astfel, se observă că în cerere se regăsesc datele de identificare a contribuabilului (denumire, sediu social, cod de identificare fiscală, număr de înregistrare la Registrul Comerțului, capital social, telefon, e-mail etc.), se specifică natura creanței pretinse (dobânzi pentru suma restituită cu depășirea termenului prevăzut de lege, cu indicarea numărului si a datei de înregistrare la organul fiscal competent), precum și contul bancar al societății.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public”.
În art. 2 alin. (2) din același act normativ s-a prevăzut că se asimilează actelor administrative unilaterale și fapta de a nu răspunde solicitantului în termen legal, iar în art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea contenciosului administrativ: „Nesoluționarea în termenul legal a unei cereri este definită ca fiind faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen”.
Potrivit art. 70 alin. (1) C. proc. fisc., „Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare”, iar alin. (2) prevede că „În situațiile în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate.”
Existența alin. (2) al aceluiași articol instituie doar o excepție, pentru situația în care, pentru soluționarea cererii sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, însă autoritatea pârâtă nu a dovedit existența acestei ultime ipoteze, astfel încât este aplicabil termenul de 45 de zile prevăzut de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc.
Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că recurenta nu a făcut dovada comunicării către contribuabil a lipsurilor constatate în vederea soluționării cererii. Prin urmare, culpa în soluționarea cererii reclamantei revine autorității pârâte, aceasta neputând justifica în mod rezonabil nesocotirea termenului prevăzut de art. 70 alin. (1).
De asemenea, în mod corect instanța a reținut incidența articolului 18 alin. (1) din Legea 554/2004 respectiv faptul că "Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1) poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publica să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă".
În mod corect s-a reținut că, atâta vreme cât se poate stabili faptul că B. nu a răspuns la solicitarea Rompetrol Downstream SRL în termenul legal, că exista un răspuns care trebuia formulat de B., respectiv transmiterea unui proces verbal de calculare a cuantumului dobânzilor care trebuie acordate, instanța poate obliga B. la emiterea actul administrativ. Orice soluție contrară nu ar duce decât la tergiversarea inutilă a conflictului dintre părți.
În privința obligării la cheltuieli de judecată, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., acordând părții care a câștigat procesul cheltuielile de judecată efectuate.
Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că soluția pronunțată de instanța de fond este corectă, astfel că în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de B. împotriva sentinței nr. 1588 din 13 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 ianuarie 2015.