Decizia nr. 882/2015
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea formulată, reclamanta SC A. SA Adjud a chemat în judecată pe pârâții B., C., D. și SC E. SA, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții B. și C. să notifice ajutorul de stat și să inițieze un proiect de hotărâre pe care D. să-l aprobe pentru anularea penalităților de întârziere energie electrică conform art. 20 din O.U.G. nr. 57/2002 pentru recuperarea arieratelor către principalii furnizori de resurse energetice și apă.
În cauză, pârâtul C. a formulat întâmpinare, prin care, față de capătul de cerere ce-l privește, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive,pe motiv că nu există un raport juridic între reclamantă și pârâtul C.
De asemenea, a menționat că, prin adresa din 02 octombrie 2012,C. a răspuns reclamantei că nu are competențe în aplicarea O.U.G. nr. 57/2002.
Prin întâmpinarea formulată de SC E. SA București, prin F. Focșani, s-a arătat că a fost chemată în judecată doar pentru opozabilitate și în vederea suspendării actelor de executare îndreptate împotriva acesteia ca efect al neîndeplinirii obligațiilor de către B. și C. și că, la acel moment, nu exista vreun act de executare început împotriva reclamantei SC A. SA Adjud.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul G. (prin reorganizarea B. în baza Hotărârii nr. 47/2013 privind organizarea și funcționarea G.) a invocat trei excepții procesuale, respectiv excepția prescripției dreptului la acțiune, excepția tardivității acțiunii și excepția depășirii atribuțiilor puterii judecătorești, iar, cât privește fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii ca nefondată.
La data de 29 mai 2013, SC E. SA - Sucursala H. - I. Galați a depus la dosar cerere de intervenție în nume propriu și de chemare în judecată a altor persoane, respectiv a SC A. SA Galați, prin administrator judiciar SC J. SPRL, cererea de intervenție fiind încuviințată în principiu prin încheierea de ședință din 20 iunie 2013.
Referitor la excepțiile procesuale invocate de pârâtul G., instanța a dispus respingerea acestora ca nefondate prin încheierea de ședința din 01 iulie 2013.
Instanța a constatat, din verificarea actelor dosarului, că reclamanta, anterior declanșării procedurii judiciare, a sesizat pârâtul în vederea soluționării problemei sale cu adresele din data de 5 noiembrie 2010, 15 februarie 2011, 18 aprilie 2011, 20 septembrie 2011, 18 iunie 2012, 2 noiembrie 2012 (filele 17, 18, 31, 33, 40 și 54), astfel că nu poate fi pusă în discuție excepția lipsei plângerii prealabile sau excepția prescripției dreptului la acțiune pentru inexistența acestei proceduri în sensul în care a intitulat-o acest pârât. Instanța a apreciat că și excepția prematurității acțiunii este nefondată, din aceleași considerente.
În ceea ce privește excepția depășirii atribuțiilor puterii judecătorești, instanța a reținut că este, de asemenea, nefondată, în speța de față neputându-se vorbi de o subrogare a instanței în atribuțiile puterii executive.
Prin sentința nr. 215/2013 din 22 octombrie 2013, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele:
- a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul C. și, în consecință, a respins acțiunea față de acest pârât pentru lipsa calității procesuale pasive a acestuia;
- a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA Adjud, în contradictoriu cu pârâții G., D. și SC E. SA - Agenția de H. Ploiești - F. Focșani;
- a obligat pârâtul G. să notifice ajutorul de stat și să inițieze un proiect de hotărâre supus aprobării D. pentru anularea penalităților de întârziere la energie electrică înregistrate de reclamantă, conform art. 20 din O.U.G. nr. 57/2002 aprobată prin Legea nr. 639/2002, raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 242/2007;
- a respins cererea de intervenție în interes propriu și de chemare în judecată a altor persoane, formulată de SC E. SA - Sucursala de H. Ploiești - I. Galați,ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul C., instanța a apreciat că este întemeiată, deoarece potrivit dispozițiilor C. proc. fisc., O.G. nr. 92/2003 acesta are atribuții de acordare a înlesnirilor la plată numai pentru obligații fiscale restante pe care le administrează.
În ceea ce privește fondul cauzei, examinând cererea reclamantei prin prisma susținerilor părților și în baza materialului probator administrat în cauză, precum și a dispozițiilor legale incidente, instanța a constatat că este întemeiată, în parte.
S-a reținut că între SC H. SA - SC K. SA Focșani și SC A. SA Adjud s-a încheiat în baza prevederilor O.U.G. nr. 57/2002 Convenția de Eșalonare din data de 31 octombrie 2003, prevăzându-se expres faptul că dacă timp de 7 ani de la data intrării în vigoare a convenției de eșalonare agentul economic achită facturile curente și se respectă integral graficul de eșalonare, precum și termenele de plată și condițiile prin care s-au aprobat înlesnirile la plata datoriilor, acesta beneficiază de scutirea integrală de la plata majorărilor de întârziere și a penalităților de întârziere. Tot în convenția încheiată se menționează că debitoarea a obținut 85 de puncte și beneficiază de reducerea cu 100% a penalităților de întârziere. La data de 22 octombrie 2010, reclamanta a fost încunoștiințată de SC H. SA - SC K. SA Focșani, că în data de 31 octombrie 2010 se împlinesc 7 ani de la intrarea în vigoare a convenției și, conform O.U.G. nr. 57/2002, are obligația să înainteze spre aprobare ministerului care îl coordonează cerere de stingere a penalităților de întârziere la plata energiei electrice cuprinse în convenție.
S-a mai reținut că, începând cu data de 13 noiembrie 2010, reclamanta a purtat corespondență cu organismele considerate a fi responsabile, în speță G., precum și C., dar și cu L. Răspunsurile acestor instituții au fost contradictorii, fără o concretizare în ceea ce privește realizarea dreptului conferit de dispozițiile legale.
Instanța de fond a apreciat că, din analiza dispozițiilor legale incidente speței, rezultă că cererea reclamantei îndeplinește condițiile specificate pentru realizarea dreptului de a beneficia de stingerea penalităților de întârziere la plata energiei electrice cuprinse în convenția de eșalonare, conform O.U.G. nr. 57/2002 pentru recuperarea arieratelor către principalii furnizori de resurse energetice și apă, subliniindu-se faptul că nici un pârât nu a făcut apărări pe fondul cauzei în sensul negării dreptului reclamantei.
În raport de prevederile art. 20 din O.U.G. nr. 57/2002, coroborate cu prevederile art. 11 alin. (2) și art. 12 din același act normativ, respectiv conform prevederilor art. 2 din Legea nr. 242/2007și având în vedere considerentele în fapt și în drept expuse anterior, văzând și art. 8 și 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a admis în parte acțiunea, în contradictoriu cu G., D. și SC E. SA- F. Focșani,în sensul că a obligat pârâtul G. să notifice ajutorul de stat și să inițieze un proiect de hotărâre supus aprobării D. pentru anularea penalităților de întârziere la energie electrică înregistrate de reclamantă.
Instanța de fond a respins cererea de intervenție în interes propriu și de chemare în judecată a altor persoane, formulată de SC E. SA - I. Galați, ca inadmisibilă în cadrul procesual de față, având în vedere caracterul acesteia de cerere distinctă (obiect, părți, probatoriu), fără o legătură cu cererea principală. Curtea a apreciat că în fapt cererea de chemare în judecată a altei persoane formulată în cadrul cererii de intervenție urmărește același petit cu cererea principală, cerere ce ar trebui să parcurg propriul demers judiciar.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții SC E. SA - Sucursala de H. Ploiești - I. Galați, D. și G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
I. În motivarea recursului declarat de pârâta SC E. SA - Sucursala de H. Ploiești - I. Galați se arată că hotărârea instanței de fond este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta critică soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție în interes propriu și de chemare în judecată a altor persoane, arătând că motivarea instanței este netemeinică și contradictorie în același timp, deoarece instanța, pe de o parte, a motivat că cererea pârâtei nu are legătură cu cererea principală, pentru ca ulterior să arate că această cerere are același petit cu cererea principală.
Arată recurenta că, potrivit doctrinei și practicii judiciare în materie, intervenienții în interes propriu pot, la rândul lor, să solicite introducerea în proces a unor persoane cărora să le fie opozabilă hotărârea.
Arată recurenta că prin formularea cererii a urmărit evitarea unui alt litigiu și a unei hotărâri eventual contradictorii, deoarece G. notifică ajutorul de stat, acordat la SC E. SA, pentru agențiile sale de furnizare. Scopul urmărit a fost acela ca printr-o singură hotărâre să se notifice ajutorul de stat pentru situațiile existente în cadrul SC E. SA pentru reducerea numărului de procese în instanță și eventual a unor executări silite multiple asupra instituțiilor statului.
Recurenta solicită schimbarea în parte a sentinței nr. 215 din 22 octombrie 2013, în sensul admiterii cererii de intervenție în interes propriu și chemare în judecată a altor persoane, respectiv a SC A. SA Galați, prin administrator judiciar SC J. SPRL, pentru ca G. să notifice ajutorul de stat și să inițieze un proiect de hotărâre pe care D. să-l aprobe, pentru anularea penalităților de întârziere înregistrate de SC A. SA, conform dispozițiilor art. 20 din O.U.G. nr. 57/2002, privind recuperarea arieratelor către principalii furnizori de resurse energetice și apă, raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 242/2007 privind abrogarea O.U.G. nr. 57/2002.
II. În motivarea recursului declarat, pârâtul D. arată că un prim motiv de recurs, ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constă în faptul că soluția instanței de fond asupra excepției tardivității a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a art. 11 din Legea nr. 554/2004.
Recurentul arată că, sub aspectul nerespectării termenului prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004 pentru introducerea acțiunii pe rolul instanței de contencios administrativ, din analiza actelor dosarului reiese că dreptul intimatei-reclamante privind scutirea de la plata obligațiilor, respectiv a penalităților de întârziere la plata energiei electrice, conform dispozițiilor art. 11 alin. (2) și art. 20 din O.U.G. nr. 57/2002, s-a născut la data de 31 octombrie 2010, la împlinirea termenului de 7 ani de la intrarea în vigoare a Convenției de eșalonare a datoriilor la plata energiei electrice din 31 octombrie 2003.
În considerarea acestui drept de a fi scutită de penalitățile de întârziere la plata energiei electrice, intimata-reclamantă a inițiat demersuri, prin care a solicitat îndeplinirea operațiunilor administrative necesare pentru promovarea și adoptarea unei hotărâri de Guvern conform dispozițiilor art. 20 din O.U.G. nr. 57/2002, așa încât termenele de prescripție, respectiv de decădere, prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004 au început să curgă de la data depunerii și înregistrării cererii din 15 noiembrie 2010 la B., indiferent de faptul că această plângere inițială, formulată în termenul de 30 de zile stabilit de art. 7 alin. (1) teză finală din Legea nr. 554/2004, nu i-a fost soluționată favorabil.
Apreciază recurentul-pârât că dreptul intimatei-reclamante de a sesiza instanța de contencios administrativ cu privire la neîndeplinirea operațiunilor administrative necesare emiterii hotărârii de Guvern prevăzute de art. 20 din O.U.G. nr. 57/2002 trebuia exercitat în condițiile imperativ prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată și completată, cu respectarea termenelor legale calculate în raport cu data înregistrării cererii din 15 noiembrie 2010 la B., însă, cu toate acestea, reprezentanții societății reclamante au promovat cererea de chemare în judecată la data de 17 decembrie 2012, cu mult peste termenul de 1 an prevăzut de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, după stingerea dreptului la acțiune în sens material. Subliniază faptul că, potrivit prevederilor art. 11 alin. (5) teză finală din lege, termenul de un an este un termen de decădere și nu de prescripție, astfel încât în cauză nici nu putea fi formulată și admisă o cerere de repunere în termen, în condițiile art. 186 C. proc. civ., ori art. 2522 C. civ., aceste dispoziții nefiind aplicabile speței deduse judecății, cu atât mai mult cu cât repunerea în termen este contrară dispozițiilor imperative ale art. 11 alin. (5) teză finală din Legea nr. 554/2004, nefiind posibilă în cazul decăderii.
Precizează recurentul că, raportat la situația factuală reținută de judecătorul fondului și la actele dosarului, soluția asupra excepției tardivității a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 554/2004, dar și a unor importante principii de drept, respectiv acela conform căruia nimeni nu va putea invoca propria culpă pentru a obține ocrotirea legii prin intermediul instanței în obținerea unui drept - „nemo auditur propriam turpitudinem alegans", respectiv cel care stabilește că unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare a sa tot generală, fără ca prin interpretare să fie introduse distincții pe care legea nu le conține - "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".
În ceea ce privește fondul cauzei, recurentul arată că, ignorând dispozițiile dreptului comunitar și principiul aplicării directe a acestora în dreptul intern, judecătorul fondului a considerat că G. și D. pot fi obligate la inițierea și adoptarea hotărârii prevăzute de art. 20 din O.U.G. nr. 57/2002, cu încălcarea procedurilor legale și a competențelor exclusive ale altor autorități care nu au fost parte în proces, hotărârea judecătorească nefiindu-le opozabilă.
Prin soluția pronunțată, instanța de fond a nesocotit rolul Consiliului Concurenței de autoritate de contact în raporturile dintre Comisia Europeană și autoritățile și instituțiile publice, ori alți furnizori și beneficiari de ajutor de stat, încălcând dispozițiile dreptului comunitar și intern potrivit cărora ajutoarele de stat supuse obligației de notificare pot fi puse în aplicare numai după ce se obține autorizarea acestora de către Comisia Europeană.
Arată recurentul că, în aceste condiții, D. nu putea fi obligat la emiterea actului administrativ, pentru acordarea ajutorului de stat fiind obligatorie parcurgerea procedurilor instituite prin O.U.G. nr. 117/2006 și îndeplinirea tuturor condițiilor impuse de legislația națională și comunitară în materia ajutoarelor de stat.
Se mai arată în motivele de recurs că, atât timp cât nu fuseseră îndeplinite procedurile legale prealabile pentru ca proiectul actului administrativ să fie supus adoptării/aprobării D., nefiind finalizată procedura avizării proiectului în discuție, prima instanță a stabilit neîntemeiat că există un refuz nejustificat al Executivului și a obligat în mod nelegal această autoritate la aprobarea actului administrativ solicitat de intimata-reclamantă.
Solicită admiterea recursului formulat și modificarea hotărârii instanței de fond, în sensul respingerii acțiunii intimatei-reclamante.
III. Pârâtul G. solicită, prin recursul declarat, în principal casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, iar, în subsidiar, modificarea sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
Recurentul arată că motivele recursului sunt următoarele:
1. motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. - când instanța a depășit atribuțiile puterile judecătorești;
2. motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii;
3. motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
În ceea ce privește primul motiv de recurs invocat, recurentul arată că,având în vedere principiul separației puterilor în stat, ilustrat de textul constituțional român chiar înainte de revizuirea acestuia în cursul anului 2003, instanțele judecătorești nu pot judeca pricini al căror obiect îl constituie analizarea îndatoririlor D. și a modului de îndeplinire a acestora.
Subliniază recurentul că excepția depășirii atribuțiilor puterii judecătorești urmărește respectarea competențelor constituționale în cadrul sistemului autorităților statale. Excepția urmărește mai mult decât cadrul procesual în care poate fi soluționată o cerere, vizează chiar prerogativele instanței de a soluționa respectiva cerere.
Recurentul solicită admiterea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.,și ca urmare a faptului că excepția depășirii atribuțiilor puterii judecătorești invocată de minister a fost în mod neîntemeiat și nemotivat respinsă.
În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul arată că sentința atacată nu cuprinde motivele pentru care a fost respinsă excepția depășirii atribuțiilor puterii judecătorești, aceasta cuprinzând, totodată, o motivare contradictorie sau neindetificabilă atunci când arată în pag. 7 a sentinței faptul că se constată că autoritatea administrativă în speță nu beneficiază de un drept larg de apreciere asupra punerii în executare a dispozițiilor legale precizate, sens în care refuzul său, constând în neemiterea actului administrativ de punere în executare a dispozițiilor legale, să fie un refuz nejustificat conform art. 2 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 554/2004.
Arată recurentul că instanța nu a făcut nici o referire ce poate fi apreciată ca motivare a respingerii excepției depășirii atribuțiilor puterii judecătorești, argumentarea instanței neputând fi încadrată decât la modalitatea de calificare a acțiunii - obligație de a face sau acțiune în contencios administrativ.
Concluzionează recurentul că, deși instanța de fond a respins excepția depășirii atribuțiilor puterii judecătorești, aceasta nu a motivat soluția sa, sau orice motivare din cuprinsul sentinței nu poate fi apreciată ca argumentare a respingerii acestei excepții.
Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul arată că sentința recurată a fost dată cu încălcarea actelor normative în vigoare, deoarece în mod neîntemeiat și nelegal instanța de fond a obligat G. „să notifice ajutorul de stat și să inițieze un proiect de hotărâre supus aprobării D. pentru anularea penalităților de întârziere la energie electrică înregistrate de reclamantă, conform art. 20 din O.U.G. nr. 57/2002, aprobată prin Legea nr. 639/2002, raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 242/2007”, invocând astfel un text de lege abrogat expres prin dispozițiile art. 1 din Legea nr. 242/2007.
Apreciază recurentul că, la acel moment, nici art. 20 din O.U.G. nr. 57/2002 și nici un alt articol din acest act normativ nu mai putea fi invocat ca temei legal pentru promovarea unei hotărâri a D., deoarece ordonanța de urgență menționată era în întregime abrogată.
În ceea ce privește invocarea art. 2 alin. (1) din Legea nr. 242/2007 ca temei legal, recurentul arată că aceste dispoziții nu se referă la promovarea unor hotărâri ale D., și, prin urmare, nu pot constitui temei pentru promovarea unei astfel de hotărâri.
Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele și criticile invocate de recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta SC E. SA - Sucursala de H. Ploiești - I. Galați este nefondat, urmând a fi respins, iar recursurile declarate de pârâții D. și G. sunt fondate, în limitele și pentru considerentele expuse în continuare, urmând a fi admise.
1. În ceea ce privește recursul declarat de pârâta SC E. SA - Sucursala de H. Ploiești - I. Galați, după examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiate criticile formulate de recurentă cu privire la soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție în interes propriu și de chemare în judecată a altor persoane.
Înalta Curte reține că o cerere de intervenție voluntară, așa cum este cea formulată de recurentă, trebuie să satisfacă, în contextul caracterului său incidental raportat la cererea inițială, cerința implicită a unei conexități, pe lângă criteriul eventualului interes pe care l-ar prezenta participarea procesuală.
Or, recurenta este străină de raportul juridic dedus judecății, deoarece cauza privind obligarea pârâtului G. să notifice ajutorul de stat și să inițieze un proiect de hotărâre supus aprobării D. pentru anularea penalităților de întârziere la energie electrică înregistrate de reclamanta SC A. SA o privește numai pe aceasta din urmă.
Argumentele din recurs privind interesul pe care intervenienta îl are în evitarea unui alt litigiu și a unei hotărâri eventual contradictorii, nu sunt de natură a contura suficient de convingător această conexitate, un eventual interes sau prejudiciu derivând din soluția care ar urma să se pronunțe în prezenta cauză.
2. Cu privire la recursul declarat de pârâtul D., Înalta Curte apreciază că primul motiv de recurs invocat de pârât,potrivit căruia soluția instanței de fond asupra excepției tardivității a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a art. 11 din Legea nr. 554/2004, este nefondat, instanța de fond respingând în mod corect excepția tardivității acțiunii.
Din actele și lucrările dosarului rezultă faptul că ultimul răspuns la solicitarea reclamantei i-a fost transmis de către pârât la data de 02 noiembrie 2012 (a se vedea fila 54 dosar fond), astfel încât promovarea cererii de chemare în judecată la data de 17 decembrie 2012 s-a făcut cu respectarea termenului de 1 an prevăzut de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.
Astfel, în mod corect a reținut instanța de fond că pârâtul a pornit eronat în calcularea termenului de decădere de la data împlinirii celor 7 ani de când a intrat în vigoare convenția de eșalonare, de vreme ce reclamanta a urmărit prin acțiunea promovată realizarea dreptului său pe care îl socotește că a fost vătămat de conduita autorității, atât prin răspunsurile primite, cât și prin pasivitatea manifestată.
3. Analizând motivele de recurs invocate de pârâții D. și G., cu privire la soluția dată asupra fondului cauzei, Înalta Curte constată că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aplicabile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Criticile din recursurile declarate de pârâții D. și G. vizează inaplicabilitatea O.U.G. nr. 57 din 16 mai 2002 pentru recuperarea arieratelor către principalii furnizori de resurse energetice și apă, care a stat la baza pronunțării soluției instanței de fond, ca urmare a abrogării exprese a acestei ordonanțe prin dispozițiile art. 1 din Legea nr. 242/2007.
Este evident că nici art. 20 din respectiva ordonanță de urgență și nici un alt articol din acest act normativ nu putea fi invocat ca temei legal pentru promovarea unei hotărâri de Guvern, astfel încât în mod greșit instanța de fond a dispus obligarea pârâtului G. să notifice ajutorul de stat și să inițieze un proiect de hotărâre supus aprobării D. pentru anularea penalităților de întârziere la energie electrică înregistrate de reclamantă.
Astfel cum în mod întemeiat au arătat recurenții, în afara faptului că textul de lege indicat ca temei de drept al pretențiilor intimatei-reclamante fusese abrogat anterior sesizării instanței, fiind aplicabile la momentul formulării cererii de chemare în judecată dispozițiile O.U.G. nr. 117/2006 și Regulamentul Consiliului Europei nr. 1998/2006 privind aplicarea art. 87 și 88 din Tratat referitor la ajutoarele de minimis care reglementează proceduri speciale și competențele Comisiei Europene și ale Consiliul Concurenței în domeniu, din actele dosarului rezultă în mod evident că nu fuseseră parcurse etapele prevăzute de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată și de Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 561/2009, astfel încât judecătorul fondului nu putea să suplinească îndeplinirea acestor proceduri legale obligatorii. În acest context, soluția de obligare a G. de a iniția un proiect de hotărâre supus aprobării D. pentru anularea penalităților de întârziere la energie electrică înregistrate de reclamantă, conform art. 20 din O.U.G. nr. 57/2002 aprobată prin Legea nr. 639/2002, raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 242/2007, este netemeinică și nelegală.
Procedura de scutire de la plată a obligațiilor debitorilor era reglementată prin norme speciale, iar inițierea și adoptarea hotărârii de Guvern solicitate trebuia să respecte, suplimentar, și dispozițiile Legii nr. 24/2000, respectiv ale H.G. nr. 561/2009, fiind necesar ca, în prealabil, ministerul coordonator pentru intimata-reclamantă să elaboreze proiectul de act administrativ și instrumentul de prezentare și motivare (în cazul hotărârilor D., Nota de fundamentare, studiu de impact etc), care să cuprindă impactul socio-economic, financiar, precum și, după caz, alte aspecte, în funcție de conținutul reglementării (art. 31 din Legea nr. 24/2000, republicată).
Pe de altă parte, Curtea de apel a constatat în mod eronat refuzul D. de a adopta actul administrativ solicitat de intimata-reclamantă, de vreme ce a reținut în considerentele sentinței că ar exista un „proiect de act normativ ce se află în procedura de avizare", atât timp cât proiectul în discuție nu a fost înaintat Executivului în vederea adoptării/aprobării în condițiile stabilite de Legea nr. 24/2000 și H.G. nr. 561/2009 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul D., pentru elaborarea, avizarea și prezentarea de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum și a altor documente, în vederea adoptării/aprobării.
Or, atât timp cât nu fuseseră îndeplinite procedurile legale prealabile pentru ca proiectul actului administrativ să fie supus adoptării/aprobării D., nefiind finalizată procedura avizării proiectului în discuție, prima instanță a stabilit în mod neîntemeiat că există un refuz nejustificat al D.
Așadar, instanța de fond nu putea pronunța o hotărâre în temeiul unui act normativ abrogat, nesocotind dispozițiile în vigoare ale O.U.G. nr. 117/2006 și ale Regulamentului Consiliului Europei nr. 1998/2006 privind aplicarea art. 87 și 88 din Tratat referitor la ajutoarele de minimis care reglementează proceduri speciale și competențele Comisiei Europene și ale Consiliului Concurenței în domeniu.
În speță, la data încheierii convenției de eșalonare între părți era în vigoare Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, care în art. 2 alin. (8) califica exceptările, reducerile sau amânările la plata taxelor și impozitelor drept măsuri de ajutor de stat.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 143/1999, ajutoarele de stat se notificau Consiliului Concurenței și se acordau numai după autorizarea lor de către acesta.
Din probele depuse la dosar rezultă că ajutorul de stat acordat potrivit O.U.G. nr. 57 din 16 mai 2002 nu a fost notificat Consiliului Concurenței și nu a fost autorizat de această autoritate anterior datei de 01 ianuarie 2007, dată la care a intrat în vigoare O.U.G. nr. 117/2006.
Potrivit art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 117/2006 (act normativ aplicabil la data formulării cererii de chemare în judecată): „Consiliul Concurenței îndeplinește rolul de autoritate de contact în raporturile dintre Comisia Europeană și autoritățile și instituțiile publice, inclusiv instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, denumite în continuare autorități, alți furnizori de ajutor de stat și beneficiarii de ajutor de stat, implicați în procedurile din domeniul ajutorului de stat”, iar autorizarea ajutorului de stat se face de Comisia Europeană, potrivit art. 3 alin. (1) din același act normativ.
Tot din probele administrate în cauză rezultă că nici Comisia Europeană nu a fost notificată pentru autorizarea vreunui ajutor de stat către reclamantă, după aderarea României la Uniunea Europeană.
Înalta Curte constată că, prin soluția pronunțată, instanța de fond a nesocotit rolul Consiliului Concurenței de autoritate de contact în raporturile dintre Comisia Europeană și autoritățile și instituțiile publice, ori alți furnizori și beneficiari de ajutor de stat, încălcând dispozițiile dreptului comunitar și intern, potrivit cărora ajutoarele de stat suspuse obligației de notificare pot fi puse în aplicare numai după ce se obține autorizarea acestora de către Comisia Europeană.
În condițiile în care nu s-a dovedit în cauză că măsura solicitată fusese autorizată de Consiliul Concurenței sau, după aderare, de Comisia Europeană, nefiind notificată către Comisie, cererea intimatei-reclamante nu putea fi admisă, iar D. nu putea fi obligat la emiterea actului administrativ, pentru acordarea ajutorului de stat fiind obligatorie parcurgerea procedurilor instituite prin O.U.G. nr. 117/2006 și îndeplinirea tuturor condițiilor impuse de legislația națională și comunitară în materia ajutoarelor de stat.
În condițiile în care nici anterior aderării României la Uniunea Europeană aceste ajutoare nu au fost autorizate și nici după data aderării acestea nu pot fi considerate autorizate sau nu au fost autorizate, se poate concluziona că reclamanta nu poate beneficia de scutiri.
Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în același sens în cadrul unui litigiu și s-a precizat că se impune, pentru a beneficia de scutiri, să fie autorizat ajutorul de stat (Decizia nr. 5021 din 27 octombrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal).
De altfel, această problemă a fost soluționată și printr-o hotărâre a secției de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție de unificare a practicii judiciare și s-a stabilit că beneficiul scutirii la plată este condiționat de obținerea autorizării ajutorului de stat în cadrul procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 117/2006.
În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâții D. și G. și va modifica sentința atacată, în sensul că va respinge acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta SC E. SA - Sucursala de H. Ploiești, I. Galați împotriva sentinței nr. 215/2013 din 22 octombrie 2013 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Admite recursurile declarate de pârâții D. și G. împotriva sentinței nr. 215/2013 din 22 octombrie 2013 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal.
Modifică în parte sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea reclamantei SC A. SA Adjud, în contradictoriu cu pârâții SC E. SA - Sucursala de H. Ploiești, I. Focșani, D. și G., ca neîntemeiată.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 februarie 2015.