Decizia nr. 900/2015
Asupra conflictului negativ de competență de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 3857 din 23 octombrie 2014, Judecătoria Târgoviște a admis excepția necompetenței materiale de soluționare a cauzei având ca obiect cererea privind obligația de a face, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B. și, în temeiul art. 132 C. proc. civ., a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești.
Prin sentința nr. 5 din 14 ianuarie 2015, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B. în favoarea Judecătoriei Târgoviște, a constatat conflict negativ de competență și a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție spre competentă soluționare a conflictului de competență.
Constatându-se ivit conflictul negativ de competență reglementat de art. 133 alin. (2) C. proc. civ., Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a sesizat înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului.
Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul, conform art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Pentru a adopta această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgoviște sub nr. x/315/2013 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului situat în Târgoviște, județ Dâmbovița.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este cadru militar activ al Serviciului de Telecomunicații Speciale, serviciu ce face parte din Sistemul Național de Apărare, Ordine Publică și Siguranța Națională, din anul 1995, având funcția de conducător auto și gradul de plutonier adjutant sef, că a făcut numeroase demersuri în vederea cumpărării imobilului în litigiu, care are regimul juridic de locuință de serviciu, inclusiv după apariția Ordinului B. nr. 120/2009, modificat prin Ordinul nr. M/2 din 15 ianuarie 2013, dar cererea a rămas fără răspuns și pârâtul l-a acționat în judecată, solicitând evacuarea.
Din actele și lucrările dosarului rezultă faptul că imobilul în cauză se află în evidența contabilă a UM x București și în administrarea UM y Târgoviște, iar UM z București a fost delegată să se ocupe de vânzarea apartamentului, la sediul acestei unități a depus reclamantul cererea prin care a solicitat vânzarea-cumpărarea în baza Legii nr. 562/2004.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 562/2004, criteriile pentru stabilirea locuințelor de serviciu ce se pot vinde în condițiile art. 1 din lege sunt prevăzute în normele metodologice reprezentate de Ordinul nr. M/120 din 27 noiembrie 2009, ce reglementează în mod unitar vânzarea de către B. a unor locuințe de serviciu pe care acesta le are în administrare către titularii contractelor de închiriere.
Conform art. 7 din Ordinul nr. M/120 din 27 noiembrie 2009 „Cererea de cumpărare a locuinței de serviciu se depune la unitatea vânzătoare care are în responsabilitate județul în care se găsește locuința. Unitatea vânzătoare verifică documentele prevăzute la art. 6 alin. (1), planifică efectuarea măsurătorilor dacă este cazul și întocmește contractul de vânzare-cumpărare. (2) În cazul în care nu se poate da curs cererii de cumpărare a unei locuințe de serviciu, unitatea vânzătoare comunică solicitantului refuzul motivat, în termen de 30 de zile. (3) Solicitantul poate contesta modul de soluționare a cererii în condițiile stabilite de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare”.
Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.
Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.
În art. 2 alin. (1) lit. b) este definită autoritatea publică ca fiind orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
B. este o autoritate publică centrală.
În ceea ce privește competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal devin astfel incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (forma în vigoare la data formulării acțiunii), potrivit cărora: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.”
Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile C. proc. civ., făcând o dublă distincție pentru stabilirea competenței instanțelor de contencios administrativ: în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.
Astfel, pe de o parte, se distinge între actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene (litigii ce sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale (litigii ce sunt date în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel).
Pe de altă parte, legea distinge între actele administrative care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de lei (litigii ce sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de lei (litigii ce sunt date în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel).
Față de considerentele expuse anterior, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, precum și faptul că pârâtul este o autoritate publică centrală, Înalta Curte apreciază că în prezenta cauză competența materială de soluționare îi revine Curții de Apel Ploiești.
Astfel cum în mod corect a reținut și Judecătoria Târgoviște, susținerea reclamantului, în sensul că și-a întemeiat cererea și pe dispozițiile art. 1528 C. civ., nu înlătură competența materială mai sus stabilită, fiind evident că acest din urmă text de lege (care prevede executarea silită în natură a unei obligații de a face) a fost invocat doar pentru a da o denumire cererii de chemare în judecată.
În temeiul dispozițiilor art. 123 și 124 C. proc. civ., Curtea de Apel Ploiești este instanța competentă material să se pronunțe și cu privire la cererea reconvențională asupra căreia Judecătoria Târgoviște nu s-a pronunțat, urmând să o pună în discuția părților în mod corespunzător.
În consecință, având în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. și intimatul B. în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 februarie 2015.