Decizia nr. 10/2016
Deliberând asupra prezentei contestații, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei;
Prin cererea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 9 martie 2015, și, ulterior, modificată la data de 25 iunie 2015 și 29 septembrie 2015, contestatoarea A. a solicitat:
- anularea Ordinului nr. 211 din 29 august 2014 emis de președintele Înaltei Curții de Casație și Justiție și obligarea pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție la plata diferențelor de drepturi salariale începând cu data de 01 septembrie 2014, data intrării în vigoare a ordinului contestat, până la data încetării efectelor juridice ale acestuia, actualizate atât cu dobânda legală, cât și cu rata inflației, de la data scadenței lunare a fiecărei sume și până la data plății efective;
- anularea în parte a Hotărârii Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 16 din 2 iulie 2015, respectiv în ceea ce privește soluția de respingere a contestației formulate împotriva Ordinului nr. 211/2014;
- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei.
În motivarea cererii contestatoarea arată că este judecător în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și că prin Ordinul nr. 211 din din 9 august 2014 emis de președintele Înaltei Curții de Casație și Justiție s-a stabilit o indemnizație de încadrare lunară brută diminuată față de cea stabilită prin Ordinul președintelui Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 168 din 18 iunie 2013. În acest context, pretinde că Ordinul nr. 211 din 29 august 2014 este nelegal deoarece:
A). Încalcă principiul neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție precum și principiul securității raporturilor juridice garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului deoarece deși a fost emis la data de 29 august 2014 se aplică și pentru perioada anterioară, respectiv începând cu data de 15 iunie 2013.
Susține că în acest sens este și jurisprudența Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, (sunt menționate Deciziile nr. 2358/2011, nr. 1690/2010, nr. 778/2010, nr. 5001/2010 și nr. 4579/2011).
B). Realizează un paralelism de reglementare deoarece pentru perioada 15 iunie 2013 - 29 august 2014 ordinul contestat se aplică în același timp cu Ordinul președintelui Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 168 din 18 iunie 2013 (având același obiect de reglementare), intrat în circuitul civil și producător de efecte juridice, ordin care nu mai poate fi nici revocat (termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 fiind împlinit) și nici nu a fost anulat de instanța de contencios administrativ competentă. Se încalcă astfel prevederile art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.
C). Cuantumul indemnizației de încadrare brută lunară este eronat deoarece din cuprinsul Ordinul nr. 211 din 29 august 2014 nu rezultă în ce constă pretinsa eroare a cuantumului indemnizației stabilită prin ordinul anterior (Ordinul nr. 168 din 18 iunie 2013) și nici ce norme legale au fost nesocotite.
Astfel, contestatoarea susține că a trecut în tranșa de vechime în funcția de judecător de peste 20 de ani la data de 01 septembrie 2012 pe când își desfășura activitatea în cadrul Curții de Apel București iar ordinul prin care i-au fost stabilite drepturile salariale la acea instanță nu a fost anulat și a produs efecte juridice până la promovarea la Înalta Curte de Casație și Justiție.
În consecință, contestatoarea susține că se impune atât anularea Ordinul nr. 211 din 29 august 2014 cât și plata diferenței dintre indemnizația salarială (mai mare) stabilită prin Ordinul nr. 211 din 29 august 2014 și indemnizația salarială (mai mică) stabilită prin Ordinul nr. 168 din 18 iunie 2013.
De asemenea, pentru repararea integrală a prejudiciului, conf. art. 1385 alin. (1) C. civ., solicită ca diferența să fie actualizată cu rata inflației iar pârâta să fie obligată la plata dobânzii legale.
Pentru aceleași considerente solicită și anularea în parte a Hotărârii Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 16 din 2 iulie 2015 în ceea ce privește soluția de respingere a contestației formulate împotriva Ordinului nr. 211/2014.
În drept, invocă prevederile art. 7, cap. VIII Secțiunea I din Legea nr. 284/2010, art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
În probațiune solicită administrarea probei cu înscrisuri (inclusiv documentația ce a stat la baza emiterii ordinului contestat) și expertiză tehnică de specialitate.
II. Apărarea pârâtei;
Prin întâmpinare, intimata Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat respingerea acțiunii pentru următoarele considerente:
Referitor la perioada de aplicare a Ordinului președintelui Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 211/2014 susține că principiul neretroactivității legii civile și, în general, și celelalte condiții de legalitate ale actului administrativ, sunt respectate atâta vreme cât însăși legea permite derogări de la regulile generale, în acest sens fiind și practica judiciară a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, (Decizia civilă nr. 2277/2014). Or, în materia drepturilor salariale, art. 256 C. muncii permite corectarea erorilor de calcul așa cum sunt cele care s-au produs în cazul contestatoarei.
Referitor la eroarea de calcul, intimata, făcând o trecere în revistă a dispozițiilor considerate relevante din legile succesive de salarizare a magistraților, susține că prin Legea nr. 284/2010 viziunea legiuitorului pentru recompensarea vechimii în muncă s-a schimbat iar procentul pentru tranșa de salarizare corespunzătoare contestatoarei este cu 2,5 % mai mare față de tranșa anterioară (conf. art. 11 alin. (2)-(5) din lege), comparativ cu 5% cât era diferența în condițiile art. 4 (referitor la vechimea în funcție) și art. 41 (referitor la sporul de vechime) din O.U.G. nr. 27/2006. La trecerea contestatoarei în tranșa de vechime de peste 20 de ani i s-a acordat din eroare procentul de 5% din salariul de bază (în loc de 2,5%), cu încălcarea art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/2010, iar ordinul contestat corectează această eroare.
Se arată că deși aplicarea Legii nr. 284/2010 este suspendată în ce privește modul de calcul al drepturilor salariale, legile tranzitorii de salarizare (Legea nr. 285/2010, O.U.G. nr. 80/2010, O.U.G. nr. 84/2012, O.U.G. nr. 103/2013 și O.U.G. nr. 83/2014) conțin dispoziții referitoare la avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție dispunând că încadrarea se face corespunzător claselor de salarizare prevăzute de art. 11 alin. (3) din Legea nr. 284/2010, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază corespunzător numărului de clase de salarizare suplimentare multiplicat cu procentul prevăzut de art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/2010 (adică 2,5%).
III. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție;
1. Obiectul judecății;
În fapt, aspectele necontestate ale cauzei sunt următoarele:
Contestatoarea este judecător cu o vechime în magistratură de 20 de ani împlinită la data de 01 septembrie 2012 pe când activa în cadrul Curții de Apel București.
Începând cu data de 15 iunie 2013 dna A. a promovat la Înalta Curte de Casație și Justiție (în continuare, Înalta Curte de Casație și Justiție) unde, inițial, a fost salarizată în temeiul Ordinului nr. 168 din 18 iunie 2013 emis de președintele Înaltei Curții de Casație și Justiție (pe scurt, Ordinul nr. 168/2013) prin încadrarea în funcția de judecător gradația 5, clasa 109 (coeficient de ierarhizare 14,63), cu o indemnizație de încadrare brută lunară în sumă de 13.977 lei la care s-au adăugat sporurile corespunzătoare, venitul brut lunar totalizând 17.910 lei (fila 8 dosar).
Ulterior, aceiași autoritate a emis Ordinul nr. 211 din 29 august 2014 (pe scurt, Ordinul nr. 211/2014) prin care s-a dispus ca începând cu 15 iunie 2013 contestatoarea să fie salarizată într-un cuantum diferit, respectiv cu o indemnizație de încadrare brută lunară în sumă de 13.669 lei la care s-au adăugat sporurile corespunzătoare, venitul brut lunar totalizând 17.451 lei (fila 7 dosar).
Din preambulul actelor administrative rezultă că ambele ordine au fost emise în conformitate cu art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012 rap. la art. 2, art. 2 din O.U.G. nr. 80/2010, art. 9 alin. (4) cap. VIII și Anexa VI din Legea nr. 284/2010.
Din documentația ce a stat la baza emiterii O. 211/2014 (în special filele 33 și 35 dosar) rezultă că, deși cele două ordine aplică aceleași dispoziții legale, diferența se datorează cuantumului procentual a doi indicatori luați în considere la calculul indemnizației lunare începând cu data când contestatoarea a împlinit o vechime de 20 de ani în funcția de judecător (01 septembrie 2012), după cum urmează:
- majorarea pentru vechimea în funcție; astfel, inițial (aspect ce a stat la baza emiterii Ordinul nr. 168/2013) a fost avut în vedere o majorare de 30% pe când ulterior (aspect ce a fundamentat Ordinul nr. 211/2014) a fost luat în considerare un procent de 25% la care s-a adăugat un procent de 2,5%; este necontestat că procentul de 25% era corespunzător vechimii în funcție de 15-20 ani de care a beneficiat contestatoarea până la data de 01 septembrie 2012;
- sporul pentru vechime în muncă; inițial (prin Ordinul nr. 168/2013) s-a reținut un procent de 25% pe când ulterior (prin Ordinul nr. 211/2014) s-a reținut un procent de 20% la care s-a adăugat un procent de 2,5; și în acest caz este necontestat că procentul de 20% era corespunzător vechimii în muncă de care a beneficiat contestatoarea până la data de 01 septembrie 2012.
Deși la data emiterii ordinelor temeiurile legale ale majorării și sporului erau abrogate, cuantumul acestora trebuia luat în calcul la stabilirea indemnizației contestatoarei deoarece legea de abrogare a dispus concomitent introducerea lor (în sens valoric) în indemnizație, așa cum se va detalia la pct. 2.3 din prezentele considerente.
Așadar, fără să menționeze explicit, cel de-al doilea ordin îl modifică pe primul în ce privește procentele majorării pentru vechimea în funcție și sporului pentru vechimea în muncă cuvenite judecătorului cu o vechimii în funcție mai mare de 20 de ani, începând cu data promovării la Înalta Curte de Casație și Justiție.
În acest context, Înalta Curte constată că Ordinul nr. 211/2014 este contestat atât sub aspect formal, respectiv pentru că se aplică retroactiv și în paralel cu Ordinul nr. 168/2013, care nu a fost revocat sau anulat, cât și material, pentru greșita stabilire a cuantumului majorării pentru vechimea în funcție și a sporului pentru vechimea în muncă.
2. Soluția Înaltei Curți;
2.1 Cu privire la presupusa încălcare a principiului neretroactivității legii civile
Înalta Curte înlătură apărarea contestatoarei pentru următoarele considerente:
Dreptul la salariu se naște din lege în momentul în care sunt îndeplinite toate condițiile ipotezei normei juridice (în speță, în special condițiile privind calitatea de judecător, de vechime în funcție și de grad al instanței în care își desfășoară activitatea contestatoarea).
Executarea acestui drept (încasarea salariului) este însă condiționată de emiterea de către autoritatea competentă a unui act administrativ cu caracter individual, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care să particularizeze dispozițiile generale ale legii la cazul concret al titularului dreptului.
Spre diferență de lege, care se aplică întotdeauna doar pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile cf. art. 15 alin. (2) din Constituție, actul administrativ cu caracter individual emis pentru executarea în concret a legii se aplică retroactiv, respectiv din momentul nașterii dreptului (atunci când în discuție este executarea unui drept). Efectul retroactiv are rolul de a da consistență dreptului din momentul în care s-a născut, fără să se țină cont de timpul fizic necesar administrației pentru executarea în concret a legii (respectiv timpul aferent operațiunilor administrative uzuale legate de întocmirea documentației, comunicări între diferitele departamente administrative, calcul, etc.).
Chiar Ordinul nr. 168/2013, favorabil contestatoarei, deși a fost emis la data de 18 iunie 2013, s-a aplicat retroactiv începând cu data promovării efective la Înalta Curte de Casație și Justiție, 15 iunie 2013.
Pentru aceleași considerente, tot retroactiv se va aplica și Ordinul nr. 211/2014, cu atât mai mult cu cât scopul lui este să îndrepte efectele contrare legii ale primului.
Practica judiciară a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, invocată de contestatoare nu este contrară distincției de mai sus (dintre nașterea dreptului și realizarea lui) și nici aplicării retroactive a actelor administrative cu caracter individual destinate să corecteze erorile din acte administrative anterioare.
Astfel, în cuprinsul Deciziei nr. 4694 din 02 noiembrie 2010 pronunțată de Înaltei Curții de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/35/2009 (invocată de contestatoare) s-a arătat că actul administrativ ce face obiectul judecății este nelegal deoarece conduce la o aplicare retroactivă a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, care este un act normativ cu putere de lege și care, în plus, nici nu era incident în cauză (în contextul acestui raționament trebuie înțeleasă afirmația aplicării principiului neretroactivității în cazul actelor administrative); în același sens sunt și Deciziile nr. 1690 din 24 martie 2010 și nr. 2358 din 20 aprilie 2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Or, nu aceasta este situația în prezenta cauză în care nu se pune problema aplicării retroactive a unor legi de salarizare ca efect al emiterii Ordinului nr. 211/2014.
2.2 Cu privire la presupusul paralelism al Ordinelor nr. 168/2013 și nr. 211/2014
Înalta Curte respinge apărarea contestatoarei pentru următoarele considerente:
Din cuprinsul documentației ce a stat la baza emiterii Ordinul nr. 211/2014 rezultă cu claritate (așa cum s-a arătat la pct. III. 1 din prezentele considerente) că ordinul contestat urmărește să îndrepte greșita aplicare a legii de salarizare prin ordinul anterior (Ordinul nr. 168/2013) referitor la procentul majorării pentru vechimea în funcție și sporului pentru vechimea în muncă; Ordinul nr. 168/2013 produce în continuare efecte sub toate celelalte aspecte pentru care a fost emis (promovarea în funcția de judecător al Înaltei Curții de Casație și Justiție, stabilirea gradației, a clasei de salarizare, a coeficientului de ierarhizare). Altfel spus, aplicarea concomitentă a ordinelor privește chestiuni diferite, fiind astfel evitat paralelismul interzis de art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
De asemenea, sunt neîntemeiate și criticile referitoare la împrejurarea că modificarea efectelor Ordinului nr. 168/2013 ar fi fost posibilă doar prin revocare sau anulare. Astfel, îndreptarea erorilor de calcul din actele administrative reprezintă o instituție juridică diferită de revocarea sau anularea actelor administrative: motivul îndreptării este eroarea, temeiul revocării este reprezentat de voința juridică diferită a autorității administrative iar temeiul anulării constă în abaterile de la legalitate cuprinse în actul administrativ. În toate cele trei cazuri efectele actului administrativ sunt modificate (sau stinse în caz de revocare sau anulare totale). Judecând în limitele sesizării, Înalta Curte confirmă calea aleasă de intimat, deoarece starea de fapt descrisă la pct. III.1 justifică emiterea unui nou act administrativ prin care să se stabilească procentul legal de majorare salarială rezultat din dobândirea calității de judecător al Înaltei Curții de Casație și Justiție cu o vechime mai mare de 20 ani.
Contestatoarea nu poate pretinde un drept la indemnizație în alte limite decât cele stabilite de legea care dă naștere dreptului iar corectarea greșitei executării a legii poate fi făcută oricând (consecințele juridice ale acestei corectări cum ar, spre exemplu, repararea pagubei, poate fi supusă însă unor termene și condiții a căror analiză depășește obiectul prezentei judecăți deoarece Ordinul nr. 211/2014 nu a dispus nimic în acest sens).
În schimb, Înalta Curte este de acord că îndreptarea erorii ar fi trebuit să fie explicită și nu dedusă din compararea ordinelor și a documentațiilor aferente. Această omisiune de explicitare este însă insuficientă pentru anularea Ordinul nr. 211/2014 atâta vreme cât documentația aferentă face posibilă efectuarea controlului de legalitate.
2.3. Cu privire la fondul contestației;
Așa cum s-a arătat, aspectul litigios al cauzei privește cuantumul indemnizației de încadrare cuvenite contestatoarei, judecător cu vechimea în magistratură de 20 ani împlinită la data de 01 septembrie 2012, începând cu data promovării la Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv 15 iunie 2013, având în vedere majorarea pentru vechime în funcție și sporul pentru vechime în muncă.
Înalta Curte pleacă de la constatarea că până la 31 decembrie 2009 majorarea și sporul în discuție au fost reglementate de art. 4 alin. (1) și art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, după cum urmează:
„Art. 4 (1) Judecătorii, (…) beneficiază, în raport cu vechimea numai în funcțiile de judecător, procuror, magistrat-asistent la Înalta Curte de Casație și Justiție sau de personal asimilat judecătorilor și procurorilor, de o majorare a indemnizației stabilite potrivit art. 3 alin. (1), calculată în procente la indemnizația de încadrare brută lunară, după cum urmează:
- de la 3 la 5 ani - 10%;
- de la 5 la 10 ani - 15%;
- de la 10 la 15 ani - 20%;
- de la 15 la 20 de ani - 25%;
- peste 20 de ani - 30% . (…).
Art. 41;
(1) Pentru vechimea în muncă, judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți beneficiază de un spor de vechime calculat la indemnizația de încadrare brută lunară, corespunzător timpului efectiv lucrat în program normal de lucru, astfel:
- de la 3 la 5 ani - 5%;
- de la 5 la 10 ani - 10%;
- de la 10 la 15 ani - 15%;
- de la 15 la 20 ani - 20%;
- peste 20 ani - 25%.”
Începând cu data de 01 ianuarie 2010 dispozițiile de mai sus au fost abrogate de art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea nr. 330/2009 (prima lege prin care s-a urmărit salarizarea unitară a persoanelor plătite din fonduri publice), majorarea și sporul fiind introduse în indemnizația de încadrare lunară în conformitate cu art. 30 din Legea nr. 330/2009. În cazul contestatoarei, care la data de 01 ianuarie 2010 se afla în tranșa de vechime „de la 15 la 20 ani”, majorarea era de 20% iar sporul de 25%.
Legea nr. 330/2009 a fost abrogată de Legea nr. 284/2010 (a doua lege prin care s-a urmărit salarizarea unitară a persoanelor plătite din fonduri publice, denumită în continuare și lege-cadru de salarizare sau, pe scurt, lege-cadru).
Potrivit legi-cadru de salarizare, indemnizația de încadrare lunară a judecătorilor se stabilește în funcție de clasa corespunzătoare de salarizare (fiecare clasă având atașat un coeficient de ierarhizare) și de gradația corespunzătoare vechimii în muncă. Reglementarea generală a elementelor salarizării este dată de art. 9-12 din Legea nr. 284/2010 iar partea specială destinată familiei ocupaționale „Justiție” este stabilită de Anexa VI din Lege.
Potrivit art. 9 alin. (1) și (3) din cap. VIII din Anexa VI din Legea nr. 284/2010 raportat la cap. I criteriul 1 din aceiași Anexă, un judecător cu grad de curte de apel și vechimea în magistratură corespunzătoare tranșei „peste 20 ani” (vechime care corespunde gradației 5, așa cum este definită de art. 11 din aceiași lege-cadru), se încadrează în clasa de salarizare 108 (104 + 4).
Potrivit art. 9 alin. (1) și (4) din cap. VIII din Anexa VI din Legea nr. 284/2010 raportat la cap. I criteriul 1 din aceiași Anexă, un judecător cu grad corespunzător Înaltei Curți de Casație și Justiție și vechimea în magistratură corespunzătoare tranșei „peste 20 ani”, așa cum era contestatoarea la data de 15 iunie 2013, se încadrează în clasa de salarizare 109 (104 + 5).
Așadar, promovând de la Curtea de Apel București la Înalta Curte de Casație și Justiție contestatoarea A. a trecut din clasa de salarizare 108 în clasa de salarizare 109.
Potrivit art. 10 alin. (5) din legea-cadru, „Diferența dintre două clase de salarizare succesive este de 2,5% din (…), indemnizația lunară de încadrare, utilizându-se rotunjirea la a doua zecimală a coeficienților de ierarhizare aferenți claselor de salarizare”.
În consecință, cum la data de 15 iunie 2013 contestatoarea a dobândit o singură clasă în plus, diferența de salarizare nu putea fi mai mare de 2,5%. Deși la aceea dată nici majorarea și nici sporul nu mai erau reglementate de lege, pentru calculul indemnizației lunare de încadrare cuvenit contestatoarei la data de 15 iunie 2013 cuantumul lor trebuia totuși avut în vedere la nivelul de la data de 01 ianuarie 2010 (pentru că abrogarea a fost concomitentă cu includerea lor în indemnizație), majorat însă cu 2,5%, așa cum corect dispune Ordinul nr. 211/2014, și nu cu 5%, așa cum eronat a stabilit Ordinul nr. 168/2013 (se observă că Ordinul nr. 168/2013 ar fi fost legal doar dacă nu ar fi fost abrogate art. 4 și art. 41 din O.U.G. nr. 27/2006 iar legea-cadru ar fi permis luarea lor în calculul total al indemnizației; doar într-o astfel de situație creșterea ar fi fost de 5%, respectiv de la 25% la 30% în cazul majorării și de la 20% la 25% în cazul sporului).
Înalta Curte precizează că cele mai sus arătate sunt corecte indiferent de ordinele de salarizare precedente datei de 15 iunie 2013 deoarece dreptul contestatoarei la un anumit cuantum al indemnizației rezultă din lege și nu din ordinele anterioare.
De asemenea, raportat la obiectul judecății, aplicarea în 2012 și 2013 a unor legi de salarizare speciale (O.U.G. nr. 80/2010 în anul 2012 și O.U.G. nr. 84/2012 în anul 2013) este irelevantă deoarece acestea derogă de la legea-cadru doar în ce privește coeficientul de ierarhizare (element al salarizări nelitigios în prezenta cauză).
Astfel, potrivit art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2010: „(1) În anul 2012, avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea sus-menționată, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare.
(2) În anul 2012, prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător personalului de conducere, precum și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție personalului care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale "Justiție".”
Potrivit art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 6 din O.U.G. nr. 80/2012 se aplică în mod corespunzător și în anul 2013.
Consecința acestor dispoziții este aceea că încadrarea contestatoarei în clasa de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă (inclusiv în ce privește gradația corespunzătoare) se face conform dispozițiilor legii-cadru, așa cum s-a arătat mai sus.
Pentru considerentele de fapt și de drept mai sus expuse, în temeiul art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge contestația ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestația formulată de contestatoarea A., astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare la Completul de 5 judecători al Înaltei Curții de Casație și Justiție.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2016.