Decizia nr. 899/2016
Asupra contestației în anulare de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei;
1. Obiectul acțiunii. Sentința primei instanțe.
Prin acțiunea înregistrată, inițial, pe rolul Tribunalului Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, și, ulterior, pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca urmare a declinării soluționării cauzei în favoarea acestei din urmă instanțe prin sentința nr. 886 din 29 martie 2011, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. România - C. Centrul Alba Iulia și D., daune pentru plata cu un an întârziere a ajutorului financiar nerambursabil aferent primei autoutilitare și daune pentru pierderile suferite de societate prin neplata celei de a doua autoutilitare.
Ulterior, reclamanta a precizat cererea, în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la declararea ca eligibilă a achiziționării unei autoutilitare, pentru tractare remorcă, potrivit Contractului cadru din 22 februarie 2007 și actelor adiționale la acesta și a dosarului de achiziții avizat, privind implementarea (executarea) unei componente a proiectului „Atelier de prelucrare primară a lemnului în com. Feldioara, județul Brașov” în valoare de 160.428,82 lei și obligarea pârâtei la plata a 50% din valoarea primului capăt de cerere, precum și la plata dobânzilor legale aferente sumei de la capătul doi de cerere, calculate pe perioada începând cu data de 31 ianuarie 2009 și data plății.
În motivarea acțiunii, reclamanta a invocat aspecte de nelegalitate a refuzului pârâtelor de a-i aproba decontarea plății autoutilitarei, aferentă proiectului E. refuzată la plată.
Prin sentința nr. 209 din 1 octombrie 2012, Curtea de Apel Brașov a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul D., a admis, în parte, acțiunea formulată și precizată de reclamantă și a obligat pârâtele să-i plătească acesteia suma de 160.428,82 lei cu titlu de cheltuieli eligibile, respectiv contravaloarea autoutilitarei, aferentă proiectului E. refuzată la plată, respingând celelalte pretenții ale reclamantei și obligând pârâtele să plătească reclamantei suma de 6.053,6 lei cheltuieli de judecată.
Prin Încheierea din 21 ianuarie 2013, Curtea de Apel Brașov a admis cererea reclamantei și a îndreptat eroare materială strecurată în dispozitivul sentinței recurate, în sensul că a obligat pârâtele să plătească reclamantei 50% din suma de 160.428,82 lei, cu titlu de cheltuieli eligibile, respectiv 50% din contravaloarea autoutilitarei.
2. Decizia instanței de recurs;
Împotriva acestei sentințe au formulat recursuri pârâții D. și B., întemeiat pe art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ., solicitând modificarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.
Prin Decizia nr. 3945 din 23 octombrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursurile, a casat sentința recurată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a D. și, în consecință, a respins acțiunea față de această autoritate, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și, în consecință, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții F. și C. Centrul Alba Iulia, ca prescrisă.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a D., instanța de recurs a constatat că acesta nu a emis niciun act administrativ care să facă obiectul litigiului în cauză și că părți ale contractului-cadru de finanțare din 22 februarie 2007 are ca părți pe reclamanta SC A. SRL și pe pârâta F. (fosta B.), instituție publică cu personalitate juridică, finanțată din venituri proprii și subvenții, alocate de la bugetul de stat conform art. 1 din O.U.G. nr. 13/2006.
În ceea ce privește recursul pârâtei F., instanța de control judiciar a apreciat că este fondată critica referitoare la greșita soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune.
A reținut instanța că reclamanta a formulat acțiunea la data de 05 ianuarie 2011 și că a fost notificată în ceea ce privește respingerea la plată a sumei de 160.428,82 lei prin Notificarea din 14 august 2009, pe care a primit-o la data de 24 august 2009.
Astfel, față de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004, în raport de data comunicării Notificării din 14 august 2009, respectiv 24 august 2009, și de data formulării acțiunii, 05 ianuarie 2012, s-a constatat că este prescrisă acțiunea reclamantei.
3. Contestația în anulare exercitată în cauză;
Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare intimata-reclamantă SC A. SRL, întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., solicitând desființarea hotărârii contestate și rejudecarea pe fond a cauzei.
Arată contestatoarea că recurentul-pârât D. nu a solicitat casarea hotărârii, ci modificarea acesteia față de lipsa calității sale procesuale pasive.
De asemenea, recurenta-pârâtă B. a solicitat în principal modificarea în parte a sentinței, și nu casarea acesteia, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune și respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, și, în subsidiar, ca nefondată, fiind petite contradictorii. Deși recurenta a făcut referire la excepția prescripției dreptului la acțiune, a atacat numai sentința recurată, nu și Încheierea din data de 2 februarie 2012 prin care instanța de fond a soluționat excepția.
Deci, recurenții nu au cerut casarea hotărârii recurate, ci doar modificarea acesteia, instanța de recurs soluționând recursurile altfel decât au solicitat recurenții și neobservând faptul că Încheierea din 2 februarie 2012 nu a fost recurată.
Susține contestatoarea că dezlegarea recursurilor este rezultatul unor grave greșeli materiale și omisiuni.
Astfel, s-a consemnat eronat data de 24 august 2009 ca fiind data de la care curge termenul de prescripție, omițându-se existența recursului ierarhic administrativ adresat D., prin Adresa din 01 noiembrie 2010.
Instanța a omis și cauzele întreruptive de prescripție, respectiv actul începător de executare parțială a obligațiilor contractuale de plată potrivit Notificării din 14 august 2009, efectuat în cursul perioadei de valabilitate și derulare și executare/monitorizare a contractului administrativ.
De asemenea, instanța de recurs a reținut eronat că data introducerii acțiunii este 05 ianuarie 2012, și nu data de 05 ianuarie 2011.
Susține contestatoarea că data corectă a începerii perioadei de prescripție este data de 01 decembrie 2010 (30 de zile de la data depunerii recursului administrativ la 01 noiembrie 2010), și nu data de 24 august 2009, consemnată în hotărârea recurată, pentru că Notificarea din 14 august 2009 este doar un act privind un aspect parțial al executării/derulării contractului de finanțare, intreruptiv de prescripție.
Prescripția dreptului la acțiune nu poate fi circumscrisă față de data calendaristică reținută în hotărâre, ci numai față de durata de valabilitate/derulare până la capăt a contractului, care este de 5 ani de la data ultimei plăți, conform art. 2 alin. (3) din contract.
Apreciază contestatoarea că instanța de recurs a omis a se pronunța punctual asupra tuturor motivelor de respingere a recursurilor pe care le-a invocat prin întâmpinare și că a omis să facă aplicarea în speță a prevederilor C. proc. civ. și ale Decretului nr. 167/1958.
Astfel, aceste greșeli materiale și omisiuni vizează însăși dezlegarea excepției de prescripție a dreptului la acțiune pe care s-a întemeiat soluția de admitere a recursurilor.
Continuă contestatoarea că o altă greșeală materială vizează cuantumul obiectului litigiului, consemnându-se greșit refuzul nejustificat de a face plata sumei de 160.428,82 lei, pentru că, potrivit petitului 1 din acțiunea introductivă precizată, suma respectivă reprezintă suma eligibilă și nu suma de plată, care este de numai 50% din suma eligibilă, potrivit petitului 2, omis la analiza cererilor de recurs.
Arată că greșeala materială este rezultatul confundării petitului 1 cu petitul 2, cu consecința definirii greșite a obiectului acțiunii și a raportului juridic dedus judecății, având ca rezultat omiterea faptului că responsabilitatea stabilirii eligibilității cheltuielilor revine pârâtei C. Alba și că responsabilitatea plății ajutorului nerambursabil revine pârâtei B. De asemenea, D., ca autoritate de management și control a implementării G., reprezintă forul tutelar față de care a formulat recursul administrativ ierarhic, obligat să soluționeze contestațiile formulate de petenți împotriva măsurilor entităților subordonate.
Astfel, pe fondul acestor greșeli materiale și omisiuni, instanța a omis a se pronunța punctual asupra temeiniciei motivelor de respingere a recursurilor, invocate prin întâmpinarea pe care a formulat-o în fața instanței de recurs, și a omis faptul că Încheierea din data de 2 februarie 2012, prin care a fost soluționată excepția prescrierii dreptului material la acțiune, nu a fost recurată și a intrat în autoritatea de lucru judecat.
La termenul din 24 martie 2016, contestatoarea a depus concluzii scrise, prin care completează motivele expuse mai sus.
Arată că, omițându-se a se analiza apărările sale din întâmpinarea formulată față de recursuri, a fost încălcat principiul egalității de arme și cerința respectării dreptului la un proces echitabil.
Instanța de recurs nu a răspuns la toate apărările sale iar, conform art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudenței Curții Europene, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă apărările părților, deci și ale intimatei prejudiciate prin hotărârea recurată, sunt analizate efectiv de instanță, adică dacă motivele și argumentele invocate sunt reflectate în decizia pronunțată.
Potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României, judecătorul național are obligația asigurării aplicării reglementărilor și jurisprudenței europene, impunându-se a fi aplicat art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Arată că, prin art. 318 teza II C. proc. civ., s-a consacrat doar pentru recurent posibilitatea de a-și valorifica susținerile formulate prin cererea de recurs, nu și intimatului, care nu-și poate valorifica susținerile omise a fi cercetate. Intimatul este pus într-o situație dezavantajoasă, când apărările sale nu au fost analizate, acest articol rupând echilibrul impus de principiul egalității armelor, câtă vreme intimatul, care a câștigat procesul în fața instanței de fond, nu are posibilitatea să invoce omisiunea de a-i fi fost analizate toate apărările.
Dreptul de a invoca omisiunea cercetării motivelor este un drept garantat pentru ambele părți, această omisiune neputând avea relevanță diferită în funcție de calitatea părților de natură a justifica o cale de atac doar pentru recurent. Omisiunea instanței de a cerceta argumentele intimatului nu poate rămâne fără consecințe juridice, decât cu înfrângerea principiului egalității armelor și a dreptului la un proces echitabil.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că instanța de recurs este ținută a răspunde tuturor argumentelor invocate în apărare de către intimatul-reclamant prin acțiune și arătate în concluziile formulate cu prilejul soluționării recursului și că redeschiderea unor procese este cea mai potrivită măsură reparatorie atunci când procedurile derulate în fața instanțelor nu au respectat cerințele art. 6.
Astfel, apreciază contestatoarea că este admisibilă contestația în anulare, impunându-se admiterea acesteia.
II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare;
1. Examinând contestația în anulare, în raport cu decizia atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că este nefondată calea de atac formulată, pentru următoarele considerente.
Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere înseși instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.
Contestația în anulare declarată de SC A. SRL se întemeiază pe prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., fiind motivată de faptul că instanța de recurs a săvârșit erori materiale și nu s-a pronunțat asupra apărărilor sale, formulate în calitate de intimat prin întâmpinarea formulată față de recursuri.
În susținere, contestatoarea a mai invocat și art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, apreciind că trebuie aplicat în cauză, pentru a i se recunoaște o poziție procesuală egală cu cea a recurenților, pentru că, urmare a admiterii recursului părții adverse, intimatul este pus într-o situație dezavantajoasă, fără a i se deschide calea contestației în anulare atunci când apărările sale nu au fost analizate.
Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
„Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
În ceea ce privește teza I a acestui articol, Înalta Curte reține că prin greșeală materială se înțelege orice eroare materială evidentă pe care o săvârșește instanța, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ale dosarului și care este determinantă pentru soluția pronunțată.
Deci, pentru a putea fi întemeiată o contestație în anulare îndreptată împotriva unei decizii pronunțate de o instanță de recurs, este necesar ca eroarea materială invocată de o parte să privească greșeli comise prin confundarea unor date esențiale ale cauzei, a unor aspecte formale ale judecății în recurs, pentru verificarea căreia să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor. Greșelile instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare, trebuie să fie greșeli de fapt, și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale.
În cauză, contestatoarea susține că instanța de recurs a reținut eronat data formulării acțiunii, ca fiind 05 ianuarie 2012, în loc de 05 ianuarie 2011.
Instanța de control judiciar constată că instanța de recurs a reținut, la parag. 1 de la fila 8 a deciziei, în mod corect faptul că reclamanta a formulat acțiune la data de 05 ianuarie 2011, menționarea eronată a datei de 05 ianuarie 2012, la paragraful 1 de la fila 9, nefiind altceva decât o eroare materială, de dactilografiere, care nu a avut nicio influență asupra dezlegării date, în sensul art. 318 C. proc. civ., și care se poate îndrepta conform art. 281 C. proc. civ.
În ceea ce privește faptul că recurenta F. (fostă B.) nu ar fi recurat și Încheierea de ședință din 2 februarie 2012, prin care instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, nu se poate aprecia ca fiind o omisiune a instanței de recurs, pentru că, potrivit art. 3041 C. proc. civ., instanța de recurs poate analiza cauza sub toate aspectele iar recurenta-pârâtă a susținut tocmai acest motiv de recurs.
Nici eroarea materială privind cuantumul obiectului litigiului, contestatoarea suținând că a solicitat 50% din suma eligibilă, în raport cu soluția instanței de recurs, nu a avut nicio influență asupra dezlegării date cauzei. De asemenea, se reține că, prin Încheierea din 21 ianuarie 2013, instanța de fond a îndreptat tocmai eroarea materială reținută în dispozitivul sentinței, în sensul obligării pârâtelor la plata către reclamantă a 50% din suma de 160.428,82 lei.
Susținerile contestatoarei, referitoare la eroarea instanței de recurs cu privire la data începerii curgerii termenului de prescripție prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, nu pot fi primite.
Contestatoarea apreciază că instanța a reținut în mod eronat ca dată de începere de curgere a termenului de prescripție data de 24 august 2009, fără a ține seama de recursul ierarhic administrativ adresat D. la data de 01 noiembrie 2010, față de care data corectă a începerii perioadei de prescripție ar fi data de 01 decembrie 2010.
Sub același aspect, contestatoarea mai invocă și omisiunea instanței de recurs de reținere a incidenței Decretului nr. 167/1958 privind prescripția și a faptului că Notificarea din 14 august 2009 este doar un act privind un aspect parțial al executării/derulării contractului de finanțare, intreruptiv de prescripție. În opinia sa, prescripția dreptului la acțiune poate fi circumscrisă numai față de durata de valabilitate/derulare a contractului, conform art. 2 alin. (3) din contractul de finanțare.
Înalta Curte reține că instanța de recurs a apreciat a fi eronat raționamentul instanței de fond care, prin Încheierea de ședință din 2 februarie 2012, a respins excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și a tardivității acțiunii, apreciind că reclamanta se putea adresa instanței în intervalul de 5 ani, cât contractul de finanțare se află în derulare, începând cu data de 22 februarie 2007.
Acest raționament a fost înlăturat de instanța de recurs care a apreciat că, în raport cu obiectul litigiului, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 554/2004, inclusiv în ceea ce privește termenul de introducere a acțiunii.
După cum s-a reținut mai sus, contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată, cum ar fi interpretarea dispozițiilor legale, pentru că aceasta ar implica reformarea unor greșeli de fond, ceea ce excedează condițiilor prevăzute expres și restrictiv în cuprinsul art. 318 Cod procedura civilă. Legiuitorul a conceput contestația în anulare ca pe o cale extraordinară de atac de retractare, și nu de reformare.
Or, criticile contestatoarei privesc tocmai o așa-zisă greșeală de judecată a instanței de recurs, o greșită apreciere a incidenței unor dispoziții legale care, în opinia sa, demonstrau o altă situație de fapt decât cea reținută de instanța de recurs. De asemenea, contestatoarea critică reținerile instanței de recurs vizând însăși data începerii termenului de prescripție.
Prin urmare, contestatoarea pune în discuție aspecte care depășesc noțiunea de greșeală materială, care nu poate fi interpretată extensiv, neputându-se reține erorile privitoare la realizarea propriu-zisă a judecății, la legalitatea hotărârii care s-a pronunțat.
Criticile contestatoarei, referitoare la data de la care începe să curgă termenul prescripției, se regăsesc în întâmpinarea depusă față de recursuri, însă aceasta susține că nu au fost analizate în decizia din recurs, iar acest fapt ar prejudicia-o, întrucât art. 318 C. proc. civ. consacră doar pentru recurent posibilitatea valorificării susținerilor formulate prin cererea de recurs, nu și intimatului, în cazul în care apărările acestuia nu au fost analizate.
Susține contestatoarea că, prin aceasta, i-ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil, fiind rupt echilibrul impus de egalitatea armelor, motiv pentru care, în temeiul art. 20 alin. (2) coroborat cu art. 148 alin. (2) din Constituția României și al art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, solicită aplicarea cu prioritate a jurisprudenței Curtea Europeană a Drepturilor Omului, exprimată în cauzele Burza împotriva României, S.Troija vs. Spania, Perez vs. Franța, E. der Hurk vs. Olanda, Albina vs. România.
Aceste critici urmează a fi analizate mai întâi din perspectiva încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, numai în măsura în care se va considera că prevederile art. 318 C. proc. civ. încalcă dreptul la un proces echitabil, va putea fi analizată posibilitatea anulării deciziei atacate pe calea contestației în anulare.
Conformitatea art. 318 C. proc. civ. cu dispozițiile art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a mai fost analizată, prin Decizia nr. 387/2004, de către Curtea Constituțională care a apreciat că dispozițiile art. 318 C. proc. civ. sunt constituționale, iar art. 318 alin. (1) C. proc. civ. constituie o garanție a aplicării principiului prevăzut de art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind judecarea unei cauze în mod echitabil și într-un termen rezonabil, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părților, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluționării unui proces.
Prin definiție, contestația în anulare specială reprezintă o cale de atac extraordinară, comună, de retractare, care poate fi exercitată când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Textul art. 318 C. proc. civ. nu interzice intimatului să formuleze calea de atac a contestației în anulare, însă acesta trebuie să justifice un interes, iar interesul invocat de contestatoare este acela al apărării dreptului său la un proces echitabil prin acordarea posibilității legale de a putea solicita, pe calea contestației în anulare, retractarea hotărârii contestate pe calea contestației în anulare, în cazul în care nu au fost analizate apărările invocate prin întâmpinare în faza procesuală a recursului.
Deși art. 318 teza a II-a C. proc. civ. se referă exclusiv la neanalizarea unui motiv de recurs, nu se poate identifica existența unei discriminări procesuale de natură a afecta dreptul la un proces echitabil al intimatului, de vreme ce instanța de recurs nu se poate pronunța decât în limitele în care a fost învestită prin motivele de recurs, iar intimatului îi este stabilită prin lege, în art. 320 alin. (2) C. proc. civ., obligația de a formula apărări prin întâmpinare față de toate criticile cuprinse în cererea de recurs.
Analiza recursului se circumscrie astfel cadrului fixat de recurent, la care se pot adăuga numai motive de ordine publică, iar apărările formulate de intimat prin întâmpinare vor fi analizate în cuprinsul considerentelor deciziei numai în măsura în care sunt considerate ca relevante în conturarea soluției pronunțată în recurs.
Instanța de recurs are obligația de a răspunde tuturor motivelor de recurs, sancțiunea neanalizării unuia dintre acestea fiind anularea hotărârii în temeiul art. 318 teza a II-a C. proc. civ.
În analiza motivelor de recurs, instanța se poate rezuma la enumerarea argumentelor determinante, fără a avea obligația de a răspunde fiecărui argument adus în susținerea unui motiv de recurs. Cu atât mai mult, instanța nu are obligația de a analiza fiecare apărare invocată în întâmpinare, în combaterea motivelor de recurs.
Tot astfel, reținerea unui anume argument ca fiind determinant în soluția ce se va pronunța face ca alte argumente, menționate în cererea de recurs sau în întâmpinare, să nu mai fie abordate fiind considerate, implicit, ca nerelevante, în contextul în care atât criticile din recurs cât și apărările intimatului vizează același aspect, dar din perspective opuse.
Verificând considerentele Deciziei nr. 3495 din 23 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se observă că instanța a făcut referire la apărarea intimatei-reclamante din întâmpinare, dând dezlegare în mod explicit aspectelor reiterate în prezenta contestație în anulare, referitoare la dispozițiile legale incidente în ceea ce privește termenul de prescripție. Instanța de recurs a rejudecat cauza și a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, astfel că nu se impunea analizarea argumentelor intimatei-reclamante din întâmpinare care nu priveau acest aspect.
Ca atare, argumentele întemeiate pe jurisprudența Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu privire la modalitatea de motivare a unei cauze nu își găsesc aplicarea în cauza de față, iar invocarea încălcării dreptului contestatoarei la un proces echitabil, prin neanalizarea tuturor apărărilor pe care le-a formulat în recurs, apare ca nefondată.
În concluzie, Înalta Curte apreciază că întreaga argumentare a contestatoarei duce cu evidență la concluzia că se tinde la reformarea soluției, printr-o rediscutare a cauzei, însă legea nu a urmărit să deschidă părții recursul la recurs, care să fie soluționat de aceeași instanță.
2. Temeiul legal al soluției adoptate;
Față de aceste considerente, Înalta Curte, reținând că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., va respinge contestația în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestația în anulare formulată de SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 3945 din 23 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal‚ ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 martie 2016.