Decizia nr. 1073/2017
Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ., reține următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 2 aprilie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul „B.", solicitând obligarea acestuia la plata remunerațiilor și a T.V.A.-ului aferentă, ce ar fi fost legal datorate de pârât, pentru perioada de la 1 iulie 2007 până la data la care va fi realizată expertiza judiciar-contabilă, respectiv: pentru spectacolele de teatru cu o durata de utilizare a operelor muzicale sub 40 de minute - 5% din baza de caicul; pentru spectacolele de teatru cu o durata de utilizare de opere muzicale mai mare de 40 de minute - 8,5% din baza de calcul, potrivit Autorizației licență neexclusivă - Teatre nr. 3 din 29 februarie 2008, încheiate cu A. și Titlul II al Metodologiei publicate prin Decizia A. nr. 365/2006 în M. Of. Partea 7, nr. 857 din 19 octombrie 2006; obligarea pârâtului la plata penalităților datorate pentru întârzierea ia plata a remunerațiilor de 0,2% pe zi de întârziere potrivit art. 8 alin. (1) din autorizația licență neexclusivă; obligarea pârâtului să comunice A. un raport, cuprinzând: denumirea și datele de desfășurare ale fiecărui spectacol de teatru susținut în perioada de la 1 iulie 2007 până Ia data efectuării expertizei, cu menționarea pentru fiecare spectacol de teatru în parte a denumirii fiecărei opere muzicale, a autorilor (compozitori/textieri/editori) și a duratei de utilizare a fiecărei opere muzicale comunicate public în cadru! acestor spectacole, potrivit art. V din autorizația licență neexclusivă, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința nr. 932 din 12 mai 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul; să plătească reclamantei suma de 83.143,76 lei reprezentând remunerații și T.V.A. aferentă, pe perioada octombrie 2007 - decembrie 2010 precum și suma de 93.264,09 lei reprezentând penalități de întârziere calculate până Ia 10 martie 2011; să comunice reclamantei rapoartele lunare pe perioada octombrie 2007 - decembrie 2010, cuprinzând operele muzicale conform art. 5 din autorizație, cu cheltuieli de judecată către reclamantă.
Prin Decizia nr. 146 din 13 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de ambele părți împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pe pârâtul B. București la plata către reclamantă a sumei de 783.223,76 lei (incluzând T.V.A. de 19% pentru remunerațiile datorate până la 30 iunie 2010 și de 24% pentru remunerațiile datorate după 1 iulie 2010), reprezentând remunerații restante pe perioada 1 iulie 2007 - 31 decembrie 2010 pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolelor de teatru, a obligat pe pârât la plata către reclamantă a penalităților de 2% pe zi de întârziere, pentru remunerațiile restante menționate în tabel și începând cu data menționată în același tabel, penalități ce vor fi datorate până la data înscrisă în coloana 4 din tabel sau până la plata efectivă a remunerației restante la care sunt aplicate, dacă în coloana 4 nu este înscrisă vreo dată, a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate și a compensai în totalitate cheltuielile de judecată din apel.
Împotriva deciziei menționate au declarat recurs atât reclamanta A., cât și pârâtul B. București.
Prin Decizia nr. 2148 din 12 octombrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 146/A din 13 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis recursul declarat de pârâtul B. București împotriva aceleiași decizii, a casat decizia recurată și a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea ambelor apeluri pentru motivele ce urmează.
1. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta A., criticile formulate vizează neacordarea despăgubirilor reprezentând remunerație pretins cuvenită autorilor de opere muzicale comunicate de către pârâtul B. în 8 spectacole, respectiv: „O scrisoare pierdută", „Revizorul", „Leonce și Lena", „Ioana și focul", „Femeia care și-a pierdut jartierele", „Cântăreața cheală", „Lecția’’ și „Casa Zoikăi".
Instanța de apel a eliminat din baza de calcul a remunerației veniturile aferente acestor spectacole, deoarece pârâtul B. a încheiat în mod direct contracte de cesiune a drepturilor patrimoniale cu autorii, astfel încât nu mai este posibilă o nouă gestiune, prin intermediul organismului de gestiune colectiva, chiar dacă gestiunea colectivă a dreptului de comunicare publică a operelor muzicale este una obligatorie (art. 1231 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996).
S-a observat, cu titlu preliminar, că susținerile recurentei - reclamante, sunt contradictorii.
Astfel, pe de o parte, s-a pretins că, în cazul existenței contractelor directe, este evident caracterul licit al utilizării operelor muzicale de către terțul cesionar, nefiind necesară o autorizare suplimentară a comunicării publice din partea organismului de gestiune colectivă, însă autorul cedent are dreptul la o remunerare corespunzătoare, drept pe care îl poate exercita prin intermediul organismului de gestiune colectivă, pentru eventuala diferență între prețul cesiunii și remunerația cuvenită în baza legii, dacă disproporția dintre acestea este evidentă, astfel cum prevede art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996.
Pe de altă parte, recurenta a susținut că aprecierea instanței de apel în sensul că autorii pot încheia contracte directe cu utilizatorul operei pentru dreptul de comunicare publică chiar și în cazul în care, potrivit legii, gestiunea colectivă este obligatorie, precum în speță, decurge din interpretarea greșită a prevederilor art. 123 din Legea nr. 8/1996.
Contradicția relevată de susținerile menționate rezidă în infirmarea posibilității gestionării individuale a drepturilor patrimoniale de autor în ipoteza gestiunii colective obligatorii, dar în același timp, în acceptarea unei opțiuni a titularului dreptului între gestiunea individuală, și cea colectivă, chiar atunci când aceasta din urmă este obligatorie, potrivit legii, caz în care intervenția organismului de gestiune colectivă poate avea ioc pentru obținerea unei remunerații corespunzătoare a autorului.
În ceea ce privește raportul dintre gestiunea individuală și cea colectivă a drepturilor patrimoniale de autor, se constată că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că încheierea de contracte de cesiune a drepturilor patrimoniale între titularul drepturilor și utilizator înlătură posibilitatea recurgerii la gestiunea colectivă, prin intermediul organismului de gestiune colectivă, chiar atunci când aceasta este reglementată de legiuitor ca fiind obligatorie (cum este cazul comunicării publice de opere muzicale, prevăzut de art. 1231 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996).
În aprecierea raportului dintre gestiunea individuala și cea colectivă a drepturilor patrimoniale de autor, instanța de apel nu a făcut vreo distincție din perspectiva caracterului exclusiv ori neexclusiv al cesiunii și nu a analizat dacă, prin cesiunea exclusivă, cesionarul a devenit chiar titularul dreptului de a autoriza sau de a interzice actele de folosire a operei menționate în art. 13 din lege sau a devenit doar titularul dreptului de utilizare, prevăzut expres în contract.
Distincția relevată de dispozițiile art. 39 din Legea nr. 8/1996, care reglementează cesiunea exclusivă și neexclusivă, prezintă importanță în planul exercitării drepturilor patrimoniale de autor, deoarece cesiunea exclusivă a drepturilor patrimoniale excedează unei simple gestiuni individuale a drepturilor patrimoniale, care constă în autorizarea unui terț pentru utilizarea operei, fiind echivalentă unei vânzări a drepturilor, în condițiile convenite.
În acest caz, cesionarul nu deține doar dreptul de utilizare a operei, cu autorizarea titularului, ci dobândește el însuși dreptul de a autoriza sau de a interzice actele de folosire a operei menționate în art. 13 din lege. Așadar, atunci când cesionarul folosește el însuși opera, nu este vorba despre utilizarea de către un terț care are nevoie de o autorizare în acest sens, ci despre utilizarea de către titularul însuși, care nu este compatibilă cu acte de gestiune, fie individuală, fie colectivă. Autorizarea actelor de utilizare, ce reprezintă esența gestiunii, respectiv a exercitării drepturilor patrimoniale, poate privi doar acte ale terților.
Din această perspectivă, se poate reține o gestiune individuală doar în cazul în care autorul a autorizat folosirea de către un terț și a încasat remunerația aferentă, conservând dreptul de a autoriza sau de a interzice actele de folosire a aceleiași opere, conform art. 39 alin. (5) din Legea nr, 8/1996.
În speță, instanța de apel a considerat ca, prin toate cele 8 contracte de cesiune, autorii au gestionat individual drepturile, iar reglementarea prin lege a gestiunii colective obligatorii nu conduce la pierderea dreptului autorilor de a autoriza utilizarea drepturilor lor prin contracte individuale. Așadar, a apreciat că este incidență ipoteza prevăzută de art. 39 alin. (5) din lege.
În aceste condiții, nu s-a impus examinarea distinctă a efectelor cesiunii în privința contractului ce menționează o cesiune exclusivă - cu atât mai mult cu cât nu s-au formulat susțineri separate pe acest aspect prin motivele de recurs -, observându-se că, prin prisma celor expuse anterior, o asemenea analiză ar fi, oricum, favorabilă pârâtului, din moment ce ar fi urmat să fie considerat mai mult decât un terț utilizator, respectiv chiar titularul drepturilor patrimoniale de autor.
În ceea ce privește imposibilitatea exercitării gestiunii individuale în cazul în care gestiunea prin intermediul organismului de gestiune colectivă este obligatorie, legea dreptului de autor nu conține vreun text de lege care să prevadă m mod expres un asemenea efect al gestiunii colective obligatorii (de altfel, nu exista nici măcar o definiție a gestiunii colective obligatorii) iar normele existente nu permit concluzia susținută de către recurentă, care este rezultatul interpretării greșite a acestora.
Contrar susținerilor recurentei, gestiunea colectivă funcționează ce reprezentăm autorului în exercitarea drepturilor patrimoniale, ceea ce înseamnă că, în absența unor norme derogatorii, sunt incidente dispozițiile C. civ. referitoare la contractul de mandat.
S-a constatat, de asemenea, că sunt nefondate criticile referitoare ia aplicarea prevederilor art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora „în cazul unei disproporții evidente între remunerația autorului operei și beneficiile celui care a obținut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicționale competente revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a remunerației."
După cum s-a arătat deja, prin aceste susțineri, recurenta acceptă valabilitatea autorizării individuale date terțului utilizator, prin încheierea contractelor de cesiune, și chiar valabilitatea încasării de către autor a remunerației convenite cu cesionarul (așadar, nu s-a mai susținut teza interdicției legale a gestiunii individuale), dar pretinde că este îndreptățită, în baza mandatului legal și în aplicarea art. 43 alin. (3) din lege, să colecteze de ia utilizator eventuala diferență între prețul cesiunii și remunerația cuvenită în baza legii, dacă disproporția dintre acestea este evidentă.
După cum rezultă din prevederile art. 123 alin. (1) din. Legea nr. 8/1996, gestiunea colectivă a drepturilor patrimoniale este o alternativă la gestionarea drepturilor de către titularul însuși, ceea ce înseamnă ca cele două modalități nu pot fi exercitate simultan ori succesiv. Astfel, din moment ce titularul drepturilor patrimoniale conservă dreptul de opțiune între gestiunea individuală și cea colectivă în ipoteza din speță, exercitarea primera de către titularul însuși împiedică intervenția ulterioară a organismului de gestiune colectivă în scopul colectării remunerației pentru aceeași utilizare a operei.
Pe de altă parte, art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 se aplică exclusiv în raportul juridic născut din contractul de cesiune între titular, în calitate de cedent și utilizator, ca cesionar, astfel încât doar titularul poate solicita „revizuirea contractului" sau „mărirea convenabilă" a remunerației, în termenii normei. într-un asemenea raport juridic, ce interesează exclusiv gestiunea individuală, nu operează reprezentarea, în baza legii, prin organismul de gestiune colectivă, deoarece normele din art. 123 și următoarele din lege au în vedere mandatul pentru exercitarea gestiunii colective.
2. În ceea ce privește recursul declarat de către pârâtul B., s-a reținut că în ceea ce privește criticile vizând capătul principal de cerere, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a constatat că toate argumentele expuse în cadrul acestui motiv de recurs tind la excluderea din baza de calcul a remunerației a subvențiilor bugetare, iată de încălcarea sau aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, decurgând din: aplicarea retroactivă a Metodologiei publicate în M. Of. prin Decizia A. nr. 189/2010; interpretarea greșită a noțiunilor de „venituri obținute din comunicare publică" și de „venituri din subvenții"; aplicarea greșită în cauză a Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 3055/2009; încălcarea prevederilor Legii finanțelor publice.
Nu au fost primite susținerile recurentei referitoare la aplicarea Metodologiei privind remunerațiile pentru comunicarea publică a operelor muzicale în concerte, spectacole ori manifestări artistice - astfel cum a fost publicată în M. Of. nr. 314 din 13 mai 2010 prin Decizia A. nr. 189/2010 și în soluționarea pretențiilor reclamantei formulate pentru perioada octombrie 2007 - aprilie 2010.
În considerentele deciziei recurate, instanța de apel a arătat în mod explicit că baza de calcul a remunerațiilor datorate de teatre pentru utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică în cadrul spectacolelor de teatru era reglementată, la momentul eliberării autorizației de licență neexclusivă (29 ianuarie 2008), de Metodologia publicată prin Decizia A. nr. 365/2006, iar aceasta este aplicabilă în privința pretențiilor formulate până în luna mai 2010, deoarece, după această dată, se aplică Metodologia publicată prin Decizia A. nr. 189/2010.
Pentru spectacolele de teatru reprezentate în luna mai 2010 s-a considerat că sunt aplicabile Metodologia publicată prin Decizia A. nr. 189/2010, întrucât nu s-a putut determina exact, pe baza înscrisurilor de la dosar, data la care a avut loc fiecare spectacol, însă criticile din recurs nu au vizai acest aspect.
Împrejurarea că instanța de apel a inclus în baza de calcul a remunerației datorate de către pârâtă subvențiile bugetare și pentru perioada octombrie 2007 - aprilie 2010 nu este consecința aplicării retroactive a Metodologiei în discuție, ci a modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în vigoare, considerate a avea incidență în cauză, în legătură cu care recurenta a formulat critici distincte, ce urmează a fi examinate în continuare.
Potrivit pct. 6 din Titlul II al Metodologiei publicate prin Decizia A. nr. 365/2006, „Baza de calcul a remunerațiilor procentuale o reprezintă, după caz; a) veniturile obținute din vânzarea de bilete, publicitate, programe, materiale promoționale, consumații etc; b) bugetul de cheltuieli în căzu! în care nu se obțin venituri din vânzarea de bilete, materiale promoționale, consumații etc". La pct. 7 se prevede o bază de calcul minimă în cazul spectacolelor la care accesul publicului se face pe bază de bilete, organizate în incinte (printre care și săli de spectacole, grădini, stadioane etc).
După cum rezultă din normele citate, baza de calcul a remunerației cuvenite pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop lucrativ poate fi reprezentată fie de veniturile menționate la lit. a), fie de cheltuielile pentru realizarea activității ce utilizează opere muzicale (detaliate Ia pct. 8). Atunci când utilizatorul a realizat venituri din activitatea de comunicare publica a operelor muzicale, este incidență ipoteza de la pct. 6 lit. a), situație în care este exclusă recurgerea la reperul de calcul menționat la lit. b. In ambele cazuri, însă, remunerația datorată nu se poate raporta la o bază de calcul mai mică decât cea prevăzută la pct. 7.
În speță, instanța de apel a constatat că pârâtul a obținut venituri din utilizarea, prin comunicare publică, de opere muzicale în spectacolele de teatru reprezentate, iar criticile formulate în cauză vizează includerea subvențiilor bugetare în sfera veniturilor care trebuie luate în considerare în ipoteza de la pct. 6 lit. a) (nu numai în perioada de aplicare a Metodologiei publicate prin Decizia A. nr. 365/2006, ci și în cea ulterioară, în care a fost aplicată Metodologia publicată prin Decizia A. nr. 189/2010).
În acest context, se observă ca instanța de apel s-a raportat la expertiza efectuată în faza apelului de către expert C., reflectată în raportul inițial și completările succesive, în care subvențiile bugetare încasate de către pârât - în întreaga perioadă pentru care reclamanta a formulat pretenții în prezenta cauză - au fost evidențiate ca fiind venituri, iar acestea au acoperit în totalitate cheltuielile pârâtului efectuate pentru desfășurarea activității de teatru în perioada iulie 2007 - decembrie 2010.
Potrivii expertului, în contabilitatea pârâtului nu s-a ținut o evidența analitică a veniturilor pentru fiecare spectacol în parte, astfel încât repartizarea per spectacole a veniturilor s-a făcut în funcție de numărul total de spectacole raportat fie la veniturile din bilete și programe, sponsorizări, diverse (contul contabil 704), fie la totalitatea veniturilor pârâtului (cele din contul 704 plus venituri pentru cheltuieli investiții - cont 770 și subvenții - cont 772). Instanța de apel a stabilit baza de caicul și remunerația cuvenită pentru fiecare spectacol în parte prin raportare la totalitatea veniturilor pârâtului (conturi 704 + 770 + 772), din care a scăzut 6% din prețul biletelor (reprezentând timbru muzical și taxa de cruce roșie), incluzând, așadar, subvențiile bugetare în baza de calcul a remunerației.
Prin motivele de recurs, nu s-a criticat asimilarea subvențiilor bugetare cu venituri, nici din punct de vedere fiscal și nici contabil, ci doar includerea lor în baza de calcul a remunerației datorate pentru comunicarea publică de opere muzicale, iar criticile astfel formulate sunt fondate, cu referire ia întreaga perioadă pentru care s-au formulat pretențiile din cauză.
În ceea ce privește perioada de timp în care se aplică Metodologia publicată prin Decizia A. nr. 365/2006, se constată că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că toate veniturile care conduc la realizarea spectacolului de teatru în care sunt utilizate opere muzicale trebuie incluse în baza de calcul a remunerației cuvenite autorilor.
Astfel, pe lângă faptul că subvențiile nu sunt expres menționate, împrejurarea ca enumerarea veniturilor de la pct. 6 lit. a) (citat mai sus) nu este una limitativă nu înseamnă că sfera acestora poate fi extinsă la orice venituri angajate în realizarea spectacolului în care se utilizează opere muzicale, deoarece o asemenea intenție a legiuitorului ar fi trebuit prevăzută în mod explicit, ceea ce nu s-a întâmplat.
Pe de altă parte, trimiterea pe care instanța de apel a făcut-o la prevederile art. 1311 alin. (1) lit. f) și alin. (2) din Legea nr. 8/1996 nu susține concluzia arătată.
Este adevărat că, potrivit acestor norme, veniturile obținute de utilizatori din activitatea care utilizează repertoriul ce face obiectul negocierii (precum radiodifuzare, retransmitere prin cablu, comunicare publică) reprezintă un criteriu esențial în negocierea metodologiilor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite titularilor de drepturi, dar se consacră în acest fel un principiu, a cărui transpunere în concret, în diferitele cazuri de utilizare de opere, este, însă, la latitudinea exclusivă a părților implicate în negociere, în ceea ce privește sfera veniturilor ce trebuie luate în considerare la stabilirea bazei de calcul a remunerației.
Prin Legea nr. 8/1996 nu se explicitează noțiunea de „venituri obținute de utilizatori din activitatea care utilizează repertoriul", iar această noțiune poate avea o semnificație restrânsă, cu referire strictă la activitatea ce reprezintă utilizarea propriu - zisă a operelor, sau mai amplă, în sensul includerii tuturor veniturilor utilizatorului din activitatea ce permite utilizarea operelor, atunci când aceasta din urmă nu epuizează întreaga activitate a utilizatorului sau nu reflectă specificul activității sale, ci doar are legătură cu aceasta ori atunci când se desfășoară activități conexe celei prin care o operă este utilizată.
Date fiind multiplele semnificații, identificarea acestora în situații concrete se face de la caz la caz, în funcție de termenii în care este reglementată. în concret baza de calcul a remunerației și de finalitatea urmărită prin edictarea normei, cu atât mai mult cu cât nu este posibilă, în toate cazurile, determinarea veniturilor relevante, fără precizarea sferei de aplicare a normei din acest punct de vedere.
În speță, pct. a lit. a) din Metodologia publicată prin Decizia A. nr. 365/2006 nu conține o prevedere de principiu privind totalitatea veniturilor obținute de utilizator din activitatea care utilizează repertoriul și cu atât mai puțin una referitoare la totalitatea surselor financiare care susțin această activitate, pentru a include sumele de bani primite cu titlu de subvenții bugetare.
S-a constatat că, în mod greșit, instanța de apel a inclus subvențiile bugetare în baza de calcul a remunerației cuvenite autorilor operelor muzicale comunicate, pentru întreaga perioadă pentru care au fost formulate pretențiile reclamantei din cauză, astfel încât recursul pârâtului B. București a fost admis ca atare.
Înalta Curte nu a procedat, însă, la modificarea deciziei, astfel cum se preconizează prin motivele de recurs, deoarece nu pot fi valorificate calculele din raportul de expertiză la care face referire recurentul, în condițiile în care acestea au fost efectuate și pentru spectacole pentru care această instanța de recurs a confirmat că pretențiile reclamantei nu sunt întemeiate.
Astfel, se impune administrarea unei noi expertize contabile (ori chiar a unui supliment la expertiza efectuata în faza apelului, în măsura în care și părțile vor agrea această modalitate de administrare a probei), pentru determinarea remunerației cuvenite autorilor de opere muzicale comunicate de către pârât în spectacolele de teatru reprezentate în perioada iulie 2007 - decembrie 2010, pornindu-se de la o bază de caicul, conformă cu Metodologia aplicabilă în di feritele perioade de timp, după cum s-a confirmat prin prezenta decizie, în limitele în care pârâtul a criticat decizia de apel prin recursul declarat și ținându-se cont de sumele de bani achitate cu titlu de remunerație de către pârât.
Expertiza urmează a avea în vedere toate spectacolele de teatru la care s-a raportat, instanța de apel, aspect ce a fost confirmat prin decizia de față, fiind exceptate, așadar, doar cele 8 spectacole vizate de recursul reclamantei A., dat fiind că, în privința celorlalte, pârâtul nu a formulat critici sub aspectul existenței unei obligații de plată a remunerației, ci doar din perspectiva bazei de calcul a acesteia.
Se va exclude, de asemenea, un procent de 6% din prețul biletelor (reprezentând timbru muzical și taxa de cruce roșie), dat fiind că reclamanta nu a formulat recurs pe acest aspect.
Rejudecând cererea accesorie având ca obiect plata penalităților de întârziere aplicate remunerațiilor restante, instanța de apel a stabilit că pârâtul ar datora asemenea penalități într-un cuantum de 2% pe zi de întârziere cu toate că, după cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea B. București la plata penalităților în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere. Prima instanță a dispus obligarea pârâtului la penalități în cuantumul solicitat, fără ca reclamanta să declare apel pe acest aspect.
Mai mult, instanța de apel a constatat că ambele Metodologii, aplicabile în diferitele perioade de timp pentru care s-au formulat pretenții în cauză, prevăd un procent al penalităților de 0,2% pe zi de întârziere și, cu toate că a tăcut aplicarea acestora în privința momentului de la care penalitățile încep să curgă, a constatat, în mod greșit, obligația de plată în sarcina pârâtului într-un cuantum de 2%.
În aceste condiții, s-a constatat că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut atunci când a acordat penalități aferente remunerațiilor datorate în cuantum de 2%, încălcând principiul disponibilității, ce guvernează procesul civil.
Întrucât dispoziția de plată a penalităților a fost însoțită de menționarea sumelor de bani ca fiind datorate de către pârât cu titlu de remunerație, ia care s-ar aplica procentul de 2% pentru un anumit interval de timp, dar aceste sume de bani urmează, potrivit considerentelor expuse anterior, sa fie recalculate pe baza unei expertize, se constată că nu este posibila modificarea deciziei sub aspectul cuantumului penalităților de întârziere datorate, modul de soluționare a cererii accesorii depinzând de soluționarea cererii principale.
În rejudecare, prin Decizia nr. 929/A din data de 6 decembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de reclamantă și de pârât, a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 20.171,49 lei cu titlu de remunerație restantă pentru utilizarea operelor muzicale în perioada 01 iulie 2007 -31 decembrie 2010 și a sumei de 199.804,07 lei cu titlu de penalități de întârziere calculate până la data de 4 octombrie 2016, precum și la plata în continuare a penalităților de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la debitul principal, de la 4 octombrie 2016 până la executarea hotărârii.
S-a păstrat sentința pentru rest și a fost obligată reclamanta, să plătească pârâte suma de 8.750 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel - primul ciclu și rejudecarea și în recurs, pentru considerentele ce urmează,
Înalta Curte de Casație și justiție a statuat în recurs că atât pentru perioada octombrie 2007 - aprilie 2010 (căreia i se aplică Metodologia publicată prin Decizia A. nr. 365/2006), cât și pentru perioada mai - decembrie 2010 (căreia i se aplică Metodologia publicată prin Decizia A. nr. 189/2010), subvențiile acordate din fonduri publice apelantului pârât B. nu intră în baza de caicul a remunerației care constituie obiectul capătului principal de cerere. în cazul primei perioade, căreia i se aplică Metodologia publicată prin Decizia A. nr. 365/2006, s-a reținut că art. 6 lit. a) din Metodologia aplicabilă nu include și subvențiile bugetare, în vreme ce în cazul perioadei secunde, căreia i se aplică Metodologia publicată prin Decizia A. nr. 189/2010, nu este îndeplinită condiția prevăzută de această metodologie pentru ca subvențiile acordate de la buget să intre în baza de calcul a remunerației, respectiv ca finanțarea bugetară să aibă destinația de subvenționare a prețului biletelor spectacolului, de vreme ce subvenția a fost acordată pentru acoperirea cheltuielilor necesare funcționării teatrului, conform art. 21 din O.G. nr. 21/2007, și nu pentru acoperirea eventualei diferențe între costul real al biletelor spectacolelor și prețul fixat, destinație care nu se regăsește în bugetul instituției publice.
Totodată, prin respingerea recursului declarat de reclamanta A., s-a statuat că operele care au format obiectul gestiunii individuale, în temeiul contractelor încheiate de pârât direct cu autorii operelor respective nu pot intra în baza de calcul a remunerației datorate organismului de gestiune colectivă, ca mandatar al autorilor, gestiunea individuală având prioritate față de cea colectiva, fie și în forma sa obligatorie (care presupune doar acordarea ex lege a mandatului, dar nu și înlăturarea prerogativelor autorilor înșiși, care pot autoriza în mod direct utilizarea operelor lor de către terți).
În fine, Înalta Curte a mai statuat că se va exclude, de asemenea, un procent de 6% din prețul biletelor (reprezentând timbru muzical și taxa de cruce roșie), dat fiind că reclamanta nu a formulat recurs pe acest aspect.
De asemenea, în ce privește accesoriile, s-a reținut că nu se pot acorda penalități într-un cuantum superior celui cerut (0, 2 % pe zi de întârziere), întrucât s-ar încălca principiul disponibilității.
Toate aceste aspecte intră sub incidența art. 315 alin. (1) C. proc. civ., fiind obligatorii pentru instanța de trimitere.
Din suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul C. în conformitate cu dezlegările instanței de recurs a rezultat că pentru operele muzicale care intră în baza de calcul, valoarea remunerației calculate pentru perioada 01 iulie 2007 - 31 decembrie 2010 este de 75.121,49 lei (inclusiv T.V.A. aferentă), urmând a fi scăzută remunerația deja încasată, în cuantum de 54.950 lei, rezultând un debit restant de 20.171, 49 lei, la plata căruia pârâtul va fi obligat.
Totodată, suplimentul la raportul de expertiză a avut ca obiect calculul penalităților de întârziere în cuantum de 0,2 % pe zi, de la scadență și până la data plății efective, în cazul remunerațiilor deja plătite, respectiv de la scadență și până la data întocmirii raportului de expertiză, în cazul remunerațiilor restante. Potrivit răspunsului motivat al expertului, aceste penalități, calculate până la data de 4 octombrie 2016, sunt de 199.804,07 lei, însă având în vedere că apelanta-reclamantă A. a pretins obligarea apelantului-pârât B. la plata penalităților aferente remunerațiilor neplătite și în continuare, până la data plății efective, soluție dispusa și în al doilea ciclu procesual de către instanța de apel și care nu a fost criticată în recursul apelantului-pârât B. s-a dispus obligarea pârâtului la plata în continuare a penalităților de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la debitul principal de 20.171, 49 lei, de la 4 octombrie 2016 până la executarea hotărârii.
Curtea a observat că părțile nu au formulat obiecțiuni față de modul de calcul utilizat de expert, iar verificarea concordanței calculelor cu dezlegările în drept conturate anterior nu a relevat existența unor erori.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arătând că au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 469/2002 pentru perioada octombrie 2007-iunie 2009.
Prin dezvoltarea recursului se arată că la punerea concluziilor în apel de la 01 noiembrie 2016, a solicitat instanței să verifice aplicabilitatea dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 la calculul penalităților, apărare care nu a constituit în sine un motiv de apei ci doar o susținere făcută în concluziile puse pe fondul cauzei, asupra căreia instanța de apel nu s-a pronunțat în niciun fel.
Chiar în situația în care instanța de apel ar fi considerat că nu pot fi reținute aceste apărări, ar fi trebuit sa se pronunțe asupra lor în sensul respingerii acestora și nu să se pronunțe exclusiv asupra admiterii solicitărilor A. fără a face nicio referire la apărările B.
În ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, se arată că deși părțile din litigiu, B. București și A. nu au calitatea de comercianți în definirea clasică, consideră că, în desfășurarea activității pentru care au fost constituite, ambele instituții participă la acte și fapte de comerț din motive ce țin de sfera de aplicabilitate a scopului pentru care au fost create și nu pentru a obține un profit în spirit concurențial, fapte și acte care le aduc în sfera de aplicabilitate a legii învederate.
Astfel, B., în calitatea sa de instituție publică prestează anumite servicii artistice destinate publicului, și anume spectacole, care se distribuie la prețuri speciale, prețuri stabilite la un nivel neconcurențial pentru a asigura accesul publicului larg la cultură. Deși activitatea nu se desfășoară în condiții de concurență, aceasta are ca scop obținerea unor venituri care să poată susțină, parțial, activitatea economică a instituției. Prestarea de servicii artistice, este, așadar, obiectai de activitate al instituției publice B. București.
În doctrină, s-a considerat că statul. împreună cu unitățile administrative teritoriale poate fi subiect ai raporturilor comerciale, deoarece săvârșește pe lângă acte de autoritate, necesare funcționarii serviciilor publice și acte comerciale, deci cu toate că nu are calitatea de comerciant, statul și unitățile sale administrative teritoriale pot săvârși anumite fapte de comerț și ca urmare, raporturile juridice care iau naștere sunt supuse legilor comerciale.
O împrejurare oarecare poate fi calificată ca faptă de comerț tocmai ca o consecință a faptului că atributul comercialității este o trăsătură intrisecă a acelei împrejurări. Față de cele menționate mai sus privind modalitatea de finanțare din surse proprii a B., consideră că toate activitățile pe care le desfășoară pentru producerea în final de spectacole, inclusiv achiziționarea de drepturi de autor necesare producerii spectacolelor pot fi considerate ca fiind incluse în sfera dreptului comercial.
Potrivit „Drept Comercial Român", ediția a lIl-a, autor Stanciu D. Carpenaru, fila 121, „Fondul de comerț poate să cuprindă și anumite drepturi de autor rezultate din creația științifică, literară și artistica. Titularul fondului de comerț, în calitate de dobânditor ai drepturilor patrimoniale de autor are dreptul de reproducere și difuzare, de reprezentare sau folosire, în alt mod a operei și în consecință, dreptul la foloasele patrimoniale corespunzătoare. Valorificarea drepturilor patrimoniale de autor are loc în condițiile prevăzute de Legea privind dreptul de autor nr. 8/1996".
Chiar dacă A. este înființată ca o organizație profesională non profit, ea funcționează ca un mijlocitor obligatoriu - fiind un organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor - prin care valorifică pentru autorul lor, drepturile patrimoniale de autor.
În raport de cele menționate, consideră că dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 sunt aplicabile pentru perioada octombrie 2007 - iunie 2009 și solicită a se constata faptul că penalitățile nu pot depăși debitul principal datorat pentru perioada octombrie 2007-iunie 2009.
Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la critica formulată reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Potrivit art. 292 C. proc. civ. părțile nu se pot folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi, decât cele invocate la prima instanță sau arătate în cererea de apel.
Așa cum arată chiar recurentul, în cererea de apel nu s-au exprimat nemulțumiri ale modului de calcul al penalităților în sensul că pentru perioada octombrie 2007 - iunie 2009 penalitățile nu pot depăși debitul principal conform dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale.
Astfel, deși apelul este o cale devolutivă de atac, ceea ce presupune o rejudecare în fond, instanța superioară de fond judecă doar în limitele în care a fost învestită.
Ca atare, cum pârâtul nu a învestit instanța cu cercetarea incidenței în cauză a dispozițiilor Legii nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, critica formulată în sensul nepronunțării asupra apărărilor sale sub acest aspect este nefondată.
Înalta Curte reținând că decizia respectă rigorile dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. referitoare la cerința ca instanța să răspundă efectiv chestiunilor de drept cu care a fost învestită, dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nefiind incidente cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. București împotriva Deciziei nr. 929/A din data de 6 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință, .publică astăzi, 20 iunie 2017.