Decizia nr. 1051/2017
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanței de fond
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, anularea Ordinului nr. 548/2014 publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 353/14 mai 2014 privind autorizarea operatorilor economici pentru desfășurarea activității conexe activităților de transport naval - serviciul de siguranța remorcajul de manevră al navelor maritime în porturi; obligarea pârâtei să comunice actul atacat împreună cu documentația care a stat la baza emiterii acestuia, precum și toate lucrările efectuate, ca fiind necesare soluționării cauzei; în subsidiar, anularea în parte, respectiv anularea prevederilor art. 2 alin. (1) și (2), art. 9 alin. (3), art. 13, art. 14 din Ordinul nr. 548/2014 și ale art. 1 lit. c) și e), art. 2 din Anexa nr. 1 la ordinul atacat.
2. Soluția instanței de fond
Prin Sentința civilă nr. 3492 din 17 decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva Sentinței civile nr. 3492 din 17 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. SRL, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Noul C. proc. civ.
În motivele de recurs s-a arătat că:
a) hotărârea atacată este lipsită de temei legal pentru că se reține că nu se aplică titlul actului normativ și conținutul coroborat al actului normativ, deși, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale și titlul actului normativ trebuie să fie clar, concis și să respecte normele de tehnică legislativă.
În speță, titlul actului normativ este unul este inform și deceptiv, caracterul extrinsec al actului administrativ fiind de natura să inducă în eroare pe cei cărora li se adresează prin utilizarea următorilor termeni, fapt ce creează confuzie și neclaritate, cele două noțiuni fiind distincte și se încalcă prevederile art. 52 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 22/1999.
Nu se face distincție clară între activitate și serviciul public ca noțiuni distincte, ipoteza prevăzută la art. 52 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 22/1999 fiind una prin care operatorii economici dețin conform art. 2071 și urm. din Legea nr. 287/2009 calitatea de agent al comitentului administrație portuară, dar această calitate nu schimbă titularul serviciului public care este și rămâne, conform legii, administrație portuară. Niciodată, conform art. 52 alin. (1) din O.G. nr. 22/1999, remorcajul de manevră al navelor maritime nu este activitatea desfășurată de un operator economic în porturile unde s-a instituit obligativitatea efectuării acestui serviciu care se asigură de către administrațiile portuare.
S-a considerat că instanța de judecată a motivat străin de natura cauzei cererea reclamantei prin încălcarea normelor de drept material conform art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.
b) recurenta susține că instanța de judecată a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității
Inițial, completul a dispus, prin adresă, comunicarea de către intimatul Ministerul Transporturilor a întregii documentații ce a stat la baza emiterii actului normativ atacat în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dar cum documentația nu a fost depusă, era firesc și normal să fie aplicată amenda prevăzută de art. 13 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, coroborate cu dispozițiile penale ale Codului penal pentru obstrucționarea justiției.
Recurenta consideră că se impune anularea ca nelegală a Ordinului nr. 37/2014 întrucât încalcă prevederile art. 7 din Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică, iar Ministerul Transporturilor trebuia să publice un anunț referitor la acțiunea de elaborare a proiectului actului normativ pe site-ul de internet propriu, să-l afișeze la sediul propriu și să-l transmită mass-mediei centrale, fiind invocate prevederile art. 1 alin. (1), (2), (3), (5) și (7) din acest act normativ.
Pe site-ul ministerului nu au fost publicate date asupra actului normativ ce urma să fie adoptat, nu a fost întocmită nicio notă de fundamentare, o expunere de motive, un studiu de impact și/sau de fezabilitate, a fost întocmit doar referat de aprobare privind necesitatea adoptării actului normativ propus, astfel că nerespectarea regulilor de procedură prevăzute de art. 13 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., atrage nulitatea sentinței și casarea hotărârii atacate.
c) sentința a fost criticată și pentru că instanța de fond a făcut confuzie între activitățile de transport vamal în apele naționale navigabile și în porturi și serviciul de siguranță remorcajul navelor maritime, ceea ce nu este activitate de transport vamal, deci, per a contrario nu poate fi autorizat de către Autoritatea Navală Română.
Actul atacat reglementează autorizarea operatorilor economici pentru diferite activități conexe activităților de transport naval - serviciul de siguranță pilotajul navelor maritime, dar prevederile acestuia sunt în contradicție cu normele legale în vigoare, respectiv art. 4 alin. (2), art. 24 alin. (1), art. 47 alin. (1), art. 52 alin. (1), art. 19 alin. (2) din O.G. nr. 22/1999.
Prin actul atacat (Ordinul nr. 548/2014 al Ministerului Transporturilor) a fost modificat cadrul legislativ și a abrogat expres art. 2 din Ordinul nr. 764/2010 transferând, în opinia recurentei în mod nelegal, în competența Autorității Navale Române ceea ce legiuitorul, prin acte cu forță juridică superioară, adică prin ordonanța aprobată ulterior prin lege, atribuții stabilite în competența administrației (CN APM SA), adică cea care are obligația de a furniza acest serviciu obligatoriu.
Prin adoptarea ordinului atacat există la momentul de față practic două regimuri juridice care acționează concomitent pentru prestarea aceluiași serviciu de siguranță, un serviciu public unic și obligatoriu, un regim juridic este gestionat de administrație, așa cum este prevăzut de art. 52 din O.G. nr. 22/1999, iar celălalt este gestionat de Autoritatea Navală Română, așa cum impune ordinul de ministru atacat și, astfel este nelegală și prevederea referitoare la preschimbarea autorizațiilor existente și obținute conform criteriilor anterioare.
Prin raportare la art. 50, 51, 52 din O.G. nr. 22/1999 și la prevederile H.G. nr. 597/2009, recurenta consideră că atribuirea în exclusivitate către Autoritatea Navală Română prin ordinul de ministru atacat, a competențelor specifice administrației, reprezintă o încălcare gravă a legii și că aceste critici se pot încadra în temeiul de lege al art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.
d) cu privire la art. 9 alin. (3) din ordinul atacat referitoare la posibilitatea retragerii autorizației emise de Autoritatea Navală Română la cererea titularului, a ofertantului economic, recurenta a criticat soluția instanței de fond ca fiind nemotivată, cele consemnate fiind străine de natura pricinii.
Prin încălcarea garanțiilor pe care le asigură legea contenciosului administrativ, retragerea autorizației la simpla cerere a titularului exclude posibilitatea terților de a cere controlul cu privire la îndeplinirea condițiilor pentru emiterea și menținerea autorizațiilor și, implicit, împiedică posibilitatea solicitării de sancțiuni și de daune pentru ipoteza în care nu sunt respectate condițiile legii și, prin urmare, excluderea controlului judecătoresc cu privire la activitatea autorității publice.
Dacă actul administrativ a intrat în circuitul civil, revocarea nu mai este posibilă de către organul emitent, acesta fiind obligat să sesizeze instanța de judecată pentru anularea actului ilegal, iar, în speță, încălcarea normelor legale este evidentă și criticile au fost încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.
e) în privința susținerilor ce vizează lipsa unor măsuri tranzitorii din art. 13 din actul administrativ atacat pentru intervalul 6 februarie 2014 - 6 mai 2014 s-a arătat că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, au fost declarate neconstituționale numeroase acte normative pentru lipsa de coerență și precizie în reglementarea legislativă.
Actul administrativ cu caracter normativ trebuie să respecte normele de tehnică legislativă, să prevadă situații tranzitorii în vederea asigurării predictibilității unor reguli necesare, suficiente și posibile, ușor de accesat, ceea ce nu este cazul în speță.
Chiar instanța a reținut că actul normativ nu conține asemenea reguli, dar consideră că lipsa unor asemenea reglementări nu constituie încălcări ale legii, iar aceste susțineri reprezintă încălcări ale legii și pot fi încadrate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6, 8 C. proc. civ.
f) a fost criticată soluția instanței de fond pentru că este contradictorie din moment ce s-a revenit asupra probei deja încuviințate, cu documentația ce a stat la baza emiterii actului administrativ ce ar fi lămurit aspectele de nelegalitate invocate prin recurs, iar această nelegalitate se încadrează în art. 488 alin. (1) pct. 6, 8 C. proc. civ.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate, și în rejudecare, admiterea cererii și anularea actului normativ atacat.
Intimatul Ministerul Transporturilor a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar recurenta a depus răspuns la întâmpinare.
A fost întocmit raportul asupra admisibilității recursului iar prin Încheierea din 22 septembrie 2016 Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal s-a dispus comunicarea raportului către părțile din litigiu.
La termenul din 16 martie 2017, pentru că recursul a fost declarat admisibil, toți membrii completului au fost de acord iar problema de drept nu este controversată s-a dispus soluționarea litigiului conform art. 493 alin. (6) C. proc. civ.
4. Soluția instanței de recurs
După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:
Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea acțiunii în anulare a Ordinului nr. 548/2014 al Ministerului Transporturilor privind autorizarea operatorilor economici pentru desfășurarea activității conexe activităților de transport vamal - serviciul de siguranță remorcajul de manevră al navelor maritime în porturi, obligarea pârâtei să comunice actul atacat împreună cu documentația care a stat la baza emiterii acestuia iar, în subsidiar, anularea, în parte, respectiv anularea prevederilor art. 2 alin. (1) și 2, art. 9 alin. (3), art. 13, 14 din Ordinul nr. 548/2014 și a art. 1 lit. c) și e), art. 2 din Anexa 1 la ordinul atacat.
Acțiunea reclamantei a fost respinsă de către instanța de fond, iar criticile formulate de recurentă sunt nefondate.
a) Prima critică este nefondată
Instanța de fond a respins primul motiv de nulitate ce a vizat faptul că titlul actului normativ este inform și deceptiv cu motivarea că titlul ordinului contestat nu poate fi considerat nici inform și nici deceptiv, deoarece interpretarea și aplicarea unui act normativ nu se face rezumat la titlul actului, ci numai prin coroborarea tuturor dispozițiilor sale, iar printr-o eventuală informă a titlului nu se produce nicio vătămare, cât timp conținutul său este cel care produce efecte juridice .
Nu se poate susține că hotărârea ar fi lipsită de temei legal și că ar fi nemotivată, așa cum susține recurenta și care a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.
Așa cum a reținut și instanța de fond, titlul ordinului atacat nu este inform și deceptiv și nu este de natură să inducă în eroare pe cei cărora li se adresează deoarece, atât din titlu, cât și din conținutul actului atacat, nu se poate face confuzie între noțiunea de „activitate conexă activității de transport vamal” și „serviciul de siguranță remorcajul navelor maritime”.
Chiar recurenta a arătat că în art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 22/1999 privind administrarea porturilor și a căilor navigabile, utilizarea infrastructurilor de transport vamal aparținând domeniului public, precum și desfășurarea activităților de transport vamal în posturi și pe căile navigabile interioare sunt prevăzute activitățile de transport vamal. Potrivit acestor prevederi, activitățile de transport naval sunt clasificate în:
a) activități de transport mărfuri și/sau de persoane cu nave;
b) activități conexe activităților de transport naval;
c) activități auxiliare activităților de transport naval.
În cadrul activităților conexe activității de transport naval sunt cuprinse și serviciile de siguranță în porturi și pe căile navigabile interne, denumite servicii de siguranță precum și remorcajul de manevră al navelor maritime în porturi.
Nu se poate reține că în ordinul atacat nu se face distincție între cele două noțiuni și cele privind ipotezele prevăzute de art. 52 din O.G. nr. 22/1999, deoarece în ordin se precizează că autorizarea operatorilor economici se face pentru desfășurarea remorcajului de manevră al navelor maritime, dar că administrațiile portuare pot desfășura remorcajul de manevră al navelor maritime fără a obține autorizația prevăzută de ordin.
b) Această critică a vizat încălcarea normelor de procedură dar nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., așa cum susține recurenta.
Recurenta susține că instanța de fond a insistat asupra prezentării documentației ce a stat la baza emiterii ordinului atacat, dar că aceasta a revenit asupra solicitării de depunere a acestei documentații și că se impune aplicarea art. 13 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, dar conform prevederilor art. 13 alin. (1) din legea contenciosului administrativ instanța „poate cere autorității” comunicarea documentației care a stat la baza emiterii unui act a cărui anulare este solicitată.
Dacă instanța de fond a apreciat că poate soluționa cererea reclamantei și fără depunerea documentației ce a stat la baza emiterii actului, acesta nu poate constitui motiv de nelegalitate a hotărârii atacate și nici de aplicare a prevederilor art. 13 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 în condițiile în care trebuia să se demonstreze de către recurentă că prin nedepunerea documentației aferente nu a putut să indice criteriile sale și să argumenteze nelegalitatea actului atacat.
Dar, la dosarul cauzei, se află depuse de autoritatea pârâtă ordinul atacat și documentația aferentă acestuia, astfel că au fost respectate prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
În legătură cu aplicarea prevederilor privind obstrucționarea justiției, instanța de contencios administrativ nu poate face aplicarea prevederilor Codului penal.
În cadrul acestei critici recurenta a invocat o serie de articole din Legea nr. 52/2003 dar a arătat că se impune anularea ca nelegal a Ordinului nr. 37/2014, or, în prezenta cauză nu se solicită anularea acestui ordin, ci a Ordinului nr. 284/2014 al Ministerului Transporturilor. Aceeași solicitare de anulare a Ordinului nr. 37/2014 pentru nerespectarea legii privind transparența decizională a fost reluată și în răspunsul la întâmpinarea depusă de către recurentă.
Chiar dacă, ulterior, recurenta a susținut că se constată că Ordinul nr. 548/2014 ar fi emis fără respectarea prevederilor art. 7 din Legea nr. 52/2003, susținerile recurentei sunt nefondate deoarece, chiar în motivele de recurs, se susține că nu s-ar fi publicat date despre actul administrativ, dar nu se contestă publicarea anunțului cu privire la acest act normativ, iar studiul de impact și/sau fezabilitate nu este prevăzut de art. 7 din Legea nr. 52/2003, text invocat ca fiind încălcat la emiterea Ordinului nr. 548/2004.
d) Și aceste critici ale recurentei sunt nefondate întrucât ordinul atacat nu este în contradicție cu normele legale în vigoare, ci este dat în aplicarea acestora.
Într-adevăr, potrivit O.U.G. nr. 22/1999:
Art. 4 alin. (1) Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, denumit în continuare minister, este autoritatea de stat în domeniul transporturilor navale care elaborează și coordonează politica și programele de dezvoltare a sistemului de transport naval și, ca autoritate de reglementare, elaborează și promovează actele normative și normele specifice privind siguranța navigației, administrarea, utilizarea și concesionarea infrastructurii de transport naval, desfășurarea activităților de transport naval în porturile și apele naționale navigabile ale României și asigură ducerea la îndeplinire a obligațiilor ce revin statului din acordurile și convențiile internaționale la care România este parte.
(2) - Ministerul își îndeplinește atribuțiile prevăzute la alin. (1) direct sau prin Direcția generală infrastructură și transport naval, denumită în continuare direcție, sau, prin delegare de competență, după caz, prin instituțiile publice, regiile autonome și companiile naționale sau societățile comerciale aflate în subordinea ori sub autoritatea sa.
Art. 24 alin. (1) lit. c) - Administrațiile portuare prevăzute la art. 23 au în principal următoarele atribuții:
c) să urmărească sau să asigure, după caz, furnizarea serviciilor de siguranță prevăzute la art. 19 alin. (1) lit. b) pct. 1;
Art. 47 alin. (1) - Serviciile de siguranță se desfășoară sub controlul statului, prin minister;
Art. 52 alin. (1) lit. a) și b) - Remorcajul de manevră al navelor maritime în porturi prevăzut la art. 19 alin. (1) lit. b) pct. 1 se asigură de către administrațiile portuare:
a) direct, cu remorchere și personal propriu al administrației;
b) prin intermediul operatorilor economici specializați, autorizați conform prevederilor art. 19 alin. (2), pe bază de contract încheiat în mod nediscriminatoriu între administrație și respectivii operatori economici, pe baza criteriilor impuse prin contractul-cadru.
Art. 19 alin. (2) - Activitățile de transport naval care pot fi efectuate numai de către operatori economici autorizați, precum și modul și criteriile de autorizare se stabilesc prin ordin al ministrului transporturilor și infrastructurii.
Practic, recurenta este nemulțumită de faptul că, anterior, prin Ordinul nr. 764/2010, administrațiile portuare au avut delegată competența cu privire la obligativitatea furnizării, asigurării și supravegherii serviciilor de siguranță, iar prin ordinul atacat a fost transferată această competență în favoarea Autorității Navale Române.
Așa cum s-a arătat anterior, potrivit art. 19 alin. (2) din O.G. nr. 22/1999 prin ordinul ministerului transporturilor se stabilește modul și criteriile de autorizare al operatorilor economici care pot efectua activități de transport naval, astfel că, în mod corect, prin ordinul contestat, au fost stabilite acestea.
Au fost respectate prin emiterea acestui ordin și prevederile art. 26 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 22/1999 pentru că textul se referă la atribuția administrației portuare de a urmări și asigura, după caz, furnizarea serviciilor de siguranță, dar și pe cele ale art. 52 alin. (1) lit. b) ce fac referire tot la „asigurarea” remorcajului de manevră al navelor maritime în porturi. Prin urmare, aceste texte legale nu stabilesc ca atribuția administrațiilor portuare de a autoriza operatorii economici ce ar presta serviciile de siguranță pilotajul navelor maritime, așa cum susține recurenta.
d) Critica referitoare la anularea art. 9 alin. (3) din ordinul atacat este nefondată.
Conform art. 9 din Ordinul nr. 548/2014: (1) În cazurile în care, în urma controalelor efectuate de către Autoritatea Navală Română, prin personalul propriu împuternicit în acest sens, se constată că operatorul economic nu mai îndeplinește criteriile în baza cărora a fost autorizat și/sau nu au fost respectate reglementările legale privind desfășurarea remorcajului de manevră al navelor maritime, autorizația se suspendă pentru o perioadă de cel mult 30 de zile.
(2) Dacă la expirarea perioadei de suspendare operatorul economic nu face dovada remedierii deficiențelor ce au condus la luarea unei astfel de măsuri, Autoritatea Navală Română retrage din oficiu autorizația.
(3) Autorizația poate fi retrasă și la cererea expresă a operatorului economic autorizat.
Deși susține că soluția instanței de fond cuprinde motive străine de natura cauzei, se constată că aceste critici sunt nefondate, pentru că instanța de fond a motivat soluția sa de respingere a acestui motiv de anulare a ordinului atacat.
În privința acestor critici se constată că aceste texte nu contravin prevederilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 conform cărora: „Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanței anularea acesteia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice”.
În situațiile reglementate de art. 9 din Ordinul nr. 548/2014 nu se poate considera că autoritatea emitentă ar anula o autorizație fără să se adreseze instanței de contencios administrativ, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 alin. (6) teza I din Legea nr. 554/2004 deoarece retragerea din oficiu a autorizației conform art. 9 alin. (2) se dispune ca o sancțiune pentru că operatorul economic nu a remediat deficiențele care au dus la suspendarea autorizației, dar, inițial, autorizația a fost emisă în mod legal
Alin. (3) al art. 9 din Ordinul nr. 548/2014 reprezintă o consacrare legislativă a dreptului operatorului economic ce a solicitat emiterea autorizației de a putea solicita retragerea acesteia și nici acest text nu contravine art. 1 alin. (6) teza I din Legea nr. 554/2004.
Într-o asemenea ipoteză, chiar dacă o autorizație a fost emisă și, ulterior, retrasă la solicitarea unui operator economic, dacă aceasta a fost emisă nelegal, iar prin această emitere au fost vătămate drepturi sau interese ale unei alte persoane, terțul vătămat va cere anularea actului emis nelegal și, eventual, va solicita instanței de contencios administrativ acordarea de despăgubiri pentru perioada în care autorizația a fost emisă, dar nu se poate considera că textul art. 9 alin. (2) din ordinul contestat ar fi contrar art. 1 alin. (6) teza I din Legea contenciosului administrativ.
e) Referitor la critica privind lipsa unor măsuri tranzitorii, se constată că aceasta este nefondată.
Potrivit art. 13 din ordinul contestat: (1) Autorizațiile emise și valabile la data intrării în vigoare a prezentului ordin își păstrează valabilitatea până la expirare.
(2) Pentru autorizațiile al căror termen de valabilitate depășește data de 30 iunie 2014, operatorii economici care le posedă au obligația să le preschimbe până la data de 31 decembrie 2014.
(3) Autorizațiile preschimbate în conformitate cu prevederile alin. (2) își păstrează termenul de valabilitate acordat inițial.
(4) Pentru preschimbarea autorizațiilor la care face referire alin. (2), Autoritatea Navală Română nu percepe tarif.
Critica recurentei s-a referit la încălcarea normelor Legii nr. 24/2000, dar nu a indicat modul în care au fost nerespectate aceste prevederi la redactarea acestui articol.
Deși susține că pentru perioada 6 februarie 2014 - 06 mai 2014 ar lipsi norme tranzitorii, totuși, din interpretarea art. 13 din ordinul contestat rezultă că toate autorizațiile emise și valabile la data intrării în vigoare a ordinului își păstrează valabilitatea până la expirare, iar pentru autorizațiile al căror termen de valabilitate depășește data de 30 iunie 2014, operatorii economici care le posedă au obligația să le preschimbe până la data de 31 decembrie 2014, preschimbarea făcându-se fără a percepe tarif autoritatea.
f) Și această critică este nefondată.
Așa cum s-a arătat, instanța de fond nu a revenit din oficiu asupra probei deja încuviințate (depunerea documentației aferente) și a constatat că a fost depusă de către autoritatea emitentă.
În cadrul motivului de nelegalitate invocat în fața instanței reclamanta s-a referit la nelegalitatea art. 1 lit. c) și art. 2 din Anexa 1 la ordinul atacat - Criteriile de autorizare a operatorilor economici pentru a putea desfășura remorcajul de manevră al navelor maritime.
Față de cele reținute de instanța de fond potrivit cărora reclamanta nu a demonstrat care este vătămarea concretă suferită de aceasta prin nedefinirea termenului de „zonă”, că simpla invocare a nedefinirii unui termen dintr-o lege nu este suficientă, că nu toți termenii folosiți într-un act normativ trebuie definiți expres, iar în lipsa unei definiții legale se aplică semnificația de bază a cuvântului respectiv, recurenta s-a limitat să considere că termenul folosit adaugă la lege.
Însă, nu se poate susține această critică pentru că chiar O.U.G. nr. 22/1999 folosește noțiunea de „zonă”, iar în cuprinsul art. 49 din acest act normativ se prevede că „Ministerul stabilește porturile, căile navigabile interioare, zonele sau porțiunile din aceste zone, precum și categoriile de nave pentru care serviciul de pilotaj este obligatoriu.”
Referitor la imposibilitatea de aplicare a prevederilor art. 2 din Anexa nr. 1 instanța de fond a arătat că, de fapt, s-a invocat un eventual conflict între ordinul contestat și contractul-cadru prevăzut de lege, dar acesta nu poate fi verificat pentru că nu a fost depus la dosar și reclamanta nu a făcut dovada că ar putea fi vătămată de acest conflict.
Însă, în motivele de recurs nu există critici față de aceste susțineri ale instanței de fond.
Pentru toate aceste considerente, se constată că hotărârea atacată este legală, a fost motivată, nu conține motive contradictorii și nu a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură și, de aceea, în baza art. 496 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta A. SRL împotriva sentinței civile nr. 3492 din 17 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2017.
Procesat de GGC - LM