Decizia nr. 1064/2017
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanței de fond.
Prin cererea înregistrată sub nr. x/2/2012 la data de 19 iulie 2012 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA Constanța a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 1/200476 din 28 mai 2012 emisă de Direcția Generală de Inspecție Economico - Financiară a Ministerului Finanțelor Publice prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestația împotriva Procesului-verbal de control financiar purtând nr. 853525 din 29 martie 2012, prin care a solicitat:
- în prealabil, suspendarea implementării măsurilor dispuse prin Dispoziția obligatorie nr. 853535 din 30 martie 2012, până la soluționarea cererii;
- pe cale de excepție, anularea în tot a Deciziei nr. 1/200476 din 28 mai 2012 emisă de Direcția Generală de Inspecție Economico - Financiară a Ministerului Finanțelor Publice, ca urmare a nesoluționării în termenul legal a plângerii prealabile;
- în ceea ce privește fondul cauzei, constatarea temeiniciei susținerilor din cuprinsul contestației, anularea în tot a Deciziei nr. 1/200476 din 28 mai 2012 emisă de Direcția Generală de Inspecție Economico-Financiară a Ministerului Finanțelor Publice și, pe cale de consecință, anularea în tot a Procesului-verbal de control financiar purtând nr. 5007 din 29 martie 2012 întocmit de Agenția Națională de Administrare fiscală - Direcția Generală de Control Financiar și înregistrat la SC A. SA sub nr. 4326 din 29 martie 2012 și a Dispoziției obligatorii nr. 853535 din 30 martie 2012, emisă de aceeași instituție, înregistrată la SC A. SA sub nr. 4684 din 5 aprilie 2012, prin care s-au făcut constatări, s-au stabilit sancțiuni și au fost dispuse mai multe măsuri pentru remedierea deficiențelor constatate de consilierii însărcinați cu efectuarea controlului financiar;
- în subsidiar, în cazul în care vor fi respinse anumite apărări, a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 1/200476 din 28 mai 2012 emisă de Direcția Generală de Inspecție Economico-Financiară a Ministerului Finanțelor Publice și, ca o consecință, anularea în parte a Procesului-verbal de control financiar nr. 853.525 din 29 martie 2012 emis de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Control Financiar, precum și a Dispoziției obligatorii nr. 853535 din 30 martie 2012 emisă de aceeași instituție, precum și, în orice caz, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă cu acest litigiu.
2. Soluția instanței de fond
Inițial, prin Sentința civilă nr. 1425/2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă în parte acțiunea, a fost anulată Decizia nr. 1/200476/2013 emisă de pârât, a fost obligat acesta să soluționeze plângerea prealabilă a reclamantei împotriva Procesului-verbal de control financiar nr. 5007 din 29 martie 2012 și a dispoziției obligatorii nr. 853535 din 30 martie 2012, prin emiterea unei decizii motivate cu obligarea la 9.000 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.
Sentința a fost atacată de către reclamanta SC A. SA și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, iar prin Decizia civilă nr. 561 din 1 martie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal au fost admise recursurile, a fost casată sentința atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță cu motivarea că judecătorul fondului a examinat doar în parte obiectul cererii deduse judecății din perspectiva unei singure critici de nelegalitate, fără măcar a se raporta la apărările formulate de pârâtă cu privire la aceasta și nu a mai procedat la analiza legalității pe fond a actelor administrative contestate și a apreciat, în mod nejustificat că obligația motivării trebuie să revină autorității pârâte, ca sancțiune a omisiunii sale de a motiva corespunzător actul administrativ.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 8 iunie 2016.
După casarea cu trimitere spre rejudecare, prin Sentința civilă nr. 2708 din 23 septembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă în parte acțiunea reclamantei SC A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală de Inspecție Economico-Financiară.
Au fost anulate în parte Decizia nr. 1/200476 din 28 mai 2012 de soluționare a plângerii prealabile, Procesul-verbal de control financiar nr. 5007 din 29 martie 2012 și Dispoziția obligatorie nr. 853535 din 30 martie 2012, fiind înlăturate Măsura 16; Măsura 33 și modificată în parte Măsura nr. 51, în sensul că „conducerea societății va analiza cauzele depășirii nejustificate a cheltuielilor de sponsorizare prevăzute în bugetele de venituri și cheltuieli aprobate pentru perioada 2009 - 2010, cu suma de 35,5 mii RON și s-au dispus măsuri de recuperare de la persoanele răspunzătoare”.
A fost respinsă în rest, acțiunea în anulare, ca nefondată, fără cheltuieli de judecată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta SC A. SA Constanța și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
I. Recursul declarat de reclamanta SC A. SA
S-a solicitat, în principal, casarea sentinței și, rejudecând pe fond, admiterea în parte a acțiunii cu privire la constatările aferente fiecăreia dintre cele 35 de măsuri pe care le contestă în continuare, precum și a măsurilor însele și, pe cale de consecință, s-a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 1/200476 din 28 mai 2012 emisă de Direcția Generală de Inspecție Economico - Financiară a Ministerului Finanțelor Publice și anularea în parte a Procesului-verbal de control financiar nr. 853525 din 29 martie 2012 emis de ANAF - Direcția Generală de Control Financiar și a Dispoziției obligatorii nr. 853535 din 30 martie 2012 emisă de aceeași instituție, cu admiterea acelor susțineri punctuale și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
A fost prezentată pe scurt situația de fapt și procedura derulată în cauză, iar hotărârea instanței de fond a fost criticată în privința următoarelor măsuri:
Măsurile 15,18,19,20,27
Aceste măsuri au fost analizate de instanța de fond împreună cu Măsurile 14, 16, 21 - 26 și, deși reține și anulează Măsura 16 referitoare la „analiza oportunității reglementării tuturor tarifelor din activitatea comercială derulată prin terminalul petrolier”, nu a observat faptul că Măsurile 15, 18, 19 și 20 se referă la aceleași tarife reglementate, adică acelea ce sunt stabilite prin acte normative de către Autoritatea Națională pentru Resurse Minerale, conform Acordului petrolier și Legii nr. 238/2004, acestea neputând fi aprobate/reglementate de A. decât cu încălcarea acestor legi, prin preluare abuzivă a unor atribuții ce aparțin exclusiv Autoritatea Națională pentru Resurse Minerale.
Cu privire la Măsura 27 recurenta susține că aceasta se referă în egală măsură la implementarea unor măsuri privitoare la ordinele Autorității Naționale pentru Resurse Minerale care au în vedere exclusiv activități legate de tarife reglementate, dar instanța de fond nu a analizat această măsură, ca și Măsurile 28 și 29, dar recurenta precizând că nu mai critică aceste măsuri.
Măsurile 37 - 49 Recurenta a invocat faptul că nu au fost înțelese criteriile prin care organele de control au ales, din cele 27 contracte de servicii juridice, doar cinci spre analiză, dintre care trei au fost încheiate cu aceeași societate de avocați din Constanța.
A fost criticată soluția instanței de fond deoarece, deși a arătat că achiziția serviciilor juridice s-a efectuat în conformitate cu prevederile Titlului II din Regulamentul A. pentru atribuirea contractelor de achiziții aprobat prin Decizia nr. 19 din 29 ianuarie 2009 de Consiliul de administrație, a interpretat acest regulament excesiv de restrictiv, fiind impuse reguli similare celor prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006.
La dosar au fost depuse dovezi privind prestarea serviciilor de asistență juridică și s-a justificat necesitatea încheierii unor contracte de consultanță curentă, de natură să asigure continuitatea unor astfel de servicii.
Un alt element deosebit de relevant invocat a fost acela că aceste cheltuieli pot face obiectul contractului deoarece au făcut obiectul unui alt control ce a vizat anii 2008 - 2009, iar 4 din cele 5 contracte de servicii juridice analizate de organul de control au fost încheiate în anul 2009.
Instanța de fond, susține recurenta, a reținut în mod eronat că raportul de inspecție fiscală a vizat perioada 2006 - 2009 având în vedere că din acesta rezultă că perioada verificării a fost 1 ianuarie 2006 la 31 decembrie 2010.
Măsurile 50, 51
Cu privire la Măsura 51, recurenta apreciază că calculul sumei pentru care a fost admisă acțiunea este greșit întrucât suma de 2.500 RON s-a rotunjit la 3.000 RON.
Măsurile 52, 53, 55
A fost criticată soluția instanței de fond pentru că a apreciat că aprobarea cheltuielilor de protocol de către Adunarea Generală a Acționarilor SC A. nu duce la legalitatea acestora întrucât depășirea cheltuielilor nu produce nicio pierdere bugetului de stat ci, dimpotrivă, se pot aduce bani mai mulți la buget.
S-au explicat motivele depășirii acestor cheltuieli dar s-a invocat faptul că aceste cheltuieli au fost verificate și prin raportul de inspecție fiscală anterior controlului.
Măsurile 56, 57
Soluția dată în privința acestor măsuri a fost criticată pentru că a preluat aceleași motive cu cele folosite pentru respingerea acțiunii pentru alte măsuri și s-a invocat faptul că, în completarea criticilor depuse în fața instanței de fond, invocă și analiza acestor cheltuieli prin același raport de inspecție fiscală.
Măsurile 60 - 63 Susținerea instanței de fond, potrivit căreia depășirea plafonului a fost datorată necesității respectării prevederilor contractului colectiv de muncă nu ar fi un argument valabil, iar contractul colectiv de muncă are forță juridică inferioară Codului fiscal și prevederilor bugetare aprobate prin hotărâri de guvern, a fost criticată deoarece veniturile de natură salarială, acordate pe baza raporturilor de muncă au un caracter de prioritate din punct de vedere al obligațiilor angajatorului față de salariați, astfel că ele sunt garantate și prin legislația specială, iar o interpretare contrară ar aduce atingere dreptului la muncă și la securitate în muncă.
Oricum, și sub aceste aspecte s-a pronunțat raportul de inspecție fiscală.
Măsurile 64, 65, 66 și 67
Concluzia instanței de fond referitoare la aceste măsuri a fost apreciată ca fiind una greșită întrucât bunurile proprietate publică au un regim clar, strict și nu pot fi scoase, înregistrate astfel în toate registrele publice și să fie transmise în domeniul public.
Suma de 4,9 milioane RON reprezintă mijloace fixe reprezentând rezervoare, conducte și pompe sau electropompe și s-a stabilit de către organul de control că nu au fost înregistrate în domeniul public.
Au fost invocate prevederile art. 1 și 3 din O.U.G. nr. 15/2011 și s-a precizat faptul că a fost emis Ordinul nr. 74 din 26 martie 2001 de către Ministerul Industriei și Resurselor pentru a se stabili categoriile de bunuri din patrimoniul A. care vor alcătui lista bunurilor de retur aferente proprietății domeniului public al statului, listă care este anexă la Acordul Petrolier.
Prin H.G. nr. 1326 din 27 decembrie 2001 s-a aprobat inventarul bunurilor din domeniul public al statului reprezentând și anexa privind SC A. SA Constanța, iar prin H.G. nr. 886/2002 s-a aprobat Acordul petrolier de concesiune.
Conform celor 11 acte de control încheiate în perioada 2002 - 2010 privind inventarul bunurilor din domeniul public al statului, redevența petrolieră și respectarea prevederilor acordului petrolier, recurenta susține că nu s-a constatat nerespectarea prevederilor O.U.G. nr. 15/2001 sau calculul eronat în mod semnificativ din punctul de vedere al redevenței petroliere.
Măsurile 68, 69
Aceste măsuri au fost indicate dar nu au fost prezentate critici cu privire la soluția instanței de fond.
Măsurile 70, 71
Cum o parte din „înregistrările contabile” vizează aspecte admise de instanța de fond și pentru că s-a solicitat admiterea recursului și pentru alte măsuri s-a considerat că cele două măsuri ar trebui reformulate pentru a se pune în practică cele stabilite prin hotărârea judecătorească.
Măsurile 72 - 85
Cu privire la aceste măsuri s-a arătat că instanța a omis să se pronunțe, dar a precizat că nu promovează recurs cu privire la aceste aspecte.
Însă, a fost criticată soluția instanței de fond și pentru că, deși a solicitat cheltuielile de judecată, instanța de fond a susținut că nu s-au solicitat și, de aceea, ar trebui să se acorde aceste cheltuieli ocazionate cu soluționarea recursului.
II. Recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice
Hotărârea instanței de fond a fost criticată pentru că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) și au fost invocate și prevederile art. 3041 C. proc. civ. dar s-a considerat că hotărârea este, în parte, nelegală și netemeinică și s-a solicitat casarea în parte și rejudecând cauza să fie respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.
A fost criticată soluția instanței de fond în privința următoarelor măsuri:
Măsura 16
Recurentul a susținut că trebuie avut în vedere că, atâta timp cât autoritatea pârâta s-a raportat la activitatea comercială derulată prin terminalul petrolier, este evident că stabilirea analizei oportunității tuturor tarifelor, nu poate fi considerată nelegală și că reclamanta nu a făcut dovada că prin această măsură a fost vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim.
Măsura 33
În privința acestei măsuri chiar instanța de fond a reținut că autoritatea pârâtă a constatat nelegalitatea încheierilor din mai multe perspective, critica principală a reclamantei fiind cea referitoare la interpretarea noțiunii de „unitate” și instanța de fond a dispus anularea acestei măsuri exclusiv în raport de această critică a reclamantei, fără însă a analiza și celelalte aspecte reținute de autoritatea pârâtă.
Pe de altă parte, recurentul a arătat că interpretarea dată de instanța de fond dispozițiilor art. 111 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 31/1990 este greșită, iar textul trebuie interpretat în sensul în care produce efecte juridice și anume că Adunarea generală este obligată să hotărască gajarea și închirierea unor bunuri ale societății sau desființarea unuia sau a mai multor unități ale societății.
Măsura 51
S-a considerat de către recurent că înscrisurile invocate de instanța de fond în cuprinsul hotărârii judecătorești nu sunt de natură a infirma constatările din cuprinsul actelor administrative emise de autoritatea pârâtă și deduse judecății.
Cu privire la această măsură, controlul a constatat că nerespectarea Deciziei nr. 9 din 27 iulie 2009 a Consiliului de administrație care prevede că „în exercitarea atribuțiilor comisiei care soluționează cererile de sponsorizare se va urmări ca plafonul prevăzut în bugetul de venituri și cheltuieli să nu fie depășit”, iar plafonul prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aprobate pentru perioada 2009 - 2010 a fost depășit cu suma de 38 mii RON, astfel că soluția instanței de fond a fost considerată greșită.
SC A. SA Constanța a formulat întâmpinare la recursul declarat de MFP și s-a solicitat respingerea lui ca nefondat.
4. Soluția instanței de recurs După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, dar va admite recursul declarat de A. SA, numai pentru următoarele considerente:
Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea, după casarea cu trimitere spre rejudecare, a acțiunii reclamantei prin care solicită anularea Deciziei nr. 1/200476 din 28 mai 2012, a Procesului-verbal de control financiar nr. 5007 din 29 martie 2012 și a Dispoziției obligatorii nr. 853535 din 30 martie 2012.
Prin sentința atacată cu prezentul recurs a fost anulată Măsura 16 și Măsura 33 și modificată în parte Măsura 51, fiind respinsă în rest acțiunea reclamantei.
Criticile reclamantei în recurs au vizat parțial măsurile pentru care a fost respinsă acțiunea reclamantei, iar criticile pârâtului s-au referit la măsurile pentru care instanța de fond a admis acțiunea.
I. Recursul declarat de reclamanta SC A. va fi admis pentru următoarele considerente:
Așa cum recurenta a precizat în motivele de recurs, deși a fost respinsă acțiunea acesteia pentru multe măsuri, pe calea recursului a criticat numai o parte dintre acestea, astfel că vor fi analizate numai măsurile pentru care au fost formulate critici împotriva soluției instanței de fond.
Măsurile 15, 18, 19, 20 și 27
Toate aceste măsuri se referă la elaborarea de norme interne privind mecanismul de elaborare și aprobare a tarifelor reglementate.
Instanța de fond a admis acțiunea pentru Măsura nr. 16, dar a respins pentru celelalte măsuri cu motivarea că reclamanta nu a adus argumente privind nelegalitatea acestor măsuri, iar în raport de dispozițiile art. 18 alin. (14) din Anexa nr. 2 (Statutul) la H.G. nr. 1200/1990, stabilirea unor tarife la procedurile nereglementate care să fie aprobate de consiliul de administrație reprezintă un act de administrare în interesul societății.
În cadrul acestor măsuri s-a analizat problema tarifelor reglementate pentru că cea a tarifelor nereglementate au format obiectul Măsurilor 21 - 26, ce au fost respinse de instanța de fond și care nu au fost contestate de către recurenta-reclamantă.
Pentru tarifele reglementate, așa cum și instanța de fond a arătat, atribuții în mecanismul de elaborare a politicii de prețuri sunt prevăzute în Regulamentul de organizare și funcționare și în fișele posturilor.
În aceste condiții nu s-a precizat în actele de control atacate în ce sens se impune a acționa conducerea societății și care ar fi modalitatea prin care ar putea fi stabilite „atribuții precise” privind elaborarea și aprobarea tarifelor reglementate în Statutul societății, în Regulamentul de organizare și funcționare și în fișele posturilor.
Mai mult, în considerente, instanța de fond a precizat că expertiza întocmită în cauză a concluzionat că potrivit prevederilor Acordului Petrolier și Legii nr. 238/2004, Autoritatea Națională pentru Resurse Minerale are obligația de a stabili tarifele numai pentru prestații realizate prin utilizarea bunurilor proprietate publică a statului, pentru țiței și produse petroliere, tarifele astfel reglementate de Autoritatea Națională pentru Resurse Minerale sunt obligatorii.
Ar trebui remarcat faptul că recurenta-reclamantă nu a contestat Măsura nr. 17 potrivit căreia „Conducerea societății va dispune ca toate propunerile de tarife să fie prezentate spre aprobare consiliului de administrație” și nici Măsura nr. 14, în conformitate cu care „Conducerea societății va dispune elaborarea politicii de tarif pe termen scurt, mediu și lung” și nici Măsurile 21 - 26 ce vizează tarifele nereglementate.
Pentru toate aceste considerente, se constată că soluția instanței de fond cu privire la aceste măsuri este greșită și va fi admis recursul, modificată sentința și admisă acțiunea reclamantei pentru anularea actelor contestate și pentru Măsurile 15, 18, 19, 20 și 27.
Măsurile 37 - 49
Aceste măsuri au vizat activitatea Serviciului juridic și cheltuielile cu serviciile juridice și s-a reținut în actele de control că în perioada 2009 - 2010 societatea a derulat 27 contracte de prestări servicii cu cabinete de avocatură, dar au fost verificate doar un număr de 5 contracte.
Instanța de fond a respins acțiunea reclamantei cu privire la aceste măsuri pentru că s-a constatat lipsa rapoartelor de activitate atașate facturilor emise de avocat și acceptate la plată de societate, precum și acordarea vizei de control financiar preventiv în lipsa acestor rapoarte care să dovedească realitatea serviciilor prestate, iar referitor la Raportul de inspecție fiscală nr. 183 din 14 octombrie 2011 întocmit de ANAF s-a arătat că raportul a avut ca obiect verificarea unei alte perioade (2006 - 2009) decât cea de față (2009 - 2010), dar aceste susțineri sunt nefondate.
În ceea ce privește prestarea serviciilor juridice, prin Regulamentul intern al societății adoptat prin Decizia Consiliului de Administrație nr. 13 din 29 ianuarie 2009 și modificat prin Decizia nr. 1 din 24 august 2009, s-a făcut distincție între achizițiile publice pe care urma să le facă societatea reclamantă ca autoritate contractantă conform O.U.G. nr. 34/2006 privind achizițiile publice (achiziții de produse, servicii și lucrări aferente bunurilor proprietate publică) și achizițiile realizate de aceasta ca persoană juridică de drept privat (achiziție de produse, servicii și alte lucrări care nu sunt aferente bunurilor proprietate publică).
La dosar au fost depuse probe din care rezultă respectarea Titlului II din acest Regulament, respectiv nota de inițiere a achiziției, contractele și facturile întocmite, rapoartele de activitate.
Însă, cel mai important aspect pentru care se poate considera că sunt fondate criticile reclamantei cu privire la aceste măsuri este faptul că acestea au fost analizate de către organele de inspecție fiscală prin Raportul de inspecție fiscală nr. 183 din 14 octombrie 2011 întocmit de ANAF - DGAMC, raport ce a vizat, contrar susținerilor instanței de fond, perioada 1 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2010, fiind deci inclusă și perioada 2009 - 2010 la care s-a referit controlul finalizat cu emiterea actelor contestate în prezenta cauză.
Astfel, în cauză devin incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 30/1991 potrivit cărora într-un an calendaristic un agent economic poate face obiectul unui singur control al contabilității, pentru sinceritatea bilanțurilor și determinarea sumelor datorate cu orice titlu statului.
În raport de aceste considerente se impune modificarea sentinței atacate și anularea Măsurilor 37 - 49 din actele contestate de recurenta-reclamantă.
Măsurile 50 - 51
Măsura 50 s-a referit la obligația conducerii societății de a dispune măsuri de elaborare a unei proceduri interne privind acordarea de sponsorizări, iar Măsura 51 la obligația de a verifica motivele pentru care ar fi fost depășite cheltuielile de sponsorizare și recuperarea sumelor de la persoanele vinovate .
Instanța de fond a anulat în parte Măsura 51 și a stabilit că suma cu care s-au depășit cheltuielile de sponsorizare ar fi de 35,5 mii RON și nu 38 mii RON, așa cum se susține în actele contestate.
Criticile recurentei sunt fondate pentru aceste măsuri, în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 30/1991, deoarece aceste sume privind sponsorizarea au făcut obiectul Raportului de inspecție fiscală nr. 183/2011 ce a vizat perioada 1 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2010 și unde nu s-au constatat abateri de la legislația incidentă, astfel că nu se mai putea efectua un alt control cu privire la această categorie de cheltuieli.
Măsurile 52, 53 și 55
Aceste măsuri s-au referit la cheltuielile de protocol în perioada 2009 - 2010.
Pe lângă faptul că recurenta a depus la dosar documentele legate de Acțiunile de protocol în perioada 2009 - 2010, respectiv documentul justificativ, valoarea, referatul de achiziție, documentul final, decizia cu privire la descrierea necesității, a împrejurării folosirii fiecărui bun achiziționat (Anexa 5), fapt recunoscut și de instanța de fond, aceste aspecte nu mai pot fi verificate în raport de prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 31/1991 și de conținutul Raportului de inspecție fiscală nr. 183/2011 unde aceste cheltuieli au fost apreciate ca fiind deductibile fiscal.
Măsurile 56 și 57
Cele două măsuri au vizat cheltuielile de reclamă și publicitate pentru anii 2009 - 2010 și în cazul lor se constată că sunt incidente concluziile legate de aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 30/1991 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 183/2011.
Măsurile 60, 61, 62 și 63
În actele contestate organul de control a stabilit în aceste măsuri recuperarea sumelor ce reprezintă cheltuielile cu acțiuni sociale, culturale și sportive pe anii 2009 - 2010.
Instanța de fond a respins anularea acestor măsuri cu motivarea că contractul colectiv de muncă are forță juridică inferioară Codului fiscal și prevederilor bugetare aprobate prin hotărâri de guvern, că aprobarea situațiilor financiare și a descărcării de gestiune de către Adunarea Generală a Acționarilor A. nu schimbă situația nelegală a aprobării de cheltuieli sociale cu depășirea plafonului aprobat, iar raportul de inspecție fiscală ar viza o altă perioadă.
Criticile recurentei în privința acestor susțineri sunt fondate.
Contractul colectiv de muncă reprezintă legea și odată aprobat el se impune a fi respectat întocmai, astfel că drepturile prevăzute în acest contract colectiv de muncă se impun a fi plătite de angajator.
În aceste condiții nu se poate considera că cheltuielile făcute cu plata drepturilor stabilite prin contractul colectiv de muncă ar fi nelegală și, oricum, prin Raportul de inspecție fiscală nr. 183/2011 aceste cheltuieli au fost considerate deductibile și, în funcție de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 30/1991, nu mai putea fi analizată legalitatea cheltuirii acestor sume.
Măsurile 64, 65, 66 și 67
Prin aceste măsuri s-a dispus conducerii societății să identifice și inventarieze toate mijloacele fixe care ar intra sub incidența O.U.G. nr. 15/2001 și să se solicite Ministerului Economiei și Industriei și Agenției Naționale pentru Resurselor Minerale încheierea unui nou contract de concesiune.
Instanța de fond, prin sentința atacată, a apreciat că împrejurarea că Acordul petrolier aprobat prin H.G. nr. 886/2002 nu a fost atacat în termenul legal, nu duce la imposibilitatea constatării caracterului incomplet al inventarului domeniului public, iar faptul că au fost omise la inventarul domeniului public aceste bunuri nu duce la concluzia că acestea au trecut automat în domeniul privat, însă aceste aprecieri sunt nefondate.
Conform art. 1 din O.U.G. nr. 15/2001 privind reglementarea situației juridice a rezervelor, conductelor de transport al țițeiului și al produselor petroliere, a stațiilor de pompare și a celorlalte instalații și echipamente aferente, aceste bunuri care au fost trecute în patrimoniul SC A. prin H.G. nr. 1200/1990 sunt și rămân în proprietatea publică a statului și fac parte din domeniul public de interes național.
Prin H.G. nr. 1326 din 27 decembrie 2001 s-a aprobat inventarul bunurilor din domeniul public al statului cuprinzând și anexa privind SC A. SA Constanța cuprinzând bunuri - mijloace fixe și obiecte de inventar, iar prin H.G. nr. 886/2002 s-a aprobat Acordul petrolier de concesiune a activității de exploatare a rezervoarelor, conductelor de transport țiței și produselor petroliere, a instalațiilor de pompare și a celorlalte instalații și echipamente aferente acestora încheiat între Autoritatea Națională pentru Resurse Minerale și SC A. SA Constanța.
Prin actele contestate în prezenta cauză s-au dispus măsuri pentru că s-a constatat încălcarea O.U.G. nr. 15/2001 prin emiterea H.G. nr. 886/2002 și, de aceea, s-au dispus măsuri pentru identificarea și inventarierea tuturor mijloacelor fixe care intră sub incidența O.U.G. nr. 15/2001 și pentru reevaluarea acestora.
Însă faptul că H.G. nr. 886/2002 nu ar respecta prevederile O.U.G. nr. 15/2001, nu poate conduce la obligarea inventarierii bunurilor proprietate publică de către SC A. SA Constanța.
Potrivit art. 20 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică: „(1) Inventarul bunurilor din domeniul public al statului se întocmește după caz, de ministere, de celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și de autoritățile publice centrale care au în administrare asemenea bunuri. (2) Centralizarea inventarului menționat la alin. (1) se realizează de către Ministerul Finanțelor și se supune spre aprobare Guvernului”.
Din acest articol rezultă că SC A., care este o societate comercială în care statul nu deține majoritate, fiind cotată la Bursa de Valori București, nu poate proceda în mod unilateral la efectuarea inventarierii bunurilor proprietate publică ce nu au făcut obiectul Acordului petrolier, ci s-ar putea efectua această operațiune de către Autoritatea Națională pentru Resurse Minerale sau Ministerul Economiei, conform art. 20 din Legea nr. 213/1998, mai ales că, așa cum susține recurenta-reclamantă și necontestat de Ministerul Finanțelor Publice, în perioada 2002 - 2010 au fost efectuate acte de control privind inventarul bunurilor din domeniul public al statului, redevența petrolieră și respectarea prevederilor Acordului petrolier și nu s-a constatat nerespectarea prevederilor O.U.G. nr. 15/2001.
De altfel, și anterior aprobării H.G. nr. 886 din 16 august 2002 a Acordului petrolier s-a procedat, în baza art. 20 din Legea nr. 213/1998, la emiterea Ordinului nr. 74 din 26 martie 2001 prin care Ministerul Industriei și Resurselor a nominalizat colectivul de specialiști din Agenția Națională de Resurse Minerale și din Ministerul Industriei și Resurselor care a identificat bunurile din patrimoniul SC A., iar prin H.G. nr. 1326 din 27 decembrie 2001 s-a aprobat inventarul bunurilor din domeniul public al statului cuprinzând și anexa privind SC A. SA Constanța, acte din care rezultă că recurenta-reclamantă nu poate proceda la inventarierea bunurilor proprietate publică.
Pentru Măsurile 68, 69, recurenta-reclamantă nu a prezentat critici față de soluția instanței de fond, astfel că aceste măsuri vor rămâne în vigoare, așa cum a stabilit instanța de fond iar în concluziile orale chiar s-a precizat că au fost indicate din eroare ca fiind criticate.
În ceea ce privește Măsurile 70 - 71, se constată că cele susținute de recurenta-reclamantă nu reprezintă critici propriu-zise ale hotărârii pronunțate de prima instanță ci ele vizează mai mult o apreciere asupra efectelor acestora în condițiile în care acțiunea sa a fost admisă în parte.
Bineînțeles că, în raport de soluția pronunțată în cauză, societatea va lua măsuri pentru efectuarea corecturilor necesare numai pentru cele menținute din actele de control contestate și nu pentru cele anulate în urma controlului judecătoresc, fiind, deci, mai mult o problemă de executare a actelor întocmite de organele de control decât de legalitatea acestor măsuri.
Cu privire la Măsurile 72 - 85, neanalizate de instanța de fond, recurenta-reclamantă a precizat expres că nu promovează recurs cu privire la acestea.
Pentru că recurenta-reclamantă a solicitat și obligarea la plata cheltuielilor de judecată, în baza art. 274 C. proc. civ. va fi obligat pârâtul la plata acestora reprezentând taxa de timbru pentru că alte dovezi nu au fost depuse.
Nu vor putea fi acordate cheltuieli de judecată ocazionate cu soluționarea litigiului în primă instanță deoarece, dacă acestea au fost solicitate, iar instanța a omis să se pronunțe asupra lor, avea posibilitatea de a solicita completarea hotărârii, potrivit art. 2811 C. proc. civ.
II. Recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice
Criticile recurentului-pârât au vizat numai Măsurile 16, 33 și parțial 51 ce au fost anulate de instanța de fond.
Măsura 16 Această măsură s-a referit la obligarea conducerii societății de a dispune inventarierea și analiza oportunității reglementării tuturor tarifelor din activitatea comercială derulată prin terminalul petrolier.
Instanța de fond a anulat această măsură cu motivarea că nu există niciun temei legal pentru a obliga reclamanta să analizeze oportunitatea reglementării tuturor tarifelor și această analiză nu s-ar putea finaliza prin emiterea unui act sau propriu legislativ în acest sens.
Criticile recurentului în privința acestei măsuri sunt nefondate.
Așa cum s-a arătat și în cadrul analizei motivelor de recurs ale recurentei-reclamante față de Măsurile 15, 17, 18, 19 și 20, acestea se referă la tarifele reglementate, iar acestea sunt stabilite de Autoritatea Națională pentru Resurse Minerale.
Or, în aceste condiții, nu se poate dispune luarea unor măsuri pentru ca A. să aprecieze oportunitatea reglementării unor tarife, astfel că soluția instanței de fond nu este greșită.
Măsura 33
Prin această măsură s-a dispus conducerii societății ca toate contractele de închiriere încheiate să fie avizate de Consiliul de Administrație și aprobate de Adunarea Generală a Acționarilor.
Instanța de fond, în motivarea soluției de admitere a acțiunii și anularea acestei măsuri, a reținut că art. 111 alin. (2) pct. f) din Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale trebuie interpretat în sensul că „unitate” se referă la acele unități funcționale de sine stătătoare ale societății, fie că are, fie că nu are personalitate juridică.
Recurentul-pârât a considerat că această interpretare este greșită, dar acestea nu pot fi reținute.
Conform art. 111 alin. (1) pct. 2 lit. f) din Legea nr. 31/1990, adunarea generală este obligată să hotărască gajarea, închirierea sau desființarea uneia sau a mai multor unități ale societății.
Interpretarea pe care instanța de fond a dat-o acestor prevederi este corectă deoarece nu se încadrează în noțiunea de „unitate” acele mijloace fixe (terenuri sau rezervoare) ce pot fi închiriate de reclamantă pentru ca închirierea lor să fie aprobată de Adunarea Generală a Acționarilor, așa cum susține recurentul-pârât.
Statutul A. prevede modalitatea prin care se face închirierea acestor mijloace fixe, respectiv prin stabilirea unui tarif de către Consiliul de Administrație prin decizie.
De altfel, Măsurile 34 și 35 prin care s-a stabilit obligația de a întocmi o procedură privind metodologia de închiriere cât mai transparentă nu au fost contestate în recurs de către recurenta-reclamantă, dar nu se impune, în raport de prevederile legale, aprobarea contractelor de închiriere de către Adunarea Generală a Acționarilor și, de aceea, și această Măsură (33) va rămâne anulată astfel cum a stabilit instanța de fond.
Măsura 51 Instanța de fond a anulat parțial această măsură pentru că a apreciat că totuși a existat o depășire a cheltuielilor de sponsorizare, dar nu cu 38 mii RON, ci cu 35,5 mii lei.
Fără a relua toate considerentele recurentului-pârât legat de această depășire a cheltuielilor de sponsorizare, se impune făcută precizarea ce a fost inserată și în cadrul analizei motivelor invocate de recurenta-reclamantă referitoare la incidența dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 30/1991 și a faptului că sumele privind sponsorizarea au făcut obiectul Raportului de inspecție fiscală nr. 183/2011 ce a vizat perioada 01 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2010, precizare în raport de care nu se poate menține Măsura 51 din actele contestate.
În raport de toate aceste argumente, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins ca nefondat recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice și va fi admis recursul reclamantei SC A. SA în sensul că va fi modificată în parte sentința atacată și anulate în parte actele contestate și pentru Măsurile 15, 18, 19, 20, 27, 37 - 49, 50, 51, 52, 53, 55, 56, 57, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66 și 67, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Va fi obligat pârâtul la plata sumei de 2,15 RON cheltuieli de judecată către recurenta SC A. SA.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală de Inspecție Economico - Financiară împotriva Sentinței civile nr. 2708 din 23 septembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Admite recursul declarat de reclamanta SC „A.” SA Constanța împotriva aceleiași sentințe.
Modifică, în parte, sentința atacată, în sensul că dispune anularea în parte a Deciziei nr. 1/200476 din 28 mai 2012 emisă de Direcția Generală de Inspecție Economico-Financiară a Ministerului Finanțelor Publice și anularea în parte a Procesului verbal de control financiar nr. 853525 din 29 martie 2012 emis de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Control Financiar, precum și a Dispoziției Obligatorii nr. 853535 din 30 martie 2012 emisă de aceeași instituție în ceea ce privește măsurile 15, 18, 19, 20, 27, 37 - 49, 50, 51, 52, 53, 55, 56, 57, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66 și 67.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Obligă recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 2,15 RON cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă SC „A.” SA Constanța.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2017.
Procesat de GGC - LM