Decizia nr. 983/2017
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea precizată înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/64/2013, precum și în cea din Dosarul conex nr. x/64/2013, reclamanta SC A. SA, prevalându-se de prerogativa conferită prin dispozițiile art. 218 C. proc. fisc. a solicitat, funcție de probatoriul propus a se administra în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili București, anularea Deciziei de impunere din 25 septembrie 2012, a Raportului de inspecție fiscală încheiat la data de 25 septembrie 2012 și înregistrat la sediul reclamantei la data de 22 octombrie 2012 și a Deciziei nr. 105 din 23 aprilie 2013.
Prin Sentința nr. 161/F din 6 noiembrie 2014 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte acțiunea introductivă, astfel cum a fost precizată, din Dosarul nr. x/64/2013 și în tot acțiunea din Dosarul conex cu nr. x/64/2013, ambele formulate de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili București, și în consecință:
A fost anulat în parte atât Raportul de inspecție fiscală din 25 septembrie 2012 cât și Decizia de impunere din 25 septembrie 2012 emise de către pârâtă, menținând doar dispozițiile inserate la pct. 5 (facturile emise de SC B. SA reprezentând contravaloare consumuri energetice), 6 (facturile emise de SC C. SA și înregistrate în contul 628.24) și 9 (factura emisă de SC D. SA) din acestea. Înlătură dispozițiile de la pct. 1 - 4, 7, 8, 10 - 14 din actele administrativ fiscale sus-menționate.
A fost anulată în tot Decizia din 23 aprilie 2013 emisă de către pârâtă.
În baza art. 451 alin. (2) și (3) din Noul C. proc. civ. a fost redus cuantumul onorariului cerut de către expertul judiciar de la 182.000 RON la 22.000 RON.
A fost obligată pârâta la plata către doamna expert judiciar E. a sumei de 21.000 RON reprezentând diferență onorar expert.
A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.000 RON reprezentând avans onorar expert și 14 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru.
Prin Încheierea din 17 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/64/2013 s-a admis atât cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul Sentinței civile nr. 161/F din 6 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, cât și cererea de înlăturare a dispozițiilor potrivnice ale aceleiași sentințe, ambele formulate de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili București, în sensul că la alin. (2) rândul 2 din dispozitiv din eroare a fost consemnat cuvântul "menținând" în loc de "înlăturând", iar la rândul 6 al aceluiași alineat a fost consemnat din eroare cuvântul "înlătură" în loc de "menține".
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanta SC A. SA Brașov și pârâta A.N.A.F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recursul declarat de recurenta-pârâtă A.N.A.F. se încadrează în dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. invocându-se nelegalitatea și netemeinicia hotărârii recurate în concret soluționarea cu aplicarea greșită a normelor de drept material atât a acțiunii principale cât și a acțiunii conexe, arătându-se că motivarea sentinței atacate, în parte contradictorie nu justifică soluția de admitere în parte a acțiunilor conexe.
Primul aspect de nelegalitate vizează aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 218 alin. (2) din C. proc. fisc. în condițiile în care în mod nelegal a fost respinsă excepția inadmisibilității capetelor de cerere din acțiunea conexă având ca obiect anulare decizii de impunere și a raportului de inspecție fiscală din 25 septembrie 2012.
Aceasta deoarece, în raport de dispozițiile art. 205 - 218 din O.G. nr. 92/2003 actul administrativ admisibil a fi contestat conform art. 218 alin. (2) C. proc. civ. îl reprezintă decizia de soluționare a contestației administrativă în ceea ce privește fondul actelor fiscale contestate.
Iar în prezenta cauză această decizie nu a fost emisă deoarece contestația administrativă a fost suspendată în baza Deciziei nr. 105 din 23 aprilie 2013 până la soluționarea Dosarului penal nr. x/P/2013 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA - Serviciul Teritorial Brașov.
Alt aspect de nelegalitate invocat care se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. privește soluția din acțiunea principală prin care a fost anulată Decizia nr. 105 din 23 aprilie 2014 prin care s-a dispus în baza art. 24 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 suspendarea soluționării contestației până la soluționarea sesizării penale ce formează obiectul Dosarului penal nr. x/P/2013 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA - Serviciul Teritorial Brașov.
Recurenta-pârâtă arată că, în mod greșit, prima instanță nu a ținut cont de dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 și nu a motivat soluția de anulare a Deciziei nr. 105/2013. Aceasta deoarece în cauză erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 pentru a fi suspendată soluționarea contestației administrative până la soluționarea sesizării penale. Există o interdependență între stabilirea obligațiilor fiscale contestate prin Raportul de inspecție fiscală din 25 septembrie 2012 în baza căruia s-a emis Decizia de informare din 25 septembrie 2012 contestată și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă.
Această interdependență constă în faptul că în urma verificărilor efectuate, organele de inspecție fiscală au stabilit că, în speță se ridică problema stabilirii cu rea-credință de către intimata reclamanta SC A. SA a impozitelor, taxelor sau contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat, precum și existența de suspiciuni cu privire la realitatea unor operațiuni înregistrate în evidența contabilă, provocând astfel un prejudiciu la bugetul de stat, în sumă totală de 20.654.592 RON pentru perioada 2007 - 2011.
Mai mult, organele de inspecție fiscală din verificările efectuate au constatat că informațiile din documentele primare și evidență contabilă, prezentate de SC A. SA nu asigura identificarea conținutului operațiunilor, consemnarea completă și exactă a acestora, date referitoare la natura și cantitatea serviciilor efectuate, care să probeze legal operațiunile efectuate și să confere documentelor prezentate calitatea de documente justificative în baza cărora se efectuează înregistrarea în contabilitate, societatea nerespectând astfel prevederile art. 6 alin. (1) și alin. (2) din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, cu completările și modificările ulterioare, aspecte prezentate în Raportul de inspecție fiscală din 25 septembrie 2012 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere din 25 septembrie 2012 privind obligațiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspecția fiscală, contestată de SC A.
Al treilea aspect de nelegalitate privește soluția de admitere în parte a acțiunii conexe având ca obiect raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere.
Recurenta-pârâtă arată că în mod nelegal prima instanță și-a bazat soluția de admitere pe raportul de expertiză tehnică în condițiile în care actele prezentate de către reclamantă cu ocazia efectuării expertizei erau diferite ca formă și număr de documente puse la dispoziție echipei de inspecție fiscală.
Astfel, organele de inspecție fiscală nu au acordat societății drept de deducere pentru TVA în sumă de 11.953.523 RON și au colectat suplimentar TVA în sumă de 21.783 RON conform prevederilor art. 10 alin. (1) din O.M.F.P. nr. 2.421/2007, art. 11 alin. (1), art. 126 alin. (1) lit. a) - d), art. 128 alin. (4) lit. d), alin. (8) lit. f), art. 134 alin. (1) - (3), art. 134 alin. (7), art. 140 alin. (1), art. 145 alin. (2) lit. a) - e), art. 146 alin. (1) lit. a), art. 155 alin. (5) lit. a) - p), art. 160 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare.
Pentru TVA stabilit suplimentar în sumă de 11.975.306 RON au fost calculate majorări și dobânzi de întârziere în sumă de 6.882.990 RON și penalități de întârziere în sumă de 1.796.296 RON conform art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (1) - (2) și alin. (7) din O.G. nr. 92/2004 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările și completările ulterioare, și art. 120 alin. (2) lit. c) și alin. (3) din O.U.G. nr. 39/2010 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.
Prin contestația administrativa formulată, SC A. SA a contestat Decizia de impunere din 25 septembrie 2012 și Raportul de inspecție fiscală din 25 septembrie 2012 fără însă a menționa cuantumul sumei totale contestate, individualizată pe fiecare categorie de taxa contestată, precum și accesorii ale acestora, fapt pentru care organul de soluționare s-a învestit cu soluționarea contestației formulate împotriva întregului act administrativ fiscal.
În ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată în sumă de 24.471 RON și accesorii aferente în sumă de 21.586 RON stabilite prin Decizia de impunere din 25 septembrie 2012, contestată, intimata nu a prezentat argumente de fapt și de drept în susținerea contestației.
În ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată în sumă de 24.471 RON și accesorii aferente în sumă de 21.586 RON, intimata reclamantă nu a depus niciun document în susținerea propriei cauze și nu a invocat nici un articol de lege în apărarea sa, mai mult chiar susține că "celelalte puncte pe care nu le-am contestat, ni le asumăm", fără a face mențiune la ce puncte se referă.
Un alt aspect de nelegalitate privește obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, recurenta criticând cuantumul ridicat și faptul că instanța de fond nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ.
Se solicită admiterea recursului și casarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunilor conexe ca neîntemeiate.
Recursul declarat de reclamanta-recurentă se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. invocându-se în parte nemotivarea soluției de admitere în parte a acțiunii conexe, având ca obiect raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere și în parte contradictorialitatea considerentelor în ceea ce privește soluția de anulare în tot a Deciziei nr. 105 din 23 aprilie 2013, în condițiile în care reclamanta nu a contestat partea din Decizia nr. 105/2013 prin care o parte din contestație a fost apreciată ca nemotivată și respinsă ca atare.
Recurenta-reclamantă critică soluția de admitere în parte a acțiunii conexe având ca obiect raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere din 25 septembrie 2012, arătând că instanța a înlăturat nemotivat și nelegal concluziile raportului de expertiză și actele depuse de reclamantă prin care se justifică și impunerea recunoașterea aspectelor constatate de organul fiscal la pct. 1, 2 și 11, respectiv pct. 7 și 8 din raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere.
Se solicită admiterea în integralitate a acțiunii conexe astfel cum a fost formulată și motivată.
Recursurile au fost admise în principiu prin încheierea din 28 septembrie 2016 în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.
La dosar părțile au formulat întâmpinări și au depus concluzii scrise în termenul de amânare a pronunțării.
Analizând recursurile declarate împotriva Sentinței civile nr. 161/F din 6 noiembrie 2014 astfel cum a fost îndreptată prin Încheierea din 17 decembrie 2014, Curtea apreciază că acestea sunt fondate, în parte sentința atacată fiind nelegală în cauză fiind îndeplinite motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Recursul declarat de reclamanta-recurentă este fondat, în raport cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în ceea ce privește acțiunea principală care a avut ca obiect anularea Deciziei nr. 105 din 23 aprilie 2013 prin care soluționarea contestației administrative împotriva deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală din 25 septembrie 2012, a fost suspendată în baza art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 și obligarea autorității pârâte să soluționeze pe fond contestația formulată.
Deși, în mod corect, a anulat Decizia de suspendare nr. 105/2013 prima instanță nu a soluționat capătul de acțiune subsidiar din cererea principală având ca obiect obligarea la soluționarea pe fond a contestației privind măsurile care au făcut obiectul suspendării potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 92/2003 până la soluționarea Dosarului penal nr. x/P/2013 aflat pe rolul DNA - Serviciul Teritorial Brașov.
Sentința fiind nelegală și contradictorie față de această cerere, Curtea va aprecia ca fondat recursul reclamantei numai sub acest aspect, urmând a fi arătate considerentele pentru care va respinge cererea conexă ca prematur formulată. Sub acest aspect recursul declarat de autoritatea pârâtă este fondat, fiind nefondate susținerile din recursul declarat de reclamantă privind soluționarea pe fond a acțiunii conexe având ca obiect decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală.
În opinia Curții, în mod nelegal, cu încălcarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 205 - 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 prima instanță a soluționat pe fond acțiunea conexă în condițiile în care contestația administrativă nu a fost analizată pe fond ci a fost suspendată până la soluționarea unui dosar penal apreciindu-se de organul fiscal că soluționarea contestației administrative depinde de soluționarea unui Dosar penal nr. x/P/2013 aflat pe rolul DNA - Serviciul Teritorial Brașov.
Curtea apreciază că în mod nelegal prima instanță s-a considerat legal învestită cu soluționarea pe fond a acțiunii conexe, care în lipsa deciziei de soluționare a contestației este prematur formulată.
Aceasta deoarece în cauză lipsește actul administrativ admisibil a fi contestat conform art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 respectiv decizia administrativă de soluționare a contestației formulată împotriva raportului de inspecție fiscală și împotriva Deciziei de impunere din 25 septembrie 2012.
Recursul declarat de recurenta-pârâtă este fondat în cauză fiind îndeplinite în parte condițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce privește soluționarea acțiunii conexe.
În ceea ce privește acțiunea principală având ca obiect anularea Deciziei nr. 105 din 23 aprilie 2013 și obligarea la soluționarea pe fond a contestației administrative suspendată în baza art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003.
Curtea nu va reține aspectele de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă în ceea ce privește soluția de anulare a Decizia nr. 105/2013 instanța de recurs apreciind ca legală soluția de anulare a Deciziei nr. 105 din 23 aprilie 2013, în condițiile în care în cauză în mod corect s-a constatat că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003.
Conform art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003:
(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie nemotivată, soluționarea cauzei (a contestației administrative) atunci când:
a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
Curtea constată că decizia de suspendare este nelegală deoarece în cauză nu există o legătură directă și o interdependență între stabilirea obligațiilor fiscale contestate prin Raportul de inspecție fiscală din 25 septembrie 2012 în baza căruia a fost emisă decizia de impunere și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite de o terță persoană cu privire la terțe societăți comerciale, care nu vizează activitatea și înregistrările contabile ale reclamantei pentru perioada 2007 - 2011.
Faptul că în Dosarul penal nr. x/P/2013 este verificată pretinsa activitate de evaluare fiscală a numitului F. care avea calitatea de administrator la 7 societății comerciale printre care și societatea reclamantă nu determină o înrâurire hotărâtoare asupra soluției administrative, respectiv o imposibilitate de a soluția contestația administrativă care viza contestarea sumelor reținute în decizia de impunere cu titlu de obligații suplimentare de plată.
Aceasta în condițiile în care recurenta-pârâtă nu a probat cu ocazia soluționării fondului și a prezentului recurs februarie 2017 stadiul cercetărilor în dosarul penal, Curtea apreciind și pentru acest considerent că în cauză a fost depășit termenul rezonabil de suspendare aprilie 2013 - februarie 2017 recurenta-reclamantă fiind îndreptățită de a-i fi soluționată pe fond contestația administrativă pentru a se stabili cu certitudine obligațiile fiscale datorate către bugetul de stat și pentru a fi respectat în cauză principiul legalității și certitudinii impunerii. Recurenta-reclamantă are acest drept chiar dacă suspendarea executării actelor fiscale a fost dispusă definitiv în prezenta cauză prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în Dosarul nr. x/64/2013 în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004.
În consecință, Curtea pe acțiunea principală va menține soluția de anulare a Deciziei nr. 105/2013 și pe recursul declarat de reclamanta-recurentă va obliga autoritatea pârâtă să soluționeze pe fond contestația suspendată formulată împotriva raportului de inspecție fiscală și împotriva Deciziei de impunere din 25 septembrie 2012.
Recursul declarat de recurenta-pârâtă este fondat în tot în ceea ce privește soluționarea greșită și nelegală pe fond a cererii conexe care este prematur formulată și inadmisibilă în raport de lipsa deciziei de soluționare pe fond a contestației formulate împotriva raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere.
În mod greșit și nelegal, în raport de dispozițiile art. 205 - 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 prima instanță prin sentința atacată s-a considerat legal învestită cu soluționarea acțiunii conexe pe fond în condițiile în care în cauză lipsa de soluționare a contestației administrative pe fond, contestația administrativă fiind suspendată în baza art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003.
Prima instanță s-a învestit cu soluționarea unei cereri inadmisibile și prematur formulate în raport de lipsa deciziei de soluționare a contestației, decizia emisă în baza art. 218 alin. (2) fiind singurul act administrativ admisibil a fi contestat în fața instanței de contencios administrativ cu privire la fondul pretențiilor reclamantei din acțiunea conexă, respectiv cu cererea de anulare a raportului de inspecție fiscală și a Deciziei de impunere din 25 septembrie 2012.
Soluția de admitere a acțiunii principale pronunțate de instanța de fond având ca obiect anularea Deciziei de suspendare nr. 105/2013 și completată de instanța de recurs conform art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportat la obligarea soluționării pe fond a contestației nu determină admisibilitatea acțiunii conexe care este prematur formulată și care urmează a fi respinsă ca atare prin efectul admiterii recursului.
Celelalte susțineri din recursul declarat de recurenta-pârâtă și recurenta-reclamantă privind greșita soluționare în concret a acțiunii conexe respectiv greșita admitere în parte a cererii privind obligațiile fiscale datorate sunt lipsite de interes în această fază a soluționării prezentelor recursuri. Aceasta în condițiile în care în cauză urmează a fi soluționată contestația pe fond, iar soluția care urmează a se da prin decizie motivată poate fi contestată conform art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.
Față de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va admite ambele recursuri.
Va casa în parte sentința atacată astfel cum a fost îndreptată și rejudecând va dispune următoarele:
Va admite capătul de acțiune din acțiunea principală în sensul că va obliga recurenta-pârâtă să soluționeze pe fond contestația administrativă motivată împotriva Deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală din 25 septembrie 2012.
Va respinge acțiunea conexă privind anularea actelor de impunere din 25 septembrie 2012, ca prematur formulată.
Față de soluția dată pe acțiunea conexă, Curtea va respinge cererea de obligare a pârâtei recurente la plata sumei de 22.000 RON reprezintă onorariu expert, probă apreciată ca neutilă în această fază procesuală.
În raport de încheierea de îndreptare a prezentei decizii dispusă la data de 25 aprilie 2017, Curtea, va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate privind soluția de anulare a Deciziei nr. 105 din 23 aprilie 2013 emisă de pârât, decizia de suspendare a soluționării contestației până la soluționarea sesizării penale fiind nelegală, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de A.N.A.F. și SC A. SA Brașov împotriva Sentinței nr. 161/F din 6 noiembrie 2014 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal.
Casează în parte sentința atacată, astfel cum a fost îndreptată prin Încheierea de ședință din data de 17 decembrie 2014.
Admite capătul de cerere din acțiunea principală, în sensul că obligă recurenta-pârâtă să soluționeze pe fond contestația administrativă formulată împotriva Deciziei de impunere din 25 septembrie 2012 și Raportului de inspecție fiscală din 25 septembrie 2012, emise de pârâtă.
Respinge acțiunea conexă având ca obiect anularea Deciziei de impunere din 25 septembrie 2012 și Raportului de inspecție fiscală din 25 septembrie 2012, ca prematur formulată.
Respinge cererea de obligare a pârâtei reclamante la plata sumei de 22.000 RON, reprezentând onorariu expert.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 martie 2017.
Procesat de GGC - N