Decizia penală nr. 154/2017
Asupra recursului de față,
În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 500 din data de 11 mai 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/197/2016/a40, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, printre altele, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 206 alin. (1) C. proc. pen. formulată de inculpatul A.
Pentru a dispune astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a reținut următoarele:
În cadrul Dosarului nr. x/197/2016/a40, având ca obiect contestația inculpatului A. împotriva încheierii din 28 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, prin care a fost confirmată arestarea preventivă și executarea mandatului de arestare preventivă nr. 1 din 23 ianuarie 2017 emis de Curtea de Apel Brașov în dosarul penal nr. x/197/2016/a36, în baza încheierii de ședință din 23 ianuarie 2017, măsura fiind dispusă pe o durată de 30 zile începând cu data de 28 aprilie 2017 până la 27 mai 2017, contestatorul inculpat A., prin apărător ales, în ședința publică din data de 11 mai 2017, a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 206 alin. (1) C. proc. pen., apreciind că textul de lege criticat, în conformitate cu care împotriva încheierilor prin care instanța dispune, în primă instanță, asupra măsurilor preventive inculpatul și procurorul pot formula contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare, nu este clar și încalcă prevederile art. 23 alin. (7) din Constituția României și art. 5 parag. 4 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de contestatorul inculpat A., prin avocat ales, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a apreciat că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:
Reglementând condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a considerat că excepția invocată întrunește doar trei din cele patru condiții cerute de lege pentru admisibilitatea acesteia și sesizarea Curții Constituționale, nefiind îndeplinită cerința legăturii excepției cu soluționarea cauzei. Astfel, instanța a constatat că excepția a fost ridicată în fața instanței de judecată învestită cu soluționarea cauzei în calea de atac a contestației (Înalta Curte de Casație și Justiție), de către o persoană având calitatea de contestator inculpat (A.); vizează dispoziții dintr-o lege aflată în vigoare [respectiv art. 206 alin. (1) C. proc. pen.] și, deși instanța de contencios constituțional a mai fost anterior sesizată cu cereri similare privind neconstituționalitatea dispozițiilor art. 206 alin. (1) C. proc. pen., nu s-a pronunțat în sensul admiterii acestora (Deciziile Curții Constituționale nr. 643/2014, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 51/22.01.2015, și nr. 202/2016, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 361/11.05.2016).
În ceea ce privește legătura excepției cu soluționarea cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a apreciat că obiecțiunile formulate de contestatorul inculpat cu privire la dispozițiile art. 206 alin. (1) C. proc. pen. nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normei legale cu legea fundamentală a României.
Astfel, instanța a apreciat că, deși autorul excepției a susținut că prevederile anterior menționate contravin celor ale art. 23 alin. (7) din Constituția României, în conformitate cu care „încheierile instanței privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege”, în concret, criticile formulate de acesta tind la modificarea textului de lege criticat prin crearea posibilității de a ataca cu contestație încheierea instanței de apel pronunțată în materia măsurilor preventive.
Or, reglementarea căilor de atac reprezintă, în conformitate cu dispozițiile art. 129 și art. 126 alin. (2) din Constituția României ce fac trimitere la „condițiile legii”, o opțiune de politică legislativă de competența exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanța de contencios constituțional prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată. De altfel, chiar și prevederile art. 23 alin. (7) din Constituția României fac trimitere la „căile de atac prevăzute de lege”.
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a apreciat, raportat la prevederile art. 146 din Constituția României și art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică constituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare atunci când este ridicată o excepție de neconstituționalitate a acestora în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, și față de faptul că, în speță, excepția invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituționalitate, ci de reformare legislativă, că aspectele invocate de autor nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale.
Împotriva acestei dispoziții, contestatorul inculpat A. a formulat apel, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți, completul de 5 judecători, la data de 12 iunie 2017, sub nr. x/1/2017 primul termen fiind stabilit, aleatoriu, la data de 25 septembrie 2017.
În ședința din 25 septembrie 2017, Înalta Curte, completul de 5 judecători, în raport cu Decizia Curții Constituționale nr. 321 din 09 mai 2017, publicată în M. Of. al României nr. 580/20.07.2017, a dispus recalificarea căii de atac exercitate în prezenta cauză, din apel în recurs.
Dezbaterile s-au desfășurat în aceeași ședință, iar concluziile apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat și ale reprezentantului Ministerului Public au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, astfel că nu vor mai fi reluate.
Examinând recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor 206 alin. (1) C. proc. pen., din cuprinsul deciziei penale nr. 500 din data de 11 mai 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/197/2016/a40, Înalta Curte, completul de 5 judecători, apreciază întemeiată critica, urmând a admite recursul și a dispune sesizarea Curții Constituționale cu excepția invocată.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, „(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.”
Din interpretarea dispozițiilor legale anterior menționate rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a patru cerințe, stipulate în mod expres de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, respectiv:
- starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
- activitatea legii, în sensul că excepția trebuie să privească un act normativ, lege sau ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;
- prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;
- interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.
Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) și (3), instanța în fața căreia s-a invocat excepția respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale.
Acest text de lege instituie o obligație în sarcina instanței de a verifica legalitatea excepției de neconstituționalitate invocate înaintea sa, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, de subiectul sesizării sau de temeiul constituțional al acesteia.
Instanța de judecată în fața căreia s-a invocat o excepție de neconstituționalitate nu are competența examinării acesteia, ci se limitează exclusiv la analizarea pertinenței excepției, în sensul constatării existenței unei legături cu soluționarea cauzei, în orice fază a procesului și oricare ar fi obiectul acestuia, precum și a îndeplinirii celorlalte cerințe legale.
În mod corect instanța de fond a constatat că sunt îndeplinite primele trei condiții, respectiv excepția a fost ridicată în fața instanței de judecată învestită cu soluționarea cauzei în calea de atac a contestației, de către o persoană având calitatea de contestator inculpat, vizează o dispoziție dintr-o lege aflată în vigoare care nu a fost declarată neconstituțională, deși instanța de contencios constituțional a mai fost anterior sesizată cu cereri privind neconstituționalitatea dispozițiilor art. 206 alin. (1) C. proc. pen. însă nu s-a pronunțat în sensul admiterii acestora.
Referitor la condiția de admisibilitate privind legătura dispoziției legale a cărei neconstituționalitate se invocă cu soluționarea cauzei, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că aceasta trebuie să vizeze incidența prevederii legale asupra soluției ce se va pronunța în cauza dedusă judecății, adică asupra obiectului procesului penal aflat pe rolul instanței judecătorești.
Fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepții de neconstituționalitate, impune justificarea unui interes de către autorul cererii.
Stabilirea acestui interes se face de către instanța de judecată, pe calea verificării pertinenței excepției, în raport cu procesul în care a intervenit și cu efectul pe care decizia Curții Constituționale îl produce în soluționarea procesului principal, respectiv asupra conținutului hotărârii ce se va pronunța în cauză.
Excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 206 alin. (1) C. proc. pen. a fost ridicată în dosarul având ca obiect contestația declarată de inculpatul A. împotriva încheierii din 28 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, prin care a fost confirmată arestarea preventivă și executarea mandatului de arestare preventivă nr. 1 din 23 ianuarie 2017 emis de Curtea de Apel Brașov în dosarul penal nr. x/197/2016/a36, în baza încheierii de ședință din 23 ianuarie 2017.
Potrivit dispozițiilor art. 206 alin. (1) C. proc. pen., a căror constituționalitate se contestă, încheierea prin care se dispune asupra măsurilor preventive în faza procesuală a apelului nu este supusă căii de atac a contestației.
Înalta Curte, completul de 5 judecători, apreciază că decizia prin care Curtea Constituțională se pronunță asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 206 alin. (1) C. proc. pen. poate avea efecte asupra admisibilității contestației formulate de inculpatul A. împotriva încheierii din 28 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, motiv pentru care consideră întemeiată cererea contestatorului de sesizare a Curții Constituționale.
Opinia instanței cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 206 alin. (1) C. proc. pen., invocată de inculpat în prezenta cauză, este de respingere ca neîntemeiată.
Astfel, potrivit art. 129 din Constituția României „Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”, iar potrivit prevederilor art. 23 alin. (7) din Constituția României, prevederi a căror încălcare se invocă, „Încheierile instanței privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege”.
Prin urmare, Înalta Curte, completul de 5 judecători, apreciază că dispozițiile art. 206 alin. (1) C. proc. pen. sunt în deplină concordanță cu dispozițiile art. 23 alin. (7) din Constituția României, în condițiile în care legiuitorul a stabilit un sistem coerent al căilor de atac pentru toate persoanele aflate în situații identice.
Referitor la critica privind pretinsa neconcordanță între dispozițiile art. 206 alin. (1) C. proc. pen. și art. 5 parag. 4 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale privind accesul liber la justiție și al dublului grad de jurisdicție, Înalta Curte, completul de 5 judecători, apreciază că este neîntemeiată, în condițiile în care cauza se află în apel (al doilea grad de jurisdicție), iar prima instanță a pronunțat o hotărâre de condamnare.
Din perspectiva C.E.D.O., temeiul verificării legalității și temeiniciei detenției unui inculpat, după pronunțarea în primă instanță a unei hotărâri de condamnare, îl constituie art. 5 parag. 1, și nu art. 5 parag. 4 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
De altfel, art. 5 parag. 4 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, prin folosirea termenului de „recurs” nu se referă strict la calea de atac, ci la posibilitatea oricărei persoane de a avea acces la o instanță pentru verificarea legalității măsurii preventive.
Totodată, dispozițiile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale prevăd dublul grad de jurisdicție doar în ceea ce privește soluționarea pe fond a cauzei penale, or acest drept este respectat de legislația procesual penală prin instituirea căii de atac a apelului.
Față de aceste considerente, Înalta Curte, completul de 5 judecători, va admite recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 206 alin. (1) C. proc. pen., din cuprinsul deciziei penale nr. 500 din data de 11 mai 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/197/2016/a40.
Va desființa, în parte, decizia atacată și rejudecând, va admite cererea formulată de inculpatul A. și va sesiza Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 206 alin. (1) C. proc. pen.
Va menține celelalte dispoziții din hotărârea atacată.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat se va suporta din fondul Ministerului Justiției, conform art. 275 alin. (6) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 206 alin. (1) C. proc. pen., din cuprinsul deciziei penale nr. 500 din data de 11 mai 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/197/2016/a40.
Desființează, în parte, decizia atacată și, rejudecând:
Admite cererea formulată de inculpatul A. și sesizează Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 206 alin. (1) C. proc. pen.
Menține celelalte dispoziții din hotărârea atacată.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 130 lei, se suportă din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 septembrie 2017.