Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Decizia nr. 187/2016

Deliberând asupra apelurilor formulate în cauză,

În baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

A. Judecata în primă instanță;

I. Prin sentința penală nr. 142 din 23 februarie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în baza art. 6 din Legea nr. 78/2000, rap. la art. 254 alin. (1) C. pen. anterior cu aplic. art. 5 C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A., fost deputat în Parlamentul European, la 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen. anterior, i-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. anterior, pe durata de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. anterior, i-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. anterior, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 6 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 257 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen. l-a condamnat pe același inculpat la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență.

În baza art. 65 C. pen. anterior i-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. anterior, pe durata de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. anterior, a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. anterior, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen. anterior, a contopit pedepsele de 3 ani închisoare și 2 ani închisoare și a stabilit ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare sporită cu 3 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 3 ani și 3 luni închisoare și 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. anterior.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. anterior, i-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. anterior, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., l-a obligat pe inculpat la plata sumei de 30.000 lei cheltuieli judiciare către stat, pentru urmărirea penală și judecata în primă instanță.

II. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin rechizitoriul din 09 septembrie 2013 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Secția de Combatere a Infracțiunilor Conexe Infracțiunilor de Corupție în Dosarul nr. x/P/2011, a fost trimis în judecată inculpatul A., deputat în Parlamentul European, pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea și combaterea corupției raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. 1969 și trafic de influență, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 257 C. pen. 1969,ambele infracțiuni cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. 1969.

În fapt, s-a reținut că începând cu 01 ianuarie 2007 inculpatul A. a fost deputat în Parlamentul Europei, iar din anul 2009 a fost membru din partea Partidului Social Democrat în Comisia pentru Afaceri Externe și membru supleant al Comisiei Constituționale până în luna martie 2011, fiind, totodată, și membru al Grupului Socialiștilor și Democraților (vicepreședinte al grupului), având însărcinări pe liniile afaceri externe, apărare și securitate.

După luna martie 2011, inculpatul A. a deținut calitatea de membru al Comisiei pentru Afaceri Externe din partea Partidului Social Democrat, făcând parte din grupul deputaților neafiliați din Parlamentul Europei.

Potrivit declarațiilor date la urmărirea penală, inculpatul A. fiind de profesie jurist, înainte de a deveni deputat în Parlamentul Europei, a deținut funcții didactice și practice și a avut activitate politică atât în țară, cât și în afara ei. Pe lângă activitatea politică, inculpatul A. s-a ocupat și de activități din zona afacerilor economice, interesând în acest context, calitățile lui de membru în Consiliul Consultativ Internațional al SC B. SA și Consiliul Consultativ al C.

Din declarația de avere dată de inculpatul A. (din 01 iunie 2011), cu referire la SC B. SA, a rezultat că a încasat de la aceasta o indemnizație de participare de 5.000 euro, iar de la C., o indemnizație de 7.500 euro.

În legătură cu aceste sume, inculpatul A., în declarația de la urmărirea penală din 08 iulie 2013, a susținut că făcea parte din Consiliul internațional de consultanță, nu era administrator, SC B. SA avea ca obiect de activitate produse bancare, rolul său fiind acela de a-i furniza prognoze privind tendințele politice și economice la nivel mondial, la fel pentru C. În aceeași declarație, inculpatul a relatat că a contrasemnat o ofertă care ulterior a devenit contract, pentru a presta servicii de consultanță în domeniul hidrocarburilor, explorării și exploatării acestora, în cursul anului 2008, cu SC D. LTD, dar contractul nu s-a materializat, astfel că,în declarația privind interesele financiare ale deputaților, completată de inculpatul A. în 20 aprilie 2011 pentru anul 2010, la pct. B, subpct. 7, și-a menționat calitatea de membru „inactiv”.

Referitor la activități economice desfășurate de inculpat, s-a reținut că la 15 noiembrie 2011, a fost înființată în București firma SC E. SRL, cu capital social 400 lei, inculpatul A. figurând cu 20 părți sociale (50% din capitalul social), restul părților sociale fiind deținut de alte trei persoane, obiectul principal de activitate fiind intermedierea comercială cu produse alimentare, băuturi și tutun.

Cu referire la calitatea de „consultant” în consiliile societăților comerciale C. și SC B. SA, s-a reținut că inculpatul A. era, în același timp, deputat în Parlamentul Europei, membru al Grupului Socialiștilor (vicepreședinte) și membru în Comisia pentru Afaceri Externe, iar în anii 2010-2011, în calitate de membru în Comisia pentru Afaceri Externe, a fost raportor al Parlamentului European în relația cu Federația Rusă, el declarând la 08 iulie 2013 că, în această calitate, urmărea evoluțiile politice, economice, sociale atât din Rusia, cât și din alte state care aveau interese speciale cu aceasta, concret, se deplasa în acele state, avea întâlniri cu reprezentanții politici, cu mediul de afaceri, cu societatea civilă, iar după toate acestea întocmea rapoarte ce se supuneau aprobării Parlamentului European.

În actul de sesizare, s-a reținut față de cele anterior expuse că,în perioada săvârșirii faptelor 2010-2011, inculpatul A. putea folosi contactele ce i s-au pus la dispoziție de Parlamentul European și funcția de deputat în activități private, aflându-se astfel în situație de conflict de interese, în aceeași declarație din 08 iulie 2013 inculpatul arătând că, în discuțiile premergătoare încheierii contractului cu jurnaliștii de la ,,F.”, le-a spus acestora că îi poate pune în contact cu reprezentanții unor societăți din afara Uniunii Europene, respectiv din Ucraina și Rusia, aspect relevat și de înregistrarea ambientală din 16 decembrie 2010 (vol. IV dup fila 223). La fel, captând atenția celor 2 jurnaliști asupra anvergurii lui relaționale, deci folosindu-și locul de muncă, funcția și prerogativele de deputat - membru în Comisia pentru Afaceri Externe - inculpatul A., le-a dat de înțeles că el poate depune amendamente la orice comisie a Parlamentului European, iar ca membru al Comisiei pentru Afaceri Externe, le poate oferi și oportunități de afaceri.

În cauză, la data de 21 martie 2011, procurori din cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Secția de Combatere a Infracțiunilor Conexe Infracțiunilor de Corupție, s-au sesizat din oficiu în legătură cu faptul că inculpatul A., în calitate de deputat în Parlamentul European, a acceptat promisiunea sumei de 100.000 euro a reprezentanților unei firme de consultanță G., pentru a susține în Parlamentul European un proiect de amendament la Directiva privind garantarea depozitelor bancare referitor la returnarea depozitelor în caz de faliment bancar.

Ca situație de fapt, în actul de sesizare s-a reținut, că în cursul anului 2010, în baza unor date preexistente potrivit cărora persoane influente plătesc parlamentari europeni în schimbul promovării sau modificării legilor,cotidianul britanic ,,F.”a hotărât să se angajeze într-o operațiune de evidențiere publică a acestei stări, jurnaliștii cunoscând disponibilitatea parlamentarilor europeni de a se lăsa influențați în schimbarea legilor, în special prin oferirea de bani.

Drept urmare, jurnaliștii respectivului cotidian, H. și I., atât individual, cât și împreună, au abordat un număr de aproximativ 60 de parlamentari europeni, cărora le-au propus să dețină o funcție remunerată în consiliul consultativ al unor societăți fictive de consultanță, printre aceștia numărându-se și A., parlamentar român, J., euro-deputat austriac și K., euro-deputat sloven. În discuțiile avute cu inculpatul A., jurnaliștii I. și H. (martori în cauză), s-au recomandat sub alte prenume.

În cadrul acestei investigații jurnalistice, H., prin e-mail-ul, transmis la 08 decembrie 2010, l-a întrebat pe inculpatul A. dacă este interesat să lucreze în cadrul Consiliului consultativ al firmei G., el făcând o scurtă prezentare a companiei și precizând că membrii consiliului sunt plătiți în mod uzual cu suma de 100.000 euro/an, solicitându-li-se,în schimb, sprijin pentru proiecte și participare la întâlnirile anuale organizate bilunar. De asemenea, jurnalistul și-a arătat disponibilitatea de a se întâlni cu inculpatul la Bruxelles sau la Strasbourg, sens în care i-a comunicat adresa site-ului de internet și numărul de telefon.

Inculpatul A.,la data de 11 decembrie 2010, a confirmat tot prin e-mail, acordul pentru o întâlnire la Strasbourg în săptămâna 13-17 decembrie 2010 sau după vacanța de Crăciun („pare a fi necesar să purtăm o discuție directă”, „am mai desfășurat astfel de activități”), îndrumându-l pe jurnalist să ia legătura pentru detalii cu secretarele sale, martorele L. și M. (vol. V dup. - fila 175). În același e-mail, inculpatul a precizat că „am mai desfășurat astfel de activități”.

La 14 decembrie 2010, ora 12:36, martora L., consilier parlamentar, prin e-mail, a trimis jurnalistului datele necesare întâlnirii, respectiv, joi 16 decembrie 2010, ora 11:00, la Strasbourg, la biroul parlamentarului român, întâlnirea fiind confirmată de jurnalist, tot prin e-mail.

La data și ora fixate, europarlamentarul s-a întâlnit cu ambii jurnaliști la restaurantul membrilor din clădirea Parlamentului din Strasbourg, discuțiile fiind înregistrate ambiental de cei doi. Ascultând scurta prezentare făcută de H. în legătură cu obiectul de activitate al firmei și cu subiectele de interes, inculpatul A. a replicat că înțelege ce anume îi interesează (vol. IV dup filele 194 -195).

În cadrul discuțiilor, H. a detaliat interesele firmei, exemplificând în ce ar consta serviciile inculpatului A., spunându-i că atunci când ar apărea ceva în Parlamentul European care să afecteze pe unul din clienți, ar dori să-l întrebe pe acest subiect (IV dup, fila 195), I. i-a precizat europarlamentarului că acele situații trebuie identificate „înainte ca ele să apară la suprafață”, iar inculpatul A. a confirmat imediat că înțelege („cele de care aveți nevoie sunt lucruri cu care eu, eu am de-a face (…) știu ce vă trebuie și cred că vă pot oferi (…) ceea ce aveți nevoie îmi este clar, cu cât îmi explicați mai mult, cu atât sunt mai consolidat în acel sentiment și percepție că da, știu ce vă trebuie și pot, pot să vă ofer asta”).

În continuare, H., a menționat că există un anumit act normativ care-i interesează și i-a solicitat să analizeze dacă există vreo posibilitate de modificare în comisii, iar inculpatul A. a replicat că înțelege ceea ce i s-a cerut „ceea ce aveți nevoie, îmi este clar”. ( vol. IV dup, filele 194-196, 197, 198).

De la acest moment, discuția celor trei a devenit aplicată, jurnaliștii au expus o situație legată de modificările legislației privind deșeurile electrice și electronice (WEE) și, de asemenea, au arătat în ce ar consta problematica și cum ar dori să fie modificată legislația în interesul unui client.

I. i-a cerut expres europarlamentarului să-i ajute să depună un amendament sau să voteze împotriva unui amendament care era deja depus (vol. IV dup, fila 199), inculpatul A. precizând că ar fi o problemă legată de termenul prea scurt pentru a depune un amendament, afirmând că știe procesul legislativ și că ar putea obține informații privind orice act normativ, chiar dacă el, personal, nu era implicat în toate legile din Parlamentul European.

Discuția dintre cei trei a evidențiat dorința inculpatului A. de a afla detalii despre consiliul consultativ propus, el întrebând „dacă este mare sau (…) sau este într-un format variabil”, I. fiind cea care i-a descris modul de funcționare și modalitatea în care va fi plătit, locul de întâlnire și felul în care decurgeau ședințele de lucru, tot ea adăugând că va fi plătit separat, în ipoteza în care va lucra în afara acestuia.

Înțelegând cele relatate, la un moment dat inculpatul A. a sugerat ca întâlnirile consiliului să aibă loc la Paris, el motivând că legăturile aeriene cu Londra sunt dificile.

La interpelarea jurnalistei I., dacă face muncă de consultanță, inculpatul A. a răspuns că este membru într-un consiliu consultativ internațional, însă activitatea era diferită de ceea ce îi propuneau ei să facă, el exemplificând SC B. SA, unde se rezuma la exprimarea unor opinii privind principalele tendințe în afacerile globale pentru a permite bancherilor să se poziționeze pe piață „Eu, eu (…) dar era un domeniu diferit de al dv. (…) așa (…) și (…). Eu (…) eu sunt de fapt, dar sunt, sunt membru în alt consiliu consultativ internațional, dar funcționează cumva diferit față de cel al dv. ”(vol. IV dup, fila 204).

Reluând problematica deșeurilor electrice și electronice, I. a arătat că pentru rezolvarea acesteia, membrii consiliului se întâlnesc și lucrează în echipă, inculpatul A. replicând „o combinație a muncii dumnealor”, dar a subliniat, în ideea implementării soluției în înțelesul consiliului, că au nevoie de lobby (o, da(…) și apoi aveți nevoie de un fel de lobby, după aceea (…) ori (…) (vol. IV dup, fila 208). În continuare, s-a discutat suma de bani ce urma să o încaseze inculpatul A. pentru activitățile sale, I. precizându-i că toți membrii consiliului primesc aceeași sumă, dar și să se gândească ce tarif percepe pentru o zi de muncă, existând posibilitatea ca să presteze muncă suplimentară, ce derivă din activitatea principală: „Și apoi, munca rezultată din aceasta, dar, desigur, ați putea să ne facturați pentru activitățile suplimentare pe care le efectuați, dacă avem, o, dacă avem o problemă în Parlamentul European cu care dv. urma să ne ajutați și spuneți: uitați, în fapt, am muncit două zile suplimentare în această lună, ocupându-mă de această problemă și trebuie să ne facturați pentru asta. Deci, ar trebui să știm tariful dv. pe zi (vol. IV dup, fila 209).

Inculpatul A. a întrebat-o pe I. ce sumă primește cel care participă la întâlnirile consiliului și dacă suma este o bonificație, răspunzându-i-se că 100.000 euro sunt pentru participare la ședințe odată la două luni pe an, fapt cu care inculpatul A. a fost de acord.

În legătură cu lucrul suplimentar, H. a specificat că această muncă înseamnă lobby, inculpatul A. acceptând că la aceasta se referă, iar față de precizarea jurnalistei I., că plata este și funcție de experiența persoanei în domeniu, suma variind între 2000-5000 lire sterline/zi, inculpatul s-a arătat contrariat că trebuie să spună care este tariful pe zi și nu pe oră.

Pentru a analiza oferta făcută de cei doi jurnaliști, inculpatul A. a cerut un timp de gândire după Crăciun și a cerut să-i fie trimisă o schiță a contractului „chiar și fără cifre”. În contextul descris, inculpatul A. le-a înmânat jurnaliștilor o carte de vizită și a cerut să i se trimită contractul pe adresa sa de e-mail. Discuția a continuat în legătură cu locul în care se vor întâlni în ianuarie 2011, la Strasbourg sau Bruxelles, convenindu-se că Strasbourg-ul trebuie evitat și s-a axat și pe oferirea de către europarlamentar a unei demonstrații de elocință vizând relațiile sale și posibilitățile/oportunitățile dezvoltării de afaceri în alte domenii cu energie, gaze în zona Rusia, Ucraina, Marea Neagră, sens în care le-a spus că în Londra a fost în calitate de membru în consiliul consultativ al unei societăți din domeniul imobiliar, dar nu era atras de acesta, pentru că nu avea cunoștințe specifice acestor afaceri.

H. a precizat însă că ceea ce trebuie să facă pentru ei are legătură cu activitatea lui în Parlamentul European (vol. IV dup, fila 220).

Continuând să-și demonstreze anvergura relațiilor, inculpatul A. le-a spus jurnaliștilor că mai cunoaște evoluția politică globală, relațiile politice dintre statele nemembre ale Uniunii Europene și Uniune, între statele membre ale Uniunii și Rusia sau din zona Mării Negre, cunoaște convențiile, aranjamentele dintre Uniunea Europeană și Rusia legate de energie, iar în Parlamentul European nu se ocupă doar cu legislația (vol. IV dup, fila 221), sens în care, cu privire la Ucraina, le-a menționat că are expunere în mediul de afaceri din domeniul tranzitului cu gaz și petrol și că știe persoane, companii care activează în acel domeniu: „poate fi interesant pentru dv. (…) comercianții, ei vin la mine, se așteaptă ca eu, în ceea ce privește, din nou să luăm exemplul Ucrainei; ei bine, avem această problemă, ei nu au luat T.V.A. suplimentar sau nu au dat alte licențe ori noi am avut această problemă, ați putea transmite acest mesaj sau ați putea să informați autoritățile relevante, că ar putea să se comporte mai bine ori așa mai departe.” (vol. IV dup, fila 222).

Continuând discuția pe tema afacerilor, inculpatul A. le-a precizat celor doi jurnaliști că îi poate sprijini și în Republica Moldova, că poate face previziuni sau poate spune dacă mediul de afaceri este sigur, iar pentru a fi credibil și a sublinia că demersul este unul serios, a invocat calitățile sale de deputat, funcțiile deținute în Parlamentul European și în Comisia de Politică Externă, făcând și o trecere în revistă a poziției sale în Comisia de afaceri externe și afaceri constituționale: „(…) cunoștințele mele nu sunt limitate la ce facem la Bruxelles. Sunt raportor pentru relațiile cu Rusia. Și am fost președinte al delegației pentru Ucraina (…)”.

Spre finalul întâlnirii, inculpatul A. a cerut detalii privind compania la care lucrau cei doi, I. spunându-i că firma are aproximativ 20 de angajați. H. a cerut să i se comunice dacă relația contractuală se va încheia direct cu el sau prin intermediul unei societăți, inculpatul A. replicând că după ceva vedea contractul, îl va încheia personal și nu prin intermediar.

În declarația dată la 08 iulie 2013, inculpatul A. a recunoscut că „în perioada premergătoare încheierii contractului, în discuțiile preliminare le-am spus ziariștilor că eu îi pot pune în contact cu societăți din afara Uniunii Europene, respectiv din zona Ucrainei și a Rusiei”.

În actul de inculpare s-a mai reținut că, potrivit celor discutate anterior, la 10 ianuarie 2011 H. i-a trimis prin e-mail inculpatului A. proiectul de contract și i-a propus o nouă întâlnire în următoarele două săptămâni la Bruxelles sau la Strasbourg, (vol. V dup, fila 177), iar la data de 11 ianuarie 2011, martora M., consilier parlamentar, în numele inculpatului A., prin e-mail, i-a comunicat lui H. o propunere de întâlnire peste o săptămână, respectiv, 18 ianuarie 2011, orele 11:00, la Strasbourg, în sediul Parlamentului European, la barul membrilor, lângă x (vol. V dup, fila 164), însă la 13 ianuarie 2011, martorii M. și H., prin e-mail, au schimbat locul întâlnirii, convenind ca acesta să fie biroul europarlamentarului A. (vol. V dup, fila 163).

Conform celor anterior stabilite, la 18 ianuarie 2011, cei trei s-au întâlnit în biroul inculpatului A., prilej cu care inculpatul a confirmat jurnaliștilor că a analizat clauzele contractului și a considerat că,în principiu, contractul era în regulă, standard, dar,avându-l în față, a remarcat specificitatea acestuia invocând și câteva obiecții: prima viza forma și fondul pct. 2 „Angajare”, nefiind însă,în opinia lui, o chestiune majoră pentru că a verificat regulamentul Parlamentului European și nu exista o problemă de etică sau un conflict de interese, a doua, cu referire la clauza „consultantul va deveni membru în cadrul Consiliului Consultativ Internațional al Companiei”, a comentat că ar fi schimbat formularea, a treia, cu referire la clauza „indicatori” le-a spus jurnaliștilor că împreună cu alți patru europarlamentari face parte dintr-o comisie specială, având acces la informații confidențiale, convenindu-se modificarea (vol. I, dup fila 282 - contract depus de inculpatul A.).

Cu referire la clauza „onorariile” s-a pus în discuție problema emiterii unei facturi, inculpatul A. neagreând-o vis-a-vis de sumele încasate în calitate de membru în consiliul de consultanță, dar, într-o primă etapă a discuției, a acceptat ideea emiterii, trimestrial, pentru servicii suplimentare de consultanță: „(…)chiar aveți nevoie de factură pentru o sumă care este mai mult sau mai puțin automată; Da, eu, eu cred că factura este mai necesară pentru asta, care sunt pentru restul, în chestiunile de consultanță (…)”, „(…) dar în chestiunile consiliului, pentru ce (…) În mod normal, sumele datorate, tarifele cum le spuneți dv. datorate pentru participarea la întâlnirile consiliului merg automat fără o factură”, motivându-și poziția și pe considerentul că el acționează ca persoană fizică, nu are posibilitatea să facă facturi pentru că nu are contabilitate și nu ține o evidență: „Dar, dacă am putea sări peste asta, este, este, este dacă nu este necesar. De ce ar trebui (…) în mod normal, aceste facturi sunt anuale, care sunt fixe pentru participarea sau mă rog, pentru participare bianuală în calitate de membru, membru în cadrul consiliului, sunt în mod normal achitate în cont (fila 269 și urm. vol. IV dup). Inculpatul A., cu referire la cei 100.000 euro, le-a sugerat jurnaliștilor să-i fie virați în contul pe care-l are la SC N. SA și pot plăti acolo. „Da, absolut. Vă voi da contul și puteți plăti aici”. Cu referire la înțelegerea privind suma pentru activitatea suplimentară zilnică legată de depunerea amendamentelor, prevedere cuprinsă la pct. 5.3. din contract, inculpatul A. le-a spus celor doi jurnaliști că pretinde 4.000 de euro, aceasta fiind acceptată, dar nu a acceptat precizarea că este lobby, ci a folosit sintagma „servicii suplimentare de consultanță”, formulare consacrată și în contract.

Cu referire la formularea finală a pct. 5.2., respectiv „după cum s-a convenit în companie”, jurnaliștii i-au spus: „Ceea ce avem în vedere este faptul că există anumite tipuri, să spunem, de exemplu, una dintre companii este interesată să modifice legislația din Parlamentul European și ceea ce am dori să faceți dv. este să ne ajutați să realizăm acest lucru”. (H.). Inculpatul A. a răspuns: „Da (…) da” (vol. IV dup, fila 272).

Și cu prilejul acestui dialog, inculpatul A. a încercat să evite emiterea unei facturi: „(…) dacă putem sări peste factură în acest caz, asta e bine (…) poate ați putea verifica (…) Poate atunci, factura, spuneți-mi, aș fi fericit dacă nu este necesar” (vol. IV dup fila 269). Discuția axându-se pe alte clauze din contract, cei trei interlocutori au convenit asupra lor, iar pentru a se opera modificările cerute de inculpatul A., acesta le-a dat jurnaliștilor notițele întocmite de el (vol. I dup fila 285 și fila 298).

Cu referire la punctul 12 al contractului intitulat „Statut”, inculpatul A. a obiectat asupra sintagmei „consultant parlamentar”, el propunând sintagma „consultant politic”. „De ce, de ce aveți nevoie de parlamentar, de cuvântul parlamentar?” (vol. IV dup fila 277). „Ei bine poate consultant politic ar fi mai bine. După mintea mea (…). Deoarece este mai larg (aceeași filă) „Și astfel, (…) parlamentar sună ca și cum sunt membru parlamentar și vând, de asemenea, da, ca parlamentar, precum și munca mea (…) (aceeași filă). „Deoarece parlamentar este mai legat de poziția mea, politic reprezintă cunoștințele mele (…) Și aveți nevoie de cunoștințe, nu?”. H. a precizat că are nevoie de cunoștințe politice în Parlamentul European, inculpatul A. replicând: „Da, absolut da, absolut. Da asta acoperă și aia, da”. La sugestia sa, în loc de consultant parlamentar s-a reținut consultant politic (vol. I dup, filele 285 și 209).

Cu referire la întrebarea adresată de H. dacă respectivul contract va fi făcut cunoscut, inculpatul A. a răspuns categoric că nu: „Normal, nu (…)” urmând o argumentație ce dorea să demonstreze că el, deși adoptă o atitudine transparentă privind veniturile sale, reușește însă să ascundă sumele încasate pentru a nu-i face pe lideri prea nervoși”, argumentație întărită și de următoarele: „Nimeni nu a cerut să vadă contractul. Dar trebuie să spun, Ok, am o relație contractuală sau, mă rog, o relație cu acea companie și (…). Aștept să am acest venit de la acea companie, punct.”

Față de acestea, H. a dorit să afle dacă inculpatul A. va declara relația cu G. și venitul pe care-l va încasa, răspunsul fiind ambiguu, inițial afirmând că îl va declara, pe urmă, negând și susținând că în Parlamentul Europei nu este obligatoriu să facă această declarație, numai în România este necesar. „Da, da, da. Cred că este (…) sau nu, nu cred că aici nu este, în țara mea este obligatoriu. Deci, acolo, cred (…) am putea să facem, de exemplu, dacă în loc de a spune 100.000 pe an, am putea spune, nu știu, cât este pe, pe ședință, pe întâlnire. Deci (…) pe întâlnire. Deci (…) mai mult sau mai puțin. Da, și apoi suma pare mică, deoarece nu le spui câte întâlniri ai pe an (vol. IV, dup filele 278 și urm.). Revenind la contractul în curs de perfectare, inculpatul A. a afirmat că va declara că este membru într-un consiliu consultativ, dar fără a da relații privind suma încasată: „Și cum rambursați, vreau să spun cum este plata, oh, asta este o altă poveste” (vol. IV dup, fila 282).

Oprindu-se la explicațiile ce le-a dat inculpatul A., H. a întrebat dacă în Parlamentul European sunt reguli privind ceea ce poate sau nu poate face, iar inculpatul i-a răspuns că sunt astfel de reguli, le-a verificat în mai multe rânduri, a întrebat și alte persoane, iar contractul este potrivit regulilor parlamentare, acesta nu s-ar fi putut încheia dacă el era angajat al Parlamentului European, sens în care a argumentat de ce nu este angajat (vol. IV dup, fila 282 și urm.).

Legat de ceea ce ar putea face ca deputat în Parlamentul Europei, la întrebarea dacă poate face activități de lobby, inculpatul A. a răspuns că nu e nimic scris care să împiedice acestea, el, în conținutul contractului nu a folosit cuvântul lobby, ci consultanță pentru că este mai bine așa: „Da, dar oricum nu am folosit cuvântul lobby aici. Ceea ce e mai bine. Consultanță e ceva (…) lobby e altceva.”, iar cu referire la lobby, el exemplifică despre cazul unei colege deputat care s-a aflat într-o asemenea situație, ea abținându-se de la vot pentru a nu influența procesul legislativ (vol. IV, fila 285 și 286).

În același sens, inculpatul A. le-a spus jurnaliștilor că ceea ce fac parlamentarii în fiecare zi este lobby: lobby pentru votanți, că nu există legislație primară, jurisprudență în materie de lobby, iar dacă simți că există un fel de conflict, te abții de la vot. De asemenea, a argumentat că ar putea considera lobby tot o consultanță: se face lobby pentru un tip de legislație despre care ești convins că este bună, ca legea respectivă este una corectă pentru client, în modalitatea aceasta face servicii de consultanță pentru client, clientul este cel care adoptă punctul său de vedere și nu invers și că deci, faci lobby pentru punctul tău de vedere care este în beneficiul clientului, clientul nu are o problemă, clientul are un interes, tu, ca și parlamentar, ai un punct de vedere, clientul îți dă un interes și în calitate de consultant, îi dai un răspuns, o soluție, ulterior actul normativ va fi adoptat, inculpatul A. adăugând: „Presezi. Acest, acest act normativ pur și simplu pentru că ești de părere că este un lucru bun” (vol. IV dup, filele 286 și urm.).

Continuând, cei doi jurnaliști readuc în atenție interesul grupului pe care-l reprezentau în legătură cu Directiva privind deșeurile de echipamente electronice și electrice, ei relatându-i inculpatului A. că, potrivit directivei care urma să fie votată, clienții lor, care dețin un magazin în Londra, ar fi obligați să aibă mai multe puncte de reciclare, aceasta însemnând costuri mai mari pentru ei, dorința fiind aceea că trebuie introdus un amendament, potrivit căruia pe o rază de 3 mile să aibă numai un punct de reciclare.

Recunoscând că este târzie solicitarea, jurnaliștii au precizat că interesul este ca amendamentul să se introducă în luna februarie 2011 și inculpatul A., întrebat fiind dacă poate depune amendamentul, a răspuns afirmativ și a explicat cum va proceda, precizându-le că trebuie să cunoască inițiativa legislativă, legislația, actul normativ, iar jurnaliștii să-i transmită chestiunea ce-i interesează. La fel, inculpatul A. le-a spus „uneori, ai putea descoperi că eu sunt deja implicat în asta. Și, desigur, lucrurile sunt mai ușoare (…). Da, deoarece sunt familiare (…) Deja îmi sunt familiare. Asta înseamnă că nu îmi sunt doar familiare (…) ci (…). Eu (…) sunt în procesul (…) dacă ești jucător, adică comisiile unele sunt responsabile cu avizul (…) cu raportul și așa mai departe, deci este mai ușor”. (vol. IV dup, filele 290 și următoarele). Insistând că cei doi jurnaliști trebuie să cunoască ce act normativ, ce inițiativă legislativă trebuie modificată, inculpatul A. le-a spus: „Să-mi spuneți, uitați, avem această problemă. Și acesta este un act normativ(…) și acesta (…) legislație, dacă știți asta (…) Dacă mi-ați putea spune în ce comisie este, Ok, dacă nu, asta ar putea fi găsită (…) Dar cu cât mi-ați putea da mai multe despre caz, eu atât mai mult vă pot ajuta. Eu pot să merg acolo și pot să cer mai multe informații. Unde ne aflăm, la ce etapă suntem, l-ați votat în comisie, nu ați votat pentru asta, care este termenul pentru amendament?” (vol. IV dup filele 293 și urm.). În acest context, I. a întrebat dacă poate depune un amendament pentru ei, acesta a răspuns afirmativ, precizând că fie el, fie un alt coleg poate depune un amendament, continuând să le explice celor doi cum va proceda în cazul depunerii unui amendament: „Da, da, Ok. Așa că, și apoi vom vedea ce se poate face. Aș putea depune un amendament. Aș putea ruga un coleg să depună un amendament”, continuând să evidențieze că, pe lângă depunerea amendamentelor, mai trebuie să facă și alte activități pentru a reuși în demersuri, acestea fiind „activități suplimentare” care erau de atribuțiile sale de deputat în Parlamentul European, deci nu o simplă depunere, amendamentul trebuie urmărit în comisii sau trebuie analizată oportunitatea depunerii, când este prea târziu este recomandabil să fie prezent în ședința plenară, nu este suficientă simpla depunere pentru a fi votat, ci sunt necesare acte de persuasiune în comisii și înaintea ședinței plenare (vol. IV dup, filele 295, 296).

După prezentarea eforturilor pe care trebuie să le depună pentru votarea unui amendament, I. l-a întrebat pe inculpatul A. dacă la Directiva WEE ar fi posibil ca să depună un amendament în ședința plenară, apreciind-o ca singura opțiune rămasă. Răspunzând și de această dată afirmativ, inculpatul A. a adăugat că mai întâi trebuie să verifice dacă este posibil să depună amendamentul, a explicat că este vorba despre un amendament oral și că sunt acte normative la care nu se poate face o asemenea procedură: „(…) trebuie să vă spun acte normative pentru care amendamentele orale în ședințele plenare sunt interzise (…) dacă dv. nu aveți informații, eu pot să obțin aceste informații, care sunt posibilitățile procesuale”. (vol. IV, dup fila 296).

Fiind întrebat de către H., dacă ei pot întocmi un amendament oral și dacă este de acord să îl depună în plen, inculpatul A. a fost de acord, însă a precizat că trebuie să întreprindă muncă de convingere cu ceilalți parlamentari pentru vot: „Da, da, da, Dar, în mod normal, pentru a avea succes, știți dv., deoarece oamenii sunt în mod normal, dacă nu este ceva complet neimportant, ceea ce se întâmplă foarte rar (…) Aaa, oamenii sunt destul de știți dv. (…) reținuți în a adopta orice amendament de ultim moment (…). Așa că, prin urmare, trebuie să muncești puțin cu ceilalți, trebuie să muncești prin secretariat uneori (…)„ (vol. IV dup, fila 297).

Spre finalul întâlnirii, jurnaliștii s-au interesat dacă în săptămâna respectivă, miercuri sau joi, se mai pot întâlni pentru a discuta în continuare despre Directiva privind deșeurile de echipamente electrice și electronice, ei cunoscând că respectiva directivă urmează să intre în ședință plenară.

Cu referire la această directivă, actul de sesizare a reținut că propunerea aparținea Comisiei Comunităților Europene din data de 03 decembrie 2008 (nr. 2008/0241/COD) modificată prin Directiva nr. 2002/96/EC privind deșeurile de echipamente electrice și electronice, propunerea fiind înregistrată la Parlamentul European la 25 februarie 2010, la Comisia de mediu, sănătate publică și siguranță alimentară. Proiectul a fost supus dezbaterii în acea comisie, ocazie cu care s-au depus amendamente, textul final fiind adoptat de Parlamentul European în ședința plenară din 19 ianuarie 2012.

Potrivit discuțiilor amintite, inculpatul A. a agreat o nouă întrevedere cu cei doi jurnaliști pentru stabilirea detaliilor, și, telefonic, a mai vorbit cu ei legat de subiect, context în care H., a cerut să depună amendamentul pe care s-a oferit să-l conceapă și cu privire la care să identifice legislația. Inculpatul A. a acceptat depunerea amendamentului și le-a explicat că este vorba de o procedură complicată, având în vedere că el se depune în sesiune plenară (vol. IV dup fila 190). În sensul discutat, inculpatul A. i-a spus lui H. să-i trimită un e-mail cu toate detaliile inclusiv să conceapă amendamente (aceeași filă același volum). După ce s-au precizat cele de mai sus, H. a spus că pentru această muncă va fi remunerat cu 4.000 euro pe zi, potrivit înțelegerii, chiar dacă nu au semnat contractul: „(…) apropo, știi că am convenit ca plata pe zi să fie de 4.000 de euro. Ei vor intra în asta. Această muncă va intra în asta, deoarece în mod evident, nu am semnat contractul încă”, A. răspunzând: „Da, da, Ok, absolut (…)” (vol. IV dup fila 192).

La 26 ianuarie 2011, H., prin e-mail, a transmis un amendament la directiva amintită și a cerut să fie depus. În conținutul e-mail-ului, expeditorul s-a referit la faptul că interesul clientului viza în special considerentul 53, amendamentul punând prea mare accent pe rolul vânzătorului cu amănuntul: „(…) clientul nostru și-ar dori eliminarea amendamentului 53, acest lucru, desigur, ar putea fi o cerință prea mare în momentul de față. Astfel, clienții noștri au două sugestii pentru a reduce efectul nociv al acestui amendament față de interesele daunelor comerciale”.Redând conținutul considerentului 53, expeditorul a formulat modificările dorite, în sensul: Acest fragment ar putea fi modificat după cum urmează: „În scopul de a sensibiliza utilizatorul, statele membre se vor asigura că distribuitorii pun în funcțiune puncte de colectare corespunzătoare (să se elimine sistemele costisitoare) pentru toate tipurile de deșeuri de volum mic, dar numai în cazul în care distribuitorul vinde produse similare”, aceasta fiind modificarea propusă de H.

La 28 ianuarie 2011, H., prin e-mailul trimis inculpatului A., i-a cerut o întâlnire la Bruxelles în săptămâna în curs, respectiv, marți după-amiaza sau miercuri, calendaristic, 01 sau 02 februarie 2011 (vol. V dup fila 185). Inculpatul A. i-a răspuns pe 30 ianuarie 2011, orele 5:59, prin e-mailul expediat de pe telefonul său mobil, prin care a precizat că va ajunge la Bruxelles în dimineața zilei de 01 februarie 2011, urmând a trimite detaliile legate de întâlnirea cerută după verificarea agendei, (vol. V dup, fila 183).

La data de 31 ianuarie 2011, H., prin e-mail, a atașat o versiune nouă a contractului care conținea modificările sugerate la întâlnirea din 18 ianuarie 2011, precizând că a lăsat spațiul destinat datelor necompletate pentru ca inculpatul A. să le adauge când va semna contractul și i-a cerut să-i comunice dacă dorește și alte schimbări.

La 02 februarie 2011, după un schimb de mesaje prin e-mail între H. și martora M. (consilierul parlamentar al inculpatului A.), cei doi jurnaliști s-au întâlnit cu inculpatul A. în biroul acestuia de la Parlamentul European din Bruxelles, unde au fost introduși de consilierul parlamentar, martora L. Cu această ocazie, inculpatul A. i-a îndemnat pe H. și I. să treacă la afaceri, inculpatul A. precizând că s-a uitat pe contractul primit și că este în regulă, discuția vizând termenul contractului, perioada de valabilitate, iar în legătură cu obiectul acestuia a afirmat: „Când trebuie să fac ceva, voi face cu cea mai mare competență”. În contextul descris inculpatul A. a readus în actualitate problema depunerii amendamentului la Directiva privind deșeurile de echipamente electronice și electrice, el precizând că nu este vorba numai de competența lui în materie, ci și că trebuie avute în vedere și un anumit timp, o anumită procedură și agenda lui proprie, susținând că până la acel moment nu a putut face niciun demers în sensul dorit pentru că solicitarea de depunere a amendamentului s-a făcut prea târziu în raport de procedurile de urmat (vol. IV dup, filele 400-401).

În legătură cu amendamentul amintit în declarațiile date la urmărirea penală inculpatul A. a susținut că nu a intenționat niciodată să-l depună. După ce a explicat că agenda sa era foarte aglomerată („acum avem Egiptul, Tunisia, toată această criză, (…) era imposibil să mă ocup de o chestiune care oricum era în afara oricărui interval de timp”, inculpatul A. le-a spus celor doi că a verificat Directiva și că toate dezbaterile erau terminate, totul fusese stabilit.

La întrebarea martorei I., dacă a vorbit cu raportorul, inculpatul A. a negat și a precizat că pentru aceasta îi trebuia o programare, subliniind că foarte important pentru viitor este momentul în care ei îl caută, recomandându-le să-l caute în timp util: „Oricând doriți să solicitați ceva, dar trebuie să țineți minte, numărul unu, cu cât veniți mai devreme eu (…) ridicați o întrebare cu atât este mai bine (…)” (vol. IV dup, fila 401).

I., cu aceeași ocazie, a pus în discuție o problemă a unuia dintre clienți referitoare la o parte a legislației care reglementează sistemul de compensare a investițiilor, termenul limită pentru amendamente fiind săptămâna imediat următoare, inculpatul A. a precizat modul în care va trebui să procedeze cei doi, le-a spus că el va lua legătura cu raportorul, cerând să-i fie trimise prin e-mail toate elementele cazului, le-a precizat că va trebui să procedeze așa cum au făcut-o în cazul Directivei privind deșeurile de echipamente electrice și electronice: „(…) Deoarece oricum trebuie să-mi lăsați cum ați făcut data trecută (…); să citesc și să înțeleg ca să o aranjez, adică să-mi spuneți problema, să formulați problema, să puneți întrebarea; (…). Trimiteți-mi prin e-mail (…)”) (vol. V dup, fila 404), la finalul întrevederii el spunându-le că dacă va avea nelămuriri, îi va contacta telefonic.

La data de 04 februarie 2011, la orele 13:53, H., prin e-mail, i-a trimis inculpatului A. expunerea problemei și interesul clientului referitor la schema de garantare a depozitelor bancare, termenul limită pentru depunerea amendamentului fiind 18 februarie 2011. În a doua parte a textului e-mailului, H. a indicat numărul amendamentului și a formulat conținutul acestuia, fiind vorba de creșterea termenului de plată a compensațiilor de la o săptămână cât prevedea proiectul de directivă, la 4 săptămâni.

Conținutul amendamentului era următorul: „Întârzierea de plată a compensațiilor de la 31 decembrie 2010 la maximum de 6 săptămâni contravine necesității de a păstra încrederea deponenților și nu corespunde nevoilor acestora. Întârzierea de plată a compensațiilor ar trebui să fie, prin urmare, redusă la o perioadă de 4 săptămâni”. În finalul textului, s-a consemnat că pentru activitate, potrivit înțelegerii, va primi 4.000 de euro/zi.

La 16 februarie 2011, inculpatul A. și cei doi jurnaliști s-au întâlnit, pentru a patra oară, la Strasbourg, primul manifestându-și satisfacția că întâlnirea avea loc,întrucât intenționa să le trimită un e-mail mai detaliat, susținând că „s-a uitat pe problema pe care dvs. mi-ați înaintat-o”, dar „lucrurile sunt mai complicate decât arată”.

Continuând discuția, inculpatul A., s-a referit la o opinie existentă în comisia juridică, care nu era una esențială, esențial fiind raportul ECON, respectiv cel întocmit de Comisia economică, acesta fiind cel care va merge în plen și va fi votat. (vol. IV dup, fila 368 și urm.).

Analizând opinia comisiei juridice, a problematicii existente de reducere a termenului, inculpatul A. le-a relatat celor doi jurnaliști că avea o strategie, un plan de acțiune în condițiile în care raportul comisiei juridice propunea reducerea termenului de rambursare la două săptămâni, iar Comisia propusese reducerea la o săptămână, el propunând celor doi un termen de rambursare de 3 săptămâni care s-ar fi situat între cel cerut (de la 6 la 4 săptămâni) și cel propus de raportor (între 4 și 2 săptămâni); acesta ar fi planul A (vol. IV, fila 369). Dacă acest plan ar eșua, inculpatul A. a spus că pregătise un plan B, în sensul că va rezolva problema în comisia de afaceri economice, celor doi lăsându-le impresia că a discutat cu raportorul din respectiva comisie: „(…) deoarece între 2 săptămâni și 4 săptămâni ar putea fi alte soluții (…); (…) sau ceva ce am explorat deja dar cu, pentru că pot rezolva o problemă cu cineva și nu poți cu altcineva (…); Deci, de această dată sper că putem rezolva asta, cu, planul B (…); Planul B cu comisia de afaceri economice; (…) Ceea ce este mult mai bine deoarece acesta este principalul (…) raportor este principalul raportor (…); Principala comisie, și nu cealaltă. Deci, dacă pierdem aici, am câștigat acolo” (vol. IV dup, fila 369 și urm.).

În continuarea discuției, inculpatul A. a explicat cel de-al treilea plan de acțiune C : „Și, dacă nu câștig cu patru săptămâni, am putea câștiga cu următoarea idee pe care am negociat-o, bine nu, nu am negociat, discutat cu ei (…)” Explicând de ce a rectificat termenul „negociat” cu „discutat” inculpatul A. le spune celor doi: „Deoarece nu vreau să par un negociator” (vol. IV dup, fila 370). Inculpatul A. a încercat să-i convingă pe cei doi jurnaliști că cel mai bine ar fi ca amendamentul să nu fie depus de el, ci chiar de raportorul comisiei pentru afaceri economice: „ (…) Dacă un membru al comisiei depune un amendament este altceva; (…) Deoarece (…) el este membru, este cineva cunoscut, dacă raportorul depune ceva, este chiar (…) mai puternic; (…) Deoarece este raportorul însuși.”

Continuând, inculpatul A. a menționat că a vorbit cu „cineva” din comisia economică și i-a dat o altă idee în sensul că o sumă se poate restitui în rate de la o săptămână la patru săptămâni într-un anumit cuantum (vol. IV dup, fila 371).H. l-a întrebat dacă a discutat despre aceste chestiuni cu raportorul comisiei economice. (vol. IV dup, fila 372). Confirmând discuția, inculpatul A. a opinat că nu este bine să depună el amendamentul, în comisia juridică, dar le-a explicat celor doi că a vorbit cu câțiva membri din comisia juridică, a verificat prin intermediul raportorului său din umbră, care este component al grupului lui politic, a aflat astfel că acest grup nu agreează formula cu patru săptămâni, ci că susține varianta cu o săptămână, pentru că este înclinat să protejeze mai degrabă cetățeanul, nu bancherul, iar demersurile îi sunt îngreunate și de aceasta, respectiv să susțină un amendament care nu este agreat de grupul lui politic. (vol. IV dup, fila 373).

Continuând ideea, inculpatul A. le-a spus celor doi jurnaliști că încearcă să vorbească cu cineva din comisia juridică chiar din grupul socialiștilor, să depună amendamentul, dar cel mai bine ar fi să găsească pe cineva din grupul liberalilor, care este grupul raportorului, sens în care a discutat cu două persoane, această din urmă soluție fiind una mai bună, pentru liberali ideea de a proteja băncile fiind „mult mai ușor de înghițit”, decât pentru socialiști (vol. IV dup, fila 374).

Din nou, inculpatul A. și-a expus planul său, în sensul că în primul rând trebuie să găsească pe cineva din comisia juridică, din grupul său, cât mai aproape de raportor, care să depună amendamentul pentru patru săptămâni. („să treacă de la două la patru săptămâni”), al doilea pas ar fi o acțiune de depunere a amendamentului în comisia economică chiar de către el, sens în care le-a spus celor doi că a discutat cu raportorul din comisia economică pentru a depune un amendament prin care să propună posibilitatea ca băncile să se asocieze pentru a restitui banii în două săptămâni, al treilea pas, tot în legătură cu comisia juridică, vizând plata în rate, adică restituirea sumelor să se facă în patru săptămâni, de către o asociație a băncilor, care să plătească 5.000 de euro și până la sfârșit, restul: „Exact, și atunci în loc să avem o șansă, aveți, trei șanse diferite” (vol. IV, fila 376).

La întrebarea jurnalistului H. dacă acest plan trebuie aplicat până vineri din săptămâna respectivă, inculpatul A. a spus: „Da, desigur (…); deci, lucrăm la asta pentru a fi făcut, dacă nu astăzi, mâine, poimâine, desigur”, el continuând cu transmiterea către cei doi, a ideii că ei trebuie să-l facă pe client să înțeleagă că lucrurile nu sunt așa de simple, să spună că cea mai bună modalitate de depunere a amendamentului este formula oferită, el să nu apară în comisie, deoarece ar atrage atenția: „Sunt cineva care vine din exterior va spune, eu chiar (…) sunt un clopoțel, o alarmă (…); știți de ce vine el, nu a fost niciodată aici (…)”, sens în care a discutat cu doi deputați din comisia juridică și așteaptă răspunsurile, aceasta fiind din strategie: „V-am spus, am deja doi (…) am doi oameni cu care vorbesc” (vol. IV dup, fila 377,378 și urm.). La întrebarea dacă a făcut cunoscut celor doi deputați din comisia juridică faptul că are un interes în depunerea amendamentului, inculpatul A. a răspuns că nu a fost întrebat și nu a spus, el nefiind obligat să-și declare interesul, decât dacă ar fi raportor, interes de lobby: „(…) Nu niciodată nu mă întreabă. Ei, ar trebui conform cu regulile noastre, ar trebui să dau o declarație dacă eu sunt raportorul, e, cineva m-a întrebat, or este un interes de lobby sau astfel de lucruri. Dacă nu sunt raportor nu sunt obligat” (vol. IV dup, fila 381), răspunsul fiind urmat de accentuarea, din nou, a planurilor sale, el adăugând că dacă cei doi nu sunt interesați de planurile B sau C, poate să facă planul A, iar pentru a rezolva chestiunea legată de depunerea amendamentului a vorbit cu mai multe persoane, și-a pus asistentele să vorbească cu experții, cu consilieri, pentru că nici raportorul nu știa toate lucrurile (același vol., aceeași filă).

Cu referire la modalitatea concretă în care va depune amendamentul, (planul A) inculpatul A. a spus din nou că trebuie identificat un deputat din comisia de afaceri juridice, lucru pe care l-a făcut deja, dar asta cere efort, iar H. i-a spus inculpatului A. că înțelege efortul pe care-l face și i-a precizat că va fi plătit conform contractului (vol. IV dup, filele 382- 383).

I., la acest punct al discuției a precizat că suma plătită pentru calitatea de membru în Consiliul consultativ este doar pentru întâlnire, munca prestată trebuie calculată prin înmulțirea sumei de 4.000 euro cu zilele prestate pentru această problemă.

Odată detaliată modalitatea de plată, inculpatul A. le-a spus celor doi jurnaliști că îi va informa în legătură cu evoluția lucrurilor : „Sper să o facem în cel mai bun mod, dacă nu o să depun eu însumi (…). Oricum, odată ce cunoaștem cel puțin acest pas, o să sun sau trimit, vă transmit un e-mail ca să știți ce s-a făcut până acum (…). Pentru că trebuie, cred, să informați clienții dv. (vol. IV dup, fila 384). Legat tot de relația cu clienții, inculpatul A. i-a sfătuit pe jurnaliști să mai aștepte două zile, după care le spune ce s-a făcut și ce se intenționează pentru pașii următori, adică planul B și C, el expunând : „Sper că vom reuși, sunt mai optimist acum decât în urmă cu câteva zile”.

Ulterior acestei întâlniri, inculpatul A. a luat legătura cu consilierele sale, martorele L. și M., cărora le-a înmânat o foaie ce conținea un extras din comunicatul Comisiei Europene privind schema de garantare a depozitelor bancare și le-a cerut să cerceteze acest subiect pentru a-i transmite lui rezultatul.

Martora M. a scos la imprimantă documentul oficial referitor la schema de garantare a depozitelor bancare emis de comisia de afaceri juridice și i-a expus oral un rezumat inculpatului A., el cerându-i să-i facă cunoscută poziția oficială a grupului social-democraților. Aflând de la aceasta că grupul se opune ideii exprimată de comisia afaceri juridice, prin poziție oficială, inculpatul A. a întrebat-o care erau membrii români ai comisiei. Verificând pagina oficială a comisiei, martora M. a constatat că este vorba despre deputatul P., acest lucru făcându-l cunoscut inculpatului A.

La 16 februarie 2011, martora M. a contactat-o telefonic pe martora O., asistenta europarlamentarului P. și a aflat că nu s-a lucrat/finalizat amendamentul privind raportul R.. Cu aceeași ocazie, martora M. i-a spus celeilalte că inculpatul A. intenționa să facă o propunere de amendament domnului P., raportul amintit referindu-se la sistemele de garantare a depozitelor bancare, deputatul bulgar fiind raportor al JURI.

Martora O. i-a comunicat asistentei inculpatului A. ( martora M.) că îl va informa pe P., care la acel moment, se afla la Strasbourg, el fiind cel care se ocupa, pe fond, de amendamente, ea acordând doar asistență tehnică.

La data de 17 februarie 2011, martora M. a contactat-o telefonic din nou pe martora O. și i-a comunicat că a trimis prin e-mail amendamentul în legătură cu care discutaseră anterior.

Percheziția informatică realizată în baza autorizației a Înaltei Curți de Casație și Justiție emisă în conformitate cu încheierea nr. 5 pronunțată în Dosarul nr. x/2011, a relevat că, e-mail-ul a fost trimis de la inculpatul A. și are ca subiect „propunerea de amendament la amendamentul nr. 1 (propunere pentru o directivă, recital 26) din opinia JURI (raportor R.) asupra schemelor de garantare a depozitelor, e-mail-ul este adresat lui P. și are textul : „În numele domnului A., vă mulțumim pentru sprijinul dv. în susținerea acestui amendament. Potrivit celor discutate la telefon, vă rog să găsiți mai jos propunerea de amendament privind perioada de garantare a depozitelor bancare, alături de justificarea sa”, textul fiind semnat de martora M., fiind scris în limba română și trimis la orele 12:20. Textul propunerii de amendament a fost consemnat în limba engleză: „Propunerea la Amendamentul 1 are următorul conținut : (26) întârzierea de plată de maximum șase săptămâni de la 31 decembrie 2010 este contra necesității de a menține încrederea depozitarilor și nu îndeplinește nevoile lor. Întârzierea plății trebuie, de aceea, redusă la o perioadă de patru săptămâni”, în justificare menționându-se „ca o consecință a consultărilor cu Comisia Europeană, cu părțile interesate și bazându-ne pe expertiza externă, o majoritate clară este împotriva reducerii suplimentare a termenului limită de plată la o săptămână. De aceea, experiența curentă cu patru săptămâni stabilită în Directiva nr. 2009/14/EC ar trebui cântărită mai înainte de a se prevedea o reducere suplimentară.” (vol. V dup, filele 227, 282).

Actul de sesizare a menționat că amendamentul propus de inculpatul A. era în spiritul și litera discuției pe care acesta a avut-o la Strasbourg, la 16 februarie 2011, cu H. și I. și avea același conținut cu propunerea de amendament trimisă la 04 februarie 2011 de H. lui A.: „(26) Întârzierea de plată a compensațiilor de maximum șase săptămâni de la 31 decembrie 2010 contravine necesității de a păstra încrederea deponenților și nu corespunde necesităților acestora”, ceea ce a demonstrat că inculpatul A. nu a făcut decât să-i transmită lui P. propunerea de amendament pe care el o primise.

Urmare e-mail-ului de la martora M., martora O., l-a contactat telefonic pe P. și i-a explicat conținutul amendamentului propus de inculpatul A., în declarația dată la urmărirea penală martora O. susținând că martorul P. a afirmat că și el intenționa să depună un amendament similar, discutând în acest sens cu R.

În seara de 17 februarie 2011, martora M.,a apelat-o pe martora O.,aceasta din urmă spunându-i că P. este de acord cu amendamentul propus, întrucât chiar el intenționa de mai mult timp să depună un amendament similar, iar spre finalul convorbirii, (conform celor declarate de O.), martora M. a motivat insistența demersurilor prin aceea că s-a conformat instrucțiunilor inculpatului A., care dorea neapărat să obțină un răspuns.

Cu referire la acest din urmă aspect, actul de sesizare a subliniat că motivarea asistentei inculpatului A. era reală; acesta se angajase în promisiunea de a depune un amendament în comisia juridică prin intermediul unui coleg parlamentar din acea comisie, până la data de 18 februarie 2011, așa cum conveniseră în discuția din 16 februarie 2011.

Martora O., la urmărirea penală, a mai declarat că, la data de 21 februarie 2011 P. a depus cinci amendamente, printre acestea și pe cel ce i-a fost propus de inculpatul A.

În seara de 17 februarie 2011, inculpatul A. s-a întâlnit cu martorul P. și i-a mulțumit pentru acceptarea propunerii de amendament, iar la data de 19 februarie 2011 același inculpat i-a trimis la orele 09:51 un e-mail lui H., anunțându-l că amendamentul dorit a fost depus de către un membru al Parlamentului European, cu următorul conținut: „Vroiam doar să vă aduc la cunoștință că amendamentul dorit de dv. a fost depus în timp util de către un reprezentant al Partidului Popular, membru al Comisiei juridice din cadrul Parlamentului European. Voi urmări în continuare această problemă, conform discuțiilor noastre” (vol. V dup, fila 188).

După acest moment, actul de sesizare a reținut că fusese materializat primul pas din planul expus de inculpatul A. la 16 februarie 2011, amendamentul fusese depus printr-un intermediar, deputatul român P., membru în Comisia pentru Afaceri Juridice, care făcea parte din Partidul Popular European, grupul politic cel mai mare și era raportor din umbră.

Luni, 21 februarie 2011, la orele 9:32, jurnalista I., prin e-mail, i-a mulțumit inculpatului A. că a reușit să depună amendamentul și i-a cerut, pentru a fi plătit, să trimită o factură, despre aceasta, dându-i mai multe elemente de conținut.

A cincea întâlnire a lui A. cu cei doi jurnaliști s-a desfășurat la 01 martie 2011 în biroul lui. După ce și-a expus activitatea extraparlamentară în fața celor doi, inculpatul A. le-a spus că nu a trimis factura pentru că nu știa dacă trebuie să mai continue strategia cu activitățile ce compuneau planul B. La interpelarea lui I., inculpatul a răspuns că a fost depus un amendament de către un deputat din Partidul Popular European, el continuând să explice o chestiune de principiu, în sensul că ar fi mai bine dacă, pe viitor, se acționează prin interpuși, intermediarul să fie din comisia responsabilă, să aibă în spate un grup care, natural, să susțină acel amendament, iar el, fiind o persoană respectată, nu poate depune amendamente pentru că ar ieși în evidență, și-ar pierde influența : „(…) dar dacă eu, dacă eu, dacă eu joc pe această ipoteză, în baza acestei ipoteze, îmi voi pierde influența dacă încep (…) să depun amendamente pentru oricine” (vol. IV dup, fila 429).

La întrebarea lui H., dacă a fost ușor să-l convingă pe colegul deputat să depună amendamentul, inculpatul A. a răspuns că până la un punct i-a fost greu, dar în cele din urmă acela a acceptat, dar a fost o adevărată muncă (vol. IV dup, fila 429).

La întrebarea adresată de I., pe cine a găsit să depună amendamentul, inculpatul A. a răspuns că este vorba de P., un alt parlamentar român din grupul popularilor, după care inculpatul a explicat în ce a constat dificultatea muncii sale: a trebuit să meargă în grupuri diferite pentru a vedea unde ar găsi pe cineva, a încercat la mai mulți, dar ei nu au acceptat, a ajuns la P. căruia i-a explicat care este ideea, acela a înțeles-o și a îmbrățișat-o, dar a depus amendamentul nu pentru că a fost rugat de el, ci pentru că a înțeles despre ce este vorba (vol. IV dup fila 430).

La interpelarea martorului H., legat de discuția avută cu P., inculpatul A. a răspuns că deși el nu i-a spus, crede că P. și-a dat seama că el (inculpatul) lucrează în numele unui client. Inculpatul A. a spus că acestuia nu i-a dat prea multe detalii în legătură cu persoana care era interesată de amendament, solicitându-i să îl preia, dacă crede în amendamentul formulat, iar P. a considerat amendamentul ca fiind rezonabil și chiar l-a solicitat să îl preia (vol. IV dup, fila 434).

În continuare, inculpatul A. a afirmat în fața celor doi că va supraveghea evoluția amendamentului și îi va ruga și pe colegii din grupul lui politic să sprijine acel amendament, fiind de acord să trimită lunar o factură pentru munca prestată, numai în cazul în care emiterea unei facturi ar fi necesară. Discuțiile au continuat pe tema modalității de facturare, dificultății muncii pentru amendament, inculpatul A. menționând că va factura numai pentru trei zile, iar pentru munca viitoare legată de amendament, va factura ulterior: „A fost dificil să obținem informația principală, a fost o perioadă dificilă deoarece mai mulți experți erau în concediu medical, alții nu erau prea serioși, când au venit, nu au venit cu informația corectă” (vol. IV dup, fila 435).

Referindu-se la posibilitatea ca cei doi să-și anunțe clienții, inculpatul A. le-a spus că toate amendamentele pentru acel raport se află pe site-ul comisiei pentru afaceri juridice din Parlamentul European. La 03 martie 2011, inculpatul A. i-a trimis lui I. un e-mail prin care-i comunica factura, dar și că textul amendamentului nu a fost introdus încă pe site-ul oficial al Parlamentului European (vol. V dup, fila 193). După textul menționat, A. a consemnat „Factură” ca denumire marginală, dar și detaliat, în ce au constat serviciile, suma datorată pe zile și în total, detalii bancare. Cu referire la munca prestată, A. a consemnat : „Servicii de consultanță privind codificarea Directivei nr. 94/19/CI, Directivei nr. 2009/14/CE și amendamentele acestora în vederea armonizării Schemei de Garantare a Depozitelor în statele membre ale Uniunii Europene”, la rubrica „suma datorată”, același a consemnat 12.000 de euro, specificând că a muncit trei zile, iar suma pentru ziua de lucru a fost de 4.000 euro, la titularul contului scriind A., nr. de cont și banca (SC N. SA - Agenția Strasbourg Europe).

În drept, actul de sesizare a instanței a reținut că fapta inculpatului A., euro-deputat, de a accepta, în contextul discuțiilor din perioada decembrie 2010 - martie 2011, promisiunea martorilor H. și I. privind plata sumei de 100.000 euro anual, pentru a depune amendamente în comisiile de specialitate din cadrul Parlamentului European, pentru a vota împotriva altor amendamente depuse care nu corespundeau intereselor societății „G.”, la care se adăuga suma de 4.000 euro pe zi, pentru orice acte efectuate în legislativul european, în legătură cu depunerea de amendamente, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. 1969.

Fapta aceluiași inculpat, care, în contextul discuțiilor din perioada ianuarie 2011 - martie 2011, a pretins de la martorii H. și I., potrivit înțelegerii, suma de 12.000 euro, lăsându-i să creadă că are influență asupra a doi deputați din comisia juridică, a Raportorului Comisiei pentru afaceri economice și monetare din legislativul european, precum și asupra euro-deputatului Sebastian Valentin P. pentru a-i determina să introducă un amendament la proiectul de Directivă al Comisiei Europene privind garantarea depozitelor bancare, în sensul susținerii intereselor clienților companiei „G.”, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 257 C. pen. 1969, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. 1969.

III. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 11 septembrie 2013.

1. Procedura în camera preliminară;

La 11 martie 2014, prin încheiere, în baza art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 255/2013, cauza a fost trimisă la judecătorul de cameră preliminară pentru a se proceda potrivit dispozițiilor art. 342-348 din noul C. proc. pen. (în vigoare de la 1 februarie 2014).

Prin încheierea nr. 472 din 19 mai 2014, în baza art. 346 alin. (1) cu referire la art. 345 alin. (1) C. proc. pen., s-au respins excepțiile și cererile formulate de inculpatul A. cu privire la nelegala competență a Direcției Naționale Anticorupție, la nelegalitatea administrării probelor și nelegalitatea actelor efectuate de organele de urmărire penală și restituire a cauzei la parchet și cu privire la înlăturarea din probatoriul administrat a tuturor mijloacelor de probă și a probelor și, în consecință, s-a constatat regularitatea actului de sesizare, legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și s-a dispus începerea judecății (filele 27-129 vol. 1 dos. fond).

Prin încheierea nr. 23 C din 06 iunie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/1/2014, a fost respinsă ca nefondată contestația formulată de inculpatul A. împotriva încheierii sus-menționate, în esență, reținându-se că aspectele invocate de inculpat cu referire la nelegalitatea administrării probelor și excluderea lor ca fiind lovite de nulitate, legalitatea actelor de urmărire penală efectuate anterior datei de 01 februarie 2014 trebuie examinate în conformitate cu regimul nulităților reglementat de art. 280-282 din N.C.P.P., dar și cu luarea în considerare a condițiilor referitoare la îndeplinirea actelor, astfel cum acestea erau prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la data efectuării acestora (tempus regitactum).

Ca atare, s-a mai reținut că echitabilitatea procedurii, potrivit dreptului intern și jurisprudenței Curții de la Strasbourg cu referire la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, trebuie analizată în ansamblu, pe de-o parte, trebuie avută în vedere gravitatea încălcării și modul de respectare a dreptului la apărare în tot cursul urmăririi penale și, pe de altă parte, trebuie luată în considerare posibilitatea remedierii eventualei încălcări de o manieră echitabilă, în cauză neconstatându-se încălcarea vreunei dispoziții legale din cele care reglementează desfășurarea urmăririi penale și nici producerea vreunei vătămări a inculpatului (filele 8-76 Dosar contestație nr. x/1/2014).

2.Cercetarea judecătorească în primă instanță;

Anterior primului termen de judecată din 16 septembrie 2014, inculpatul A. a solicitat, printr-un înscris intitulat „Notă”, ca judecata să aibă loc „în ședință nepublică, pentru protejarea unor interese de stat, dar și a moralei, demnității și vieții intime a persoanei trimisă în judecată” (vol. I dos. fond, filele 135,138), susținând, în esență, că procesul are la origine o înscenare, că unele informații ating sfera intereselor de stat, instanța asumându-și integral răspunderea dacă informațiile vor fi prezentate într-o ședință publică sau într-o ședință cu ușile închise.

La termenul de judecată 16 septembrie 2014, conform art. 352 alin. (5) C. proc. pen., s-a admis cererea inculpatului și ședința a fost declarată nepublică pe tot parcursul judecării cauzei în fond.

Audierea inculpatului a avut loc la același termen de judecată, acesta declarând, în esență, că nu recunoaște săvârșirea faptelor și nici vinovăția, că procesul a fost provocat de persoane care nu există în realitate, care au acționat în numele unei entități și pentru un interes care nu există, că nu există prejudiciu, dar prejudiciul politic adus României în principal este important, adevărații autori ai acestei înscenări sunt servicii care au urmărit scopuri geo-politice prin operațiuni specifice de intoxicare, dezinformare și manipulare, cazul de față fiind unul politic, că este șocat că toate probele administrate în această cauză au fost validate (filele 139-146 vol. I dos. fond).

În ce privește probatoriul administrat în primă instanță, procurorul a solicitat proba testimonială cu martorii din rechizitoriu: P., M., L. și O., iar inculpatul, în scris (vol. I, dos. fond fila 136), audierea acelorași martori, dar și a altor martori noi: S., T., U., V., X., fără să indice o adresă unde să se dispună citarea acestora, (constatându-se că apărarea a solicitat citarea la instituții de genul Ministerul de Externe al Ucrainei, Parlamentul European, Misiunea României pentru Uniunea Europeană, Departamentul de Stat al SUA, Ambasada României de la Londra), apărarea inculpatului neputând preciza la acel moment dacă persoanele respective mai erau sau nu în activitate. Apărarea inculpatului a mai solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, detaliate la pagina 149 vol. I. dos. fond și a arătat că nu insistă în audierea martorilor H. și I.

Prima instanță a încuviințat audierea celor patru martori din rechizitoriu și a prorogat discutarea celorlalte probe propuse de apărare până la momentul la care avocații inculpatului vor indica,cu referire la proba testimonială, pentru fiecare martor domiciliat în străinătate, datele privind identitatea și modalitatea de citare, iar în ceea ce privește proba cu expertiza vizând înregistrările în mediu ambiental, obiectivele acesteia și ce se tinde a se dovedi cu această probă.

Au fost audiați martorii P. (vol. I dos. fond, fila 184), O., M. și L. (vol. I dos. fond, filele 203-210).

A fost respinsă solicitarea de audiere a celor 3 martori nou propuși de inculpat, apreciindu-se că existența infracțiunilor de care inculpatul este acuzat (luare de mită și trafic de influență) nu este condiționată de aspecte precum cel legat de faptul dacă inculpatul a cerut părerea unei autorități a statului român dacă să intre sau nu în acel contract de consultanță (diplomatul U.), dacă s-a verificat incompatibilitatea în mod real sau în mod formal, dacă există indicii dinspre zona ucraineană în legătură cu pregătirea unei înscenări la adresa inculpatului (T.) sau dacă s-a verificat realitatea firmei G., respectiv dacă era înregistrată în Registrul Comerțului cu obiect de activitate consultanță (ambasadorul X.) (vol. I dos. fond filele 223, 224).

Inculpatul a solicitat instanței de fond efectuarea unei expertize tehnice criminalistice a înregistrărilor audio-video în mediu ambiental și a convorbirilor telefonice efectuate de cei doi martori englezi H. și I., transmise organului de urmărire penală,susținând, în esență, că acestea sunt o selecție din presa electronică, copiile magnetice transmise prin unii membri ai Parlamentului European nu respectă condițiile prevăzute de legea română sau cea europeană, nu corespund realității fiind o contrafacere, că au fost realizate cu singurul scop de a provoca un scandal mediatic, că în transcriptul înregistrărilor nu sunt redate toate convorbirile, lipsind porțiuni importante din discuții, iar altele au fost alterate și fabricate pro-causa (fila 195 vol. 1, dos. fond).Inculpatul a mai susținut că înregistrările nu reflectă discuțiile purtate, persoanele cu care a discutat au fost cei doi, dar sunt și anumite elemente de traducere pe care le contestă, înregistrarea a transmis un mesaj, dar a fost parțială, lipsind o serie de părți, apreciind că, probabil, au fost amputate o serie de părți ale discuțiilor, proba fiind falsificată de „jurnaliștii sub acoperire”, și acest fapt nu poate fi dovedit decât printr-o expertiză. A mai considerat inculpatul că înregistrarea nu oferă elementele acuzatoare la adresa sa, nimic care să-l incrimineze.

În continuare inculpatul, de această dată referindu-se la audierea jurnaliștilor „sub acoperire” prin comisie rogatorie, a reiterat solicitarea de excludere a declarațiilor acestora ca fiind obținute ilegal, întrucât procurorul a ascuns intenția de a efectua o comisie rogatorie și aceștia au încălcat legea (cu conotații penale pentru anchetatori) când în textul rezoluției sugerează răspunsurile de care aveau nevoie pentru a construi un dosar penal, respectiv în rezoluție s-a menționat: „Trebuie adus la cunoștința celor doi martori faptul că este esențial să demonstrăm că a fost vorba de un demers jurnalistic pornind de la existența faptelor de corupție, pretins a fi săvârșite de parlamentari europeni, anterior acestui demers, pentru a înlătura posibile acuzații de provocare/determinare la săvârșirea unor infracțiuni” (fila 201 vol. 1, dos. fond).

Înalta Curte, secția penală, deliberând, a dispus ascultarea, în ședința nepublică, a tuturor înregistrărilor depuse în cauză, în prezența inculpatului și a apărătorilor săi aleși, cu această ocazie inculpatul și apărătorii săi putând nota pasajele, suportul și ce anume contestă, pentru ca, ulterior, în cunoștință de cauză, să se discute o eventuală expertizare a înregistrărilor în mediu ambiental și a convorbirilor telefonice(vol. I dos. fond fila 224-225).

Anterior termenului de judecată 27 ianuarie 2015, respectiv la 26 ianuarie 2015 inculpatul, în scris (vol. 1 dos. fond fila 231), a susținut că obiectivele audierii/vizionării dispusă ex officio nu au fost fixate și nici dezbătute, partea nu cunoaște ce are de urmărit în cadrul acestei proceduri, inculpatul nu poate identifica părțile problematice, el nu a reținut cu precizie de 100% o discuție purtată în mai multe reprize cu aproximativ patru ani în urmă, el poate spune că înregistrarea denaturează înțelegerile și schimbările de idei care au avut loc, înregistrarea, în integralitate este contrafăcută, este un fals, chiar dacă anumite fragmente ar fi autentice, nu există în înregistrări nicio parte în care, cu subiect și predicat, inculpatului să i se fi oferit bani ori el să fi acceptat bani în schimbul efectuării unor acte ce intrau în atribuțiile sale sau în schimbul exercitării presupusei sale autorități spre a influența actele unui terț, Direcția Națională Anticorupție nu a dovedit originalitatea, integralitatea și autenticitatea înregistrării, deci aceasta trebuie înlăturată și prin urmare, nu este nevoie de o expertiză tehnică pentru înlăturarea unei probe ilegale, obținută provocator și sub acoperire, o hotărâre judecătorească pronunțată în condițiile lipsei de credibilitate a înregistrării audio-video, faptul provocării, obținerea înregistrării cu încălcarea a numeroase prevederi imperative ale legii, neconsemnarea probei originale, nu se poate ascunde în spatele inamovibilității judecătorești, ea este susceptibilă atât de critica doctrinară, cât și de sancțiune penală (vol. I dos. fond fila 232).

Apărarea inculpatului a solicitat eliberarea unor copii de pe înregistrările convorbirilor și comunicărilor purtate în limba engleză, între martorii H. și I. cu inculpatul A., motivându-se că la urmărirea penală Direcția Națională Anticorupție nu a comunicat copie/fotocopie de pe materialul probator administrat și pentru ca împreună cu specialiști în materie să formuleze un punct de vedere științific (opinie expertală extrajudiciară). (vol. I dos. fond fila 235).

Înalta Curte, secția penală, deliberând cu privire la cererea apărării inculpatului, a dispus eliberarea de copii de pe CD-urile conținând toate înregistrările audio existente la dosar cu privire la discuțiile purtate la cele cinci (5) întâlniri care au avut loc între inculpat și cei doi jurnaliști, respectiv ale celor din datele de 16 decembrie 2010, 18 ianuarie 2011, 02 februarie 2011, 16 februarie 2011 și 01 martie 2011, cât și ale convorbirilor telefonice și ale comunicărilor de tip e-mail (vol. IV și parțial vol. V dup), stabilind ca inculpatul, apărătorii săi și un traducător autorizat, ales și plătit de către inculpat, împreună cu traducătorul care s-a prezentat în instanță, să examineze neconcordanțele expuse de inculpat.

Prin note de ședință depuse la doar, inculpatul a susținut că în urma audierii/vizionării și verificării înregistrărilor, a constatat că lipsesc cel puțin părțile și pasajele din conversațiile pe care le-a enumerat și menționat în cuprinsul acelor note de ședință (vol. I dos. fond filele 262-263).

Inculpatul a depus, în apărarea sa, mai multe înscrisuri,justificând utilitatea și necesitatea acestora la filele 266-320 vol. I dos. fond,după cum urmează: adresa din 21 mai 2013 a Oficiului European de Luptă Antifraudă din care „rezultă că ancheta acestei instituții nu a condus la dovezi care ar indica faptul că a participat în vreun fel la procesul legislativ oficial în cazul amendamentului la Directiva nr. 94/19/E privind schema de compensare a investitorilor; e-mail cu solicitarea de a semna amendamentele privind includerea Emiratelor Arabe Unite în lista țărilor fără viză Schengen ( pentru a dovedi practica și modul de lucru din Parlamentul European); înscrisuri din care rezultă identitatea perfectă între amendamentele propuse de firmele de lobby și cele înaintate de euro-deputați; aviz al comisiei din care rezultă calificarea directivei și amendamentelor aduse acestuia; înscrisuri și interceptări telefonice din care rezultă că euro-deputatul spaniol Z., căruia i se făcuse, tot prin provocare, propunerea directă de a fi plătit pentru depunerea de amendamente, nu a fost supus niciunei investigații; declarația de avere a doamnei Y. din care rezultă că aceasta a primit, pentru consultanță, suma de 104.076 euro; scrisoarea, datată 17 iunie 2014, prin care dl. A.A., președinte al Parlamentului European își exprimă deosebita apreciere față de activitatea dl. A. în calitate de reprezentant ales direct al cetățenilor Uniunii; diploma acordată la 30 iunie 2014, domnului A. de către Parlamentul European pentru contribuția sa esențială la îndeplinirea obiectivelor Uniunii Europene; raportul Agenției Națională de Integritate nr. 39016/G/II/din 13 septembrie 2013 din care rezultă clasarea lucrării din 11 ianuarie 2011 ca urmare a deplinei legalități a modului în care acesta și-a dobândit patrimoniul; procesul-verbal din 1 septembrie 2014 al Agenției Naționale de Administrație Fiscală, care a verificat, pentru perioada 1 ianuarie 2008 - 21 decembrie 2013, starea de fapt fiscală privind declararea și plata impozitului aferent veniturilor obținute în străinătate, nedispunându-se nicio sancțiune.

Anterior termenului de judecată dispus de instanța de fond pentru a se proceda la ascultarea, în ședință nepublică, a tuturor înregistrărilor aflate la dosarul cauzei, inculpatul a depus un memoriu în care susține că „decizia” este cu totul de neînțeles, pentru că înregistrarea audio-video a fost realizată în mod ilegal, deci proba este ilegală și inadmisibilă, înregistrarea audio-video este prelucrată/editată/alterată/amputată/contrafăcută/falsă, deci nu este concludentă ca probă, este un abuz să ceri inculpatului (care nu a invocat proba) să probeze contrafacerea, la fel este un abuz și o imposibilitate psiho-biologică aceea de a cere inculpatului să indice locurile exacte ale intervențiilor făcute asupra înregistrării în procesul de copiere, nu se contestă corectitudinea traducerii în limba română, ci baza originară a traducerii, ascultarea înregistrărilor audio-video este inutilă, instanța neavând altceva de făcut decât să se ocupe cu precădere de înlăturarea probei și închiderea dosarului, iar dacă se va insista în vizionarea/audierea integrală a înregistrării, inculpatul și avocații săi nu vor interveni și nu vor face niciun fel de comentarii, avocații rezervându-și dreptul de a aprecia „dacă mai pot asigura apărarea sau urmează să se retragă din proces, constatând că ceea ce a început printr-o farsă jurnalistică este pe cale să se transforme într-o farsă judiciară”(vol. I, dos. fond filele 336-342).

Acestui „memoriu”, inculpatul i-a anexat un „punct de vedere tehnic - expertiză extrajudiciară” (vol. I, dos. fond filele 343-410).

La termenul de judecată din 24 martie 2015 (vol. I, dos. fond filele 414-417), deși instanța a întreprins toate măsurile organizatorice și procedurale de a se viziona/audia înregistrările în mediul ambiental și convorbirile telefonice interceptate, atitudinea procesuală a inculpatului și a apărării a condus la întreruperea administrării probei, inculpatul, în declarația dată la același termen susținând că proba „este prelucrată și chiar dacă nu mă acuză cu nimic, nu este posibil ca să fie luată în considerare. Am abordat acest proces cu toată demnitatea, consider că nu este neapărat un proces împotriva mea, ci împotriva României și nu pot să accept că cineva trebuie să ne calce în picioare, acuzându-ne reprezentanții de lucruri pe care nu le-au făcut” (vol. I, dos. fond filele 412).

Instanța a respins proba constând în expertiza tehnică a înregistrărilor audio-video, ca nefiind utilă.

La termenul de judecată din 7 aprilie 2015, prima instanță, a dispus, din oficiu, audierea martorilor cetățeni englezi H. și I. Ulterior termenului acordat, Direcția Națională Anticorupție a comunicat procesul-verbal din 6 mai 2015, prin care se atesta faptul că cei doi martori au fost identificați, indicându-se răspunsul personal al martorului H. prin care a confirmat că a primit e-mailul privind citarea sa, la fel, al colegei sale (I.), dar învederând, totodată că, ambii nu se puteau prezenta pentru audiere la București, solicitând ca audierea să aibă loc în Marea Britanie și să se desfășoare prin videoconferință,precizând că o astfel de modalitate a fost agreată de autoritățile judiciare austriece care i-au audiat în dosarul Strasser.

Prin încheierea de ședință de la termenul de judecată 19 mai 2015, după dezbaterea în contradictoriu a tuturor argumentelor expuse deja cu referire la „notele de ședință” depuse de inculpat (vol. II, filele 25-33 dos. fond) și apărătorii săi (vol. II, filele 34-36 dos. fond), s-a încuviințat audierea celor doi martori britanici prin video - conferință, care a avut loc la termenul din 24 noiembrie 2015,în prezența inculpatului, a avocaților săi și cu participarea interpretului de limbă engleză(vol. II, filele 149-154 dos. fond).

Luând în considerare că pe parcursul realizării video-conferinței, inculpatul și apărătorii săi au obiectat că traducerea și consemnarea declarațiilor nu este cea pe care ei au perceput-o, s-a dispus amânarea cauzei pentru termenul de judecată 8 decembrie 2015 (vol. II, fila 156 verso dos. fond).

Pe baza înregistrării audio a ședinței de judecată din 24 noiembrie 2015, la 10 decembrie 2015 avocatul ales al inculpatului a intrat în posesia copiei înregistrării (proces-verbal existent la fila 162 a vol. II dos. fond).

La 18 ianuarie 2016, s-a procedat la ascultarea înregistrării audio a video-conferinței din 24 noiembrie 2015, în prezența avocatului ales al inculpatului (proces-verbal de la fila 168 vol. II dos. fond), la acea dată fiind prezentată și traducerea înregistrării ascultării martorilor H. și I. la 24 noiembrie 2015 de către traducătorul autorizat ales de inculpat (filele 169-178 și fila 180 vol. II dos. fond), traducătorul autorizat prezent personal la video-conferință atestând că traducerea este corectă (vol. II, fila 178 dos. fond).

Inculpatul a dat un supliment de declarație (vol. II fila 185-186 dos. fond), apărarea depunând și concluzii scrise (vol. II filele 234-249 dos. fond) pentru termenul dispus în vederea pronunțării hotărârii.

Au fost depuse pentru inculpat și înscrisuri în circumstanțiere: „Funcțiile deținute de A. în perioada activității la Parlamentul European - ce a pierdut România”, fiind atașată și „Declarația de sprijin A.”(filele290 - 294 ale vol. II dos. fond).

IV. În urma cercetării judecătorești pe care a desfășurat-o, prima instanță a reținut că faptele expuse în actul de sesizare s-au confirmat, în materialitatea lor.

Astfel, s-a reținut că fapta inculpatului A., euro-deputat, de a accepta, în cadrul discuțiilor și întâlnirilor din perioada decembrie 2010 - martie 2011, promisiunea martorilor jurnaliști britanici de la cotidianul „F.”, H. și I. privind plata sumei de 100.000 euro anual pentru a depune amendamente la comisiile de specialitate din Parlamentul European, pentru a vota împotriva altor amendamente care nu corespundeau intereselor societății „G.”, la care se adaugă suma de câte 4.000 euro pe zi pentru orice alte acte efectuate în legislativul european în legătură cu depunerea de amendamente, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. 1969.

De asemenea, fapta aceluiași inculpat care, în aceeași calitate de euro-deputat, în cadrul discuțiilor și întâlnirilor din perioada ianuarie - martie 2011, a pretins celor doi martori jurnaliști britanici, astfel cum se înțeleseseră, suma de 12.000 euro, lăsându-i să creadă că are influență asupra a doi deputați din Comisia juridică, a Raportorului Comisiei pentru afaceri economice și monetare din legislativul european, dar și asupra euro-deputatului român P., pentru a-l determina să introducă un amendament la proiectul de Directivă al Comisiei Europene privind garantarea depozitelor bancare în sensul susținerii intereselor clienților societății „G.”, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 257 C. pen. 1969.

Cele două infracțiuni au fost săvârșite în concurs real prevăzut de art. 33 lit. a) C. pen. 1969.

În aceste condiții, Înalta Curte, secția penală, apreciind că nu se impune reluarea prezentării desfășurării situației de fapt,a procedat la examinarea pe fond a elementelor constitutive ale infracțiunilor pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată.

În cauză, la urmărirea penală și la cercetarea judecătorească, acuzațiile aduse inculpatului A. au fost fundamentate atât pe probe directe (declarații de martori), cât și pe probe indirecte (înregistrările audio-video în mediu ambiental, e-mail-uri, convorbiri telefonice).

Legea de procedură penală nu stabilește, a priori, valoarea diferitelor probe, aceasta trebuind să fie rezultatul aprecierii concrete, de către organele judiciare, a probelor administrate în cursul procesului penal.

Prima instanță, cu referire la dispozițiile art. 103 C. proc. pen., a constatat că pentru stabilirea existenței sau inexistenței faptelor ori a vinovăției sau nevinovăției unei persoane, o singură probă directă poate fi suficientă pentru lămurirea cauzei, însă probele, neavând o valoare dinainte stabilită prin lege, sunt supuse liberei aprecieri a judecătorului. În urma evaluării tuturor probelor administrate în luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului, instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, condamnarea dispunându-se doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

A apreciat că, în cauza de față, analiza probelor indirecte (înregistrările audio-video în mediu ambiental) trebuie făcută în conexiune cu probele directe și indirecte, impunându-se a fi confruntate și armonizate numai în ansamblul lor, putându-se ajunge la o singură concluzie, excluzând oricare alta, iar în adoptarea hotărârii de condamnare, instanța trebuie să se bazeze pe o certitudine fundamentată pe probe decisive, complete, sigure, cu putere de a reflecta o realitate obiectivă.

În cauza dedusă judecății, s-a apreciat că o cerință esențială pentru existența infracțiunii de luare de mită o reprezintă pretinderea, primirea de bani sau alte foloase care nu se cuvin sau acceptarea promisiunii unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestora (art. 289 N.C.P., art. 254 alin. (1) C. pen. 1969 incluzând și acțiunea de a nu respinge promisiunea de bani sau alte foloase ce nu se cuvin) deci, din punct de vedere al elementului material al infracțiunii de luare de mită, se prevăd acțiunea de a pretinde, acțiunea de a primi și acțiunea de a accepta promisiunea (de bani sau alte foloase).

S-a reținut că sumele de 100.000 euro anual și 4.000 de euro suplimentar pentru o zi lucrată reprezintă obiectul luării de mită, respectiv avantaje materiale.

În ce privește cerința pentru realizarea elementelor constitutive ale infracțiunii, respectiv sumele de bani să fie necuvenite (deci legal nedatorate), respectiv să aibă caracterul unei remunerații, deci plata în vederea efectuării unui act determinat, un contra-echivalent al conduitei lipsită de probitate, transparență a funcționarului ori care s-a angajat să îndeplinească sau să nu îndeplinească ori să întârzie îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale și să efectueze un anumit act contrar acestora, cei 100.000 euro anual și 4.000 euro pe zi suplimentar, acestea constituie o remunerație, o plată pentru actele la care inculpatul A. se angajase să le realizeze în calitatea sa de europarlamentar.

„Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției”, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, semnată de România la 09 decembrie 2003 și ratificată prin Legea nr. 365/2004, în art. 2 lit. a) utilizează sintagma de agent public - funcționar în legislația națională, prin agent public înțelegându-se orice persoană care deține un mandat legislativ (…) al unui stat parte, care a fost (…) aleasă, cu titlu permanent sau temporar, care este remunerată ori neremunerată și oricare ar fi nivelul său ierarhic.

Potrivit art. 1 lit. a) din „Convenția penală privind corupția”, adoptată de Consiliul Europei la 27 ianuarie 1999, în vigoare de la 01 iulie 2002 și ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 27/2002 expresia „agent public” este interpretată prin referire la definiția noțiunilor de funcționar, funcționar public ș.a., analiza comparativă a textelor documentelor internaționale ratificate de România conduce la concluzia că, pe de o parte, agentul public este subiect activ calificat și, pe de altă parte, la aceea că circumstanțierea lui la diferite categorii de persoane nu este impusă cu caracter limitativ.

Prima instanță, reținând că infracțiunea de luare de mită este o infracțiune cu subiect activ special propriu, iar absența calității face ca fapta să fie irelevantă din punct de vedere penal, a constatat că, în cauză, inculpatul A. are calitatea de agent public, funcționar public în înțelesul art. 175 alin. (1) C. pen., art. 147 C. pen. 1969.

Referitor la actele determinate pe care inculpatul s-a angajat și a acceptat să le efectueze, s-a constatat că acestea fac parte din acțiunile proprii calității sale de deputat în Parlamentul European, respectiv depunerea de amendamente în comisii de specialitate, votarea acestora în comisii, dar și în plen, pentru existența elementului material al infracțiunii de luare de mită nefiind necesar ca pretinderea banilor, acceptarea ori înțelegerea primirii acestora să fie urmată de executare efectivă, fiind suficient faptul pretinderii, al acceptării, înțelegerii, aceasta din urmă întâmplându-se în cauză, respectiv inculpatul s-a înțeles cu cei doi jurnaliști britanici să primească cele două sume de bani în scopul precizat, elementul material nepresupunând realizarea avantajului necuvenit, nici a datoriei oficiale, iar acțiunea sau inacțiunea privește, alternativ, îndeplinirea unui act în legătură cu îndatoririle de serviciu sau efectuarea unor acte ilicite, contrare îndatoririlor de serviciu, inculpatul acceptând sumele de bani pentru a efectua acte care fac parte din categoria atribuțiilor sale de serviciu din Parlamentul European.

Astfel, în discuția care a avut loc la 16 decembrie 2010, la restaurantul membrilor din clădirea parlamentului de la Strasbourg, inculpatul A. le-a spus celor doi martori: „Sunteți interesați să, pentru clienții dv., desigur, să, să, să, să spunem, să înțelegeți procesele politice (…) instituțiile. Modus operandi (…) al instituțiilor. Cum, (…) cum aceste instituții, își realizează produsele politice (…) cele de care aveți nevoie sunt lucruri cu care eu, eu am de-a face (…)știu ce vă trebuie și cred că vă pot oferi (…) ceea ce aveți nevoie îmi este clar, cu cât îmi explicați mai mult, cu atât sunt mai consolidat în acel sentiment și percepție că da, știu ce vă trebuie și pot, pot să vă ofer asta” (vol. IV dup, filele 194-196).

Parlamentul European, potrivit art. 14 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, exercită împreună cu Consiliul, funcțiile legislativă și bugetară, iar conform art. 35 din Regulamentul de ordine interioară și de procedură pe anul 2010, alături de Comisie și Consiliu, contribuie la definirea programării legislative a Uniunii Europene. La fel, Comisia și Parlamentul (Titlul II, cap. I art. 35) cooperează la pregătirea programului de lucru al Comisiei, aceasta constituind contribuția Comisiei la programarea anuală și multianuală a Uniunii Europene.

Practic, cu referire la contextul cauzei, Comisia Europeană inițiază o propunere de act legislativ, o trimite comisiei competente a Parlamentului European pentru examinare, analiză și întocmirea unui raport (art. 45 regulament), în cadrul Parlamentului European funcționând 20 de comisii de specialitate, în acestea deputații dezbătând propunerile de acte normative.

Comisiile pentru afaceri economice și externe, pentru afaceri juridice și pentru industrie (reliefate în discuțiile întâlnirilor inculpatului cu cei doi jurnaliști britanici) au legătură cu activitatea Parlamentului European.

Art. 45 alin. (2) din același regulament stipulează modul în care comisia desemnează dintre membrii săi titulari sau supleanți un raportor pentru propunerea de act legislativ, acesta este responsabil pentru redactarea raportului, iar dacă grupurile politice ce nu se alătură raportului, numesc câte un raportor din umbră care argumentează discuțiile potrivit concepțiilor lor, raportul comisiei cuprinde amendamentele la propunerea legislativă, justificări succinte, un proiect de rezoluție, o fișă financiară, raportul supunându-se votului.

Art. 55 din Regulamentul amintit prevede că Parlamentul European examinează propunerea de act legislativ pe baza raportului comisiei competente, comisiile sunt reunite la convocarea președinților lor, astfel se dezbat actele legislative propuse de Comisia Europeană, deputați care nu fac parte din comisie, pot asista la reuniune, dar nu și la deliberări, ei pot fi autorizați să participe cu funcție consultativă, orice deputat putând depune amendamente în vederea examinării în comisie, parlamentul examinând propunerea pe baza raportului comisiei competente.

Art. 156 alin. (1) și (2) din Regulament prevede că un amendament poate viza modificarea oricărei părți a unui text, dar și modificarea, adăugarea sau înlocuirea unor cuvinte sau cifre.

Același Regulament prevede că pot depune amendamente un grup politic sau cel puțin 40 de deputați pentru examinarea în plen, ceea ce denotă că un inițiator singular trebuie fie să-și convingă grupul politic sau pe un altul ori cel puțin 40 de deputați, inculpatul, atunci când s-a discutat problema amendamentului la Directiva privind deșeurile de echipamente electrice și electronice reliefând celor doi jurnaliști tocmai aceasta (vol. IV, fila 208 dup).

Prima instanță a reținut că Regulamentul Parlamentului European mai prevede că amendamentele au prioritate la vot asupra textului căruia se aplică înaintea acestuia, deci prin depunerea de amendamente se modifică, din punct de vedere politic și legal, propunerile de acte normative ale Comisiei Europene (prin ștergere, adăugare, înlocuire de cuvinte sau cifre) putându-se ajunge și la desființarea textului, art. 156 alin. (2) prevăzând că, prin text se înțelege ansamblul unei propuneri de rezoluție, proiect de rezoluție legislativă, propunere de decizie, propunere de act legislativ, propunerea de amendament reprezentând mijlocul eficient de a influența legislația europeană în sensul ei larg.

Practic, depunerea de amendamente înseamnă colaborarea deputaților, a asistenților acestora, a grupurilor politice, a instituțiilor, iar pentru conceperea și depunerea unui amendament, deputații își consolidează un punct de vedere, urmare discuțiilor pe care le au cu alți membri din comisii, cu asistenți, experți interni și externi, de fapt toți cei care sunt implicați din punct de vedere procedural. La aceste activități suplimentare s-a referit inculpatul, atunci când acesta a pretins un tarif de 4.000 euro pe zi. Deci, alături de depunerea unui amendament, activitățile practice premergătoare constituie activitățile unui membru al Parlamentului European până la depunerea votului, deci sunt îndatoriri oficiale, îndatoriri de serviciu în sensul textului incriminator al infracțiunii de luare de mită.

Regulamentul de ordine interioară și de procedură al Parlamentului European stipulează și obligațiile membrilor Parlamentului European : anexa I „Dispoziții de aplicare a art. 9 alin. (1) - Transparența și interesele financiare ale deputaților art. 2 - toți membrii trebuie să depună o declarație personală și exactă privind activitățile profesionale și orice funcție sau activitate remunerată, precum și susținerea financiară, în personal sau material care se adaugă mijloacelor furnizate de Parlamentul European și care îi sunt alocate în cadrul activităților sale politice de către terți, cu menționarea identității acestora, activitatea infracțională a inculpatului de a pretinde și accepta cele două sume de bani pentru a îndeplini acte care erau circumscrise îndatoririlor lui de serviciu, încălcând practic și obligațiile înscrise în anexa menționată.

Totodată, scopul pentru care inculpatul a acționat în modalitatea descrisă, a fost aproprierea sumelor de bani acceptate, promovarea amendamentelor propuse lui neavând nicio semnificație sau interes politic, dimpotrivă, discuțiile relevând că el își expune atenția spre orice temă, dacă acel client dorea aceasta, indiferent că era vorba de Directiva privind deșeurile de echipamente electronice sau electrice sau de schema de garantare a depozitelor bancare, el spunându-le jurnaliștilor britanici : „cereți-mi orice (…)”, elocventă în acest sens fiind și declarația martorului P., inculpatul spunându-i acestuia că este „de dreapta infiltrat în rândurile stângii” atunci când a fost întrebat cum se face că un parlamentar de stânga susține un amendament de dreapta.

În cauză, consumarea infracțiunii de luare de mită a avut loc în momentul în care inculpatul a acceptat înțelegerea conform căreia urma să primească cei 100.000 euro în scopul menționat, nefiind necesar să se fi realizat acel scop, adică să se fi îndeplinit sau nu actul determinat privitor la îndatoririle de europarlamentar, fiind suficientă pretinderea, înțelegerea pentru primirea folosului infracțiunii de luare de mită fiind o infracțiune cu consumare anticipată, simplul act al pretinderii sau al acceptării promisiunii unui folos material consumând infracțiunea.

Cu referire la latura subiectivă a infracțiunii de luare de mită, aceasta presupune că acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material să se fi săvârșit cu forma de vinovăție intenție directă, adică făptuitorul, cu voință, să primească bani sau alte foloase ori să accepte promisiunea, înțelegerea de bani ori alte foloase știind că acestea nu-i sunt cuvenite și au ca scop îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu sau efectuarea unui act contrar acestora, textul incriminator condiționând existența infracțiunii de urmărirea unui scop.

Prima instanță, analizând ansamblul materialului probator expus pe larg,a constatat că nu există dubii în privința faptului că, inculpatul A., în calitate de europarlamentar, a conștientizat, a știut și a acceptat înțelegerea cu jurnaliștii britanici în sensul că suma de 100.000 euro anual era pentru a susține interesele, amendamentele clienților firmei G., acest fapt rezultând cu evidență și din încercările sale repetate de a camufla, disimula, ascunde, termenii contractului, explicându-le, în contextul discuțiilor purtate la întâlnirile față în față, de ce se impun alte sintagme decât cele inițial inserate, pentru a nu se devoala activitatea pentru care a acceptat banii.

Persistența, insistența,grija, permanenta atenție a inculpatului de a nu se folosi cuvântul „lobby” în termenii contractului, la fel, de a utiliza cuvântul consultanță în condițiile în care el se angaja să depună personal amendamente, au demonstrat nu numai că a înțeles sensul și scopul actelor ce urmau a fi realizate în schimbul sumei oferite/ propuse, dar și că activitatea era una legată de îndatoririle lui de serviciu și prin care încălca Regulamentul Parlamentului European, iar experiența sa de politician îndelung exersată atât în țară, cât și în exterior, îi conferea cunoașterea, știința responsabilităților proprii îndatoririlor.

La fel, discuțiile din cadrul întâlnirilor cu jurnaliștii au relevat că inculpatul știa că activitățile care i s-au cerut (depunerea de amendamente, modificarea propunerilor legislative ale Comisiei Europene), cărora le-a dat curs prin acceptare, reprezentau, în fapt, îndatoririle sale de agent public, funcționar public în Parlamentul European, persuasiv, el explicându-le martorilor jurnaliști britanici care este procesul de adoptare a legilor.

Încercările inculpatului de a se purta firesc în fața interlocutorilor săi,inducându-le ideea că a înțeles ce i se cere, deși era conștient de ilicitatea acțiunilor convenite cu cei doi jurnaliști,sunt reliefate de persistența cu care a susținut scoaterea din conținutul contractului a oricărui termen sau cuvânt care ar fi sugerat ideea că sumele de bani sunt acceptate pentru o legătură cu activitatea din Parlamentul European, atât în cadrul întâlnirii din 16 decembrie 2010: „Eu, eu înțeleg perfect ce vă trebuie din punct de vedere al substanței (…) singura mea preocupare, și din acest punct de vedere vreau să spun, răspunsul meu este destul de ușor (…) știu ce vă trebuie și cred că vă pot oferi (…) ceea ce aveți nevoie, îmi este clar” (vol. IV, fila 197dup), cât și în cadrul discuțiilor din 18 ianuarie 2011:„De ce, de ce aveți nevoie de parlamentar, de cuvântul parlamentar (vol. IV, fila 227 dup), ei bine poate consultant politic ar fi mai bine. După mintea mea (…). Deoarece este mai larg”. „Și astfel, parlamentar sună ca și cum sunt membru parlamentar și vând, de asemenea, da, ca parlamentar, precum și munca mea (…) Consultant politic este (…). Deoarece parlamentar este mai legat de poziția mea” (vol. IV, fila 227 dup).

Impunerea de către inculpat a termenului consultanță, încheierea unui asemenea contract care nu avea nicio legătură cu activitățile acceptate, ascund/disimulează activitatea infracțională, el acceptând și obligându-se să depună amendamente la Directiva privind deșeurile electrice și electronice, dovadă fiind și expunerile inculpatului când a înțeles că i s-a făcut o propunere concretă de depunere a unui amendament, la fel, când a înțeles că nu poate să depună amendament în comisie, s-a angajat să-l depună în plen, toate acestea demontând că, în fapt, ar fi existat o consultanță, întrucât se remarca o contradicție vizibilă, de substanță, între ceea ce se convenise la discuțiile de la întâlnirile din 16 decembrie 2010 și 18 ianuarie 2011 și clauzele acelui contract (neasumat de comun acord atunci).

În aceeași ordine de idei, cu referire la netransparența manifestată de inculpat vis-a-vis de adevărata sa activitate, pledează și faptul că el le-a precizat celor doi jurnaliști britanici că nu a spus nimănui pentru cine acționează și a indus acelora ideea că nici nu avea vreo obligație în acest sens: „Normal, nu, dar vreau să spun, ca atare, dar eu, eu, trebuie să (…). Nimeni nu a cerut să vadă contractul (…). Dar trebuie să spun Ok, am o relație contractuală sau, mă rog, o relație cu acea companie și (…). Aștept să am acest venit de la acea companie, punct”. (vol. IV, fila 278 dup).

În spiritul înțelegerii activităților ce urmau a fi realizate în schimbul banilor acceptați, inculpatul și-a manifestat îngrijorarea când a crezut că în contract s-a folosit termenul lobby: „Da, dar oricum nu am folosit cuvântul lobby aici. Ceea ce e mai bine. Consultanța e ceva (…) lobby e altceva (…)„ (vol. IV, filele 285, 286 dup - discuțiile de la întâlnirea din 18 ianuarie 2011), dar pentru a le induce interlocutorilor săi ideea că activitatea de lobby nu este interzisă, iar lobby este tot o consultanță, el argumentează: ,,se face lobby pentru un tip de legislație despre care ești convins că este bună, că legea respectivă este una corectă pentru client, în această modalitate faci servicii de consultanță pentru client, clientul este cel care acceptă punctul de vedere și nu invers și, deci, faci lobby pentru punctul tău de vedere care este în beneficiul clientului, clientul nu are o problemă, clientul are un interes, tu, ca și parlamentar, ai un punct de vedere, clientul îți dă un interes și în calitate de consultant îi dai un răspuns, o soluție (…). Presezi. Acest, acest act normativ pur și simplu pentru că ești de părere că este un lucru bun” (vol. IV, fila 286 dup - discuțiile de la întâlnirea din 18 ianuarie 2011).

Deși până la acest moment nu este reglementată strict activitatea de lobby în legislația europeană sau națională, Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Ediția 1998 menționează: cuvântul lobby provine din limba engleză și desemnează un grup de persoane care influențează, din afară, hotărârile unui parlament, grup de presiune. Inculpatul, în discuția din 18 ianuarie 2011 afirmă: „ Da. Și apoi aveți nevoie de un fel de lobby, după aceea (…) ori (…)„ (vol. IV, fila 208 dup).

Prima instanță, examinând diferența dintre corupție și lobby, a reținut că aceasta, în esență, constă în principiu, în existența acțiunii de pretindere ori primire de bani, legată de un act privitor la îndatoririle de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, forma concretă de accesare a folosului fiind mascată în cauză, de susținutul contract, dar finalitatea acestuia, cauză a obligației, are scopul acceptării, de către inculpat a banilor pentru activități legate de îndatoririle de deputat în Parlamentul European, între folos și act privitor la îndatoriri existând legătură, folosul fiind necuvenit în sensul legii penale. În plus, lobby-ul impune desfășurarea transparentă a unei activități comerciale, nu civile, cu aplicarea legislației comerciale și fiscale, excluzând conflictul de interese.

Cu referire la apărările inculpatului că „falșii jurnaliști sub acoperire” nu au avut un interes real în ceea ce au întreprins, este de subliniat că latura subiectivă a infracțiunii de luare de mită nu presupune examinarea poziției subiective a persoanei care oferă mită, ci exclusiv a formei de vinovăție cu care a acționat funcționarul care are calitatea de subiect activ al infracțiunii, deci, singura condiție prevăzută sub acest aspect subiectiv în norma de încriminare este săvârșirea faptei cu intenție directă de către autorul luării de mită, care urmărește realizarea acțiunii încriminate (acceptarea promisiunii), cu scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, imboldul intern fiind reprezentat de banii despre care cunoaște că nu-i sunt cuveniți, probatoriul relevând că inculpatul A., în exercitarea mandatului de deputat în Parlamentul European, a acceptat, în cunoștință de cauză, promisiunea plății unor sume de bani cu titlu de remunerație în schimbul susținerii în legislativul european, a unor proiecte de acte normative care să avantajeze interesele unor terți, acceptarea sa fiind voluntară.

Referitor la conținutul infracțiunii de trafic de influență,instanța de fond a reținut că aceasta constă în acțiunea de traficare a influenței de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar sau alt salariat, acțiune ce se poate realiza prin primirea sau pretinderea unei sume de bani ori a altor foloase sau prin acceptarea promisiunii unor astfel de foloase, ori acceptarea de daruri pentru a determina pe acel funcționar să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.

Doctrina și jurisprudența au reținut că pentru existența infracțiunii de trafic de influență nu interesează dacă intervenția pe lângă un funcționar sau alt salariat s-a produs sau nu, nici dacă prin intervenția reală ori presupusă, se urmărește determinarea unei acțiuni licite sau ilicite, obiectul juridic special constituindu-l relațiile sociale a căror formare și dezvoltare se întemeiază pe încrederea și prestigiul de care trebuie să se bucure orice funcționar care exercită o însărcinare publică.

Din punct de vedere al elementului material, infracțiunea de trafic de influență există fără a fi necesar ca pretinderea banilor, a folosului, sau acceptarea promisiunii de foloase, de daruri, să fie urmată și de executare practică, adică de satisfacerea solicitării, pretenției sau de respectarea promisiunii, fiind suficient faptul pretinderii folosului sau al acceptării promisiunii de foloase, la fel, nu este necesar ca actul ce intră în îndatoririle funcționarului să fi fost ori nu realizat, fiind suficient că s-au primit ori pretins foloase sau că s-a acceptat promisiuni de foloase ori daruri în vederea determinării funcționarului.

Prima instanță a constatat că probatoriul administrat în cauză a evidențiat, fără dubiu, că inculpatul A., după ce în etapa 16 decembrie 2010, 18 ianuarie 2011 și 02 februarie 2011 (înregistrări în mediul ambiental, audio și video, declarații martori jurnaliști britanici H. și I., convorbiri telefonice, e-mail-uri) a acceptat plata sumelor de 100.000 euro anual și alți 4.000 euro pe zi pentru a depune amendamente, atât în comisiile de specialitate, cât și în plenul Parlamentului European și de a influența actele legislative corelativ intereselor terților, dar și pentru activități suplimentare desfășurate în legislativul european, el angajându-se să le depună personal, fie direct în comisii, fie direct în plen, regulamentar, având acest drept, dar în condițiile deja arătate, începând cu întâlnirea și discuția din 16 februarie 2011, întâlnire care a avut loc la Strasbourg (vol. IV, filele 368 și urm. dup) după ce, așa cum s-au înțeles la 02 februarie 2011 și după ce la 04 februarie 2011, H., prin e-mail i-a expus interesul clientului în problema schemei de garantare a depozitelor bancare, termenul limită pentru depunerea amendamentului fiind 18 februarie 2011, inculpatul le-a propus celor doi jurnaliști britanici ca pe viitor, amendamentele să nu le depună el direct, ci printr-un intermediar, deputat, pe lângă care a lăsat să se creadă că are influență, adăugând că deja a discutat cu doi deputați din comisia juridică și așteaptă răspunsul acestora, a luat legătura cu raportorul comisiei economice, sens în care le-a expus un plan de acțiune; după ce i-a asigurat că s-a uitat pe problema pe care i-au înaintat-o, „lucrurile sunt mai complicate decât arată”, le-a explicat că opinia comisiei juridice nu este una esențială, este esențial raportul ECON (al Comisiei economice), Raportul Comisiei de afaceri economice este cel care va merge în plen (vol. IV, fila 368 și urm. dup).

Discutând despre problematica de reducere a termenului referitor la schema de garantare a depozitelor bancare, inculpatul, expunându-le strategia sa, planul de acțiune: plan A reducere termen de rambursare 3 săptămâni care s-ar fi situat între cel cerut și cel propus de raportor (vol. IV, fila 369 dup), dacă planul A eșuează, a continuat cu planul B susținând că rezolvă problema în comisia de afaceri economice „ceea ce este mult mai bine (…) raportor, este principalul raportor (…). Deci, dacă pierdem aici, am câștigat acolo (vol. IV, fila 369 dup), planul C: „Și dacă nu câștig cu 4 săptămâni, am putea câștiga cu următoarea idee care am negociat-o, bine, nu, nu am negociat, discutat cu ei (…) „deoarece nu vreau să par un negociator” (vol. IV, fila 370 dup).

Prima instanță a mai reținut că, pentru a-și convinge interlocutorii că are influență asupra deputaților din comisiile de specialitate, inculpatul a afirmat că aceștia erau din grupul politic majoritar și apropiați ai raportorului, că a discutat cu raportorul despre aceasta, voise să le trimită un e-mail, dar a preferat să vorbească: „Da, da asta este, eu, fără, de aceea sunt preocupat deoarece (…) „,aceasta în legătură cu întrebarea ce-i fusese adresată de H.: „Și ați discutat aceasta cu raportorul?” (vol. IV, fila 372 dup). „(…) eu, eu am vorbit eu, cu alți câțiva (…) eu am verificat, desigur cu raportorul meu din umbră (…) cu grupul meu și așa mai departe (…). Grupul meu nu agreează patru săptămâni (…) susțin foarte mult varianta cu o săptămână, deoarece sunt mai înclinați să protejeze consumatorul decât bancherul” (vol. IV, fila 373), „Da, și, și, ceea ce încercăm să facem este să vorbim cu anumiți colegi chiar din grupul juridic (…). Deci, în loc să depun eu un raport (…) fiind, știți, și în pericol să văd propriul raportor din umbră al grupului (…) aș prefera să găsesc pe cineva din grupul liberal, care este grupul raportorului (…) să depun acest amendament (…) „eu, eu, eu am discutat cu două persoane. Și cu siguranță pentru liberali ideea de a proteja băncile este mult mai ușor de înghițit (vol. IV, fila 374).

La întrebarea dacă a făcut cunoscut celor doi deputați din comisia juridică, de la care aștepta răspuns, faptul că are un interes în depunerea amendamentului, inculpatul a precizat că nu le-a spus, întrucât nu este obligat să-și declare interesul decât în situația în care ar fi raportor: „Dacă nu sunt raportor, nu sunt obligat” (vol. IV, fila 381 dup). În legătură cu evoluția lucrurilor, inculpatul a spus: „Sper să o facem în cel mai bun mod, dacă nu o să depun eu însumi” (vol. IV, fila 384 dup).

În aceeași întâlnire, inculpatul a aflat că va fi plătit, el angajându-se din nou să depună amendamentul până vineri, iar dacă nu va găsi un deputat, îl va depune el personal : „Îmi cereți să vă ajut să depuneți un astfel de amendament, ori aceasta poate fi făcut, dar nu vă ofer nicio garanție că reușește .dacă doriți să oferiți ceva clientului, atunci ok, putem să ne străduim .sfatul meu este să identificăm pe cineva care este membru al comisiei de afaceri juridice .caut astfel de persoane .Am vorbit deja eu, repet, și aștept răspunsul lor” (vol. IV fila 382 și următoarele dup).

După primirea amendamentului de la jurnaliștii britanici, situația de fapt derulându-se cum s-a evidențiat, acesta a fost trimis la cabinetul deputatului P. la 17 februarie 2011, deci în termenul convenit de inculpat cu cei doi jurnaliști britanici (până la 18 februarie 2011).

Despre martorul P., inculpatul le-a spus jurnaliștilor britanici că este deputat român în Parlamentul European, că a discutat cu el în legătură cu depunerea amendamentului, că acesta i-a înțeles argumentele și că, la rândul lui, intenționa să depună un amendament similar.

Inculpatul s-a întâlnit cu martorul P. la 17 februarie 2011, seara, în aeroport și i-a mulțumit pentru acceptarea propunerii de amendament, aspect confirmat de martor.

La 19 februarie 2011, prin e-mail, inculpatul i-a comunicat lui H. că amendamentul dorit a fost depus în timp util de către un reprezentant al Partidului Popular, membru al comisiei juridice și l-a asigurat că va urmări în continuare problema, conform discuțiilor (vol. V, fila 188 dup).

Comportamentul relevat reprezintă fapta inculpatului de a lăsa să se creadă că are influență asupra deputatului P. și că l-a determinat să depună amendamentul, iar pentru scopul amintit inculpatul a acceptat suma de 12.000 euro, sens în care a emis o factură.

Cu referire la latura subiectivă a infracțiunii de trafic de influență, această infracțiune se săvârșește cu vinovăție sub forma intenției directe, fiind deci necesară voința făptuitorului de a săvârși acțiuni de pretindere sau de primire a sumei de bani sau alte foloase pentru a determina pe un funcționar să facă sau să nu facă un act ce intră în îndatoririle lui de serviciu și știința că prin săvârșirea acestei acțiuni se aduce atingere reputației instituției și funcționarului respectiv.

Inculpatul, în modalitatea expusă, după ce a conștientizat că s-ar deconspira dacă va depune el însuși amendamentul în comisiile de specialitate, posibil, va atrage atenția asupra sa, având în vedere că nu era cunoscut de membrii acelor comisii, le-a propus celor doi jurnaliști britanici, să depună amendamentul conceput de ei și trimis întocmai, prin intermediar, după ce i-a lăsat să creadă că are influență atât pe lângă persoane membre din comisia juridică, cât și pe lângă raportorul din comisia economică, le-a spus că a luat legătura cu P. (numele acestuia a fost menționat și în declarațiile martorilor jurnaliști britanici în cadrul video-conferinței din 24 noiembrie 2015) pe care l-a convins și acesta a înțeles să depună amendamentul privind schema de garantare a depozitelor bancare, deci inculpatul a cunoscut scopul acțiunilor sale, în aceste acțiuni a implicat-o pe asistenta sa martora M. (în declarația de la urmărirea penală inculpatul a susținut că aceasta a trimis amendamentul „din exces de zel din partea ei”, dar și pe martora O., asistenta deputatului european P., ambele martore, atât la urmărirea penală, cât și la cercetarea judecătorească relatând situația de fapt privind amendamentul la Directiva referitoare la sisteme de garantare a depozitelor bancare cu referire la zilele de 16, 17 februarie 2011, M. (vol. I fila 205dos.fond) arătând: „dânsul m-a rugat să transmit propunerea de amendament către domnul euro-parlamentar P. și asistenta lui, O. Am discutat telefonic cu d-na O. la sugestia d-lui A. și i-am transmis această propunere de amendament. M-a întrebat dacă am luat legătura cu O. și cu dl. P., Dl. A. ne-a menționat că .compania britanică al cărei nume nu mi-l amintesc, decât primul „G.” în prealabil îi solicitase participarea în consiliul de administrație și depunerea acelei propuneri de amendament .nu era un amendament pe care l-am printat .dl. P. și dl. A. au discutat despre acel aspect”.

La rândul său, martora L. (vol. 1 dos. fond, fila 209) asistentă a inculpatului în perioada de referință, cu privire la aceeași perioadă (16, 17 februarie 2011) a declarat : „La un moment dat, dl. A. a venit cu un dosar, în fine, era o hârtie pe care era scris un amendament .sarcina mea era să mă interesez despre ce este vorba în raport (al comisiei), dacă amendamentul respectiv este bun și am putea să-l depunem .colega mea știu că a intrat în contact cu biroul d-lui P.”

Martorul P., la cercetarea judecătorească a declarat: „asistenta mea, O., mi-a adus la cunoștință că sunt căutat de A., tot ea specificându-mi că are A. să-mi propună un amendament .joi m-am întâlnit cu A. în aeroport și acesta mi-a mulțumit că i-am acceptat propunerea. Cu același prilej l-am întrebat „dar ce îți veni cu un amendament de dreapta, tu fiind într-un partid de stânga ? și mi-a răspuns zâmbind că el este omul dreptei infiltrat în stânga .l-am sunat pe A. și l-am întrebat dacă vrea cumva glorie pentru propunerea aia, percepția mea fiind că s-a dat mare la Sunday Times . mi-a răspuns că nu știe despre ce este vorba”, (vol. I filele 184-186 dos. fond).

Ca atare, prima instanță a constatat că probatoriul a relevat că inculpatul A. a acceptat o sumă de bani, pentru activități concrete de depunere a amendamentului, acționând gradual, dovedind că a avut reprezentarea faptului că banii au fost acceptați pentru a interveni pe lângă euro-deputatul P. (și acesta agent public, funcționar în sensul legii penale), pentru ca acesta să facă un act ce intră în îndatoririle sale, depunerea unui amendament.

Astfel cum s-a reținut în situația de fapt, inculpatul era conștient că depunerea amendamentului la proiectul de Directivă privind garantarea fondurilor bancare, aflat spre avizare la comisia pentru afaceri juridice și imunități din Parlamentul European, de către un deputat din acea comisie, membru al unei formațiuni de dreapta, avea șanse mai mari pentru a fi adoptat, el făcând demersuri practice prin intermediul secretariatului pe lângă euro-deputatul român P. pentru a-l convinge de justețea demersului.

Fiind asigurat că euro-deputatul P. a depus amendamentul ce i se transmisese de cei doi jurnaliști la 04 februarie 2011 (inculpatul în declarația de la instanță, recunoaște că aceasta a fost data și că e-mail-ul conținea și un text al amendamentului) în continuare i-a anunțat prin e-mail pe cei doi că amendamentul solicitat a fost depus, iar pentru activitatea de convingere a colegului său de a depune amendamentul în discuție, a pretins 12.000 euro transmițând factura la 03 martie 2011, prin e-mail (vol. V, fila 193 dup).

A avea „influență” asupra unui funcționar înseamnă a avea trecere, a se bucura în mod real de încrederea acestuia, „prin a lăsa să se creadă că are influență”, se înțelege situația când o persoană creează falsa impresie că se bucură de această trecere, că este în relații bune cu funcționarul, cele arătate demonstrând activitatea infracțională a inculpatului, de a-și trafica influența pentru ca demersul său să aibă succes, neinteresând, pentru existența infracțiunii de trafic de influență, dacă prin intervenție (reală sau presupusă) s-a urmărit determinarea unei acțiuni licite sau ilicite, inculpatul, în apărarea sa, printre altele, susținând că amendamentul în discuție era pe agenda comisiei deputatului P. cu mult înainte de a-l fi solicitat falșii jurnaliști sub acoperire, acesta era „bun”, dovadă că a și fost votat fără ca el să fi fost implicat în acest vot, pentru acest din urmă aspect depunând în dosar o comunicare a Oficiului European de Luptă Antifraudă în care (an 2015), se menționează că nu a fost implicat oficial în problema respectivului amendament.

Referitor la apărările inculpatului, prima instanță a constatat că, atât în declarațiile de la urmărirea penală, cât și în cele de la cercetarea judecătorească, acesta și-a fundamentat poziția procesuală pe cronologia faptelor relevate în discuțiile din întâlnirile cu cei doi jurnaliști britanici, dar le-a dat o altă motivație, respectiv că sumele de bani au fost acceptate, pretinse numai pentru servicii de consultanță, de genul analiză prospectivă în legătură cu chestiuni de politică europeană și globală, sfaturi, informații în legătură cu activitatea Parlamentului European, detalii proceduri, sugestii privind modul în care pot fi abordate instituțiile europene de firmele de lobby, strategii pentru promovarea proiectelor, el dându-și seama că cei doi reprezentau o firmă de lobby care-i cereau „expertiza”.

Încă de la întâlnirea din 16 decembrie 2010, când H. îi expune „să spunem că există un anumit act normativ care îi interesează pe ei. Apoi, noi vom analiza dacă ne-ați putea ajuta să, să aflăm de ce acel act normativ a fost încadrat așa, dacă există vreo modalitate să modificăm poate acel act normativ, deoarece, după cum știți, o cerere trece prin .începe la nivelul comisiei .”, inculpatul a înțeles ce i se cere, el utilizând adesea expresii de genul : „răspunsul meu este destul de ușor, la început direct, da”.

La fel, când i s-a relevat un exemplu clar, concret de modificare a directivei privind deșeurile electrice și electronice și i s-a cerut să depună un amendament sau să voteze împotriva unuia deja depus, același inculpat a răspuns afirmativ, singura sa problemă nu era că nu a înțeles cererea, ci s-a întrebat pe sine cum trebuie să procedeze pentru a rezolva : „Da, ok, aaa, ceea ce încerc să înțeleg este cât timp îmi va lua asta”.

În aceeași ordine de idei, când I. i-a sugerat inculpatului că în cadrul consiliului de consultanță se va ocupa de rezolvarea problemelor clienților în sensul celor expuse cu directiva privind deșeurile de echipamente electrice și electronice, adică să găsească calea cea mai bună pentru a modifica legislația, inculpatul A. a dat de înțeles că știe ceea ce trebuie să facă, el spunând: „veți avea nevoie de un fel de lobby după aceea”, lobby-ul interesând Parlamentul European, deci încă din 16 decembrie 2010 el a conștientizat ce activitate urma să presteze și cât și cum era plătit (100.000 euro anual și 4000 euro pe zi, pentru activități suplimentare.

S-a mai reținut că, deși inculpatul a negat constant că ar fi acceptat să depună el amendamente sau să intervină pe lângă colegi pentru a modifica legislația europeană, susținând că el doar le-a sugerat jurnaliștilor cum să intervină pe lângă deputați și cum să depună amendamente, din probatoriul administrat s-a evidențiat faptul că inculpatul i-a lăsat să creadă că a discutat cu deputați din comisia juridică și cu raportorul comisiei economice, el înaintând amendamentul ce i se transmisese la 04 februarie 2011 către euro-deputatul P., care, de altfel, l-a și susținut în Parlamentul European.

De asemenea, în legătură cu apărarea inculpatului referitoare la acceptarea plății sumei de 4000 euro, prima instanță a constatat că, deși inculpatul a susținut că aceasta „era rata zilnică, o cotă generică nelegată de o anumită lucrare”, acesta, tot la 16 decembrie 2010,a pretins-o,în fapt, pentru activități suplimentare în Parlamentul European, intervenții pe lângă deputații europeni,adică strict pentru activități de lobby.

Cu referire la înlocuirea, de către inculpat, în contractul discutat, a sintagmei „consultant parlamentar” cu cea de „consultant politic”, inculpatul deși a declarat că a solicitat-o pentru a face o delimitare clară între munca sa din Parlamentul European și ceea ce se obliga, prima instanță justificat a constatat că acesta, încă de la întâlnirea din 16 decembrie 2010 a știut că solicitarea jurnaliștilor a vizat în mod cert acte care au legătură cu calitatea sa de deputat în Parlamentul European. „Ei bine, toată această muncă va avea legătură într-adevăr cu Parlamentul European (H.), inculpatul afirmând : „Ei bine, da asta fac”. Că este așa, este probat și de sublinierea făcută personal, inculpatul arătându-le jurnaliștilor că prin consultant parlamentar s-ar înțelege că în calitate de deputat își vinde „munca sa”, consultant politic fiind un „termen mai larg” : „Și astfel parlamentar sună ca și cum sunt ales membru parlamentar și vând, de asemenea, da, ca parlamentar, precum și munca mea”.

Deși inculpatul a susținut constant că nu s-a pus problema să depună el însuși vreun amendament, prima instanță a constatat că, în cadrul discuțiilor din 18 ianuarie 2011, inculpatul a răspuns afirmativ solicitării jurnaliștilor britanici de a depune un amendament oral la directiva amintită și chiar le-a cerut să i se trimită textul amendamentului, text comunicat, de altfel, în 26 ianuarie 2011. Relevant în dovedirea faptului că inculpatul A. știa încă din 18 ianuarie 2011 că trebuie să depună amendament oral, este că deși contractul nu se perfectase, din discuțiile purtate de inculpat cu jurnaliștii britanici a reieșit, fără dubii, că suma de 4000 euro reprezenta o plată pentru această activitate, nedepunerea amendamentului fiind cauzată de expirarea termenului de depunere în comisie și neîndeplinirea procedurii, în sensul că amendamentul oral ar fi trebuit să convingă cel puțin 40 de deputați, pentru a putea fi depus.

Cu privire la susținerile inculpatului vizând e-mail-ul transmis la 04 februarie 2011 (privind amendamentul la schema de garantare a depozitelor bancare în legătură cu care se făcuse referire că plata urma a fi făcută cu suma de 4.000 euro pe zi),prima instanță a constatat că deși ele reprezintă recunoașterea unei situații de fapt relevată prin coroborarea probelor, totuși inculpatul o califică drept „consultanță”. S-a relevat că inculpatul a îmbrățișat această calificare încă din 16 decembrie 2010, când a negociat suma de 100.000 euro, în declarația din 08 iulie 2013,acesta subliniind că „activitățile mele extra-contractuale” erau „compatibile cu statutul meu de deputat”, deci în legătură cu activitatea sa de serviciu în sensul legii penale, pentru care a acceptat sume de bani, iar termenul de „consultanță”, în enumerarea făcută de inculpat, nu presupunea altceva decât activitățile ce intrau în sfera atribuțiilor sale de deputat,desfășurate atât pentru amendamentul la Directiva privind deșeurile electrice și electronice (pe care a acceptat să-l depună oral),cât și pentru amendamentul la Directiva sistemului de garantare a depozitelor bancare (pentru care a acceptat să facă demersuri concrete spre a fi depus și adoptat). În plus, chiar inculpatul a susținut că a desfășurat activități extra-contractuale, care nu-i dădeau drept la remunerare, dar totuși le-a facturat drept servicii de consultanță.

Referitor la amendamentul la Directiva de garantare a depozitelor bancare, prima instanță a reținut că inculpatul A. a cunoscut exact faptul că acesta a fost depus, e-mail-ul trimis de inculpat martorului H. în data de 19 februarie 2011 fiind elocvent în acest sens : „Voiam doar să vă aduc la cunoștință că amendamentul dorit de dv. a fost depus în timp util de către un membru al Partidului Popular voi urmări în continuare această problemă, conform discuțiilor noastre”.

Totodată, prima instanță,urmare comparării textului amendamentului trimis de jurnaliști la 04 februarie 2011 cu cel trimis la 17 februarie 2011 la cabinetul euro-deputatului P., a constatat că au același conținut, text care a fost comunicat biroului parlamentarului P., la data de 17 februarie 2011, la cererea insistentă a inculpatului, prin intermediul martorei M., aceasta din urmă neparticipând la nicio discuție care a avut loc între inculpat și cei doi jurnaliști, fiind elocvente în acest sens declarațiile martorelor M. și O., precum și cea a martorului P. (vol. I dup fila 106). De altfel, chiar inculpatul, în discuția din 01 martie 2011 a explicat celor doi jurnaliști cum a fost depus amendamentul prin intermediul euro-deputatului P.

 De asemenea, prima instanță a constatat, contrar susținerilor inculpatului (că acuzarea sa reprezintă un proces politic, care nu-l privește, ci vizează România, că cei doi jurnaliști l-au provocat, au înscenat „o farsă jurnalistică” pentru a-l compromite și pentru a lipsi România de un parlamentar, care, în același timp, a deținut înalte poziții în politica europeană și cea euro-atlantică, acestea fiind ulterior pierdute,cu grave implicații de România, că,în realitate, este vorba de „siguranța națională ”, iar o instanță de judecată nu are competența de a cerceta), că este competentă să soluționeze cauza, fiind sesizată legal cu un rechizitoriu, inculpatul fiind trimis în judecată pentru fapte incriminate ca fiind infracțiuni, sancționate ca atare și pentru care răspunderea penală este stabilită pe considerentele de fapt și de drept arătate, conchizând că toate aceste apărări sunt simple reflecții ale personalității inculpatului.

Referitor la apărarea inculpatului, că a fost provocat, i s-a organizat o înscenare, dar nu de către cei doi jurnaliști britanici sub acoperire, „amărâți”, ci de către forțe din afara României, cu neimplicarea sancționabilă din țară, urmărindu-se eliminarea lui pentru că a „deranjat” interesele geo-politice ale „scepticilor”, ziarul de„scandal” „F.” înscriindu-se în curentul euro-scepticismului, prima instanță a considerat demn de menționat că: - martorii H. și I. au acționat ca particulari, angajați ai unui cotidian care, la acel moment, dezvolta o campanie de depistare a euro-parlamentarilor care influențează procesul legislativ în Parlamentul European contra unor sume de bani, campanie aflată în slujba interesului public (declarații martori).

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Ramanauskas v. Lituania, nr. 74420/01) a reținut că agenții provocatori trebuie să acționeze ca agenți ai statului ori pe baza dispozițiilor oficiale din partea autorităților statului.

Prima instanță a considerat că și infracțiunile de corupție sunt susceptibile de a fi săvârșite în stare de provocare, dar, cauzal, nu se pot ignora aspecte care exclud existența unei asemenea împrejurări. Pentru a exista provocarea, aceasta trebuia să fie anterioară comiterii infracțiunilor și să existe o legătură cauzală directă și imediată între actul provocator și infracțiunea săvârșită.

Art. 68 alin. (1) C. proc. pen. anterior și art. 101 alin. (1), art. 102 alin. (1) C. proc. pen. în vigoare, texte care nu trebuie privite izolat, ci integrate unitar în titlul din care fac parte, respectiv interzicerea mijloacelor de constrângere, principiul loialității administrării probelor, excluderea probelor obținute în mod nelegal, acțiunile de determinare, este de necontestat că acestea nu pot avea loc decât prin modalitățile alternative de genul violențe, amenințări, alte mijloace de constrângere, promisiuni sau îndemnuri.

Prima instanță a apreciat că, în lipsa unor asemenea acțiuni insidioase nu se poate reține că este o determinare, o provocare din partea jurnaliștilor britanici care au acționat ca particulari, aflați într-o acțiune de revelare pentru opinia publică a euro-parlamentarilor care acceptau ca, în interesul unor clienți ai firmelor de lobby, să acționeze, în schimbul unor sume de bani sau altor foloase, pentru modificarea legislației europene, întrucât numai prin acele modalități alternative s-ar fi putut influența voința persoanei asupra căreia s-ar fi exercitat, respectiva persoană fiind pusă în situația de a nu gândi și de a nu acționa liber.

A mai reținut că, a considera că orice acțiune din partea unei persoane se poate circumscrie noțiunii de determinare, provocare, dincolo de exigențele textelor de lege amintite, înseamnă, pe de-o parte, a ignora împrejurarea că cel asupra căruia se exercită determinarea are deplină capacitate de exercițiu, iar, pe de altă parte, a adăuga la lege, dând acestor noțiuni și alte semnificații decât cele pe care legiuitorul însuși le-a dat.

Instanța de fond a arătat că, în cauză, faptul că jurnaliștii britanici, în calitate de particulari, au promis inculpatului bani în schimbul influențării legislației europene, nu le conferă acestora calitatea de agenți provocatori, în sens contrar, însemnând că atunci când inițiativa mituirii ar aparține celui care dă sau promite mită să existe provocare din partea unui agent provocator, legea pedepsind atât corupția activă, cât și pe cea pasivă, indiferent de unde se acționează, de unde vine inițiativa. Prin modalitatea în care a acționat, inculpatul a avut însă propria contribuție în activitatea infracțională: a insistat și propus modificarea contractului de consultanță pentru a-și atinge scopul, a expus și inițiat variante de acțiune (planul A, planul B și planul C), a insistat să îndepărteze acțiunile de persoana sa, el preferând clandestinitatea, inclusiv când și-a folosit asistentele, a inițiat nedeclararea în totalitate a veniturilor ce-i reveneau din activitatea infracțională, întâlnirile cu jurnaliștii britanici s-au petrecut și la inițiativa lui, a avut o poziție de bună-voință și de familiaritate chiar cu aceștia.

Prima instanță, cu privire la susținerile inculpatului referitoare la provocare,la „dreptul” jurnaliștilor britanici de a-l „selecta” pentru activitatea de investigație jurnalistică soldată cu publicarea, la 20 martie 2011, în cotidianul „F.”, a articolului „cash pentru lege” - subtitlu, precum și la împrejurarea că jurnaliștii au uzat de procedee interzise atunci când au pătruns ilegal în sediul Parlamentului European, folosindu-se de identități false și utilizând „camera ascunsă”, a considerat demn de evidențiat următoarele:

Recomandarea nr. R/2000/10 a Comitetului de Miniștri privind codurile de conduită pentru funcționarii publici, în cadrul celei de-a 32-a ședințe plenare care s-a desfășurat în perioada 19/23 martie 2007, adoptată la 11 mai 2000, în art. 12, prevede că orice dovadă, afirmație sau bănuială de activitate ilegală sau criminală privind funcția publică despre care se are cunoștință trebuie raportată, iar ancheta asupra faptelor raportate revine autorităților competente.

În Rezoluția nr. 1551/2007 din 19 aprilie 2007, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei subliniază importanța libertății de exprimare și de informare într-o societate democratică, în care trebuie să existe în mod liber, posibilitatea de a denunța corupția, informațiile care aparțin domeniului public nefiind secrete, divulgarea lor nu poate fi reprimată, chiar dacă persoana culege, sintetizează, analizează sau comentează respectivele informații pentru denunțarea corupției. (whistle-blowing).

Totodată, al 7-lea Raport general de activitate al B.B., adoptat în cadrul celei de a 32-a ședințe plenare conține un capitol rezervat protecției avertizorilor.

Ca atare, în cauză, jurnaliștii britanici, martorii H. și I., inclusiv în declarațiile date la termenul 24 noiembrie 2015, au arătat că au acționat ca persoane particulare, au avut în vedere ceea ce, practic, au și susținut, respectiv că din două surse aflaseră că europarlamentarii sunt dispuși să modifice legislația europeană pentru bani, sens în care l-au abordat nu numai pe inculpat, ci și pe alții, dintre care cel puțin 3 europarlamentari au săvârșit fapte de corupție, deci ei erau în posesia unor indicii temeinice privind acele practici, aveau informații suficient de convingătoare, aparențele fiind grăitoare, dovadă fiind și rezultatele analizelor lor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea art. 10, a statuat că jurnaliștii au dreptul să nu divulge sursele lor de informare (cauza Goodwin v. UK 27 03 1996).

Provocarea, acțiune neloială, ar presupune ca agentul provocator să se afle, practic, din punct de vedere al dreptului substanțial, în postura instigatorului care determină o persoană să ia o rezoluție infracțională sau să continue săvârșirea acesteia, respectivul agent ar trebui să fie infiltrat al statului sau persoană care acționează sub supravegherea unei autorități care în activitate își depășește limitele atribuțiilor conferite de lege, de a acționa în scopul relevării activității infracționale a unei persoane, provocând-o să comită o infracțiune în vederea administrării de probe în acuzare, or, în cauză, nu au existat astfel de practici, provocarea fiind, de regulă, anterioară comiterii infracțiunii.

Inculpatul, încă de la prima întâlnire cu cei doi jurnaliști, 16 decembrie 2010, a acționat singur potrivit scopului pe care l-a urmărit, folosul, câștigul, profitul, secondat de preocuparea sa de a obține succes, sens în care s-a arătat chiar foarte deschis, propunându-le celor doi oportunități de afaceri în alte zone geografice și care interesau exploatarea materiilor prime (cărbune, gaze naturale ș.a.).

S-a mai relevat de către prima instanță că, din probatoriul cauzei a rezultat că intrarea celor doi jurnaliști în sediul Parlamentului European și în biroul euro-deputatului inculpat a avut loc și la inițiativa inculpatului, urmându-se procedura internă prin intermediul asistentei sale, martora L., neavând relevanță dacă cei doi jurnaliști au încălcat dispozițiile regulamentare.

În ce privește înregistrările audio-video în mediul ambiental, înregistrările convorbirilor telefonice, a e-mail-urilor despre care inculpatul, pe parcursul desfășurării cercetării judecătorești, a susținut că sunt contrafăcute, false, că au fost trucate, că nu au fost autentice, veridice, au fost rezultatul unor manopere de prelucrare, nu reflectă toate discuțiile/au fost incomplete din ele lipsind tocmai părțile în care, inculpatul a respins ceea ce jurnaliștii britanici i-ar fi propus/ promis, el, chiar dacă, tangențial, a lăsat impresia că ar fi acceptat, pentru că altfel respinge „un diplomat” față de „un birjar”, prima instanță a reținut următoarele: infracțiunile de corupție se caracterizează printr-un accentuat grad de confidențialitate (în cauză, inculpatul a discutat și s-a întâlnit cu cei doi jurnaliști britanici, atât în locuri frecventate și de alte persoane, cât și în biroul său de euro-parlamentar, dar fără ca la acele discuții/ întâlniri, să mai participe altcineva. Martora L., (fiind audiată în legătură cu aspectul dacă pentru alte situații în care inculpatul A. era consultant în cele două firme deja amintite, acesta s-a întâlnit la sediul Parlamentului European sau în biroul său cu persoane din board-ul acelora), a răspuns că ea avea ca atribuții să cumpere bilete de avion, perfecta alte probleme organizatorice, inculpatul repartizându-i sarcina de a efectua formalitățile de acces al jurnaliștilor în biroul său. Proba, respectiv conținutul înregistrărilor audio-video constituie elemente de fapt, care au ca obiect existența infracțiunii și săvârșirea ei de către inculpat, iar procedeul probatoriu folosit a fost înregistrarea de către martorii oculari, deci persoanele care au perceput în mod direct fapte sau împrejurări, au văzut, au auzit ceea ce s-a derulat în toate cele 5 întâlniri, discuții cu inculpatul, martorii aparținând cauzei; unele procedee probatorii(în cauză înregistrările audio-video și înregistrările convorbirilor telefonice) pot fi aduse în cadrul procesului penal fără a fi necesară autorizarea unui judecător, martorii (jurnaliști de investigație) luând cunoștință de infracțiuni în exercițiul sarcinilor lor, cu prilejul discuțiilor avute cu inculpatul și nu erau interzise de lege (art. 91¹ C. proc. pen. era în vigoare, la datele când s-a reținut săvârșirea faptelor), în această materie pronunțându-se și Curtea Constituțională a României (Decizia nr. 539 din 07 decembrie 2004, publicată în M. Of. nr. 61 din 18 ianuarie 2005.

În cauză, inculpatul a beneficiat de eliberarea transcrierii integrale a discuțiilor avute cu cei doi jurnaliști britanici, ele fiind redate în procese-verbale, atașate la dosar, atât în redactarea din limba engleză, cât și în traducerea în limba română. În plus, cei doi jurnaliști britanici, atât la urmărirea penală, cât și în videoconferința din 24 noiembrie 2015, au punctat, fără dubiu, împrejurările relevante din cele discutate și înregistrate ca atare, cu inculpatul, acesta, într-un final, cum s-a arătat, acceptând că ceea ce ei au declarat în limba engleză și s-a tradus în limba română, a corespuns poziției lor constante.

S-a mai reținut de prima instanță că jurnaliștii britanici au avut dreptul să întreprindă acțiunile descrise în prezenta, astfel cum a rezultat și din documentele oficiale ale B.B. cu referire la asigurarea transparenței în viața publică, libertatea presei și jurnalismul de investigație.

De asemenea, s-a apreciat de prima instanță că,în ceea ce privesc faptele reținute în sarcina inculpatului, nu are relevanță apărarea acestuia în sensul necredibilității celor doi martori,care în statul de origine, au fost anchetați, sancționați penal pentru fapte similare derivate din jurnalism euro-sceptic.

Inculpatul, în declarațiile de la urmărirea penală și de la cercetarea judecătorească, reluând cronologia faptelor astfel cum aceasta transpare din înregistrările contestate, a confirmat ceea ce martorii au perceput și înregistrat în realitate, dar „cererii” acelora de a primi „expertiza sa” și „atât”, le-a atribuit conotația consultanței.

Martorii M., L., O. și P. au evidențiat situația de fapt legată de amendamentul depus până la 18 februarie 2011, această parte fiind necomentată de inculpat decât prin susținerea că el nu a depus niciun amendament, iar dacă s-a depus, a fost „un exces de zel” din partea asistentei sale M., amendamentul era unul corect și era pregătit încă din luna decembrie 2010, însă nu a participat la votarea lui, fiind în uzanță ca amendamentele să fie semnate după ce sunt trimise la cabinetul europarlamentarului ș.a.

Cu referire la suporții pe care au fost stocate înregistrările în cauză s-a reținut că hard - disk-ul a fost înaintat de H. la cererea autorităților competente române, s-au efectuat două (2) copii, specialistul IT încheind un proces-verbal în care a menționat că respectiva copiere nu a fost invazivă și nu s-au realizat intercalări sau contrafaceri. La fel, cotidianul „F.” a trimis înregistrările și Parlamentului European, care, la rândul lui, le-a transmis Oficiului European de Luptă Antifraudă, cum s-a mai arătat.

S-a mai reținut de prima instanță că inculpatul, în „notele concluzive”, a considerat că persoanele responsabile din aceste organisme s-au pus în slujba ziarului de scandal, l-au „îndepărtat” din misiunile externe geo-politice, au „îndepărtat” România de rolul pe care el, prin întreaga activitate de diplomat, i l-a consacrat, pentru că și aceste organisme, fiecare potrivit atribuțiilor, au constatat că euro-parlamentarul român A. se află într-o stare care a afectat credibilitatea legislativului european și climatul de cinste, corectitudine care trebuie să caracterizeze preeminența dreptului, justiția socială, dispunând măsuri în consecință.

Prima instanță a apreciat că folosirea de către martorii jurnaliști britanici a tehnicilor ascunse, în sine, este permisă de art. 23 din Convenția penală privind corupția, adoptată de Consiliul Europei, Strasbourg, la 27 ianuarie 1999 și ratificată de România prin Legea nr. 27/2002 (M. Of. nr. 65 din 30 ianuarie 2002 și nu poate aduce atingere dreptului inculpatului la un proces echitabil, înregistrările nefiind singurele probe ale cauzei, toate având aceeași valoare probantă

Referitor la apărările inculpatului în sensul că la urmărirea penală procurorul i-a detaliat martorului H. ce să declare pentru a nu fi reținută provocarea, prima instanță le-a apreciat ca simple afirmații fără suport probator, reținând că legea procesuală (atât dispozițiile art. 54 alin. (2), art. 78, art. 79 alin. (2), art. 83 C. proc. pen. 1969, cât și prevederile art. 61, art. 62, art. 120 C. proc. pen. actual) prevede că martorul este persoana care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care să constituie probe în cauza penală, martorul trebuind a fi informat corect,complet și concis cu privire la obligațiile procesuale, administrarea probei testimoniale desfășurându-se în cauză,în scris, martorii fiind audiați la acele date, prin comisie rogatorie.

Cu referire la demersul celor doi jurnaliști, inculpatul a mai susținut, în apărarea sa, că interesul pentru problematica legislației europene a fost simulat și obscur, iar„înscenarea pusă la cale” de aceștia a „inventat” subiecți ireali.

Înalta Curte, secția penală, a reținut că, în drept, infracțiunea de luare de mită, infracțiune cu consumare anticipată, înseamnă, în cauză, acceptarea promisiunii de bani, simplul act consumă infracțiunea, ceea ce înseamnă atingerea relațiilor sociale ocrotite, respectiv exercitarea, cu probitate, de către agentul public, funcționar, a îndatoririlor de serviciu încredințate. Luarea de mită este un act de abatere de la moralitate, de la datorie, act ce exprimă o gravă degradare morală, un abuz de putere și de funcție din partea persoanei care a fost investită cu exercițiul acesteia, săvârșit în scopul obținerii de avantaje materiale, prima instanță apreciind-o ca cea mai gravă și periculoasă faptă de corupție ce șubrezește existența societății organizate, a statului, lezând inclusiv interesele legitime ale particularilor.

Inculpatul, acționând în maniera expusă, a adus atingere relațiilor sociale care sunt proprii bunei funcționări a Parlamentului European, deci interesul „simulat și obscur” nu are relevanță, corupția, fenomen social prin condițiile de existență și, totodată, unul antisocial prin consecințele sale, iar odată cu incriminarea ei, este și un fenomen juridic, fapt juridic, generator de răspundere penală ca o consecință juridică.

În altă ordine de idei, prima instanță a reținut că inculpatul, într-un final, a acceptat că,posibil,a săvârșit „o infracțiune putativă”, fără însă a argumenta în vreun fel,susținând că nu există infracțiunile de care este acuzat și că „prejudiciul” este „zero”.

Prima instanță, a constatat că fapta putativă este fapta care, deși considerată de făptuitor ca având caracter penal, nu constituie infracțiune, deci cea care, deși în reprezentarea autorului are caracter penal, în mod obiectiv, nu întrunește condițiile unei astfel de fapte datorită intervenției unei situații pe care făptuitorul nu o cunoaște și care produce tocmai acest efect, deci persoana, în planul conștiinței, are reprezentarea că a comis o infracțiune, deși în realitate fapta respectivă nu este prevăzută de legea penală și deci nu este considerată infracțiune, fiind o reprezentare greșită a realității. A reținut, cu titlu de exemplu, faptă putativă constând în aceea că o persoană crede că pune în circulație o monedă falsă, deși în realitate acea monedă este valabilă, deci autorul acționează în condițiile unei erori inverse de drept.

Apreciind că există posibilitatea ca inculpatul, acceptând că a săvârșit o „infracțiune putativă”, să fi avut în vedere „eroarea”, cauza de neimputabilitate (art. 51 C. pen. anterior, art. 30 C. pen. în vigoare), apărările sale vizând faptul că reprezentanții firmei „G.”, care i-au oferit un contract de consultanță, nu i-au spus că în realitate erau jurnaliști de investigație și că firma nu exista. Astfel cum s-a detaliat, inculpatul, în activitatea infracțională, a manifestat constant conduită voluntară, conștientă, interesată, inculpatul recunoscând că atât el, cât și asistentele sale, ambasadorul României la Londra, alte persoane în care avea încredere, au verificat date despre respectiva firmă, aflând că aceasta se bucura de bună reputație, era în plină ascensiune, ocupa un sediu luxos într-un cartier select al capitalei Marii Britanii, avea angajați care păreau funcționari, toate acestea determinându-l să răspundă afirmativ și să programeze discuțiile și întâlnirile care s-au derulat pe perioadele decembrie 2010 - martie 2011.

Reținând, de asemenea, că eroarea, ca neimputabilitate, se referă la necunoașterea existenței unei stări, a unei situații ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei, instanța de fond a constatat că, în cauză, inculpatul, euro-deputat, absolvent de drept, persoană care a ocupat funcții de demnitate publică, în contextul situației de fapt, nu s-a aflat în necunoașterea unei stări, situații sau împrejurări de care ar fi depins caracterul penal al faptelor sale.

Totodată, inculpatul nu a relevat minime indicii că nu ar fi cunoscut despre ce este vorba, în cursul discuțiilor și al întâlnirilor cu jurnaliștii britanici, cărora chiar el le-a fixat date și locuri, le-a expediat e-mail-uri precizatoare, susținerea că s-ar fi aflat în eroare,sugerând-o ca rezultat al examinării și interpretării acelor convorbiri înregistrate potrivit liniei adoptată în strategia sa de apărare, respectiv că totul s-a întâmplat în baza contractului de consultanță, or, jurnaliștii britanici au realizat o investigare pasivă, această concluzie rezultând, cu ușurință din ascultarea înregistrărilor convorbirilor și din lecturarea transcrierii convorbirii, ei adresându-i întrebări inculpatului conform subiectului ce interesa opinia publică, nu l-au pus în situații care să-l agreseze moral, ci dimpotrivă, inculpatul s-a erijat în postura unei persoane dispusă să-i atragă și în alte afaceri în care el, potrivit spuselor sale, avea „expertiză”, nicio întrebare nefiind nepertinentă, excesivă prin raportare la ceea ce jurnaliștii trebuiau să evidențieze, inculpatul a negociat, și-a vândut parte din puterea care îi revenea, a fost spontan în rezoluția infracțională.

Prima instanță, față de susținerile inculpatului A. că faptele penale de care este acuzat nu există și că acestea au produs prejudiciu „zero”, a evidențiat că infracțiunile de corupție reținute în sarcina acestuia sunt infracțiuni de pericol, nu de rezultat, deci ele există și sunt incriminate fără a se cere condiția producerii unui prejudiciu material cuantificabil în bani și a înlăturat celelalte apărări ale inculpatului, de genul adresării sale pentru „istorie”, apreciind că ele nu formează obiectul analizei cauzei penale.

În ce privește apărările inculpatului că „înscenarea”, „înșelăciunea”, „farsa jurnalistică” ar fi rezultatul a ceea ce probele au evidențiat, prima instanță a constatat, inclusiv din susținerile inculpatului, astfel cum acestea transpar din declarațiile sale, că inculpatul, în pofida faptului că fusese contactat din vara anului 2010 și,cu o lună înaintea publicării articolului,fusese informat că se urmărește compromiterea sa, participase deja la întâlnirile cu cei doi jurnaliști care se derulaseră începând cu 16 decembrie 2010.

S-a mai evidențiat de prima instanță că deși din dialogurile inculpatului cu cei doi jurnaliști nu apare strict menționată sintagma, în sensul „îți dăm” sau „cer” o sumă de bani, această împrejurare nu poate conduce la concluzia inexistenței infracțiunilor de luare de mită și de trafic de influență, dialogurile fiind explicitate prin prisma întregului probatoriu administrat în cauză, care dovedesc cu certitudine, că faptele există, constituie infracțiuni și au fost săvârșite de inculpatul A..

Înalta Curte, secția penală a constatat incidența dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen. anterior, reținând că cele două infracțiuni au fost săvârșite în condițiile concursului real, ca formă a pluralității de infracțiuni, fiind comise de același inculpat înainte de a fi condamnat pentru vreuna din ele.

V. În ceea ce privește determinarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei (art. 5 C. pen. în vigoare)prima instanță a reținut că sesizarea instanței a avut loc la data de 11 septembrie 2013, rechizitoriul încadrând juridic faptele în incriminările Codului penal anterior (art. 254 alin. (1) C. pen. 1969, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 257 C. pen. 1969, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000).

În C. pen. actual infracțiunea de luare de mită este incriminată în art. 289 alin. (1), din punct de vedere al elementului material textul menținând acțiunea de a pretinde, acțiunea de a primi și acțiunea de a accepta promisiunea (de bani sau alte foloase ce nu se cuvin), nemaifiind preluată mențiunea vizând acțiunea de a nu respinge promisiunea prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen. 1969.

Același text, art. 289 alin. (1) C. pen., prevede că acțiunea de pretindere, primire sau acceptare a promisiunii de bani care nu i se cuvin este săvârșită în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle de serviciu ale subiectului activ, infracțiunea există indiferent dacă actul a fost îndeplinit, nu a fost îndeplinit, fiind suficient ca acțiunea de pretindere, primire sau acceptare a promisiunii să fie săvârșită în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea unui act din îndatoririle de serviciu. Cerința ca acțiunea să fie săvârșită „în legătură”, iar nu „în scopul” cum era în reglementarea art. 254 alin. (1) C. pen. 1969 o include pe cea anterioară, dar nu se limitează la aceasta pentru că în art. 289 alin. (1) C. pen. actual se include în sfera normei de incriminare a luării de mită fapta prevăzută de art. 256 C. pen. 1969, primirea de foloase necuvenite.

Din punct de vedere al limitelor de pedeapsă, art. 254 alin. (1) C. pen. 1969 prevede pedeapsa cu închisoarea de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi, art. 289 alin. (1) C. pen. prevăzând pedeapsa de la 3 la 10 ani închisoare și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia s-a săvârșit fapta.

În ce privește infracțiunea de trafic de influență, dispozițiile art. 291 din C. pen. conțin o serie de elemente de diferențiere în raport cu dispozițiile art. 257 C. pen. 1969, dar din punct de vedere al elementului material, infracțiunea se poate realiza printr-o acțiune de pretindere, de primire sau de acceptare a promisiunii (de bani sau alte foloase), menționându-se și posibilitatea ca acțiunea de pretindere, primire sau acceptare să fie săvârșită direct sau indirect, art. 291 alin. (1) C. pen. prevăzând că acțiunea se săvârșește de persoana care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra funcționarului public și care „promite” că îl va determina pe funcționarul public să adopte o anumită conduită.

Din punct de vedere al limitelor pedepsei principale a închisorii art. 257 C. pen. 1969prevede pedeapsa de la 2 la 10 ani închisoare, iar art. 291 alin. (1) C. pen., pedeapsa de la 2 la 7 ani închisoare.

Art. 33 lit. a) C. pen. 1969 prevede că există concurs de infracțiuni când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, iar art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. 1969 prevede că, în caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte, iar dintre acestea, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani.

Art. 38 C. pen. reia dispozițiile art. 33 C. pen. 1969 referitoare la concursul de infracțiuni, dar face referire explicită la concursul real, precizând și că acesta se realizează „prin acțiuni sau inacțiuni distincte”.

Art. 39 alin. (1) lit. c) C. pen. prevede că în caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte și se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.

Cu referire la pedepsele accesorii și complementare, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen. prevede că în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii și complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă, în raport cu infracțiunea comisă.

În cauză, deși limitele speciale maxime ale pedepsei pentru ambele infracțiuni reținute în sarcina inculpatului sunt mai reduse în legea penală nouă, concursul de infracțiuni este pedepsit mai aspru, în sensul că instanța este obligată să aplice, la pedeapsa cea mai grea, un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.

Ca atare, modificările ivite ca urmare a succesiunii în timp a celor două legi penale (C. pen. 1969 și N.C.P.), impun soluționarea conflictului legilor în timp pentru a determina legea penală aplicabilă, principiul legalității incriminării și pedepsei antrenând ca infracțiunile reținute și limitele de pedeapsă pentru sancționarea penală a acestora să fie cele prevăzute de legea de la data săvârșirii faptelor, ceea ce ar face imposibil ca legea nouă să se aplice cu privire la fapte săvârșite anterior intrării sale în vigoare.

Dar, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituția României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, astfel însemnând că în situația tranzitorie menționată, să se facă aplicarea prevederii constituționale, transpusă în art. 5 alin. (1) C. pen. în vigoare, respectiv în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii și până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.

Privind mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 265 din 06 mai 2014 publicată în M. Of. Partea I nr. 372 din 20 mai 2014, a statuat aplicarea globală a legii penale mai favorabile.

Determinarea acesteia și alegerea ei implică, în prealabil, cum s-a arătat deja, evaluarea, prin comparare, a dispozițiilor penale din legile succesive în timp care își găsesc aplicabilitatea în cauză, deci aprecierea se face în concret : continuitate de incriminare, condiții de tragere la răspundere penală și regim sancționator.

În aceeași ordine de idei, art. 6 din Legea nr. 78/2000 modificat prin art. 79 din Legea nr. 187/2012, prevede că infracțiunea de luare de mită, prevăzută în art. 289 C. pen. (…), trafic de influență, prevăzută de art. 291 C. pen. (...), se pedepsesc potrivit prevederilor acestor texte de lege, deci similar textului anterior, care se referea la incriminări din art. 254 alin. (1) și art. 257 C. pen. 1969, art. 6 din Legea nr. 78/2000 constituind o legiferare a răspunderii penale printr-o normă juridică explicativă, dispoziție legală care prevede expres că infracțiunile nominalizate se pedepsesc potrivit textelor C. pen. în care sunt incriminate (Curtea Constituțională a României, decizia nr. 1455 din 04 noiembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 23 din 11 ianuarie 2011).

În cauză, prima instanță, a constatat că legea penală veche este mai favorabilă,întrucât tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni este mai blând potrivit legii penale vechi, aplicarea unui spor de pedeapsă și implicit pedeapsa rezultantă putând fi mai reduse, deși limitele maxime ale pedepselor pentru fiecare infracțiune sunt mai reduse potrivit textelor incriminatorii C. pen. în vigoare la data pronunțării prezentei sentințe.

VI. Referitor la individualizarea pedepselor, prima instanță a avut în vedere criteriile generale stabilite de art. 74 alin. (1) C. pen. 1969.Potrivit acestui text, stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului, acesta evaluându-se după criterii precum: împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii; motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit; natura și frecvența infracțională care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal; nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

Prima instanță a remarcat faptul că, în același an 2011, au fost supuși procedurilor de investigație și ulterior trimiși în judecată, în țările lor de origine, și euro-deputații J. (austriac) și K. (sloven), ambii pentru fapte de corupție similare, agenția Mediafax, la 08 decembrie 2015 (vol. II instanță, fila 164) publicând știrea că fostul euro-deputat J., acuzat de corupție în cazul de lobby în care a fost implicat și inculpatul A., a primit o condamnare de 3 ani și jumătate de închisoare, iar K. a recunoscut că a acceptat să prezinte amendamente în scopul modificării legislației Uniunii Europene,în schimbul unor sume de bani și a fost condamnat la doi ani și jumătate de închisoare și la plata unei amenzi de 32.250 de euro pentru luare de mită.

În cauză, prima instanță a apreciat că aplicarea unor pedepse situate la minimul stabilit de legea penală corespunde pericolului social concret al faptelor săvârșite, dar și periculozității inculpatului A., iar executarea pedepsei rezultante, respectiv pedeapsa cea mai grea, 3 ani închisoare la care se adaugă sporul de 3 luni închisoare, deci 3 ani și 3 luni închisoare prin privare de libertate, în regim de detenție, va constitui un avertisment și o reflectare pe plan coercitiv a importanței valorii sociale ocrotite, dar și pentru realizarea scopului preventiv al pedepsei.

Referitor la pedeapsa complementară și pedeapsa accesorie, Codul penal anterior, lege penală mai favorabilă, prevăzându-le ca obligatorii pentru infracțiunea de luare de mită și facultativ, dacă pedeapsa principală stabilită este închisoare de cel puțin 2 ani, prima instanță a apreciat că ele sunt destinate să completeze represiunea penală instituită prin pedeapsa principală și, ca atare, sunt subordonate scopului general al pedepsei, prevenția specială și generală.

Astfel, în temeiul art. 65 alin. (2) C. pen. 1969, prima instanță i-a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. 1969, pe durata de 3 ani după executarea pedepsei principale pentru infracțiunea de luare de mită și în baza art. 65 C. pen. 1969, pedeapsa complementară a interzicerii acelorași drepturi, pe durata de 2 ani după executarea pedepsei principale, pentru infracțiunea de trafic de influență (dreptul de a alege și de a fi ales în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa o funcție - euro-parlamentar - de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunilor), inculpatul fiind nedemn pentru toate acestea.

Pentru fiecare dintre infracțiunile reținute în sarcină, în temeiul art. 71 alin. (1) C. pen. 1969, inculpatului i s-a interzis ca pedeapsă accesorie, exercitarea acelorași drepturi prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. 1969 pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen. 1969, prima instanță a stabilit că inculpatul are de executat pedeapsa rezultantă de 3 ani și 3 luni închisoare și 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. 1969, după executarea pedepsei principale, iar în temeiul art. 71 alin. (1) C. pen. 1969, inculpatului i s-a interzis ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. 1969 pe durata executării pedepsei principale.

În cauză, s-a constatat că inculpatul a fost în stare de libertate, atât la urmărirea penală, cât și la judecarea fondului și nu s-a dispus nicio măsură asiguratorie.

Cu referire la cheltuielile judiciare ocazionate, în baza dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. pen., prima instanță a obligat inculpatul la plata sumei de 30.000 lei, aceasta însumând 10.000 lei la urmărirea penală (fila 113 rechizitoriu) și 20.000 lei la judecarea cauzei în fond, stabilind acest din urmă cuantum în considerarea cheltuielilor ce s-au antrenat pentru procedurile reliefate în prezenta hotărâre.

B. Judecata în Apel;

I. Împotriva sentinței penale nr. 142 din data de 23 februarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2013, au formulat apel, în termen legal, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și inculpatul A., primul criticând-o pentru netemeinicie(la filele 11-16 dos. apel), iar cel de-al doilea pentru netemeinicie și nelegalitate,atât pentru motivele depuse în scris, la dosar (filele 26-38, 44-77 dos. apel) cât și pentru cele expuse, în detaliu, în încheierea de dezbateri de la termenul din 14noiembrie 2016, astfel încât acestea vor fi punctual reluate, pe măsură ce vor fi analizate.

Cauza a fost înregistrată la 21 iulie 2016 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, sub nr. x/1/2016, fixându-se, aleatoriu, prim termen de judecată la 12 septembrie 2016.

II. probatoriile solicitate, încuviințate și administrate în apel;

La termenul din 10 octombrie 2016a fost audiat apelantul intimat inculpat A. (filele 80-86 dos. apel).

Având în vedere motivele de apel formulate în cauză, Ministerul Public nu a solicitat readministrarea unor probe ori administrarea unor probe noi în apel.

Apelantul inculpat A. a solicitat readministrarea unor probe sau administrarea unor probe noi, cereri asupra cărora Completul de 5 Judecători s-a pronunțat motivat prin încheierile de ședință din 10.10 și 14 noiembrie 2016 (filele 87-89, fil.215-228 dos. apel).

Instanța de apel a încuviințat pentru apelantul inculpat numai proba cu înscrisuri în circumstanțiere( filele 115-141 dos. apel).

Celelalte solicitări de probatorii au fost respinse conform art. 100 alin. (4) lit. a) și b), C. proc. pen.

Astfel, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători a respins cererea de reaudiere a martorilor care au dat declarații în faza de urmărire penală,constatând că martorii respectivi au fost audiați în fața instanței de fond, în condiții de contradictorialitate, apărătorii apelantului având posibilitatea să le adreseze întrebări și având în vedere împrejurarea că apelantul nu a precizat care este teza probatorie suplimentară pe care a dorit să o dovedească, precum și faptul că aspectele susținute de martori pot fi verificate prin consultarea înscrisurilor doveditoare depuse la dosar (corespondența electronică de tip email, contractele ce urmau a fi semnate de A. și societatea G., puse la dispoziție de apelant, factura emisă de acesta, documente puse la dispoziție de martora O. și alte înscrisuri).

Pentru aceleași argumente instanța de control judiciara respins, de asemenea, ca neutilă cauzei și solicitarea de reaudiere a martorilor H. și I.,având în vedere, în plus și faptul că audierea acestor doi martori nu a fost solicitată de către apelant cu ocazia judecării fondului cauzei, ci a fost administrată din oficiu de către instanță la termenul de judecată din 24 noiembrie 2015, prin videoconferință, care s-a realizat cu dificultate, urmare unor demersuri repetate de-a lungul a 7 luni făcute de prima instanță.

Instanța de control judiciar a respins audierea în calitate de martori a numiților U., C.C. și D.D., apreciind că tezele probatorii urmărite (împrejurarea că martorul cunoaște că apelantul a încunoștințat autoritățile române în legătură cu oferta de contract de consultanță, în cazul primei persoane, respectiv că celelalte două persoane i-ar fi precizat apelantului inculpat că este nevinovat și că aspectele ce fac obiectul dosarului ar fi aspecte de siguranță națională)nu prezintă relevanță în cauză în raport cu obiectul probațiunii.

În legătură cu expertiza tehnică criminalistică a înregistrărilor audio video în mediu ambiental și a convorbirilor telefonice efectuate de către martorii H. și I.,instanța de control judiciar a respins-o, ca nefiind utilă cauzei, întrucât, pe de o parte, există un punct de vedere al apelantului cu privire la înregistrările aflate la dosar, susținut de o expertiză extrajudiciară depusă de către apelant în cadrul judecării fondului, iar pe de altă parte, deși instanța de fond a permis apelantului să copieze suporții optici pe care se află înregistrările și a încuviințat vizionarea/ascultarea acestora, în prezența inculpatului și a apărătorilor săi aleși, cu ocazia declarației date în fața instanței de apel, inculpatul a susținut că nu a ascultat în integralitate înregistrările pe care dorește să le supună expertizării și a admis că vocea de pe înregistrări poate fi chiar vocea sa. Nu în ultimul rând, instanța de apel a considerat că aspectele relevante ale cauzei pot fi dovedite și cu celelalte mijloacele de probă existente în dosar, analizate în condițiile art. 103 alin. (1) C. proc. pen.

La termenul din 14 noiembrie 2016, prealabil acordării cuvântului în dezbateri, apărătorii aleși ai apelantului inculpat au reiterat cererea de probatorii formulată la termenul din 10 octombrie 2016(filele 91-94 dosar apel), au formulat și susținut cererea de sesizare a Înaltei Curți în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept vizând aplicarea dispozițiilor art. 62-64, art. 91¹-art. 91⁴, art. 91⁶ alin. (2) C. proc. pen. din 1969( filele 98-103)și au formulat, susținut și depus la dosar o cerere vizând sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 420 alin. (5) din C. proc. pen. (filele 142-145 dosar apel).

Cu privire la aceste solicitări,Înalta Curte Completul de 5 Judecători s-a pronunțat în cadrul aceleiași ședințe de judecată,respingându-le motivat și apreciind că, prin cererea de probatorii formulată la acel termen inculpatul A. a reiterat aceleași teze probatorii care au fost analizate de instanță prin încheierea de ședință de la termenul anterior, iar în ceea ce privește cererea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a constatat faptul că la acel moment procesual nu se mai poate pune în discuție legalitatea probelor administrate în timpul urmăririi penale și oportunitatea sesizării acestui complet, urmând ca aceste aspecte să fie susținute de apărare odată cu concluziile pe fondul cauzei.

Totodată, instanța de apel, prin raportare la stadiul acestui proces penal, a respins ca nefondată cererea formulată de inculpatul A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 420 alin. (5) C. proc. pen., constatând că în cauză a fost depășit momentul formulării probatoriilor, fiind deja administrate probele încuviințate.

III. motivele de apel;

1. Ministerul Public a criticat sentința instanței de fond sub aspectul individualizării judiciare a pedepselor, solicitând majorarea acestora, având în vedere gravitatea faptelor comise de inculpat, care și-a folosit pregătirea profesională, cariera politică și vastele cunoștințe juridice pentru un interes material propriu, fără nicio legătură cu imaginea sau poziția României în cadrul Uniunii Europene.

În plus, inculpatul a avut o poziție constantă de nerecunoaștere a infracțiunilor săvârșite, prin prezentarea unor explicații neplauzibile ori invocarea faptului că a fost victima unor acțiuni de spionaj internațional.

2. Apelantul inculpat A. a criticat sentința instanței de fond în esență sub următoarele aspecte:

- hotărârea se bazează pe probe obținute în mod nelegal;

Instanța de fond a valorificat în mod nejustificat doar declarațiile martorilor-provocatori H. și I., ignorând prevederile legale referitoare la verificarea credibilității acestora, cât și starea de fapt, respectiv că martorii au înscenat o realitate, folosindu-se de identități false și declinându-și profesii și interese false.

În privința înregistrărilor audio-video, acestea au fost obținute prin încălcarea principiului loialității, fiind totodată prelucrate, lipsite de autenticitate, fapt stabilit de expertiza extrajudiciară depusă la dosar. În plus, înregistrările au fost prezentate de martorii sus-menționați, care nu sunt părți în dosar, astfel încât acestea nu pot servi ca mijloace de probă. Nesocotirea obligațiilor imperative legate de condițiile în care se pot efectua înregistrări și interceptări de convorbiri telefonice atrage nulitatea acestor mijloace de probă și înlăturarea lor din proces.

Probele administrate în faza de urmărire penală au fost obținute prin provocare, martorii-denunțători acționând în totală clandestinitate și făcând presiuni asupra inculpatului pentru a-l determina pe acesta să facă afirmații care să poată fi speculate în sensul incriminării sale.

- hotărârea nu este motivată;

Prima instanță a respins în bloc toate apărările inculpatului, toate probele testimoniale și științifice solicitate de acesta și nu s-a pronunțat asupra expertizei extrajudiciare depusă la dosar de inculpat.

- hotărârea este netemeinică;

Instanța de fond nu a efectuat un examen propriu asupra probelor invocate de procuror și inculpat, lăsând neelucidată situația convorbirilor telefonice care s-au constituit într-un fundament al acuzării, restul probelor fiind derivate din înregistrări și interceptări.

În cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor de luare de mită și trafic de influență, în condițiile în care inculpatul nu a avut reprezentarea, dorința de a încălca și/sau trafica atribuțiile sale de serviciu ca europarlamentar (constând în depunerea de amendamente, întocmirea de rapoarte pe marginea legislației de amendat, luarea cuvântului în comisii sau în plen, votul asupra amendamentelor în comisii și în plen), ci a conștientizat că încheie și prestează servicii de consultanță.

Nicio probă nu relevă mai presupus de orice îndoială că inculpatul a luat sau a acceptat vreo sumă de bani de la cei doi jurnaliști, iar ancheta Oficiului European de Luptă Antifraudă, ca și declarațiile martorului P. demonstrează că nu există probe care să ateste implicarea inculpatului în procesul legislativ cu privire la amendamentul în cauză.

Suma de 12.000 de euro ca și onorariu pentru consultanță nu a reprezentat echivalentul unei conduite ilicite, iar contractul de consultanță nu a fost folosit pentru a disimula alte activități (lobby), ci a reprezentat singura înțelegere între părți, inculpatul acționând astfel ca un consultant politic.

Conținutul notelor transcrierilor convorbirilor interceptate clandestin de către cei doi jurnaliști, cât și cele purtate în mediu ambiental nu surprinde elemente de natură a caracteriza activitatea inculpatului ca infracțiune, fiind evidentă doar provocarea discuțiilor pe marginea amendamentelor și a banilor promiși inculpatului pentru consultanță. Atitudinea sa rezultată din aceste convorbiri interceptate se referă doar la acordarea de consultanță de specialitate, iar discuțiile despre redactarea, introducerea și promovarea de amendamente nu pot fi interpretate ca o conduită adoptată în baza unei înțelegeri frauduloase cu denunțătorii.

Declarațiile celor doi martori jurnaliști sunt lipsite de credibilitate, iar răspunsurile date de aceștia prin comisie rogatorie au fost pregătite spre a confirma ipotezele acuzării prin sugestiile asupra răspunsului formulate de procurori odată cu adresarea întrebărilor (filele 226, 227 vol. 1 dup).

- acuzațiile nu au fost dovedite;

În cauză, procurorii, dar și instanța de fond au reținut vinovăția inculpatului în baza unor probe care nu dovedesc nici elementul material al pretinderii unor sume de bani și nici influențarea unor deputați din Parlamentul European, respectivele probe nefiind susceptibile să înlăture prezumția de nevinovăție a acestuia, în condițiile în care dubiul profită întotdeauna inculpatului.

Inculpatul nu s-a angajat să modifice legislația în favoarea unor terți, să depună amendamente, ci, în cadrul activității de consultanță s-a angajat să-i învețe pe membrii persoanei juridice căreia urma a-i acorda servicii, cum să acționeze pentru a-și îndeplini dorințele în aplicarea legislației pentru fiecare dintre domeniile de abordat.

Consultanța era o activitate care excludea intervenția în procesul legislativ în calitate de europarlamentar și, de aceea, putea fi remunerată legal. Promovarea directă de amendamente în cadrul procesului legislativ implica recurgerea la atribuțiile parlamentare și, în consecință, excludea orice remunerație. Cele două activități se puteau desfășura în paralel, una cu titlu oneros, iar alta cu titlu gratuit, cumulul lor obligând la declararea situației și abținerea de la vot, ceea ce inculpatul a și făcut.

Depunerea amendamentului incriminat nu s-a făcut de martorul P. ca urmare a intervenției inculpatului, respectivul martor declarând în mod constant că nu s-a pus problema de a ceda vreunei solicitări sau rugăminți din partea inculpatului.

Latura obiectivă a infracțiunii de trafic de influență nu este realizată, întrucât nu s-a făcut dovada că inculpatul a acționat ilicit împreună cu o altă persoană, în scopul de a depune și adopta vreun amendament.

Inculpatul nu a indicat funcționarul în atribuțiile căruia intrau efectuarea actului pentru care a promis că își va exercita influența și nici actul referitor la care se trafică influența.

Nicio probă a dosarului nu dovedește că s-au cerut și oferit „influențe”, respectiv că s-au cerut și/sau propus sume de bani în relația dintre cei doi denunțători și inculpat. Sumele de bani menționate în factură și în Nota de onorariu au reprezentat strict sume din și în legătură cu contractul de consultanță, sub diferite aspecte.

În plan subiectiv, toate probele cauzei au stabilit că inculpatul nu a intervenit deloc în procesul legislativ vizând amendamentul în discuție.

Intenția directă calificată prin scop nu a fost dovedită, nicio probă a dosarului nu a dovedit că inculpatul a dorit sau a avut știința și voința de a primi vreo contrapartidă care să fie ilicită, nemeritată. Inculpatul a oferit analize legate de poziția amendamentelor și a propus soluții alternative pentru rezolvarea problemei de fond, astfel încât planurile A, B și C la care acesta s-a referit erau chiar substanța activității de consultanță și nu se refereau la promovarea amendamentului.

- individualizarea pedepsei

Circumstanțele personale ale inculpatului (vârstă, stare de sănătate, studii superioare, funcții importante deținute la nivel național și internațional) nu au fost avute în vedere la individualizarea pedepsei, atât în ce privește cuantumul ei, cât și a modalității de executare.

În acest sens, a solicitat să i se aplice câte o pedeapsă orientată spre minimul prevăzut de lege prin aplicarea circumstanțelor atenuante prev. de art. 74 C. pen. din 1969, iar executarea pedepsei rezultante să fie suspendată condiționat în temeiul art. 81 din același cod.

- cuantumul cheltuielilor judiciare;

O ultimă critică a hotărârii primei instanțe ce nu a mai fost susținută oral, dar a fost menționată în cuprinsul motivelor de apel depuse la dosar a constat în aceea că, împotriva practicii dovedirii cheltuielilor de judecată (prin facturi, chitanțe, deconturi etc.) și prin încălcarea principiului poziției egale între acuzare și apărare instanța a stabilit cheltuieli de judecată foarte mari, fără ca acestea să fi fost dovedite în vreun fel.

IV. Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și din oficiu conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Completul de 5 Judecători reține următoarele:

1. în ce privește critica referitoare la caracterul nelegal al probelor pe care se bazează hotărârea instanței de fond

Instanța de apel constată că odată cu intrarea în vigoare la 1 februarie 2014 a N.C.P.P. s-a instituit principiul separării funcțiilor judiciare.

Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) C. proc. pen., în procesul penal se exercită următoarele funcții judiciare:

a) funcția de urmărire penală;

b) funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală;

c) funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată;

d) funcția de judecată.

În privința ultimelor două funcții judiciare, delimitarea acestora impune ca, mai înainte de începerea judecății, în procedura de cameră preliminară, să se statueze în mod definitiv asupra chestiunilor legate de legalitatea sesizării instanței și a administrării probatoriului în faza de urmărire penală, cu consecința imposibilității reluării acestor aspecte în cursul judecății, indiferent că este vorba despre procedura în fața instanței de fond ori a celei în fața instanței de control judiciar.

În speță, instanța de apel constată că în procedura de cameră preliminară din prezenta cauză, inculpatul A. a invocat excepția nelegalității administrării probelor în faza de urmărire penală, în susținerea cărora a arătat, între altele, că:

- s-au încălcat dispozițiile privind investigatorii sub acoperire, actele de urmărire penală bazându-se în exclusivitate pe afirmațiile celor doi jurnaliști britanici, care au acționat ca agenți provocatori și au recurs la înscenări și înșelăciuni, astfel încât voința inculpatului nu a fost liberă;

- s-au încălcat normele procedurale referitoare la interceptările audio și înregistrările video, întrucât cei doi jurnaliști nu au fost autorizați să efectueze aceste înregistrări, fiind terți. Totodată, s-au încălcat dispozițiile procedurale referitoare la autenticitatea și originalitatea înregistrărilor audio-video, autoritățile intrând în posesia unor copii la un interval mare de timp față de data efectuării lor;

- comisia rogatorie prin care au fost audiați martorii H. și I. în faza de urmărire penală este lovită de nulitate absolută, întrucât, între altele, procurorul a influențat direct martorii.

Toate aceste susțineri ale inculpatului au fost analizate în procedura de cameră preliminară și au fost înlăturate prin Încheierea nr. 472 din 19 mai 2014, act prin care au fost respinse toate cererile și excepțiile formulate de inculpat și s-a constatat legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală.

Prin Încheierea nr. 23/C din 6 iunie 2014 a fost respinsă contestația formulată de inculpatul A. împotriva Încheierii nr. 472 din 19 mai 2014.

În consecință, aspectele referitoare la legalitatea administrării probatoriului în cursul urmăririi penale au intrat în puterea lucrului judecat și nu mai pot forma obiectul unei contestări ulterioare din partea inculpatului în faza de judecată (în fond sau apel).

Or, așa cum se poate constata din motivele de apel formulate de inculpatul A., primul dintre acestea repune în discuție chestiunea legalității administrării probelor în faza de urmărire penală, cu referire la situația martorilor H. și I., care au acționat în totală clandestinitate și l-au provocat pe inculpat, făcând presiuni asupra acestuia pentru a-l determina pe acesta să facă afirmații care să poată fi speculate în sensul incriminării sale și au înscenat o realitate, folosindu-se de identități false și declinându-și profesii și interese false. În plus, declarațiile celor doi martori jurnaliști ar fi lipsite de credibilitate, iar răspunsurile date de aceștia prin comisie rogatorie au fost pregătite spre a confirma ipotezele acuzării prin sugestiile asupra răspunsului formulate de procurori odată cu adresarea întrebărilor.

De asemenea, este pusă în discuție legalitatea înregistrărilor audio-video, care ar fi fost obținute prin încălcarea principiului loialității, fiind totodată prelucrate, lipsite de autenticitate, fapt stabilit de expertiza extrajudiciară depusă la dosar. În plus, înregistrările au fost prezentate de martorii sus-menționați, care nu sunt părți în dosar, astfel încât acestea nu pot servi ca mijloace de probă. Nesocotirea obligațiilor imperative legate de condițiile în care se pot efectua înregistrări și interceptări de convorbiri telefonice atrage nulitatea acestor mijloace de probă și înlăturarea lor din proces.

În aceste condiții, față de cele expuse anterior, instanța de apel nu va mai analiza acele critici subsumate legalității administrării probelor în faza de urmărire penală, care au primit o soluție definitivă în procedura de cameră preliminară.

În ce privește autenticitatea și originalitatea înregistrărilor audio-video, acestea nu au fost analizate ca atare în procedura de cameră preliminară, considerându-se că susținerile inculpatului sub acest aspect nu reprezintă o excepție care să poată face obiectul acestei proceduri, ci o contestare a respectivului mijloc de probă.

În acest context, instanța de apel constată că inculpatul a avut acces la toate înregistrările folosite ca mijloc de probă în prezenta cauză, în condițiile în care prima instanță a încuviințat cererea sa privind copierea tuturor înregistrărilor convorbirilor purtate în limba engleză cu cei doi jurnaliști (telefonic și în mediu ambiental), precum și corespondenței tip e-mail purtate cu aceștia, a căror transcriere în limba engleză și traducere în limba română se regăsesc în dosarul de urmărire penală.

În plus, deși s-au făcut suficiente demersuri de către prima instanță (fiind acordate cel puțin 4 termene de judecată - 09 decembrie 2014, 27 ianuarie 2015, 10 martie 2015 și 24 martie 2015) pentru a se lămuri chestiunile invocate de apărarea inculpatului legate de înregistrările efectuate, concluzia care s-a desprins a fost aceea că inculpatul nu a fost în măsură să precizeze în concret unde și în ce constau lipsurile sau alterările de conținut al înregistrărilor contestate, toate referirile având caracter general, ambiguu și aproximativ, fără a putea fi localizate temporal într-o anume împrejurare ori discuție, deși acestea au fost înregistrate la date clare și cunoscute de inculpat.

În declarația dată în fața instanței de apel (fila 85 dos. apel), inculpatul a susținut că nu poate afirma că discuțiile purtate cu cei doi jurnaliști surprinse de înregistrări reflectă realitatea, că din înregistrările aflate la dosar lipsesc părți esențiale, însă a recunoscut că personal nu a ascultat toate înregistrările în integralitatea lor, deși a avut acces la ele, însă acest lucru l-au făcut avocații și experții săi. În privința vocii aflate pe aceste înregistrări, inculpatul a susținut că, atât cât le-a ascultat, „poate fi” și vocea sa.

Completul de 5 Judecători reține așadar că în privința autenticității înregistrărilor audio-video folosite ca mijloace de probă în dosar, inculpatul a avut o poziție contradictorie, întrucât pe de o parte a contestat faptul că discuțiile purtate cu cei doi jurnaliști britanici s-ar regăsi în totalitate și nealterate în aceste înregistrări, iar pe de altă parte a recunoscut faptul că, deși a avut acces nestingherit la înregistrări, nu le-a parcurs personal în integralitate nici măcar în faza apelului, ci a lăsat această activitate în sarcina unor terți (avocați și experți extrajudiciari).

Or, contestarea autenticității unei înregistrări presupune, ca o condiție esențială, ascultarea în prealabil a acesteia de către persoana direct implicată, căci numai aceasta (iar nu terți, indiferent de specialitatea lor) poate atesta sau nu realitatea celor surprinse pe înregistrări, ca participant nemijlocit la evenimentele respective.

Astfel, susținerile referitoare la contrafacerea ori alterarea unor înregistrări, inclusiv prin omiterea unor susțineri care în realitate ar fi existat, nu pot fi făcute în deplină cunoștință de cauză decât de către persoana care apare în acele înregistrări și numai după parcurgerea în integralitate a acestora, căci numai respectiva persoană a perceput ex propriis sensibus realitatea evenimentelor, astfel cum ele s-au derulat.

Or, în speță, așa cum însuși inculpatul a recunoscut, o asemenea condiție necesară și obligatorie nu este îndeplinită, câtă vreme acesta a recunoscut faptul că, deși a avut acces la înregistrări, nu le-a parcurs personal în integralitate.

În aceste condiții, așa cum și instanța de fond a dispus motivat, efectuarea unei expertize tehnice criminalistice cu privire la înregistrările aflate la dosarul cauzei, nu a fost considerată utilă nici de către instanța de apel, care a respins-o ca atare.

Mai mult, așa cum a rezultat atât din declarațiile inculpatului, cât și din celelalte motive de apel, acesta a avut o poziție ambiguă și în ce privește valorificarea propriu-zisă a înregistrărilor aflate la dosar, întrucât deși a contestat autenticitatea lor, inculpatul și-a întemeiat apărarea pe fondul cauzei tocmai pe aceste înregistrări, cărora le-a dat propria interpretare.

Cu alte cuvinte, inculpatul a criticat mai puțin autenticitatea înregistrărilor și mai degrabă modul (greșit) în care acestea au fost interpretate de acuzare, care a dat conotații penale unor discuții referitoare la prestarea contracost de către inculpat a unor servicii de consultanță.

Această împrejurare ține însă de temeinicia acuzației penale și nu justifică o dată în plus expertizarea înregistrărilor aflate la dosar.

În privința declarațiilor martorilor H. și I., dincolo de aspectele deja analizate în procedura camerei preliminare referitoare în special la conduita presupus provocatoarea a acestora (deși ei nu au fost agenți ai statului ori desemnați oficial de acesta), instanța de apel reține că audierea directă și nemijlocită a celor doi martori în faza de judecată a fost realizată din inițiativa instanței de fond, iar nu la cererea inculpatului, acesta având astfel posibilitatea de a-și exercita dreptul la apărare prin întrebările pe care a putut să le adreseze celor doi jurnaliști cu ocazia audierii lor prin videoconferință, spre deosebire de comisia rogatorie efectuată în faza de urmărire penală.

Astfel, prin audierea celor doi martori în faza de judecată, chiar și prin intermediul videoconferinței, a putut fi explicitată poziția exprimată de aceștia cu ocazia comisiei rogatorii efectuate în cursul urmăririi penale, inclusiv sub aspectul presupusei influențări a martorilor de către procuror, prin indicațiile cuprinse în rezoluția din 14 noiembrie 2011, mai exact prin modul de formulare a uneia dintre întrebările ce trebuiau adresate martorilor.

În acest sens, dincolo de conținutul acestor indicații (care sunt adresate organului statului solicitat, iar nu în mod nemijlocit martorilor), declarațiile date de cei doi martori cu ocazia audierii lor prin comisie rogatorie nu au o valoare absolută, ci urmează a fi valorificate în condițiile art. 103 C. proc. pen., atât prin raportare de poziția exprimată de acești martori în alte declarații date în cauză (este de observat astfel că, pe lângă videoconferința efectuată în faza de judecată, în dosarul de urmărire penală există și o declarație olografă a martorului H., anterioară celei dată prin comisie rogatorie),cât și la celelalte mijloace de probă existente la dosar.

Concluzionând, criticile formulate de inculpat vizând nelegalitatea probelor administrate în cauză sunt în parte inadmisibile (căci reiterează aspecte specifice procedurii de cameră preliminară, asupra cărora s-a statuat definitiv anterior începerii judecății), iar în parte nefondate, astfel încât acest prim motiv de apel al inculpatului nu poate fi primit.

2. în ce privește critica referitoare la nemotivarea hotărârii instanței de fond;

Formulând acest motiv de apel, inculpatul a avut în vedere pe de o parte nemotivarea hotărârii pronunțate pe fondul cauzei, iar pe de altă parte respingerea nemotivată a probelor solicitate în apărare.

Analizând structura și conținutul sentinței atacate se constată că,deși instanța de fond a arătat că își însușește starea de fapt, încadrarea juridică și raționamentele folosite la interpretarea probatoriului de către parchet, aceasta nu s-a mărginit la a trimite la actul de sesizare a instanței, ci, contrar celor susținute de apărarea inculpatului, a inclus în considerente propriile argumente în fapt și în drept, a făcut o evaluare amănunțită a probelor administrate, construind prin deducții logico-juridice soluția de condamnare pe care a pronunțat-o în final, urmare a constatării faptului că prezumția de nevinovăție a inculpatului A. a fost în mod cert răsturnată.

Astfel, în cuprinsul hotărârii, prima instanță a analizat efectiv probele și mijloacele de probă administrate și a stabilit situația de fapt prin coroborarea acestora, formându-și convingerea asupra existenței vinovăției inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunilor imputate acestuia, cu trimitere la mijloacele de probă administrate direct și nemijlocit, așa încât cele reținute corespund exigențelor unei motivări ample asupra chestiunilor de fapt și de drept, atât în accepțiunea dispozițiilor art. 403 C. proc. pen., cât și a blocului de convenționalitate dat de art. 6 § 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și jurisprudența în materie.

Potrivit art. 403 lit. c) C. proc. pen., expunerea, ca parte a hotărârii judecătorești, trebuie să cuprindă motivarea soluției cu privire la latura penală a cauzei, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluționarea laturii penale și a celor care au fost înlăturate, și motivarea soluției cu privire la latura civilă a cauzei, precum și analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluția dată în cauză.

Aceste dispoziții procedurale, în acord cu jurisprudența instanței europene în care s-a statuat în mod constant că prevederile art. 6 parag. 1 din Convenție, impun, în esență, motivarea hotărârilor judecătorești, fără însă ca aceasta să însemne că instanțele ar trebui să dea un răspuns detaliat la fiecare argument al apărării [1], amploarea acestei obligații variind în funcție de natura hotărârii, complexitatea și circumstanțele cauzei, ceea ce este definitoriu pentru noțiunea de proces echitabil fiind ca instanța să fi examinat cu adevărat problemele esențiale ce i-au fost supuse atenției și să nu se rezume la confirmarea concluziilor unei alte instanțe sau pe cele reținute în actul de sesizare.

În îndeplinirea obligației de motivare, prima instanță nu s-a rezumat numai la considerații de ordin teoretic ci, în cuprinsul considerentelor sentinței pronunțate, a procedat la propria analiză și evaluare a probatoriului care a stat la baza soluției de condamnare dispuse în cauză, a stabilit detaliat baza factuală și conținutul constitutiv al infracțiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și a răspuns în mod judicios și temeinic argumentat la fiecare dintre criticile și apărările invocate, fapt ce, contrar susținerilor apelantului inculpat, permite o verificare a acestei hotărâri de către instanța de apel.

În acest context, prima instanță a alocat în cuprinsul hotărârii pronunțate un capitol separat activităților specifice cercetării judecătorești efectuate și, de la fila 34 la fila 67 a menționat, la fiecare termen de judecată, toate solicitările și apărările formulate de inculpat personal sau prin apărători, dar și de reprezentantul parchetului, analizându-le, detaliat, de fiecare dată și pronunțându-se argumentat, la momentul când a dispus admiterea sau respingerea acestora.

În ce privește respingerea nemotivată a unor cereri în probațiune formulate de inculpat în cursul judecății (cu referire specială la efectuarea unei expertize tehnice criminalistice pentru a se stabili autenticitatea și originalitatea tuturor înregistrărilor efectuate de cei doi martori jurnaliști britanici, precum și la audierea unor martori noi), nici această critică nu poate fi primită de instanța de control judiciar.

Este real faptul că în cursul cercetării judecătorești,inculpatul a solicitat administrarea probei testimoniale cu martori noi, alții decât cei menționați în acte, precum și încuviințarea unei probe cu expertiză tehnică criminalistică pentru a se stabili autenticitatea și originalitatea tuturor înregistrărilor efectuate de cei doi martori jurnaliști britanici, însă instanța de control judiciar constată că aceste cereri au făcut obiectul dezbaterilor în contradictoriu chiar la mai multe termene de judecată și, după o analiză pertinentă și punctuală, prima instanță le-a respins temeinic și motivat.

Astfel, în ce privește proba testimonială, potrivit încheierii din 16 septembrie 2014, inculpatul A. a solicitat inițial proba cu 6 martori ( S., T., U., V., X. și reprezentantul Departamentului de Stat al SUA), dar, la termenul din 28 octombrie 2014, acesta, la solicitarea primei instanțe, a fost în măsură să indice adresele doar pentru 3 martori : T., U. și X. (fila 182 vol. I dos fond), fără ca ulterior inculpatul sau apărătorii săi să mai solicite sau să indice adresa celorlalți 3 martori, așa încât, în mod corect, prima instanță nu s-a pronunțat decât cu privire la martorii ale căror adrese fuseseră menționate, respingându-le ca inutile și lipsite de relevanță în raport cu obiectul probațiunii în cauză, câtă vreme existența infracțiunilor care îi erau imputate inculpatului (luare de mită și trafic de influență) nu era condiționată de aspecte precum cel legat de faptul dacă inculpatul a cerut părerea unei autorități a statului român (diplomatului U.) pentru a încheia sau nu acel contract de consultanță, dacă s-a verificat incompatibilitatea în mod real sau în mod formal, dacă existau indicii dinspre zona ucraineană în legătură cu pregătirea unei înscenări la adresa inculpatului (T.), precum și dacă s-a verificat realitatea firmei G. și dacă era înregistrată în Registrul Comerțului, cu obiect de activitate de consultanță politică (diplomatul X.), așa cum rezultă din cuprinsul încheierii din 09 decembrie 2014 (fila 3 parag. 9 și 10).

Așadar, chiar inculpatul a renunțat să mai solicite audierea a 3 dintre aceștia, întrucât nu a revenit cu precizarea domiciliului acestora spre a fi citați, prin urmare critica vizând omisiunea instanței de fond de a se pronunța pe solicitarea de audiere a celor 6 martori mai sus menționați nu este întemeiată și va fi respinsă ca atare.

Este de observat că și în apel, inculpatul a solicitat audierea a doi martori nou propuși direct în această fază (C.C., fost președinte al României și D.D., fost director al Serviciului Român de Informații) și a reiterat cererea de audiere a martorului Dragoș Andrei, iar instanța de control judiciar a analizat punctual aceste cereri și le-a respins motivat,întrucât tezele probatorii urmărite (împrejurarea că primii doi martorii-ar fi precizat apelantului inculpat că este nevinovat și că aspectele ce fac obiectul dosarului ar fi aspecte de siguranță națională, iar cel de-al treilea cunoaște că apelantul a încunoștințat autoritățile române în legătură cu oferta de contract de consultanță) nu prezintă relevanță în cauză, în raport cu obiectul probațiunii din speță (filele 87-89 dosar apel).

În ce privește solicitarea inculpatului privind efectuarea unei expertize criminalistice a tuturor înregistrărilor efectuate de cei doi martori H. și I. și folosite ca mijloace de probă în prezenta cauză, din înscrisurile aflate la dosar rezultă că prima instanță, exercitându-și în mod evident rolul activ, după demersurile repetate efectuate de-a lungul a 4 termene consecutiv, astfel cum s-a prezentat mai sus, cu ocazia analizării susținerii că toate înregistrările sunt false, fiind rodul unor manevre de editare și prelucrare și că nu reflectă toate discuțiile purtate de acesta, lipsind pasaje importante din conținutul înregistrărilor audio-video în mediul ambiental, al convorbirilor telefonice și al e-mail-urilor,după ce a luat act de susținerile inculpatului A. într-o scurtă declarație, atașată la dosarul cauzei, a respins motivate efectuarea unei expertize tehnice a înregistrărilor audio-video, solicitată de către apărare (a se vedea încheierea de ședință din 24 martie 2015,vol. I filele 414- 417 dosar fond).

Inculpatul a reiterat această cerere și în fața instanței de control judiciar, care a cenzurat-o la rândul său și a ajuns la aceeași concluzie ca și instanța de fond, respingând proba solicitată (a se vedea încheierea din 10 octombrie 2016, precum și considerentele expuse anterior dincolo de aspectele deja expuse anterior cu privire la utilitatea unui asemenea mijloc de probă).

Instanța de apel constată că inculpatul a subsumat aceleiași critici a nemotivării sentinței apelate și nepronunțarea asupra unor mijloace de probă, cum ar fi o adresă provenind din partea Oficiului European de Luptă Antifraudă, precum și asupra unei expertize extrajudiciare pe care inculpatul a depus-o la dosar în sprijinul susținerii referitoare la lipsa de originalitate și autenticitate a înregistrărilor depuse la dosar.

Chiar dacă în considerentele sentinței apelate nu se regăsește o analiză exclusivă și explicită cu privire la un anumit mijloc de probă, această împrejurare nu poate conduce prin ea însăși la desființarea hotărârii, urmând ca instanța de apel, în baza efectului devolutiv al căii de atac formulate de inculpat, să analizeze relevanța acestui mijloc de probă în dovedirea vinovăției sau nevinovăției inculpatului.

În acest punct al analizei, deși instanța de apel nu a evaluat încă motivele de apel referitoare la temeinicia acuzațiilor aduse inculpatului, ea face totuși trimitere la disp. art. 103 C. proc. pen. referitoare la principiul liberei aprecieri a probelor, care consacră faptul că acestea nu au o valoare dinainte stabilită,ci aceasta urmează a se determina după evaluarea tuturor probelor administrate în cauză.

În acest context, cu referire la înscrisul provenind de la Oficiul European de Luptă Antifraudă și depus de inculpat la dosar în apărarea sa (fila 269 vol. 1 dos. fond), conținutul acestuia la care face referire inculpatul, potrivit căruia „ancheta nu a condus la dovezi care ar indica faptul că Dr. A. a participat în vreun fel la procesul legislativ oficial privind respectivul amendament și nici în cadrul reuniunilor oficiale ale comisiei care s-a ocupat în mod special de această problemă legislativă a Parlamentului European” trebuie privit în corelare cu fraza anterioară, din aceeași adresă, din care rezultă că inculpatul a acționat prin intermediul altor colegi deputați europeni: „Dr. A. (…) nu a acționat în mod independent atunci când a susținut un amendament la Directiva menționată mai sus” (nr. 94/19/E privind Schema de Compensare a Investitorilor). „Dovezile indică faptul că el s-a adresat mai multor deputați europeni în calitatea acestora de membri ai Comisiei de Afaceri Juridice. Printre aceștia s-a numărat și raportorul german din umbră și deputatul european, care propuseseră amendamentul”.

Mai mult, această adresă, emisă în luna mai 2013, trebuie privită în corespondență cu alte înscrisuri provenind tot de la Oficiul European de Luptă Antifraudă (Recomandarea Comisiei Europene Biroul European Anti - Fraudă, Oficiul European de Luptă Antifraudă nr. 5650 din 29 februarie 2012 precum și cu Raportul final al cazului referitor la MEP A. din 18 noiembrie 2011) în care, în esență, se menționează că „După analizarea suportului video, a conversațiilor telefonice și schimbului disponibil de scrisori electronice și după ce MEP A. a avut posibilitatea de a-și prezenta propriile vederi/ păreri la interviu, Oficiul European de Luptă Antifraudă conclude ca există indicii puternice ca MEP A. să fi acceptat plată de la o (presupusă) companie de lobby „G.” în schimbul sprijinirii în Parlamentul European unui amendament la Directiva nr. 94/19/EC, așa cum i se propusese de către (presupusa) companie de lobby” (filele 346-348, 349-367 vol. V dup).

În ce privește expertiza tehnică extrajudiciară la care a făcut referire inculpatul A. în dovedirea lipsei de originalitate și autenticitate a înregistrărilor depuse la dosar, în mod firesc și logic prima instanță nu a analizat-o în considerentele hotărârii atacate, întrucât era o probă extrajudiciară, adică efectuată în afara procesului penal și în lipsa unei dispoziții dată de un organ judiciar.

Pentru toate aceste considerente, Completul de 5 Judecători constată că motivul de apel al inculpatului referitor la nemotivarea hotărârii atacate, din toate perspectivele expuse anterior, este nefondat.

3. în privința criticilor care vizează soluția de condamnare a inculpatului pentru infracțiunile deduse judecății (hotărârea este netemeinică, acuzațiile nu au fost dovedite).

În esență, prin motivele de apel formulate în cauză inculpatul a susținut că:

- nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor de luare de mită și trafic de influență, în condițiile în care el nu a avut reprezentarea, dorința de a încălca și/sau trafica atribuțiile sale de serviciu ca europarlamentar (constând în depunerea de amendamente, întocmirea de rapoarte pe marginea legislației de amendat, luarea cuvântului în comisii sau în plen, votul asupra amendamentelor în comisii și în plen), ci a conștientizat că încheie și prestează servicii de consultanță;

- contractul de consultanță nu a fost folosit pentru a disimula alte activități (lobby), ci a reprezentat singura înțelegere între părți, inculpatul acționând astfel ca un consultant politic;

- atitudinea inculpatului care rezultă chiar din convorbirile interceptate se referă doar la acordarea de consultanță de specialitate, iar discuțiile despre redactarea, introducerea și promovarea de amendamente nu pot fi interpretate ca o conduită adoptată în baza unei înțelegeri frauduloase cu denunțătorii;

- inculpatul nu s-a angajat să modifice legislația în favoarea unor terți, să depună amendamente, ci, în cadrul activității de consultanță s-a angajat să-i învețe pe membrii persoanei juridice căreia urma a-i acorda servicii, cum să acționeze pentru a-și îndeplini dorințele în aplicarea legislației pentru fiecare dintre domeniile de abordat;

- consultanța era o activitate care excludea intervenția în procesul legislativ în calitate de europarlamentar și, de aceea, putea fi remunerată legal. Promovarea directă de amendamente în cadrul procesului legislativ implica recurgerea la atribuțiile parlamentare și, în consecință, excludea orice remunerație. Cele două activități se puteau desfășura în paralel, una cu titlu oneros, iar alta cu titlu gratuit, cumul lor obligând la declararea situației și abținerea de la vot, ceea ce inculpatul a și făcut;

- nicio probă a dosarului nu dovedește că s-au cerut și oferit „influențe”, respectiv că s-au cerut și/sau propus sume de bani în relația dintre cei doi denunțători și inculpat. Sumele de bani menționate în factură și în Nota de onorariu au reprezentat strict sume din și în legătură cu contractul de consultanță, sub diferite aspecte.

Sintetizând aceste susțineri, rezultă că inculpatul a invocat în apărarea sa faptul că acțiunile sale s-au circumscris exclusiv unei activități de consultanță remunerată, care a fost una reală și nu disimulată, astfel încât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor pentru care a fost condamnat de instanța de fond.

Instanța de apel reține că activitatea de consultanță este limitată la emiterea unor opinii, oferirea de sfaturi calificate ori indicații în legătură cu probleme care privesc domeniul de specialitate al consultantului. Ceea ce se întâmplă ulterior excede așadar activității de consultanță, astfel încât consultantul nu este implicat nici în decizia privind modul de acțiune în continuare și nici în aducerea la îndeplinire a acesteia, acestea aparținând beneficiarului consultanței.

Raportat la aceste considerente, urmează a analiza dacă, pe baza probatoriului administrat în cauză inculpatul A. a desfășurat doar o activitate de consultanță sau dacă, dimpotrivă, aceasta a fost doar o modalitate prin care s-a disimulat o activitate mult mai amplă la care inculpatul a achiesat, aceea de a acționa în sensul dorit de beneficiarul așa-zisei activități de consultanță, respectiv influențarea procesului de legiferare din Parlamentul European în interesul acestuia.

În acest context, este de observat că inculpatul era familiarizat cu activitatea de consultanță, întrucât activase ca membru în diverse consilii internaționale având acest obiect de activitate, pentru care primise o indemnizație de 5.000, respectiv 7.500 de euro anual (a se vedea declarația de avere din 1 iunie 2011).

Prin urmare, inculpatul nu era un novice în materie, știa exact în ce constă o activitate de consultanță, dar și nivelul de remunerație pentru o asemenea activitate. De altfel, așa cum rezultă din declarația a martorului Jonathan Clavert, abordarea inculpatului A. s-a făcut tocmai în considerarea activităților extraparlamentare desfășurate de acesta, cum ar fi cele de consultanță sau cu rol consultativ, acesta fiind un criteriu folosit nu doar în cazul său, ci al tuturor celor 60 de europarlamentari care au fost abordați de cei doi jurnaliști britanici (fila 182 vol. 1 dup).

Așa cum rezultă din declarația dată de inculpat în fața instanței de apel, acesta a înțeles perfect care era scopul final urmărit de reprezentanții firmei care l-au abordat, respectiv influențarea procesului legislativ din Parlamentul European pentru a-și promova propriile interese: ,,cei doi s-au prezentat ca fiind reprezentanții unei firme de lobby în cadrul căreia funcționa acest consiliu de consultanți din care urma să fac parte. (…) firma are mai mulți clienți care sunt interesați să înțeleagă mecanismele procesului legislativ din Parlamentul European, procedura prin care clienții ar putea să influențeze procesul legislativ pentru a-și promova propriile interese (…) reprezentanții acestei firme au acționat exact ca cei ai unei firme de lobby (…) care intră în contact cu diverși europarlamentari pentru a încerca să îi convingă de oportunitatea sau inoportunitatea, după caz, a adoptării unor dispoziții legale, cu precizarea că deși aceste întâlniri au loc frecvent, europarlamentarii nu primesc vreo sumă de bani de la firmele de lobby (filele 80, 81 dos. apel).”

Potrivit aceleiași declarații, activitatea de consultanță ce i s-a propus inculpatului (și cu care acesta a fost) urma să se desfășoare atât la nivel colectiv (prin participarea la ședințele consiliului consultanților odată la 2 luni, pentru care avea să primească 100.000 de euro anual), cât și individual (în afara ședințelor consiliului, pentru care urma să primească suma de 4.000 de euro pe zi, corespunzător activității desfășurate).

În concret, în calitate de consultant, inculpatul trebuia să expună un punct de vedere vis-a-vis de problemele ridicate de clienți, cu referire la rațiunea unui proces legislativ într-un caz concret, procedura legală de urmat pentru a influența procesul legislativ, cu precizarea că, potrivit aceleiași declarații a inculpatului „activitatea pe care trebuia să o desfășor excludea intervențiile mele, în calitate de europarlamentar, în procesul legislativ sub forma depunerii sau susținerii unor amendamente în interesul diferiților clienți ai firmei”, fiind convins că „activitatea pe care urma să o desfășor era de consultanță așa cum se întâmplase în toate celelalte cazuri de consilii de consultanță din care și eu mai făcusem parte și care era uzuală în practica europarlamentarilor (fila 81 dos. apel).”

Prin urmare, potrivit propriilor susțineri ale inculpatului, activitatea de consultanță avea legătură cu domeniul în care el acționa, ca europarlamentar, avea drept scop influențarea procesului legislativ într-un caz concret, fără ca aceasta să fie atinsă prin intervențiile proprii ale inculpatului, în această calitate.

Contrar susținerilor inculpatului, probatoriul administrat în cauză demonstrează că în realitate, activitatea remunerată cu care inculpatul a fost de acord nu se rezuma la consultanță, ci includea și implicarea ulterioară a inculpatului, ca europarlamentar, în modificarea legislației europene într-un caz dat, în sensul dorit de firma respectivă.

Astfel, în discuția purtată de inculpat cu martorii Jonathan Clavert și I. în ziua de 18 ianuarie 2011, în contextul stabilirii coordonatelor în care vor acționa, inculpatul le-a confirmat martorilor că ar fi mai ușor să-i ajute dacă ar cunoaște comisia în care se află actul normativ de a cărui modificare erau interesați: „ Să-mi spuneți, uitați, avem această problemă (…). Și acesta este un act normativ (…) Dacă mi-ați putea spune în ce comisie este, Ok, dacă nu, asta ar putea fi găsită (…). Deoarece avem sisteme (…). Dar cu cât mi-ați putea da mai multe despre caz, eu cu atât mai mult vă pot ajuta (…) noi putem să mergem acolo, eu pot să merg acolo și pot să cer mai multe informații. Unde ne aflăm? La ce etapă suntem? L-ați votat în comisie? Nu ați votat pentru asta? Care este termenul pentru amendament?”

Mai mult, fiind întrebat cu aceeași ocazie dacă poate depune un amendament pentru ei, inculpatul a răspuns afirmativ, explicând cum va proceda (fie el, fie un alt coleg îl poate depune) și oferind argumente pentru a demonstra cât efort trebuie să depună într-un asemenea caz: „Da, da, OK! Așa că, și poate vom vedea ce se poate face. Aș putea depune un amendament. Aș putea ruga un coleg să depună un amendament (…). Apoi, este o problemă faptul că cineva depune un amendament într-o comisie? Eu însumi sau altcineva, nu contează. Nu înseamnă că se adoptă(…)deoarece poți afla că și proprii tăi colegi din comisia ta ori din partidul tău politic sunt împotrivă (…). Așa că trebuie să-i convingi, să spună,nu, acesta este un lucru bun. Oh, apoi, dacă propriul tău grup este favorabil, ar trebui să te asiguri că și celelalte grupuri sunt favorabile.”

Prin urmare, contrar celor susținute de inculpat, sumele de bani pe care urma să le încaseze în baza contractului de consultanță aveau în vedere nu doar activitatea de consultanță acordată în calitate de „consultant politic” (așa cum inculpatul a dorit să se insereze în contract, în loc de „consultant parlamentar”), ci și (sau mai ales) atribuțiile sale de europarlamentar, concretizată în depunerea, direct sau prin intermediul unor colegi, de amendamente la legislația europeană, în cazuri concrete și în favoarea firmei care îl contactase.

Probatoriul administrat în cauză demonstrează că aceste discuții nu au fost simple negocieri, fără finalitate, ci s-au concretizat în două situații care dau conținut celor două infracțiuni reținute în sarcina inculpatului, cu referire la amendamentele pe care acesta trebuia să le depună.

Astfel, cu ocazia aceleiași discuții din 18 ianuarie 2011, inculpatul a fost întrebat de martora Newell dacă ar fi posibil ca el să depună un amendament în plen cu referire la Directiva privind deșeurile de echipamente electrice și electronice. Răspunsul inculpatului a fost unul afirmativ, arătând însă că trebuie să vadă care este procedura de urmat(„sunt de asemenea acte normative pentru care amendamentele orale în ședințele plenare sunt interzise (…) dacă dvs. nu aveți informații, eu pot să obțin aceste informații care sunt posibilitățile procedurale”), insistând din nou asupra eforturilor pe care va trebui să le depună pentru a-și convinge colegii să voteze respectivul amendament („prin urmare, trebuie să muncești puțin cu ceilalți, trebuie să muncești prin Secretariat uneori”).

Într-o discuție telefonică ulterioară cu martorul H., în care acesta reia problema amendamentului, inculpatul A. arată că este vorba despre o procedură specială, în care amendamentul ar trebui să fie depus în numele unui grup parlamentar, solicitându-i martorului să-i trimită pe e-mail detaliile și amendamentele dorite.(fil.190 vol. IV dup).

Este de reținut de asemenea precizarea martorului cu referire la remunerarea inculpatului pentru această activitate : „apropo, știi că am convenit ca plata pe zi să fie de 4.000 de euro. Ei vor intra în asta. Această muncă va intra în asta, deoarece, în mod evident, nu am semnat contractul încă”, afirmație cu care inculpatul a fost de acord : „Da, da! Ok, absolut!” (fil.192 vol. IV dup)

În acest context, potrivit celor convenite cu inculpatul, la data de 26 ianuarie 2011 martorul i-a trimis prin e-mail conținutul amendamentului dorit, precum și explicațiile acestuia, fiind vorba despre o dorință a unui client al firmei de a obține o modificare a considerentului nr. 53 din Directivă.

Prin urmare, în cadrul activității de consultanță convenite anterior și remunerată cu suma de 100.000 de euro anual și 4.000 de euro pe zi pentru fiecare activitate concretă desfășurată, inculpatul A. a fost de acord să efectueze un act care intra în atribuțiile sale de europarlamentar, respectiv să depună un amendament referitor la Directiva privind deșeurile de echipamente electrice și electronice.

Instanța de apel, în opinie majoritară, constată că această situație de fapt se circumscrie infracțiunii de luare de mită pentru care inculpatul a fost condamnat în primă instanță, astfel încât sub acest aspect apelul său este nefondat.

În speță, forma în care s-a realizat elementul material al laturii obiective a infracțiunii de luare de mită a fost acceptarea de către inculpat a promisiunii privind plata unei sume de 100.000 de euro anual și de 4.000 de euro pe zi (pretinsă chiar de inculpat cu ocazia negocierilor pe marginea contractului din 18 ianuarie 2011) în schimbul exercitării atribuțiilor sale de europarlamentar, în concret a depunerii unui amendament referitor la Directiva privind deșeurile de echipamente electrice și electronice.

Astfel, discuțiile dintre cei doi martori și inculpat au depășit stadiul unor simple tatonări și încercări de a afla disponibilitatea inculpatului de a colabora cu firma pe care o reprezentau cei doi jurnaliști și s-au concretizat într-un proiect de amendament transmis inculpatului, la cererea sa și în legătură cu care acesta și-a manifestat disponibilitatea de a-l susține.

Împrejurarea că sumele de bani promise și/sau negociate nu au fost încasate efectiv de inculpat, nu prezintă relevanță pentru existența infracțiunii de luare de mită, care s-a consumat în momentul acceptării promisiunii referitoare la cuantumul remunerației cuvenite pentru activitatea prestată.

Tot astfel, sunt lipsite de relevanță procedurile interne care trebuiau respectate pentru depunerea unui asemenea amendament și nici împrejurarea că pentru depunerea cu succes a acestuia era nevoie de o susținere mai largă printre europarlamentari, fiind suficient ca în cazul unui act pentru a cărui îndeplinire este necesară conlucrarea mai multor persoane, funcționarul în sarcina căruia se reține infracțiunea de luare de mită că aibă fie și o competență parțială în legătură cu actul in vederea căruia acceptase primirea sumei convenite.

De asemenea, pentru existența infracțiunii este lipsit de importanță dacă actul pentru a cărui îndeplinire s-a acceptat promisiunea referitoare la plata unei sume de bani, a fost efectiv îndeplinit de inculpat, fiind suficient ca acesta să facă parte din sfera atribuțiilor sale de serviciu.

În acest sens, cu ocazia unei noi întâlniri cu cei doi martori, din 2 februarie 2011, inculpatul A. a arătat că nu a mai depus amendamentul dorit de aceștia, întrucât solicitarea lor a venit prea târziu, iar agenda sa a fost foarte aglomerată : „nu este doar o problemă legată de timpul necesar (…) impusă de procedurile noastre (…) deoarece, dacă ai nevoie de timp pentru asta, deci trebuie să începi din timp (…) dar depinde și de agenda mea proprie.”

Cu aceeași ocazie, inculpatul nu a respins posibilitatea reiterării în viitor a unei cereri similare din partea martorilor, dar a atras atenția asupra importanței factorului timp în succesul unui asemenea demers: „oricând doriți să solicitați ceva, dar trebuie să țineți minte: numărul unu: cu cât veniți mai devreme eu (…) ridicați o întrebare, cu atât este mai bine.”

Poziția exprimată de inculpat cu ocazia acestei întâlniri vine în contradicție cu propriile susțineri făcute în declarația dată în fața instanței de apel, potrivit cărora, față de insistența martorilor de a depune un amendament la Directiva privind deșeurile de echipamente electrice și electronice, el le-a explicat că nu face așa ceva și că respectivii trebuie să contacteze alte persoane cu care să facă lobby.

În acest context, inculpatul a susținut că această „discuție clarificatoare” cu cei doi martori, deși a existat în realitate, nu se află printre înregistrările depuse la dosar.

Or, chiar dacă am accepta susținerea inculpatului vis-a-vis de lipsa unei părți a înregistrării care ar cuprinde o asemenea discuție, intenția sa de a refuza acest gen de colaborare cu cei doi martori, materializată în efectuarea unor acte circumscrise atribuțiilor sale de serviciu, ar trebui să rezulte nu doar din acea convorbire, ci să reprezinte o poziție constantă și neechivocă exprimată de inculpat și cu alte prilejuri, lucru care nu s-a întâmplat. Analizând toate înregistrările aflate la dosar aferente întâlnirilor și convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu cei doi martori, rezultă că acesta a înțeles de la bun început care era scopul urmărit de martori și care era cu adevărat rolul său în atingerea acestuia, nefiind vorba despre o simplă consultanță (remunerată de altfel cu o sumă globală exorbitantă, de 100.000 de euro anual, având în vedere sumele încasate cu acest titlu de inculpat din alte surse, care erau de ordinul miilor de euro), ci despre acte îndeplinite de el în calitate de europarlamentar, disimulate sub forma unei activități de consultanță „politică”.

Însă proba cea mai puternică care dovedește lipsa unui refuz al inculpatului de a se implica în atingerea scopului urmărit de reprezentanții firmei care îl contactaseră, este modul în care acesta a procedat în legătură cu noua solicitare venită din partea acestora cu referire la depunerea unui amendament privind schema de garantare a depozitelor bancare.

Astfel, discuțiile pe marginea acestui amendament au fost antamate chiar cu ocazia întâlnirii din 2 februarie 2011, când inculpatul pretinde că a avut acea „discuție clarificatoare” cu cei doi martori. În realitate, luând cunoștință de noua solicitare a martorilor, inculpatul nu a respins-o în nici un fel, poziție care trebuia să reiasă din discuție, dacă susținerea sa făcută în apărare ar fi reală.

Or, nu numai că inculpatul nu s-a opus acestui gen de „consultanță”, ci a fost de acord în principiu cu implicarea sa viitoare în rezolvarea noii probleme ridicate de martori, sugerându-le să procedeze exact cum făcuseră anterior, respectiv să-i trimită materialul pe e-mail : „Deoarece oricum trebuie să-mi lăsați cum ați făcut data trecută (…) să citesc și să înțeleg ca să o aranjez, adică să-mi spuneți problema, să formulați problema, să puneți întrebarea (…). Trimiteți-mi prin e-mail (…).”

Astfel, martorii s-au conformat și după numai două zile i-au transmis inculpatului pe e-mail atât informații cu privire la schimbarea dorită de „clientul” firmei, cât și conținutul amendamentului care trebuia susținut, cu precizarea că termenul limită pentru modificări era 18 februarie 2011, iar pentru activitatea desfășurată inculpatul va primi conform înțelegerii suma de 4.000 de euro pe zi.

Conduita adoptată de inculpat în continuare nu a fost una de refuz de a se implica. Din contră, el a explicat martorilor care este modalitatea prin care problema ridicată poate fi soluționată la nivelul Parlamentului European, respectiv la nivelul comisiei juridice („planul A”) ori la nivelul comisiei economice („planul B”), arătând totodată că nu este bine ca amendamentul să fie depus de el personal în comisia juridică, ci de o altă persoană, mai exact raportorul comisiei economice, în condițiile în care raportul care urma să ajungă în plenul Parlamentului era cel al comisiei economice: „dacă un membru al comisiei depune un amendament, este altceva(…)deoarece(…)el este membru, este cineva cunoscut, dacă raportorul depune ceva, este chiar(…)mai puternic(…)Deoarece este raportorul însuși.”

Este indubitabil că planul expus de inculpat celor doi martori depășea limitele unei activități de consultanță, căci îl implica chiar pe el în rezolvarea problemei: „numărul unu, să găsesc pe cineva în interiorul comisiei de afaceri juridice(…)și poate din cadrul grupului sau mai aproape de raportor; al doilea pas, am discutat cu raportorul, cel puțin să depun un amendament pentru raportor însuși (…) despre posibilitatea pentru bănci să se asocieze, pentru a restitui acești bani (…) pentru a găsi un mod de a se asocia în sindicat, absolut!. Două săptămâni plus sindicat. Și atunci, ultima etapă în comisia de afaceri economice (…).”

Astfel, revenind la planul A (rezolvarea problemei în comisia juridică), inculpatul le-a arătat martorilor că trebuie găsit un europarlamentar din această comisie care să susțină amendamentul dorit și că deja a identificat și a vorbit cu două persoane: „V-am spus, am deja doi deoarece (…) am doi oameni cu care vorbesc (…). Îmi cereți să vă ajut să depuneți un astfel de amendament, ori aceasta poate fi făcut, dar nu vă ofer nicio garanție că reușește. Oricum, dar dacă doriți să oferiți ceva clientului, atunci Ok, putem să ne străduim; sfatul meu este să identificăm pe cineva care este membru al comisiei de afaceri juridice (…) și este de asemenea un membru al grupului politic care nu respinge definitiv o astfel de soluție și acesta este sfatul meu și caut astfel de persoane. Am vorbit deja cu, repet și aștept răspunsul lor.”

Mai mult, este de reținut că, în ultimă instanță, inculpatul și-a asumat depunerea respectivului amendament personal: „Sper să o facem în cel mai bun mod, dacă nu o să depun eu însumi (…). Oricum, odată ce cunoaștem cel puțin acest pas, o să sun sau trimit, vă transmit un e-mail ca să știți ce s-a făcut până acum (…). Pentru că trebuie cred să informați clienții dvs.”

De asemenea, este de menționat că toate aceste demersuri asumate de inculpat nu erau făcute cu titlu gratuit, ci urmau a fi remunerate conform înțelegerii-cadru, respectiv cu 4.000 de euro pe zi, fapt reiterat în aceeași discuție purtată în 16 februarie 2011: „H.: Înțeleg că este mult de lucru pentru dvs., cum am stabilit, plătim pentru asta, nu-i așa? Inc.: Mi-ați spus că vom folosi un tarif în contract.”

Instanța de apel constată astfel că, în contextul interesului manifestat de martori pentru depunerea unui amendament la legislația referitoare la schema de garantare a depozitelor bancare, fapta acestuia de a fi lăsat să se înțeleagă că are influență asupra unor eurodeputați din comisia juridică și asupra raportorului din comisia pentru afaceri economice pentru a-i determina să introducă respectivul amendament, acțiune pentru care urma a fi remunerat conform celor convenite anterior cu martorii (4.000 de euro pe zi) întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență.

Pentru existența acestei infracțiuni nu are relevanță dacă pretinderea folosului a fost satisfăcută, nici dacă acceptarea promisiunii unor foloase a fost urmată de prestarea acestora, după cum este lipsit de importanță dacă intervenția s-a produs ori nu, precum și momentul în care aceasta s-a realizat - raportat la momentul săvârșirii uneia dintre acțiunile ce constituie elementul material al infracțiunii - deoarece efectuarea intervenției nu este o condiție esențială pentru existența traficului de influență.

Cu toate acestea, desfășurarea evenimentelor ulterior datei de 16 februarie 2011 când a avut loc discuția dintre cei doi martori și inculpat demonstrează că acesta a făcut demersuri în sensul celor asumate la respectiva întâlnire.

Astfel, inculpatul A. le-a cerut asistentelor sale, martorele L. și M. să facă cercetări cu privire la schema de garantarea a depozitelor bancare, a aflat care este poziția oficială a comisiei juridice pe acest subiect și care este cea exprimată de grupul social-democrat, interesându-se totodată despre membri români ai respectivei comisii.

Ulterior, aflând că martorul P. este membru al acestei comisii, a existat un contact între cabinetele celor doi europarlamentari români, finalizat cu transmiterea către asistenta martorului P. a unui e-mail cuprinzând propunerea de amendament în discuție, al cărui conținut este identic cu cel transmis anterior de martorul H. inculpatului, însoțită de un mesaj de mulțumire pentru susținere din partea inculpatului: „În numele domnului A. vă mulțumim pentru sprijinul dvs. în susținerea acestui amendament. Potrivit celor discutate la telefon vă rog să găsiți mai jos propunerea de amendament privind perioada de garantare a depozitelor bancare, alături de justificarea sa.”

Contrar susținerilor inculpatului, din declarația martorei M., asistenta acestuia și persoana care s-a ocupat de respectivele verificări, transmiterea de către ea a propunerii de amendament către asistenta martorului P. s-a făcut la solicitarea inculpatului A., care a și întrebat-o dacă a luat legătura cu martorul P. și cu asistenta sa.

De altfel, susținerile inculpatului, care a încercat să acrediteze ideea că transmiterea amendamentului către cabinetul martorului P. ar fi fost o inițiativă personală a martorei Rizea este și contrară logicii elementare, în condițiile în care martora era doar un asistent angajat la cabinetul inculpatului, neavând putere de decizie și neputând să cunoască problema amendamentului în discuție decât de la inculpat.

Martorul P. a confirmat în declarația dată în cauză că asistenta sa, martora O., i-a comunicat că a fost căutat de inculpatul A., care vrea să-i propună un amendament. Citind pe e-mail propunerea transmisă de inculpat, martorul a constatat că propunerea era una pe care el însuși o împărtășea, sens în care a și depus un amendament în acest sens.

Ulterior, în data de 19 februarie 2011 inculpatul A. i-a transmis un e-mail martorului H. prin care îi aducea la cunoștință că „amendamentul dorit de dvs. a fost depus în timp util de către un reprezentant al Partidului Popular,membru al Comisiei Juridice în cadrul Parlamentului European. Voi urmări în continuare această problemă, conform discuțiilor noastre.”, ceea ce echivala practic cu îndeplinirea de către inculpat a planului expus în întâlnirea din 16 februarie 2011 referitor la depunerea amendamentului printr-un terț.

Acest lucru a rezultat și din ultima discuție purtată cu martorii H. și Newell la 1 martie 2011, ocazie cu care, la solicitarea acestora de a oferi detalii cu privire la intervenție, inculpatul A. a prezentat o situație de fapt mincinoasă pentru a pune în evidență meritele sale și, implicit, influența pe care și-a exercitat-o pentru rezolvarea problemei.

Astfel, inculpatul a pretins că „ a fost o adevărată muncă” să-l convingă pe martor să accepte amendamentul, că a trebuit să meargă în grupuri diferite pentru a vedea unde ar putea găsi pe cineva, că a încercat la mai mulți, însă aceștia nu au acceptat, dar că în final martorul P., după ce inculpatul „i-a explicat care este ideea”, a înțeles și a îmbrățișat ideea.

În ce privește plata „muncii” sale, inculpatul a arătat că a fost vorba despre două sau trei zile, fiind de acord cu suma de 12.000 de euro ce urma a-i fi plătită „pentru ce s-a întâmplat deja”.

Așadar, chiar dacă cele întâmplate după data de 16 februarie 2011 nu prezintă relevanță juridică din perspectiva consumării infracțiunii de trafic de influență, întreaga desfășurare risipește orice dubiu cu privire la săvârșirea acesteia cu vinovăție de către inculpat, întrucât el nu s-a rezumat la a afirma o influență în sensul celor dorite de martori, ci a acționat în consecință, încercând să obțină susținerea unui conațional, în persoana martorului P.. Împrejurarea că acesta a avut un punct de vedere similar cu cel rezultat din propunerea de amendament transmisă de inculpat (care la rândul său o preluase ca atare de la martorul H.) nu a făcut decât să ușureze situația inculpatului, care nu a fost nevoit să întreprindă demersuri suplimentare.

Cu alte cuvinte, pentru existența infracțiunii de trafic de influență nu are relevanță nici faptul că inculpatul A. a încercat să-l influențeze pe martorul P. și nici motivele pentru care acesta din urmă a susținut în final varianta de amendament.

Instanța de apel reține că la dosarul cauzei există și rezultatele investigației întreprinse de Oficiul European de Luptă Antifraudă (Biroul European Anti-Fraudă), materializate în Raportul Final al cazului referitor la MEP A. din 18 noiembrie 2011 (fil.349 și urm., vol. V dup) și Recomandarea pentru acțiuni ce trebuie luate ca urmare a investigațiilor Oficiului European de Luptă Antifraudă din 29 februarie 2012 (fila 346 și urm., vol. V dup).

Astfel, din Raportul Final rezultă, între altele, că:

- contrar susținerilor inculpatului, potrivit cărora el nu a făcut decât să dea jurnaliștilor informații și contacte pentru a-și putea face singuri lobby,inculpatul nu a adunat doar informații cu privire la amendament, nu le-a indicat jurnaliștilor să contacteze ei personal vreun europarlamentar, ci le-a spus că va interveni el personal în Parlament pentru depunerea amendamentului. Faptul că europarlamentarul P. era deja în favoarea amendamentului nu-l absolvă pe inculpat de acuzația că a contactat un europarlamentar pentru a fi sigur că este depus un anume amendament;

- în privința diferențierii făcute de inculpat între servicii de consultanță și activități de lobby plătite, cele dintâi fiind legale, s-a reținut că, indiferent de modul în care inculpatul își denumește serviciile, ceea ce este hotărâtor este dacă acesta a acceptat o plată pentru a acționa în calitatea îndatoririlor profesionale și a executării mandatului său de europarlamentar.

Poziția Oficiului European de Luptă Antifraudă este că acesta este cazul în speță, întrucât inculpatul a acționat folosindu-se de mandatul său atunci când:

- a cules informații cu privire la amendament;

- a contactat câțiva europarlamentari și pe raportorul german din grupul său pentru a găsi suporteri pentru amendamentul cerut de ziariști;

- a creat diferite strategii despre modul cel mai bun de a realiza, în procesul legislativ, interesele falsei companii private;

- l-a identificat pe martorul P., membru al Comitetului Afacerilor Juridice, ca suporter al amendamentului;

- i-a livrat acestuia din urmă, prin asistenți angajați să facă muncă parlamentară, argumente suplimentare pentru amendament

- inculpatul a realizat aceste acțiuni așteptându-se să fie plătit (a acceptat promisiunea de a fi plătit în totalitate pentru sprijinul său);

- susținerile inculpatului potrivit cărora jurnaliștii au obținut în mod ilegal înregistrările video nu împiedică Oficiul European de Luptă Antifraudă de a folosi înregistrările în investigația sa și de a transmite rezultatele către autoritățile judiciare naționale.

Concluzia Raportului Final a fost aceea că inculpatul nu a acționat în mod independent atunci când a sprijinit în Parlamentul European amendamentul propus în schimbul plății.

În Recomandarea din 29 februarie 2012 se arată că Oficiul European de Luptă Antifraudă a ajuns la concluzia că există indicii clare că europarlamentarul A. a acceptat o promisiune de plată pentru a acționa în calitatea îndatoririlor sale profesionale și a mandatului său de parlamentar. Aceasta este contrară obligației exercitări independente a mandatului așa cum stipulează articolul Regulilor de Procedură ale Parlamentului European.

Pentru toate aceste considerente, Completul de 5 Judecători, în majoritate în ce privește infracțiunea de luare de mită și în unanimitate în ce privește infracțiunea de trafic de influență, constată că motivele de apel formulate de inculpat ce pun în discuție soluțiile de condamnare dispuse de instanța de fond, sunt neîntemeiate.

4. în privința criticilor referitoare la individualizarea pedepselor;

Atât Ministerul Public, cât și inculpatul A. au criticat soluția primei instanțe sub aspectul individualizării pedepsei aplicate acestuia, motiv pentru care instanța de apel va proceda la o singură analiză a hotărârii atacate sub acest aspect.

Astfel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a criticat în propriul apel greșita individualizare a pedepselor principale și complementare aplicate inculpatului A., inclusiv sub aspectul cuantumului redus al sporului aplicat în cauză, în raport cu prevederile art. 72 C. pen.

Inculpatul A. a solicitat în propriul apel ca în cazul în care nu va găsi întemeiate toate celelalte critici, instanța de control judiciar să dea eficiență criteriilor generale de individualizare a pedepselor prevăzute de legea penală mai favorabilă (C. pen. din 1969), îndeosebi celor referitoare la persoana inculpatului și să aplice acestuia câte o pedeapsă orientată sub minimul prevăzut de lege prin aplicarea circumstanțelor de la art. 74, art. 76 C. pen., iar pedeapsa rezultantă să fie suspendată condiționat conform art. 81 din același cod, având în vedere și starea de sănătate precară, dovedită prin înscrisurile medicale, considerând că o astfel de sancțiune penală ar fi suficientă pentru a atinge scopul pe care îl urmărește pedeapsa principală.

Instanța de control judiciar constată că prima instanță a aplicat inculpatului câte o pedeapsă cu închisoarea egală cu minimul special prevăzut de lege pentru fiecare infracțiune săvârșită, aplicând însă un spor de 3 luni închisoare la pedeapsa cea mai grea.

La individualizarea pedepselor, instanța de fond a avut în vedere natura faptelor și gradul ridicat de pericol social concret al acestora, rezultat din modul în care inculpatul a acționat, calitatea avută la data săvârșirii faptelor, afectarea negativă a valorii sociale ocrotite, prejudicierea prestigiului instituției legislative europene, dar și a țării sale, circumstanțele personale ale inculpatului, dar și conduita procesuală nesinceră.

Completul de 5 Judecători constată că, deși instanța de fond a avut în vedere criteriile de individualizare prev. de art. 72 C. pen., acestea nu se reflectă în mod corespunzător în cuantumul pedepsei principale dată spre executare inculpatului.

În acest sens, gradul de pericol social concret al faptelor săvârșite, consecințele acestora, circumstanțele personale ale inculpatului și conduita pe care acesta a înțeles să o adopte pe parcursul procesului penal justifică un tratament sancționator mai sever, cu executare în regim de detenție, instanța de apel apreciind că numai astfel se poate ajunge la schimbarea atitudinii inculpatului față de valorile legii penale pe care le-a nesocotit prin faptele comise.

Chiar dacă inculpatul nu a intrat în posesia sumelor de bani acceptate ca preț al conduitei sale infracționale, nu se poate face abstracție de cuantumul acestora (100.000 de euro anual disimulați sub forma unui așa-zis contract de consultanță și 12.000 de euro pretinși conform înțelegerii pentru activitatea concretă depusă în legătură cu depunerea de amendamente), care contribuie, alături de celelalte circumstanțe reale, la conturarea unui grad ridicat de pericol social al faptelor de corupție săvârșite.

Prin lipsa de probitate de care inculpat a dat dovadă, acesta a transformat înalta funcție publică deținută într-o sursă de venituri ilicite, deși sumele încasate legal de la Parlamentul European erau îndestulătoare, iar inculpatul nu este o persoană în stare de nevoie, având în vedere declarațiile de avere ale acestuia.

În egală măsură, prin conduita sa ilicită inculpatul A. a lezat prestigiul Parlamentului European în care și-a desfășurat activitatea și a zdruncinat încrederea publică în această instituție esențială a Uniunii Europene, confirmând suspiciunile referitoare la posibilitatea influențării membrilor acestui for contra unor sume de bani.

Nu în ultimul rând, prin activitatea sa infracțională inculpatul A. a consolidat imaginea României ca fiind o țară profund coruptă, care în loc să stăpânească acest flagel, îl exportă la nivel european printr-unul dintre reprezentanții săi aleși.

Mai mult, săvârșirea de către inculpat a unor fapte de corupție exact în perioada în care combaterea acestora este unul din obiectivele principale ale autorităților statului român demonstrează disprețul suveran al inculpatului pentru valorile apărate de legea penală și justifică înăsprirea tratamentului sancționator aplicat în prezenta cauză.

Nivelul înalt de instruire al inculpatului A., ca și funcțiile ocupate de-a lungul timpului în plan intern și internațional nu au reprezentat pentru acesta o barieră în calea încălcării legii penale și, de aceea, nu pot constitui o circumstanță care să conducă la atenuarea răspunderii sale penale.

În ce privește conduita pe care inculpatul a înțeles să o adopte pe parcursul întregului proces penal, Completul de 5 Judecători constată că, în ciuda pregătirii sale juridice, care-i permitea să înțeleagă circumstanțele cauzei și conotațiile penale ale faptelor sale, inculpatul A. a preferat să se prezinte ca o victimă a unei conspirații internaționale, care ar fi avut drept scop compromiterea sa, ținând seama de calitățile avute de acesta în diferite comisii. Deși în opinia inculpatului, acest plan pus la cale de forțe oculte a transformat problema sa într-una care vizează însăși siguranța națională a României, el nu a putut să explice cum se face că alți colegi de-ai săi din Parlamentul European, mai puțin vizibili și importanți în plan internațional (austriacul J. și slovenul K.) au căzut victime aceluiași plan malefic, fiind condamnați în țările de origine pentru infracțiuni similare cu cele imputate inculpatului în prezenta cauză.

Lipsa de logică și caracterul pueril al unei asemenea apărări vin în contradicție cu pregătirea superioară a inculpatului, acesta încercând să escamoteze adevărul în scopul sustragerii de la răspunderea penală ce-i incumbă pentru faptele comise.

Având în vedere cele expuse anterior,Completul de 5 Judecători apreciază că reeducarea inculpatului în spiritul respectării valorilor apărate de legea penală nu este posibilă decât prin aplicarea unui spor de 1 an la pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare stabilită de prima instanță, cu executarea pedepsei rezultante în regim detenție și menținerea cuantumului și conținutului pedepselor complementare și accesorii aplicate prin sentința apelată.

Față de cele expuse anterior, Completul de 5 Judecători, în majoritate, apreciază că apelul Parchetului este întemeiat și urmează a fi admis, în timp ce critica inculpatului vizând individualizarea pedepsei este neîntemeiată.

5. în ce privește critica referitoare la cuantumul cheltuielilor judiciare;

În motivele scrise de apel, inculpatul A. a solicitat ca instanța de control judiciar să reaprecieze asupra cuantumului cheltuielilor judiciare care sunt nejustificat de mari și nedovedite(filele 26-38 dosar apel).

Potrivit art. 274 C. proc. pen., în caz de condamnare inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepția cheltuielilor privind avocații din oficiu și interpreții desemnați de organele judiciare, care rămân în sarcina statului.

Legea nu oferă alte detalii privind modul de stabilire a cheltuielilor efectuate de stat cu ocazia desfășurării procesului penal, astfel încât, în lipsa unor criterii impuse de acte normative interne, determinarea cuantumului cheltuielilor judiciare aferente fiecărei faze procesuale se face de organul judiciar corespunzător în urma unei aprecieri echitabile a costurilor pe care le-a presupus activitatea judiciară specifică desfășurată în fiecare etapă procesuală.

Astfel, în faza de judecată, cuantumul cheltuielilor judiciare este stabilit de către instanța de fond în raport de cheltuielile judiciare efectuate de stat atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de cercetare judecătorească, în funcție de multitudinea de acte procedurale efectuate, de probatoriile administrate, inclusiv prin raportare la elementele de extraneitate, dacă acestea au existat în speță.

Verificând actele și lucrările dosarului, instanța de apel constată că atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată au existat asemenea elemente de extraneitate, concretizate în folosirea mai multor instrumente de cooperare judiciară internațională în materie penală, cum ar fi comisiile rogatorii efectuate de către autoritățile judiciare franceze, belgiene (în special în legătură cu percheziționarea birourilor în care și-a desfășurat activitatea inculpatul, în calitate de europarlamentar) și britanice (în legătură cu audierea celor doi jurnaliști), toate în faza de urmărire penală, precum și citarea în străinătate a acelorași martori, urmată de audierea lor prin videoconferință efectuată de asemenea în cooperare cu autoritățile judiciare britanice, în faza de judecată.

Toate aceste elemente de extraneitate s-au reflectat în mod corespunzător în cuantumul cheltuielilor judiciare, adăugându-se la cele efectuate uzual în orice proces penal ori prin raportare la specificul cauzei, impuse de administrarea probatoriului (citarea inculpatului și a martorilor din acte, transcrierea în limba engleză, urmată de traducerea în limba română a înregistrărilor convorbirilor din mediul ambiental, al celor telefonice, precum și al comunicărilor de tip e-mail, efectuarea unui Raport de constatare tehnico-științifică informatică asupra imaginilor rezultate în urma perchezițiilor informatice menționate în procesele verbale întocmite de autoritățile franceze și belgiene).

Din actele și înscrisurile dosarului rezultă că, în faza de urmărire penală, cheltuielile judiciare avansate de stat s-au cuantificat la suma de 10.000 lei, (fila 113 din rechizitoriu - vol. VI dup), iar suma 20.000 lei, reprezentând diferența până la suma de 30.000 lei, s-a apreciat că reprezintă cuantumul cheltuielilor judiciare avansate de stat în etapa camerei preliminare, precum și în faza cercetării judecătorești în primă instanță, în condițiile în care dosarul a fost înregistrat pe rolul instanței la 11 septembrie 2013 și soluționat la 24 februarie 2016, după epuizarea etapei camerei preliminare și după parcurgerea unui număr de 15 termene de judecată.

Având în vedere ansamblul, varietatea și complexitatea actelor de procedură efectuate în cauză în faza de urmărire penală și în cursul judecății în primă instanță, Completul de 5 Judecători constată că suma totală de 30.000 de lei la plata căreia a fost obligat inculpatul cu titlu de cheltuieli judiciare către stat a fost corect stabilită, astfel încât nici acest motiv de apel al inculpatului nu este întemeiat.

V. Prin urmare, Completul de 5 Judecători, în majoritate, constatând întemeiat apelul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, împotriva sentinței penale nr. 142 din data de 23 februarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2013, privind pe inculpatul A., în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. îl va admite ca atare, va desființa, în parte, sentința penală atacată și, în rejudecare:

În baza art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969) cu referire la art. 5 C. pen., va spori cu 1 an pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, stabilită prin sentința penală nr. 142 din data de 23 februarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2013 și va dispune ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare.

În baza art. 35 alin. (1) C. pen. (1969), cu referire la art. 5 C. pen., va dispune ca inculpatul să execute pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. (1969) pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C. pen. (1969), cu referire la art. 5 C. pen., va aplica pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. (1969), menținând celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

De asemenea, constatând nefondat apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiași sentințe penale, îl va respinge ca atare.

Văzând și disp. art. 275 alin. (2), (3) și (6) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Admite apelul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței penale nr. 142 din data de 23 februarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2013, privind pe inculpatul A.

Desființează, în parte, sentința penală apelată și, în rejudecare:

În baza art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969) cu referire la art. 5 C. pen., sporește pedeapsa cea mai grea stabilită prin sentința penală nr. 142 din data de 23 februarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2013, de 3 ani închisoare, cu 1 an și dispune ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare.

În baza art. 35 alin. (1) C. pen. (1969), cu referire la art. 5 C. pen., dispune ca inculpatul să execute pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. (1969) pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C. pen. (1969), cu referire la art. 5 C. pen., aplică pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. (1969).

Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 142 din data de 23 februarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2013.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea apelului formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție rămân în sarcina statului.

Obligă inculpatul A. la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales pentru apelantul intimat inculpat A., în sumă de 70 lei, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2016.

Opinie separată

În opinie separată consider că, inculpatul ar fi trebuit să fie achitat, pentru infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. (1969) și menținute celelalte dispoziții referitoare la condamnarea pentru infracțiunea de trafic de influență.

Opinia separată are în vedere modul de administrare a probelor care au stat la baza condamnării pentru infracțiunea de luare de mită, dată fiind orientarea răspunsului martorilor către o anumită teză probatorie, prin adresa autorităților române din 14 noiembrie 2011. Dat fiind faptul că solicitarea unor sume de bani pentru inculpat rezultă, în opinia mea, doar din conținutul declarațiilor martorilor H. și I., acestea nu pot conduce la pronunțarea unei soluții de vinovăție dincolo de orice îndoială rezonabilă. Vinovăția inculpatului, astfel cum se va preciza în cele ce urmează, a fost sugerată în cererea de asistență judiciară în materie penală, astfel că apreciez că probatoriul poate conduce doar la concluzia că au fost solicitate sumele de bani pentru a se depune amendamente prin intermediul altor persoane, astfel cum demonstrează declarațiile celorlalți martori audiați în cauză și anume: P., M., L. și O. coroborate cu declarația inculpatului.

Având în vedere faptul că în opinie separată apreciez că declarațiile martorilor H. și I. au fost influențate, din conținutul acestora nu ar putea să rezulte nici date referitoare la infracțiunea de trafic de influență, pentru care însă consider că vinovăția inculpatului decurge în mod exclusiv din declarațiile unor martori independenți de cei doi menționați anterior (P., M., L. și O.), martori care au fost audiați nemijlocit în cursul urmăririi penale și în cursul cercetării judecătorești, ale căror declarații sunt descrise în decizie și în sentință. Credibilitatea declarațiilor martorilor P., M., L. și O. nu a fost pusă la îndoială de apărare. Inculpatul însuși a declarat că a acceptat promisiunea unor sume de bani pentru consultanță în materia instituțiilor europene. Din declarațiile martorilor rezultă, contrar susținerilor apărării, că inculpatul nu a oferit consultanță cu privire la funcționarea instituțiilor europene, ci a sprijinit depunerea unor amendamente prin intermediul altor persoane, membri ai Parlamentului European. Astfel spus, a acceptat sumele de bani în cadrul activităților prestate pentru firma respectivă, pentru a încerca să-i determine pe alții să depună amendamentele de care firma era interesată. În consecință, inculpatul nu a fost condamnat de către instanța de fond în legătură cu ceea ce ar fi fost posibil să facă (să depună el însuși amendamente), astfel cum a susținut apărarea, ci cu ceea ce a făcut efectiv (să solicite altor persoane să depună amendamentele dorite de martori).

Lipsa de credibilitatea a declarațiilor martorilor H. și I. are în vedere strict modul în care s-au formulat întrebările în comisia rogatorie din cursul urmăririi penale. Din actele de urmărire penală respectiv în rezoluția privind cererea de asistență judiciară în materie penală din 14 noiembrie 2011, dată în Dosarul nr. x/P/20011, la fila 7 Ministerul Public a dispus următoarele „efectuarea prin comisie rogatorie de către autoritățile judiciare britanice competente a următoarelor acte de urmărire penală:

1. Audierea în calitate de martor a numiților H. și I., jurnaliști ai publicației britanice „F.” cu privire la împrejurările pe care le cunosc cu privire la faptele descrise mai sus, corespondența purtată de aceștia cu deputatul A.. Acestora li se vor adresa următoarele întrebări:

a. În ce împrejurări ați declanșat investigația jurnalistică privind posibile fapte de corupție săvârșite în Parlamentul European? (trebuie adus la cunoștința celor doi martori faptul că este esențial să demonstrăm că a fost vorba de un demers jurnalistic pornind de la existența faptelor de corupție, pretins a fi fost săvârșite de parlamentari europeni, anterior acestui demers, pentru a înlătura posibile acuzații de provocare/determinare la săvârșirea unor infracțiuni).

b. În ce împrejurări l-ați contactat pe domnul A., deputat român în Parlamentul European?

c. În ce a constat relația cu domnul A. privind infracțiuni de corupție?

d. Dacă încheierea contractului de consultanță avea o existență reală sau era menită a ascunde practic o mituire a funcționarului european?

Martorilor li se va solicita și aceștia vor preda orice corespondență purtată cu deputatul A. precum și înscrisurile și materialele deținute care sunt relevante cauzei.”

Cele de mai sus au fost redate păstrându-se inclusiv caracterele diferite cu care a fost redactată solicitarea Parchetului în ceea ce privește aducerea la cunoștință a celor doi martori, a faptului că este esențial să se demonstreze că a fost vorba despre un demers jurnalistic, pornind de la existența faptelor de corupție, pretins a fi fost săvârșite de parlamentari europeni anterior acestui demers, pentru a înlătura posibile acuzații de provocare/determinare la săvârșirea unor infracțiuni. Conținutul comisiei rogatorii solicitată de autoritățile române este clar. Acestea au cerut să se aducă la cunoștința martorilor aspectele care doreau să fie declarate ca și consecințele în care nu ar fi fost declarate astfel cum se solicita.

Apreciez că modul în care a fost transmisă solicitarea de comisie rogatorie autorităților judiciare din Marea Britanie reprezintă o încălcare a principiului aflării adevărului, deoarece a fost indicat martorilor, ce urmau să fie audiați, răspunsul pe care îl doreau autoritățile române de la aceștia.

Chiar dacă legalitatea acestei probe nu mai poate face obiectul evaluării în apel, deoarece aspectele referitoare la legalitatea administrării probatorului în cursul urmăririi penale au intrat în autoritate de lucru judecat, ca urmare a Încheierii nr. 23/C din 6 iunie 2014 prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva Încheierii nr. 474 din 19 mai 2014, credibilitatea probei astfel obținută poate fi pusă în discuție. În ceea ce privește credibilitatea unei asemenea probe, ca și a celor care au urmat comisiei rogatorii și au constat în audierea celor doi martori H. și I., o condamnare trebuie să se fundamenteze pe probe care dovedesc dincolo de orice îndoială rezonabilă vinovăția persoanelor acuzate cu privire la săvârșirea infracțiunii. Indicarea răspunsului la întrebări de către autorități ridică o îndoială cu privire la conținutul declarațiilor date de martori în ceea ce privește luarea de mită. Dincolo de orice îndoială rezonabilă presupune însă o concluzie decurgând din probe credibile și neinfluențate din exterior.

Deși nulitatea probei nu a fost constatată în cursul procedurii de cameră preliminară, apreciez că o probă astfel obținută este lipsită de credibilitate, prin sugerarea răspunsului de către autoritățile române, și în consecință, nu aș putea să iau în considerare la pronunțarea soluției această probă și nici pe cele care ulterior au decurs din administrarea sa.

În consecință, apreciez că probatoriul este credibil doar în ceea ce privește infracțiunile de trafic de influență, nu și în ceea ce privește luarea de mită, deoarece probatoriul pentru traficul de influență a fost obținut prin probe inițiate anterior comisiei rogatorii și independente de aceasta.