Decizia nr. 96/2017
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanțele cauzei.
Cererea de chemare în judecată;
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta CN A. SA în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat anularea Hotărârii nr. 61 din 06 februarie 2013, emisă de pârât.
2. Soluția instanței de fond;
Prin sentința civilă nr. 1253 din 06 mai 2015 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamanta CN A. SA, în contradictoriu cu pârâtul B., ca inadmisibilă.
3. Cererea de recurs;
Împotriva sentinței civile nr. 1253 din 06 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta CN A. SA, invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susținut că prin Hotărârea nr. 61 din 06 martie 2013, Colegiul director al B. a dispus amendarea CN A. SA cu suma de 2.000 lei.
Învestită cu soluționarea contestației, instanța de fond s-a pronunțat exclusiv asupra excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, fără a intra în analiza fondului cauzei.
Consideră recurenta că instanța de fond a aplicat în mod neîntemeiat dispozițiile art. 78 alin. (2) C. proc. civ. deoarece, raportul juridic litigios din etapa judecătorească este un raport juridic între recurent și organul administrativ care a aplicat amenda, pentru fapte de discriminare, aspect în raport de care s-au aplicat în mod greșit dispozițiile legale incidente la nivelul procedurii administrative.
Față de aceste motive a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
4. Procedura derulată în recurs;
În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin încheierea de ședință din data de 29 iunie 2016, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare.
La termenul din 19 ianuarie 2017 având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil, iar problema de drept care se pune în recurs nu este controversată, s-a considerat, de către toți membrii completului, că se poate face aplicarea prevederilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ.
6. Soluția instanței de recurs;
Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Prin motivele de recurs formulate, recurenta a susținut, în esență, că instanța de fond a aplicat în mod neîntemeiat dispozițiile art. 78 alin. (2) C. proc. civ. deoarece, raportul juridic litigios din etapa judecătorească este un raport juridic între recurent și organul administrativ care a aplicat amenda, pentru fapte de discriminare.
Într-adevăr, dispozițiile art. 30 alin. (1) C. proc. civ. menționează că, oricine are o pretenție împotriva unei alte persoane ori urmărește soluționarea în justiție a unei situații juridice are dreptul să facă o cerere înaintea instanței competente însă, dispozițiile art. 78 alin. (2) C. proc. civ. stipulează în mod expres că: În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecății o impune, judecătorul va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, va respinge cererea, fără a se pronunța pe fond.
Înalta Curte constată că, prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, după declinarea competenței, reclamanta CN A. SA a chemat în judecată pârâtul B., solicitând instanței, ca prin hotărârea pe ce o va pronunța, să dispună anularea Hotărârii nr. 61 din 06 februarie 2013 emisă de pârât.
Prin încheierea de ședință din data de 18 martie 2015 s-a consemnat că, deși s-a pus în vedere reclamantei să precizeze dacă înțelege să se judece în contradictoriu și cu persoana care a făcut sesizarea la B., respectiv C., consilierul juridic al acesteia a arătat că nu solicită să se judece și cu persoana care a făcut sesizarea, deoarece nu au pretenții cu privire la aceasta.
Or, cadrul procesual în fața B. a fost stabilit prin sesizarea formulată de petenta C., în contradictoriu cu CN A. SA, pentru o posibilă faptă de discriminare, constând în concedierea acesteia pe motiv de graviditate, aspect în raport de care această persoană este parte al raportului juridic dedus judecății.
Soluționând cererea, B. a pronunțat Hotărârea nr. 61 din 06 februarie 2013 prin care a reținut încălcarea de către CN A. SA a art. 2 alin. (5), coroborat cu art. 6 lit. a) din O.G. nr. 137/2000 și a aplicat acesteia o sancțiune contravențională în cuantum de 2.000 lei, în baza art. 26 din același act normativ.
Din interpretarea logico-juridică a dispozițiilor art. 20 alin. (1) - (10) din O.G. nr. 137/2000 rezultă că, activitatea jurisdicțională în fața Colegiului director al B. se desfășoară cu citarea obligatorie a părților, cu respectarea principiului contradictorialității, persoana interesată putând prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoana împotriva căreia s-a formulat sesizarea, revenindu-i sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament.
De asemenea, acest articol statuează în mod expres că, hotărârea Colegiului director poate fi atacată la instanța de contencios administrativ, potrivit legii. Această posibilitatea o are atât petentul cât și persoana împotriva căreia a fost formulată sesizarea.
Deci, prin contestarea în instanță a hotărârii B., raportul juridic litigios existent între persoana care a depus sesizarea și persoana împotriva căreia s-a făcut sesizarea este readus în discuție, fiind de această dată supus controlului judecătoresc.
Ca atare, soluționarea acestui raport juridic nu se poate realiza decât în aceleași condiții de contradictorialitate, astfel încât ambele părți să aibă posibilitatea să își apere drepturile și interesele contrare invocate anterior în fața B.
Dând eficiență acestor dispoziții legale, Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, constată că, soluționarea acțiunii în anularea hotărârii B. nu poate fi realizată în contradictoriu doar cu emitentul hotărârii, deoarece o astfel de judecată presupune reanalizarea situației de fapt și de drept care a determinat depunerea sesizării și a generat emiterea hotărârii, adică reanalizarea raportului juridic de drept substanțial, preexistent, legat între petent și persoana împotriva căreia s-a depus sesizarea.
7. Temeiul legal al soluției instanței de recurs;
Față de aceste considerente și în conformitate cu dispozițiile art. 496 din N.C.P.C., coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, menținând sentința primei instanțe ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta CN A. SA împotriva sentinței civile nr. 1253 din 06 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 ianuarie 2017.