Decizia civilă nr. 128/2017
Asupra admisibilității în principiu a recursului de față, în conformitate cu dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:
La data de 13 februarie 2017, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători recursul declarat de A. împotriva încheierii din camera de consiliu de la 4 octombrie 2016, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2015/a1.
În temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și ale art. 237 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte va examina cu prioritate admisibilitatea căii de atac deduse judecății în speță.
Analizând recursul în condițiile art. 493 alin. (1) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil, pentru considerentele ce se succed.
Potrivit art. 129 din Constituția României, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.
Conform art. 457 alin. (1) C. proc. civ., „hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei”.
În raport cu principiile statuate prin textele menționate, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii.
În speță, însă, se constată că aceste condiții nu sunt îndeplinite.
Astfel, Completul de 5 Judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva încheierii din camera de consiliu de la 4 octombrie 2016 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2015/a1, prin care s-a respins cererea formulată de Antonescu Ioan privind acordarea ajutorului public judiciar în cadrul recursului declarat de A.
Pentru a da eficiență acestor reglementări legale, instanța este obligată să examineze căile de atac cu care este învestită prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de legea procesuală și să respingă, ca inadmisibilă, orice cale de atac neconformă acestora.
Prin recursul declarat este vizată provocarea controlului judiciar asupra încheierii pronunțate într-un dosar de recurs, în considerarea de către recurentă a caracterului autonom al acesteia.
Însă, caracterul autonom al încheierilor este exclus, în raport cu dispozițiile art. 424 alin. (5) C. proc. civ., cu referire la hotărârile date în cursul judecății.
Pe de altă parte, potrivit art. 483 C. proc. civ., raportat la art. 466 alin. (4) și la art. 494 din același cod, încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu fondul.
În speță, încheierea recurată a fost pronunțată în materia recursului.
Potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea asupra recursului este definitivă.
Așadar, în raport cu principiul menționat, coroborat cu neîndeplinirea uneia dintre cerințele ce se cer a fi întrunite cumulativ, cu referire la existența unei hotărâri determinate de legea procesuală ca fiind susceptibilă de a fi supusă controlului judiciar prin exercitarea acestei căi de atac, recursul declarat în cauză nu poate fi primit.
Împrejurarea că unele dintre încheierile atacate vizează aspecte de procedură reglementate de legi speciale, care prevăd anumite alte căi de atac, nu atrage admisibilitatea recursului în discuție, având în vedere gradul instanței care a pronunțat hotărârile atacate, competența de soluționare a unei atare căi de atac, materia în care a fost formulată și caracterul definitiv al hotărârii ce urmează a se pronunța în respectiva cauză.
Așa fiind, în mod evident, încheierea pronunțată de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul specificat, având ca obiect un recurs, nu mai poate fi supusă controlului judiciar specific reformării, având în vedere considerentele menționate și dispozițiile exprese ale legii de organizare judiciară.
Se constată, așadar, că recursul declarat nu este admisibil, ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 483 C. proc. civ., cu referire la existența unor hotărâri susceptibile de reformare pe această cale, determinate ca atare de lege.
Recunoașterea unor căi de atac, în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității, consacrat expres de dispozițiile art. (7) C. proc. civ., precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și a autorităților și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.
Or, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României, neobservarea acestora fiind sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor.
Prin urmare, în raport cu dispozițiile legale mai sus citate, cu referire la existența unei hotărâri determinate de legea procesuală ca fiind susceptibilă de a fi supusă controlului judiciar prin exercitarea acestei căi de atac, recursul declarat de A. nu poate fi primit.
În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de A. împotriva încheierii din camera de consiliu de la 04 octombrie 2016, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2015/a1.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 aprilie 2017.