Decizia nr. 934/2016
Asupra contestației în anulare de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată;
Prin Decizia nr. 4351 din 18 noiembrie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 1535 din 30 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat anularea Procesului-verbal încheiat în data de 15 mai 2012 de către Comisia 1, constituita prin Ordinul ministrului Justiției nr. 124/C/2012, cât și obligarea pârâtului B. la emiterea unui ordin care sa dispună numirea sa în funcția de executor judecătoresc, în circumscripția Judecătoriei Timișoara - Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Din probele administrate în cauză, rezultă că recurentul - reclamant a fost înregistrat în evidența specială a B. la data de 24 august 2010, iar cererea sa de numire în funcția de executor judecătoresc a fost formulată la data de 16 martie 2012.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 287/2011 „(1) Executorii înregistrați în condițiile legii la B. până la data de 31 mai 2011, aparținând corpurilor proprii de executori organizate de instituțiile de credit și alte entități care aparțin grupului acestora și care desfășoară activități financiare, de instituțiile financiare nebancare sau de instituțiile de credit cooperatiste, care desfășoară activitate de executor în cadrul acestora, la data expirării termenului prevăzut la alin. (3), cu o vechime efectivă de cel puțin 2 ani de la prima înregistrare în această activitate, vor fi numiți, la cerere, în funcția de executor judecătoresc, dacă îndeplinesc condițiile generale prevăzute la ari. 15 lit. a) - f) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată.
(2) Executorii aparținând corpurilor proprii de executori organizate de instituțiile de credit și alte entități care aparțin grupului acestora și care desfășoară activități financiare, de instituțiile financiare nebancare sau de instituțiile de credit cooperatiste, care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, îndeplinesc condițiile prevăzute la alin. (1), dar au, la data expirării termenului prevăzut la alin. (3), o vechime mai mică de 2 ani în această activitate, dobândesc, la cerere, calitatea de executor judecătoresc stagiar. (...)".
Înalta Curte a remarcat faptul că, la data formulării cererii, 16 martie 2012, reclamantul nu avea vechimea de cel puțin doi ani de la prima înregistrare în activitatea de executor în cadrul instituțiilor de credit și altor entități care aparțin grupului acestora și care desfășoară activități financiare, a instituțiilor financiare nebancare sau instituțiilor de credit cooperatiste, împrejurare recunoscută, de altfel, de către reclamant.
În mod corect prima instanță a înlăturat susținerile recurentului privind faptul că nu s-a ținut seama de vechimea sa anterioară ca executor judecătoresc, având în vedere temeiul de drept al cererii sale - art. 1 alin. (1) din Legea nr. 287/2011, dispoziții legale exprese care impun anumite condiții pentru numirea în funcția de executor judecătoresc.
În ceea ce privește condiția bunei reputații, probele administrate în cauză evidențiază împrejurarea că, prin Ordinul ministrului Justiției nr. 1241/C din 29 aprilie 2008 s-a dispus încetarea calității de executor judecătoresc a domnului A., ca urmare a aplicării sancțiunii disciplinare a excluderii din profesie, iar prin Decizia nr. 1831 din 31 martie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, acțiunea formulată de reclamantul A. privind anularea acestui ordin a fost respinsă.
Ordinul ministrului Justiției nr. 1241/C din 29 aprilie 2008 a fost emis în urma Hotărârii nr. 11 din 12 iulie 2006 a Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara prin care s-a luat decizia excluderii din profesie ca sancțiune disciplinară prevăzută de art. 46 lit. e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1197 din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara.
Înalta Curte a apreciat ca fiind corect raționamentul îmbrățișat de judecătorul fondului, în sensul că aspectele hotărâte irevocabil prin Decizia nr. 1197 din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara nu mai pot fi repuse în discuție, precum și faptul că suspendarea executării Deciziei nr. 1197 din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara dispusă prin încheierea din data de 25 iunie 2008 a Curții de Apel Craiova nu este de să înlăture situația ce a făcut obiectul judecății.
În aceste condiții, instanța de recurs apreciază că actul administrativ atacat este legal, fiind emis în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile în materie, neexistând motive de natură să atragă anularea acestuia și obligarea B. la emiterea ordinului de numire în profesia de executor judecătoresc.
Față de cele expuse mai sus, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de fond.
2. Cererea formulată în prezenta cauză;
La data de 12 octombrie 2015, contestatorul A. a formulat contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor contestației în anulare se susține că instanța de recurs din greșeală a omis să cerceteze motivele de modificare pe care le-a invocat în susținerea cererii de recurs.
Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că recursul este nefundat, că nu sunt motive de natură să atragă anularea actului administrativ atacat și obligarea B. la emiterea ordinului de numire în profesia de executor judecătoresc deoarece:
Nu se poate ține seama de vechimea anterioară în profesia de executor judecătoresc deoarece, temeiul legal al cererii - art. 1 alin. (1) din Legea nr. 287/2011 conține dispoziții legale exprese, care impun ca necesară existența unei vechimi de doi ani în profesia de executor bancar, pentru a fi numit în profesia de executor judecătoresc.
Ori, menționează contestatorul, în cererea de chemare în judecată și în cererea de recurs a solicitat instanței să aibă în vedere faptul că, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 287/2011, vechimea de executor C. este echivalentă cu cea de executor judecătoresc, astfel că în mod logic, vechimea în funcția de executor judecătoresc suplinește, este echivalentă cu cea de executor bancar.
Susține că a solicitat instanței să analizeze spiritul legii și anume, faptul că pot deveni executori judecătorești definitivi doar executorii C. care au o minimă experiență de 2 ani în această profesie, astfel că nu este normal să fie interzis pe acest motiv, accesul în profesia de executor judecătoresc a unui executor bancar care are o vechime de un an și 6 luni în profesie, plus o vechime de aproape zece ani în profesia de executor judecătoresc.
Toate aceste motive nu au fost analizate de instanța de recurs care s-a limitat să citeze prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 287/2011 și, astfel, aceasta a ajuns la concluzia că deși are o vechime de 10 ani în profesia de executor judecătoresc și una de un an și șase luni în cea de executor C., în condițiile în care legiuitorul a apreciat că este necesară o vechime de doi ani în profesia de executor C. este insuficientă pentru a fi admisă în cea de executor judecătoresc, o soluție pe care o consideră în afara oricărei logici juridice specifice legislației muncii.
Mai susține contestatorul că, nu se bucură de o bună reputație deoarece a fost exclus din profesia de executor judecătoresc prin Ordinul ministrului Justiției nr. 1241/C din 29 aprilie 2008 și prin Decizia civilă nr. 1831 din 31 martie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, acțiunea formulată împotriva acestui ordin a fost respinsă, iar repunerea în discuție, cu această ocazie, a Deciziei civile nr. 1197 din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara - prin care a fost respins recursul său împotriva Ordinului sus-menționat, nu mai este permisă, fiind intrată în puterea de lucru judecat.
A solicitat instanței de recurs să țină seama de practica constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție care, prin pronunțarea Deciziei nr. 2267 din 30 aprilie 2010, în Dosarul nr. x/2/2009 a considerat că „raportat la condițiile de acces în magistratură, buna reputație poate fi definită drept părerea publică favorabilă despre o persoană sau faptele acesteia, percepția pozitivă asupra conduitei sale morale și profesionale în mediul social. Se poate vorbi despre neîndeplinirea condiției bunei reputații dacă, prin faptele sale, persoana în cauză a atras ecouri publice nefavorabile, de natură să altereze încrederea societății în capacitatea sa de a răspunde exigențelor profesiei.
Un alt motiv învederat instanței de recurs a fost acela că a solicitat să se țină seama de faptul că art. 18 teza finală din Legea nr. 285/2011 privind ratificarea scrisorii de intenție semnată de autoritățile române la București la 10 martie 2011 și aprobate prin decizia Consiliului director al Fondului Monetar Internațional din 25 martie 2011 are următorul conținut: „executorii proprii pe care băncile îi au în prezent vor avea posibilitatea de a fi admiși în profesiunea liberală a executorilor judecătorești publici fără nici un fel d restricții formale sau bariere de admitere, cum ar fi autorizarea profesională și/sau examene de admitere ori taxe de admitere sau de orice fel, aceștia putând astfel să devină membrii ai acestui corp profesional cu garanții, drepturi și obligații profesionale depline”.
În final, arată că motivele expuse mai sus, deși au fost prezentat instanțelor de fond și recurs, din greșeală nu au fost analizate, sens în care în baza prevederilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ. solicită admiterea contestației în anulare și rejudecarea cauzei.
3. Considerentele Înaltei Curți;
Examinând cauza și decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este nefondată.
Potrivit art. 318 C. proc. civ. hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Din interpretarea logico-juridică a acestui text de lege rezultă că, cea de-a doua teză a art. 318 C. proc. civ. are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare prevăzute de art. 304, iar nu argumentele de fapt și de drept invocate de parte. Aceste argumente trebuie să fie subsumate motivului de casare pe care se sprijină, oricât de larg ar fi dezbătute.
De fapt, prin intermediul contestației în anulare, contestatorul solicită reanalizarea motivelor de recurs.
În primul rând, Înalta Curte constată că, aspectele invocate de către contestator nu se încadrează în noțiunea de omisiune a instanței de a analiza unul dintre motivele de recurs, în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. deoarece, aspectele evidențiate de către acesta reprezintă critici aduse modalității de interpretare de către instanța de recurs a unor dispoziții legale, prin care tinde a relua motivele de recurs.
Din analiza hotărârii supusă contestației în anulare, rezultă că instanța a răspuns detaliat criticilor formulate în recurs, stabilind că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în speță.
Concret, critica formulată de contestator nu poate face obiectul contestației în anulare, pentru că ar însemna să se admită un „recurs contra unei decizii dată în recurs”, aducându-se atingere caracterului irevocabil al unor astfel de decizii, dar și regulilor de bază ale autorității de lucru judecat și asigurării stabilității raporturilor juridice civile, și în final, principiului preeminenței dreptului, adeseori amintit în jurisprudența relevantă a Curții Europene pentru Drepturile Omului.
4. Soluția pronunțată;
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus-redate, Curtea în baza art. 318 C. proc. civ. va respinge, ca neîntemeiată, contestația în anulare formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 4351 din 18 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 martie 2016.