Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Concurs pentru numirea într-o funcție de conducere a unei instanțe. Comisie de examinare. Imixtiunea în activitatea unui judecător. Abatere disciplinară

 

                                                                     Legea nr. 303/2004, art. 99 lit. l), art. 100 lit. b)

 

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.99 lit. l) din Legea nr.303/2004, se reţine că, sub aspectul laturii obiective, abaterea disciplinară de imixtiune în activitatea altui judecător presupune existenţa unei acţiuni prin care se aduce atingere principiului independenţei judecătorului, indiferent dacă prin actul de imixtiune se urmăreşte sau nu realizarea unui interes, iar  activitatea desfăşurată de judecător în calitate de membru al comisiei de examen sau  concurs pentru funcţii de conducere, chiar dacă nu reprezintă o activitate de judecată, nu este sustrasă unei potenţiale imixtiuni în sensul abaterii disciplinare reglementate de textul de lege.         

De asemenea, pentru existenţa abaterii disciplinare, legea nu impune condiţia ca actul de imixtiune să fie urmat de atingerea scopului urmărit de către autorul imixtiunii, fiind suficientă atingerea pe care imixtiunea o aduce independenţei judecătorului în realizarea atribuţiilor ce îi revin, în speţă în calitate de membru al comisiei de examen.

Astfel, demersurile efectiv realizate de pârâta judecător, atât personal, cât și prin intermediari pe lângă membrii comisiei de examinare în scopul de a-i determina să favorizeze anumiţi candidaţi la concursul pentru numirea în funcţia de conducere de vicepreşedinte al unei curţi de apel, se circumscriu laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzute de art.99 lit. l) din Legea nr.303/2004.

 

Î.C.C.J, Completul de 5 judecători, decizia civilă nr.269 din 23 octombrie 2017

 

   I. Acţiunea disciplinară

1.  Prin acţiunea disciplinară înregistrată sub nr. x/J/2015 pe rolul Secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii („Secţia pentru judecători”), Inspecţia Judiciară a solicitat să se dispună aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art.100 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare („Legea nr.303/2004”), pârâţilor A., judecător în cadrul Curţii de Apel X., B. – judecător în cadrul Curţii de Apel X. şi C.– judecător în cadrul Tribunalului Y. pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art.99 lit. l) din Legea nr.303/2004.

           II. Hotărârea instanţei de disciplină

2.  Prin încheierea de şedinţă din 13.01.2016, Secţia pentru judecători a respins excepţiile prescripţiei răspunderii disciplinare şi de nelegalitate a cercetării disciplinare şi a calificat drept apărări de fond excepţia nelegalităţii abaterii imputate şi excepţia de nesancţionare a tentativei în dreptul disciplinar.
3.  Prin hotărârea nr.20J din 31.10.2016, Secţia pentru judecători a hotărât următoarele:

a) cu unanimitate, respinge, ca neîntemeiată, acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâţilor B. – judecător în cadrul Curţii de Apel X. şi C.– judecător în cadrul Tribunalului Y. pentru abaterea disciplinară prevăzută de art.99 lit. l) din Legea nr.303/2004;

b) cu majoritate, admite acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtei A. – judecător în cadrul Curţii de Apel X., pentru abaterea disciplinară prevăzută de art.99 lit. l) din Legea nr.303/2004 şi, în baza dispoziţiilor art.100 lit. b) din aceeaşi lege, aplică pârâtei sancţiunea disciplinară constând în „diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 20% pe o perioadă de 3 luni”.

  III. Recursul declarat împotriva hotărârii instanţei de disciplină

4.  Împotriva hotărârilor menţionate la pct.2 şi pct.3 lit. b), a declarat recurs pârâta A., invocând motivul prevăzut de art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ. şi criticile arătate în continuare.

   Critici referitoare la încheierea de şedinţă din 13.01.2016

5.  Soluţia instanţei disciplinare de respingere a excepţiei prescripţiei răspunderii disciplinare a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art.46 alin.(7) din Legea nr.317/2004.
6.  Conform art.46 alin.(7) din Legea nr.317/2004 coroborat cu dispoziţiile Codului muncii, termenul de prescripţie a răspunderii disciplinare a magistratului este de 2 ani de la data ultimului act material de imixtiune în cazul abaterii disciplinare prevăzute de art.99 lit. l) din Legea nr.303/2004.
7.  În combaterea aprecierii instanţei disciplinare în sensul că nu sunt aplicabile dispoziţiile Codului muncii, recurenta-pârâtă susţine prescriptibilitatea oricărei forme de răspundere juridică şi invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Deciziile nr.71/1999, nr.136/2004 şi nr.743/2011) şi soluţiile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea a două recursuri în interesul legii (Deciziile nr.14/2008 şi nr.16/2012).
8.  Considerentele instanţei de disciplină sunt contradictorii în privinţa chestiunii de drept referitoare la prescripţia răspunderii disciplinare a magistraţilor, iar teza prescriptibilităţii răspunderii disciplinare este acreditată şi de Inspecţia Judiciară.
9.  Termenul de prescripţie prevăzut de art.46 alin.(7) din Legea nr.317/2004 include în mod necesar şi intervalul de timp pentru susţinerea acţiunii în faţa Secţiei pentru judecători până la pronunţarea unei hotărâri. În cauză, conform susţinerilor Inspecţiei Judiciare, ultimul act material de imixtiune în activitatea altor judecători s-ar fi consumat la data de 05.11.2013, iar hotărârea instanţei de disciplină a fost pronunţată la data de 31.10.2016, când era deja împlinit termenul de 2 ani de la data săvârşirii faptei.

Critici referitoare la Hotărârea nr.20J din 31.10.2016 în privinţa soluţiei menţionate la pct.3 lit. b) din prezenta decizie

10.    Hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art.99 lit. l) din Legea nr.303/2004 prin raportare la starea de fapt rezultată din ansamblul probator administrat.
11.    Instanţa de disciplină a analizat sesizarea cu care a fost învestită, fără a motiva şi fără a se pronunţa cu privire la faptul că încercarea de imixtiune nu este incriminată de textul de lege invocat, ci numai faptul consumat de imixtiune.
12.    Din coroborarea probelor administrate, nu rezultă nici că a încercat să influenţeze şi nici că a influenţat alţi judecători în vederea determinării favorizării unor candidaţi în detrimentul altora, nefiind întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare.
13.     Acţiunile care îi sunt imputate nu au legătură cu activitatea de judecată în cazul judecătorilor, respectiv activitatea de urmărire penală în cazul procurorilor, în sensul art.4 din Legea nr.303/2004, întrucât pretinsele intervenţii directe sau mediate nu vizau activitatea nemijlocită de judecată, ci activitatea pe care judecătorii o desfăşurau în calitate de membri ai comisiei de examen/concurs. În sensul raţionamentului expus, recurenta invocă dispoziţiile art.11 alin.(2) din Legea nr.303/2004 şi ale art.9, art.15 şi art.17 din Regulamentul de organizare şi desfăşurare a concursului sau examenului pentru numirea în funcţii de conducere a judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr.320/2006, susţinând că activitatea desfăşurată de magistraţi în comisia de examinare nu se circumscrie activităţii de înfăptuire a justiţiei, astfel că membrul unei asemenea comisii nu poate avea calitatea de subiect pasiv secundar asupra căruia are loc actul de imixtiune. A da o altă interpretare, ar însemna angajarea răspunderii disciplinare şi în ipoteza în care imixtiunea ar viza şi alte activităţi extrinseci celei de judecată, cum ar fi cea de formator sau cadru didactic, ori îndeplinirea atribuţiilor în condiţii de detaşare la instituţii din afara sistemului judiciar.
14.    Din ansamblul probator administrat în cauză nu rezultă că ar fi desfăşurat activităţi de imixtiune în activitatea judecătorilor - membri ai comisiei de concurs sau examen, astfel că nu este îndeplinită cerinţa referitoare la latura obiectivă a abaterii disciplinare.
15.     În ceea ce priveşte demersurile pentru aflarea componenţei comisiei de examinare, recurenta-pârâtă susţine următoarele: (i) la data de 05.11.2013 (când s-a reţinut că ar fi încercat influenţarea membrilor comisiei prin intermediul pârâţilor C. şi B.) nu cunoştea componenţa comisiei, iar abia spre finalul concursului a aflat că judecătorii D. şi E. sunt membri ai comisiei; (ii) din probele administrate nu rezultă în mod clar şi indubitabil că, personal, ar fi întreprins vreun demers, accesând informaţii care nu sunt destinate publicităţii, în vederea aflării componenţei comisiei, nu este atestat interesul în aflarea identităţii membrilor comisiei, iar existenţa unui atare interes nu constituie un argument pentru conturarea laturii obiective a abaterii disciplinare, întrucât nu are nicio legătură cu imixtiunea în activitatea unui judecător; (iii) nu există nicio dispoziţie legală sau statutară care să prevadă confidenţialitatea componenţei comisiilor de examen sau de concurs; (iv) în condiţiile în care nu există o anumită procedură pentru secretizarea şi păstrarea confidenţialităţii componenţei comisiilor de concurs, nu poate exista nici abatere disciplinară şi, implicit, nici sancţiune pentru nerespectarea păstrării acestui pretins secret; (v) în virtutea principiilor transparenţei decizionale, obiectivităţii şi imparţialităţii, în şedinţa din 27.11.2014, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a hotărât ca numele membrilor unor astfel de comisii să fie publice, fapt atestat chiar în cuprinsul motivării instanţei de disciplină.
16.    Referitor la activităţile prealabile comiterii abaterii, recurenta-pârâtă susţine următoarele: (i) în mod neîntemeiat s-a reţinut că discuţiile telefonice din data de 24.10.2013 cu judecători F. şi E. ar reprezenta primele demersuri în ceea ce priveşte intenţia de influenţare a acestora în sensul favorizării unora dintre candidaţi în detrimentul altora; (ii) în privinţa acestor demersuri prealabile a intervenit prescripţia şi nu reprezintă o pretinsă acţiune de capacitare în vederea atingerii unui scop anume; (iii) discuţiile purtate cu judecătorii F. şi E. au avut ca subiect interdicţia de multiplicare a unui CD cu engleză juridică editat în cadrul unui proiect finanţat din fonduri europene; (iv) în timpul discuţiei cu judecătoarea F., despre care nu cunoştea la momentul respectiv că face parte din comisia de examinare, a abordat în condiţii de normalitate şi chestiuni legate de concursul pentru ocuparea posturilor de vicepreşedinte la curţile de apel, făcându-i cunoscut  faptul că judecătorul G. se pregăteşte pentru acest examen şi fiind posibil să-i fi spus că „a lucrat foarte bine în echipă cu bărbaţii”; (v) discuţii referitoare la CD-ul respectiv au fost purtate cu mai mulţi judecători din ţară, astfel că nu pot fi reţinute ca un pretext pentru a-i face cunoscute judecătoarei F. preferinţele sale în ceea ce priveşte funcţia de vicepreşedinte la Curtea de Apel Craiova; (vi) simpla contactare telefonică a celor doi magistraţi, despre care nu cunoştea că urmează să facă parte din comisia de concurs, şi discuţiile purtate nu constituie acte pregătitoare în vederea comiterii abaterii disciplinare.
17.    În ceea ce priveşte pretinsele demersuri succesive în vederea influenţării membrilor comisiei prin intermediul judecătorilor C. si B., recurenta-pârâtă susţine următoarele: (i) din ansamblul probator, nu rezultă în mod rezonabil şi neechivoc faptul că în mod direct sau prin intermediari ar fi întreprins demersuri în vederea imixtiunii în activitatea membrilor comisiei de examen; (ii) din declaraţiile judecătorilor audiaţi în calitate de martori nu rezultă că, direct sau mediat, ar fi formulat cereri exprese, neechivoce şi ferme, dincolo de orice îndoială, în sensul de a influenţa decizia membrilor comisiei de examen; (iii) în acest sens, recurenta-pârâtă face referire la declaraţia judecătorului E. în sensul că „a presupus” şi la declaraţia doamnei judecător H. în sensul că „a dedus”; (iv) recurenta-pârâtă susţine că, în realitate, aşa cum rezultă din probele administrate, la data de 05.11.2013, s-a deplasat în Municipiul  Bucureşti împreună cu judecătorii C. şi B. în baza unei programări anterioare la Ministerul Justiţiei pe teme de investiţii şi pentru a înmâna preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invitaţia de participare la o întâlnire în materie penală ce urma să aibă loc la Craiova la data de 13.12.2013; (v) în sensul acestor susţineri, recurenta-pârâtă invocă declaraţiile celor patru magistraţi care s-au întâlnit la data de 05.11.2013, respectiv judecătorii B., E., C. şi H., din care nu rezultă că, în virtutea relaţiilor de subordonare în care se aflau judecătorii B. şi C., aceştia ar fi transmis vreun mesaj din partea sa pentru favorizarea anumitor candidaţi la funcţia de vicepreşedinte al Curţii de Apel Craiova; (vi) totodată, recurenta invocă existenţa unor contradicţii şi inadvertenţe în declaraţiile magistraţilor E. şi H., care nu pot fundamenta existenţa laturii obiective a abaterii disciplinare; (vii) din toate declaraţiile judecătorilor B. si C. rezultă că scopul deplasării la Bucureşti la data de 05.11.2013 a fost cel explicitat în precedent şi că nu le-a cerut în niciun mod să formuleze solicitări către judecătorii cu care s-au întâlnit în vederea favorizării unora dintre candidaţii la funcţia de vicepreşedinte la Curtea de Apel Craiova; (viii) ca argument suplimentar, se susţine că pretinsele demersuri succesive de influenţare a membrilor comisiei nu au fost percepute în sensul reţinut în hotărârea recurată nici de către membrii comisiei, aşa cum rezultă din declaraţiile judecătorilor E., F. şi D.

  IV. Apărările intimatei Inspecţia Judiciară

18.   Intimata Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

 V.  Procedura de filtrare a recursului

19.   Recursul fiind de competenţa Înaltei Curţi, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de

art.493 C.proc.civ., iar, prin Încheierea din 26.06.2017, în temeiul art.493 alin.(7) C.proc.civ., Completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată pe fond la 23.10.2017.

 VI.  Considerentele Înaltei Curţi

20.   Conform art.499 C.proc.civ., în contextul circumstanţelor expuse în hotărârea atacată, analizând criticile formulate de recurenta-pârâtă A., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

 Referitor la criticile recurentei privind prescripţia răspunderii disciplinare

21.    Susţinerile recurentei referitoare la aplicabilitatea dispoziţiilor Codului muncii în privinţa prescripţiei răspunderii disciplinare a judecătorului/procurorului nu pot fi primite pentru argumentele următoare:  Profesia de judecător este exercitată în cadrul unui raport juridic de numire în funcţie, în privinţa căruia sunt aplicabile prevederile cuprinse în Legea nr.303/2004 şi Legea nr.317/2004, derogatorii de la dreptul comun în materia raporturilor de muncă, în sens larg, nefiind incidente prevederile din Codul muncii. În acest sens, sunt elocvente prevederile art.50 lit. d) din Codul muncii, conform cărora contractul individual de muncă se suspendă de drept pe perioada exercitării unei funcţii în cadrul unei autorităţi judecătoreşti. În raport cu aceste dispoziţii, rezultă fără echivoc faptul că raţiunea legiuitorului este în sensul că raportului juridic specific funcţiilor din cadrul autorităţii judecătoreşti îi sunt aplicabile dispoziţiile speciale referitoare la funcţia respectivă, iar nu cele referitoare la contractul individual de muncă. Totodată, este de reţinut şi faptul că Legea nr.303/2004 nu cuprinde o normă de trimitere care să prevadă faptul că statutul judecătorilor şi procurorilor se completează cu dispoziţiile din legislaţia muncii.
22.   Sunt neîntemeiate şi susţinerile recurentei referitoare la prescripţia răspunderii disciplinare în termenul de 2 ani prevăzut de art.46 alin.(7) din Legea nr.317/2004, care ar cuprinde şi procedura administrativ-jurisdicţională finalizată prin pronunţarea hotărârii secţiei corespunzătore a Consiliului Superior al Magistraturii. Sub acest aspect, se constată că sunt lipsite de echivoc dispoziţiile art.46 alin.(7) din Legea nr.317/2004 care instituie termenul de prescripţie de 2 ani pentru exercitarea acţiunii disciplinare, iar nu pentru soluţionarea acţiunii disciplinare prin hotărârea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii. Sintagma „exercitarea acţiunii disciplinare” vizează momentul sesizării Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanţă disciplinară, iar nu momentul pronunţării hotărârii de către această instanţă, aşa rezultă şi din terminologia utilizată de art.48 alin.(2) din lege – „[…] ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate exercita acţiunea disciplinară prin sesizarea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii” – şi art.50 alin.(1) din lege – „Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii soluţionează acţiunea disciplinară printr-o hotărâre”.
23.   În jurisprudenţa invocată de recurentă, atât a Curţii Constituţionale, cât şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este consacrată teoria prescriptibilităţii răspunderii disciplinare contrapusă ipotezei imprescriptibilităţii răspunderii, consecinţă inacceptabilă şi absurdă, din perspectiva principiilor generale ale răspunderii juridice, în situaţia în care nu ar fi reglementat un termen de prescripţie a aplicării sancţiunii disciplinare, iar persoana vizată ar fi împiedicată să obţină în justiţie clarificarea situaţiei sale. În cauză, însă, în sensul celor expuse la pct.22, art.46 alin.(7) din Legea nr.317/2004 reglementează termenul de prescripţie a dreptului de exercitare a acţiunii disciplinare, astfel că nu se constată existenţa unei situaţii care să fie în dezacord cu jurisprudenţa invocată de recurentă. Susţinerile recurentei întemeiate pe considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite nr.14/2008, prin care tinde să argumenteze aplicabilitatea dispoziţiilor din legislaţia muncii în cazul magistraţilor, nu pot fi primite atât pentru argumentele expuse anterior, la pct.21 din prezenta decizie, cât şi pentru considerentele şi soluţia deciziei menţionate a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Sunt avute în vedere considerentele conform cărora „magistraţii îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis, care are la bază un acord de voinţă (un contract nenumit, de drept public) încheiat cu însuşi statul, reprezentat de Preşedintele României şi de Consiliul Superior al Magistraturii”, iar „activitatea magistraţilor nu se desfăşoară în baza unui contract individual de muncă”, precum şi soluţia dată recursului în interesul legii prin decizia respectivă, în sensul că magistraţilor nu li se acordă alocaţia individuală de hrană sub forma tichetelor de masă, vocaţie recunoscută angajaţilor cu contract individual de muncă.
24.    În cauză, în condiţiile în care ultima faptă reţinută în sarcina pârâtei a fost săvârşită la data de 05.11.2013, iar Secţia pentru judecători a fost sesizată la data de 05.11.2015, acţiunea disciplinară a fost exercitată cu respectarea termenului de 2 ani de la data săvârşirii faptei, prevăzut de art.46 alin.(7) din Legea nr.317/2004 pentru exercitarea acţiunii disciplinare.
25.    Pentru argumentele expuse, nu se poate reţine nici existenţa unor considerente contradictorii în cuprinsul hotărârii atacate, întrucât instanţa disciplinară nu a reţinut teza imprescriptibilităţii răspunderii disciplinare, ci a reţinut incidenţa dispoziţiilor menţionate din Legea nr.317/2004. Totodată, se constată că, realizând o corectă aplicare a dispoziţiilor art.46 alin.(7) din Legea nr.317/2004, instanţa disciplinară a reţinut că s-a prescris dreptul de exercitare a acţiunii disciplinare cu privire la demersurile efectuate de pârâtă la datele de 23 şi 24 octombrie 2013 pe lângă preşedintele Curţii de Apel Z., care avea calitatea de membru al comisiei de examinare, motiv pentru care nu vor fi analizate susţinerile corelative din recurs.

   Referitor la recursul declarat împotriva hotărârii nr.20J din 31.10.2016

26.    Contrar susţinerilor recurentei, se constată că instanţa disciplinară a analizat în cuprinsul hotărârii recurate şi a motivat faptul că, pentru existenţa abaterii disciplinare, legea nu impune condiţia ca actul de imixtiune să fie urmat de atingerea scopului urmărit de către autorul imixtiunii, fiind suficientă atingerea pe care imixtiunea o aduce independenţei judecătorului în realizarea atribuţiilor ce îi revin, în speţă în calitate de membru al comisiei de examen.
27.     Criticile recurentei-pârâte în sensul că activitatea desfăşurată de membrii comisiei de examinare nu are legătură cu activitatea de judecată, iar judecătorul care are calitatea de membru ale unei asemenea comisii nu este subiect pasiv al abaterii disciplinare prevăzute de art.99 lit. l) din Legea nr.303/2004, nu pot fi primite pentru argumentele arătate în continuare.
28.    Realizând o corectă interpretare a normelor de drept incident, instanţa disciplinară a reţinut că activitatea desfăşurată de judecător în calitate de membru al comisiei de examen sau  concurs pentru funcţii de conducere, chiar dacă nu reprezintă o activitate de judecată, nu este sustrasă unei potenţiale imixtiuni în sensul abaterii disciplinare reglementate de art.99 lit. l) din Legea nr.303/2004.
29.    Sub acest aspect, se constată că dispoziţiile art.11 alin.(2) din Legea nr.303/2004, invocate în apărare de recurenta-pârâtă, se referă la comisiile de examinare (sau întocmire) a proiectelor de acte normative, a unor documente interne sau internaţionale, iar nu la comisia de examinare constituită în conformitate cu prevederile art.48 alin.(2) din aceeaşi lege pentru concursul sau examenul organizat pentru numirea în funcţii de conducere la instanţe şi parchete. În acelaşi sens, raportat la susţinerile recurentei, este de remarcat faptul că activitatea desfăşurată de judecător în calitate de formator sau cadru didactic este, în sensul art.5 alin.(1) din Legea nr.303/2004, specifică funcţiei didactice din învăţământ, respectiv funcţiei de instruire din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii ori Şcolii Naţionale de Grefieri, funcţii care, potrivit textului de lege, nu sunt incompatibile cu funcţia de judecător, procuror, magistrat-asistent sau asistent judiciar. În consecinţă, teza propusă de recurentă prin raportare la funcţiile de cadru didactic ori de formator nu reflectă o similaritate cu ipoteza menţionată anterior, reglementată de art.48 alin.(2) din lege. De asemenea, nici apărările recurentei referitoare la instituţia juridică a detaşării magistratului în cadrul unor instituţii din afara sistemului judiciar nu prezintă elemente de similitudine cu situaţia în care judecătorul are calitatea de membru al comisiei de examinare pentru concursul de numire în funcţii de conducere la instanţe şi parchete. Este adevărat că dispoziţiile art.9, art.15 şi art.17 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr.320/2006, cuprind prevederi referitoare la constituirea şi exercitarea atribuţiilor comisiei de examinare pentru concursul de numire în funcţii de conducere la instanţe şi parchete, însă aceste dispoziţii nu conduc la concluzia că activitatea desfăşurată de un judecător în calitate de membru al unei asemenea comisii excedează ipoteza reglementată de art.99 lit. l) din Legea nr.303/2004.
30.   În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.99 lit. l) din Legea nr.303/2004, în acord cu instanţa disciplinară se reţine că, sub aspectul laturii obiective, abaterea disciplinară de imixtiune în activitatea altui judecător presupune existenţa unei acţiuni prin care se aduce atingere principiului independenţei judecătorului, indiferent dacă prin actul de imixtiune se urmăreşte sau nu realizarea unui interes.
31.    În ceea ce priveşte elementele constitutive ale abaterii disciplinare în litigiu, Înalta Curte reţine că probatoriul administrat evidenţiază demersurile efectuate de pârâta judecător A. pentru a-i determina pe membrii comisiei de examinare să favorizeze anumiţi candidaţi la concursul pentru numirea în funcţia de conducere de vicepreşedinte al Curţii de Apel X., demersuri care se circumscriu laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzute de art.99 lit. l) din Legea nr.303/2004.
32.   Susţinerile recurentei referitoare la lipsa caracterului confidenţial al componenţei comisiei de examinare nu prezintă relevanţă din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art.99 lit. l) din Legea nr.303/2004, ce formează obiectul prezentului litigiu disciplinar, asemenea aspecte fiind relevante din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art.99 lit. j) din aceeaşi lege, însă pârâtei judecător nu îi este imputată săvârşirea acestei ultime abateri. Pe de altă parte, apărarea recurentei în sensul că nu a cunoscut componenţa comisiei de examinare nu poate fi primită în condiţiile în care probatoriul administrat relevă contrariul, putând fi decelat, din declaraţiile martorilor B. şi C. şi înregistrarea convorbirilor purtate de aceştia cu H., E. şi J., faptul că, anterior datei de 05.11.2013, era cunoscută inclusiv de către pârâta judecător componenţa nominală a comisiei de examinare.
33.   În cauză, este necontestată derularea evenimentelor din data de 05.11.2013, când pârâta s-a deplasat la Bucureşti, împreună cu B. şi C., care au avut întâlniri cu doi dintre membrii comisiei de examinare, criticile recurentei vizând, în esenţă, faptul că probatoriul administrat nu ar demonstra fără echivoc faptul că ar fi întreprins vreun demers de natură a fi considerat, în sensul art.99 lit. l) din Legea nr.303/2004, o imixtiune în activitatea judecătorilor, membri ai comisiei de examinare în scopul sprijinirii anumitor candidaţi la concursul pentru funcţia de vicepreşedinte al Curţii de Apel X.
34.   Realizând o corectă apreciere a probatoriului administrat, instanţa disciplinară a reţinut că, se decelează atât intenţia, cât şi demersurile efectiv realizate de pârâta judecător, atât personal, cât şi prin intermediari, pe lângă membrii comisiei de examinare în scopul sprijinirii anumitor candidaţi la concursul pentru numirea în funcţia de vicepreşedinte al Curţii de Apel X.
35.   Preferinţa pârâtei judecător pentru unii dintre candidaţii la concursul pentru numirea în funcţia de vicepreşedinte al Curţii de Apel X. este atestată de conţinutul discuţiei purtate de C. cu J. la data de 12.02.2014, de discuţia telefonică dintre K. şi L. din 09.11.2013, precum şi de convorbirea telefonică dintre pârâtă şi M. din 25.11.2013, precum şi de discuţia purtată de pârâtă cu vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii la data de 20.11.2013, în cadrul căreia şi-a exprimat nemulţumirea în legătură cu modul de examinare a candidaţilor.
36.   De asemenea, demersurile pârâtei judecător, efectuate prin intermediul judecătorilor B. şi C., aflaţi în relaţie de subordonare, pentru a avea o întrevedere cu membrii comisiei de examinare ori pentru a le fi transmisă acestora preferinţa sa faţă de anumiţi candidaţi la concursul pentru numirea în funcţia de vicepreşedinte al Curţii de Apel X. sunt reliefate fără echivoc de conţinutul discuţiei purtate de C. cu J. la data de 12.02.2014 şi de declaraţiile martorilor E., H. şi D., ceea ce evidenţiază cu certitudine faptul că unul dintre scopurile urmărite de pârâtă cu ocazia deplasării la Bucureşti din 05.11.2013 a vizat materializarea demersurilor menţionate. Actul de imixtiune a fost perceput ca atare de către judecătorii, membri ai comisiei de examinare, asupra cărora a fost săvârşit, aşa cum rezultă fără echivoc din declaraţiile date de persoanele respective, aspecte a căror veridicitate nu poate fi înlăturată nici de lipsa confirmării lor de către persoanele care au avut calitatea de intermediari şi nici de faptul că deplasarea la Bucureşti a fost ocazionată şi de rezolvarea unor probleme inter-instituţionale ori a unor chestiuni personale.
37.   Sub aspectul laturii subiective, Înalta Curte constată că instanţa disciplinară în mod corect a apreciat că probatoriul administrat conferă consistenţă concluziei că pârâta judecător a urmărit şi a acceptat faptul că, prin demersurile sale, intervine în activitatea altui judecător, fiind elocvent faptul că, potrivit declaraţiilor date, judecătorii vizaţi de actul de imixtiune au resimţit ingerinţa în activitatea desfăşurată în calitate de membri ai comisiei de examinare.
38.   Pentru toate considerentele arătate, Completul de 5 judecători a constatat că hotărârea atacată este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul criticilor invocate de recurentă circumscrise art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., astfel că, în temeiul art.51 din Legea nr.317/2004 coroborat cu art.496 alin.(1) C.proc.civ., a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A., judecător în cadrul Curţii de Apel Craiova.