Recurs formulat împotriva încheierii pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, Secția pentru judecători prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate ridicată în cadrul unei acțiuni disciplinare. Inadmisibilitate. Natura juridică a încheierii atacate. Înțelesul noțiunii de ”instanță judecătorească”.
Constituția României, art. 126, art. 134, art. 146
Legea nr. 47/1992, art. 29
Legea nr. 317/2004, art. 44
Legea nr. 304/2004, art.2
Recursul declarat împotriva încheierii pronunţate de Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii în ipostaza de instanţă de disciplină, prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, este inadmisibil.
Aceasta, întrucât din interpretarea dispozițiilor art. 126 alin. (1) din Constituţia României și a prevederilor alin. (2) al art. 2 din Legea nr. 304/2004, rezultă că noţiunea de instanţă judecătorească, avută în vedere de legiuitor la redactarea dispoziţiilor art.29 din Legea nr.47/1992 - care se referă, în mod expres, la excepţiile ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe - vizează numai instanţele cu plenitudine de jurisdicţie, nu şi structurile administrative care îndeplinesc, printre alte funcţii, şi funcţie jurisdicţională în materii specializate.
Or, astfel cum rezultă din economia dispoziţiilor art.134 alin.(2) din Legea fundamentală coroborate cu cele ale art.44 alin.(1) din Legea nr.317/2004, Consiliul Superior al Magistraturii realizează, în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, o activitate cu caracter jurisdicţional, îndeplinind rolul unei instanţe de disciplină aflată însă în afara sistemului puterii judecătoreşti. Prin natura sa juridică, prin modul de constituire, organizare şi realizare a competenţelor legale, Consiliul Superior al Magistraturii este o autoritate centrală autonomă învestită cu atribuţii administrative de organizare a executării legilor şi de aplicare în concret a legilor din domeniul justiţiei, fără a avea calitatea de instanţă judecătorească în sensul dispozițiilor art.29 din Legea nr.47/1992.
În raport cu natura juridică a Consiliului Superior al Magistraturii, în mod evident, hotărârea prevăzută de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, prin care Consiliul Superior al Magistraturii, prin secţiile sale, soluţionează acţiunea disciplinară, are natura unui act administrativ cu caracter jurisdicţional, iar actele care premerg şi pregătesc adoptarea hotărârii, denumite „încheieri” în practica instituţională a Secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, au natura juridică a actelor premergătoare, ce pot fi atacate numai odată cu actul administrativ cu caracter jurisdicţional a cărui adoptare au pregătit-o.
Î.C.C.J, Completul de 5 judecători, decizia civilă nr. 223 din 11 septembrie 2017
Prin încheierea de şedinţă din 15 martie 2017, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, Secţia pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/J/2016 – având ca obiect acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtelor A. şi B., judecători în cadrul Tribunalului X., privind săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a), 1) şi m) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare – s-a respins cererea formulată de pârâtele A. şi B., vizând sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 47 alin.(3) şi (4) şi art. 69 alin.(4) lit. e) şi f) din Legea nr.317/2004. Totodată, s-a amânat pronunţarea asupra excepţiilor invocate şi s-a stabilit termen pentru continuarea judecăţii la data de 28 martie 2017.
Împotriva soluţiei date prin încheierea menţionată, de către Consiliul Superior al Magistraturii, Secţia pentru judecători în materie disciplinară, asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, au declarat recurs petentele B. şi A.
Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din Codul de procedură civilă, autoarele recursului au criticat încheierea din perspectiva nelegalităţii, reiterând în esenţă, punctual, argumentele de neconstituţionalitate a textelor indicate şi considerentele expuse în susţinerea
admisibilităţii cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional.
În temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) şi ale art. 237 alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte va examina cu prioritate admisibilitatea căii de atac deduse judecăţii în speţă.
Analizând recursul în condiţiile art. 493 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură civilă, Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil, pentru considerentele ce se succed.
Completul de 5 Judecători a fost învestit cu soluţionarea unui recurs declarat împotriva unei încheieri pronunţate de Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii în ipostaza de instanţă de disciplină.
Prin încheierea recurată, instanţa de disciplină s-a pronunţat asupra unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate.
În ceea ce priveşte sesizarea Curţii Constituţionale, într-adevăr, potrivit dispoziţiilor exprese ale art. 29 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea prin care instanţa respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale „poate fi atacată numai cu recurs, la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare”.
Însă, chestiunile juridice ce se impun a fi rezolvate prin intermediul acestui recurs sunt:
- dacă încheierea atacată în faţa Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este pronunţată de „instanţa judecătorească” avută în vedere de dispoziţiile art.29 alin.(1) din Legea nr.47/1992 republicată, în raport cu natura juridică a instituţiei Consiliul Superior al Magistraturii şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, consacrată prin deciziile 391/1007, nr.514/2007 şi nr.788/2007;
- care este natura juridică a actelor emise de Consiliul Superior al Magistraturii în exercitarea rolului de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr.317/2004, republicată.
Legea fundamentală stabileşte în art.146 lit. d) atribuţia Curţii Constituţionale de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile sau ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial. În aplicarea acestei prevederi constituţionale, art.29 din Legea nr.47/1992 se referă, în mod expres, la excepţiile ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, stabilind condiţiile în care Curtea poate fi sesizată.
Totodată, capitolul VI al Titlului III al Constituţiei României este consacrat autorităţii judecătoreşti, sub această denumire fiind reglementate, pe secţiuni, instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii.
Potrivit art.126 alin.(1) din Constituţia României „justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”. În aplicarea acestui text constituţional, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, prevede în art.2 alin.2 că instanţele judecătoreşti sunt : a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; b) curţi de apel; c) tribunale; d) tribunale specializate; e) instanţe militare; f) judecătorii.
Din interpretarea normelor evocate, rezultă că noţiunea de instanţă judecătorească, avută în vedere de legiuitor la redactarea dispoziţiilor art.29 din Legea nr.47/1992, vizează numai instanţele cu plenitudine de jurisdicţie, nu şi structurile administrative care îndeplinesc, printre alte funcţii, şi funcţie jurisdicţională în materii specializate.
Astfel cum rezultă din economia dispoziţiilor art.134 alin.(2) din Constituţia României, coroborate cu dispoziţiile art.44 alin.(1) din Legea nr.317/2004, republicată, Consiliul Superior al Magistraturii realizează, în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, o activitate cu caracter jurisdicţional, îndeplinind rolul unei instanţe de disciplină aflată însă în afara sistemului puterii judecătoreşti, singura care, în ordinea constituţională actuală, înfăptuieşte justiţia în România.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, care, prin deciziile sus amintite, a definit, în mod constant, natura juridică a instituţiei Consiliul Superior al Magistraturii, fără a-i recunoaşte calitatea de instanţă judecătorească în sensul art.126 alin. (1) din Constituţia României,
republicată.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 11 pct.(3) teza a II-a din Legea nr.47/1992 privind organizarea
şi funcţionarea curţii Constituţionale, republicată, „deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”.
Se poate conchide aşadar că, prin natura sa juridică, prin modul de constituire, organizare şi realizare a competenţelor legale, Consiliul Superior al Magistraturii este o autoritate centrală autonomă învestită cu atribuţii administrative de organizare a executării legilor şi de aplicare în concret a legilor din domeniul justiţiei, în scopul consacrat constituţional de garantare a independenţei justiţiei şi asigurare a bunei funcţionări a acesteia, fără a avea calitatea de instanţă judecătorească avută în vedere de legiuitor la redactarea art.29 din Legea nr.47/1992, republicată.
În strânsă legătură cu argumentele expuse, cel de-al doilea motiv ce conferă caracter inadmisibil recursului declarat în cauză îl constituie natura încheierii în discuţie, act adoptat de Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, în ipostaza de instanţă de disciplină.
Potrivit dispoziţiilor art. 50 din Legea nr.317/2004, republicată, Consiliul Superior al Magistraturii, prin secţiile sale, soluţionează acţiunea disciplinară printr-o hotărâre care trebuie să cuprindă menţiunile enumerate în textul de lege evocat, iar potrivit dispoziţiilor art. 51 din acelaşi act normativ, împotriva acestei hotărâri se poate exercita recurs.
În raport cu natura juridică a Consiliului Superior al Magistraturii, în mod evident, hotărârea prevăzută de dispoziţia sus menţionată are natura unui act administrativ cu caracter jurisdicţional. Actele care premerg şi pregătesc adoptarea hotărârii, denumite „încheieri” în practica instituţională a Secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, au natura juridică a actelor premergătoare, ce pot fi atacate numai odată cu actul administrativ cu caracter jurisdicţional a cărui adoptare au pregătit-o.
Aşa fiind, nici în privinţa soluţiei date de Secţia pentru judecători referitor la excepţia nulităţii actului de sesizare, recursul dedus judecăţii nu poate fi primit.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte a respins recursul, ca inadmisibil.