Cerere de intervenție accesorie formulată în cadrul acțiunii disciplinare. Inadmisibilitate. Caracterul personal al răspunderii disciplinare a magistratului
Constituția României, art.126
Legea nr. 317/2004, art. 49
Legea nr. 304/2004
Codul de procedură civilă, art. 61, art. 64
Aplicabilitatea dispoziţiilor Codului de procedură civilă în etapa administrativ-jurisdicţională desfăşurată în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, când îndeplinesc rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, este supusă limitelor decurgând din specificul reglementărilor speciale în acest domeniu, reprezentate, cu caracter de principiu, de dispoziţiile cuprinse în Legea nr.317/2004.
Răspunderea disciplinară are caracter strict personal, raportul juridic de răspundere disciplinară având o pregnantă componentă de drept public, prin urmare, neputându-i fi ataşat interesul specific, în sensul cererii de intervenţie reglementată de Codul de procedură civilă, nici chiar în situaţia în care intervenientul urmăreşte apărarea drepturilor omului. Astfel, chiar dacă reprezintă, în sensul art.61 alin.(3) C.proc.civ., o simplă apărare pe care intervenientul accesoriu o formulează în sprijinul apărării uneia dintre părţile litigiului, intervenţia accesorie nu este admisibilă în cazul cererilor cu caracter personal, categorie căreia i se circumscrie şi acţiunea în răspundere disciplinară.
Î.C.C.J, Completul de 5 judecători, decizia civilă nr. 293 din 27 noiembrie 2017
Prin Rezoluţia din 17.11.2016, înregistrată pe rolul Consiliului Superior al Magistraturii la data de 18.11.2016, sub nr. x/2016, Inspecţia Judiciară a sesizat Secţia pentru judecători în materie disciplinară (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Secţia pentru judecători”) cu soluţionarea acţiunii disciplinare împotriva pârâtului A., judecător la Curtea de Apel X., pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art.99 lit.a) şi lit.c) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Legea nr.303/2004”).
Prin Rezoluţia din 02.05.2017, înregistrată pe rolul Consiliului Superior al Magistraturii la data de 8.05.2017, sub nr. x/2017, Inspecţia Judiciară a sesizat Secţia pentru judecători cu soluţionarea acţiunii disciplinare împotriva pârâtului A., judecător la Curtea de Apel X., pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art.99 lit.a) şi lit.c) din Legea nr.303/2004.
Prin Rezoluţia din 17.03.2017, înregistrată pe rolul Consiliului Superior al Magistraturii la data de 21.03.2017, sub nr. y/2017, Inspecţia Judiciară a sesizat Secţia pentru judecători cu soluţionarea acţiunii disciplinare împotriva pârâtului A., judecător la Curtea de Apel X., pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art.99 lit.a) din Legea nr.303/2004.
Prin încheierea din 10.05.2017, pronunţată în dosarul nr. y/2017, Secţia pentru judecători a dispus conexarea dosarului nr. y/2017 la dosarul nr. x/2016.
Prin încheierea din 5.07.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Secţia pentru judecători a dispus conexarea dosarului nr. x/2017 la dosarul nr. x/2016.
Prin încheierea din 5.07.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Secţia pentru judecători a dispus, printre altele:
- respinge cerere de amânare a cauzei formulată de pârâtul A., ca neîntemeiată;
- respinge cererea de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/1/2017 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca neîntemeiată;
- respinge cererea de intervenţie accesorie formulată de petenta B. în interesul pârâtului, ca inadmisibilă;
- amână cauza şi acordă termen de judecată la 27.09.2017, termen la care secţia se va pronunţa şi asupra excepţiilor invocate de pârât.
Recursul declarat de pârâtul A.
Pârâtul A., judecător la Curtea de Apel X., a declarat recurs împotriva încheierii menţionate la pct.6, în ceea ce priveşte soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenţie accesorie formulată de B., invocând motivele prevăzute de art.488 alin.(1) pct.5, 6 şi 8 C.proc.civ. şi solicitând casarea acesteia cu consecinţa admiterii în principiu a cererii de intervenţie, pentru argumentele arătate în continuare.
Potrivit art.61 alin.(3) C.proc.civ., cererea de intervenţie accesorie are caracterul unei apărări în sprijinul părţii pentru care este formulată şi se circumscrie art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sub aspectul exercitării efective a dreptului la apărare
Recurentul-pârât invocă încălcarea dreptului la apărare, prin faptul că a fost respinsă nejustificat cererea sa de amânare, care împiedica luarea vreunei măsuri cu privire la cererea de intervenţie accesorie.
În acest sens, recurentul-pârât arată că a formulat o cerere de amânare pentru motive medicale, dovedite cu acte, care a fost respinsă în mod nejustificat, contrar prevederilor art.222 C.proc.civ., care permit mai multe amânări pentru lipsă de apărare. Sub acest aspect, recurentul-pârât susţine că a fost pus în imposibilitate de a se prezenta şi de a-şi remedia problemele de sănătate, prin faptul că Secţia pentru judecători a fixat în mod abuziv termene de o săptămână, iar pe parcursul procesului i-a fost creată o situaţie dezavantajoasă faţă de oricare alţi pârâţi, iar faptul că este suspendat din funcţie nu poate atrage în privinţa sa un tratament diferenţiat care să îl împiedice să beneficieze de facilităţile unor termene obişnuite care permit o apărare mai bună. Totodată, recurentul susţine că nu i-a fost prezentat corespunzător dosarul cauzei şi precizează că se opune categoric oricărei încercări de grăbire a unui proces în care înţelege să se apere în amănunt şi comprehensiv, în condiţiile în care îşi formulează singur apărările şi nu îşi angajează avocat, neavând nicio obligaţie în acest sens, situaţie în care absenţa sa semnifică lipsă de apărare şi nerespectarea principiului contradictorialităţii.
Totodată, recurentul invocă încălcarea dispoziţiilor art.64 alin.(1) şi (2) C.proc.civ., susţinând că instanţa nu i-a comunicat cererea de intervenţie, nu l-a ascultat sub acest aspect şi nu a pus în discuţie eventuala inadmisibilitate, fiind încălcat principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare.
Cererea de intervenţie a fost formulată cu respectarea prevederilor art.61 şi următoarele C.proc.civ. şi este permisă de lege în toate materiile guvernate de Codul de procedură civilă, fără să existe vreo excepţie instituită în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, care ar trebui să fie prevăzută doar în mod expres, iar jurisprudenţa anterioară constantă a Secţiei pentru judecători este în sensul admisibilităţii unor asemenea cereri.
Recursul declarat de B.
Petenta B. a declarat recurs împotriva încheierii menţionate la pct.6, în ceea ce priveşte soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului A., invocând motivele prevăzute de art.488 alin.(1) pct.5, 6 şi 8 C.proc.civ. şi solicitând casarea încheierii şi admiterea în principiu a cererii de intervenţie accesorie, pentru argumentele arătate în continuare.
Recurenta susţine că a formulat cererea de intervenţie pentru a sprijini apărarea pârâtului A., în calitatea sa de structură specializată în drepturile omului, având ca scop reprimarea prin mijloace specifice a tuturor abuzurilor administrative sau judiciare, îndeosebi a celor săvârşite în privinţa judecătorilor, cum este cazul pârâtului.
Încheierea recurată contravine dispoziţiilor art.64 alin.(1) şi (2) C.proc.civ., întrucât Secţia pentru judecători nu a comunicat cererea de intervenţie părţilor din proces şi nu a respectat dreptul la apărare, în condiţiile în care nu a procedat la ascultarea asociaţiei cu privire la admisibilitatea cererii de intervenţie,
fiind astfel încălcat şi principiul contradictorialităţii.
Totodată, recurenta învederează faptul că nu i-a fost comunicată încheierea atacată, ceea ce ridică semne de întrebare cu privire la imparţialitatea instanţei.
Încheierea atacată fie este nemotivată, fie cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.
În susţinere, recurenta arată că cererea de intervenţie a fost formulată cu respectarea art.61 alin.(3) C.proc.civ., fiind permisă în toate materiile guvernate de Codul de procedură civilă, fără să fie prevăzută vreo excepţie în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, iar jurisprudenţa anterioară constantă a Secţiei pentru judecători este în sensul admisibilităţii unor asemenea cereri.
Analizând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte constată că sunt nefondate pentru considerentele arătate în continuare.
Criticile formulate cu privire la soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenţie accesorie formulată de B. în favoarea pârâtului A. nu pot fi primite pentru argumentele expuse în continuare.
Este necontestat faptul că art.49 alin.(7) din Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare („Legea nr.,317/2004”) dispune expres în sensul că „Dispoziţiile din prezenta lege ce reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă”.
În jurisprudenţa Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (spre exemplu, Decizia nr.266 din 9 octombrie 2017, pct.66; Decizia nr.271 din 23 octombrie 2017, pct.45) s-a reţinut că, şi în prezenţa acestei norme de trimitere, nu devin incidente în mod automat toate prevederile din Codul de procedură civilă. Un argument esenţial în acest sens este dat de faptul că secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, atunci când îndeplinesc rolul de instanţă de judecată în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, nu sunt instanţe de judecată în sensul art. 126 alin. (2) din Constituţie şi al prevederilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ci reprezintă o instanţă extrajudiciară (Decizia Curţii Constituţionale nr. 148 din 16 aprilie 2003) care îndeplineşte o activitate administrativ-jurisdicţională (Decizia Curţii Constituţionale nr. 391 din 17 aprilie 2007), fiind astfel un organ administrativ-jurisdicţional.
Sub acest aspect, în acord cu Secţia pentru judecători, Înalta Curte reţine că aplicabilitatea dispoziţiilor Codului de procedură civilă în etapa administrativ-jurisdicţională desfăşurată în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, când îndeplinesc rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, este supusă limitelor decurgând din specificul reglementărilor speciale în acest domeniu, reprezentate, cu caracter de principiu, de dispoziţiile cuprinse în Legea nr.317/2004.
În aceste condiţii, se reţine că răspunderea disciplinară are caracter strict personal, raportul juridic de răspundere disciplinară având o pregnantă componentă de drept public.
Or, în considerarea caracterului strict personal al răspunderii disciplinare, raportului juridic de răspundere disciplinară nu îi poate fi ataşat, în sensul cererii de intervenţie reglementată de Codul de procedură civilă, interesul specific urmărit de o asociaţie, nici chiar în situaţia în care intervenientul urmăreşte apărarea drepturilor omului. Astfel fiind, chiar dacă reprezintă, în sensul art.61 alin.(3) C.proc.civ., o simplă apărare pe care intervenientul accesoriu o formulează în sprijinul apărării uneia dintre părţile litigiului, cererea de intervenţie accesorie nu este admisibilă în cazul cererilor cu caracter personal, categorie căreia i se circumscrie şi acţiunea în răspundere disciplinară.
Având în vedere similaritatea existentă, sub aspectul caracterului strict personal, între răspunderea disciplinară şi răspunderea penală, un argument suplimentar în sensul inadmisibilităţii cererii de intervenţie accesorie în cadrul procedurii disciplinare a magistraţilor este reprezentat, prin analogie, de faptul că nici Codul de procedură penală nu reglementează instituţia juridică a intervenţiei principale sau accesorii.
În concluzie, Înalta Curte reţine că Secţia pentru judecători a reţinut cu just temei faptul că este inadmisibilă cererea de intervenţie accesorie formulată de B. în interesul magistratului vizat de acţiunea disciplinară.
Reţinând, pentru considerentele expuse anterior, incompatibilitatea dintre dispoziţiile
Codului de procedură civilă referitoare la cererea de intervenţie accesorie şi etapa administrativ-jurisdicţională a procedurii disciplinare a magistraţilor desfăşurată în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii Susţinerile, nu pot fi primite criticile formulate de recurenţi, circumscrise motivului prevăzut de art.488 alin.(1) pct.5 C.proc.civ., în ceea ce priveşte nerespectarea normelor de procedură subsecvente referitoare la soluţionarea cererii de intervenţie accesorie formulată de B.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentul-pârât A. sub aspectul respectării dreptului la apărare prin prisma soluţiei de respingere a cererii de amânare pentru lipsă de apărare, se reţine că acestea pot forma obiectul controlului exercitat de Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie numai în cadrul recursului exercitat împotriva hotărârii pronunţate de Secţia pentru judecători cu privire la acţiunea disciplinară, întrucât nu este reglementată calea de atac separată a recursului împotriva încheierilor premergătoare.
Înalta Curte mai reţine faptul că, deşi recurenţii invocă motivul prevăzut de art.488 alin.(1) pct.6 C.proc.civ., în cuprinsul cererilor de recurs nu sunt identificate critici care să poată fi circumscrise acestui motiv, iar simpla afirmaţie a recurentei B. că încheierea atacată este nemotivată sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei, nu este susţinută de argumente care să poate forma obiectul analizei instanţei de recurs. Cu toate acestea, se constată că încheierea atacată răspunde cerinţei prevăzute de art.425 alin.(1) lit.b) C.proc.civ., cuprinzând motivele pe care se întemeiază soluţia de inadmisibilitate a cererii de intervenţie accesorie.
Pentru toate considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare a hotărârii atacate în sensul motivelor prevăzute de art.488 alin.(1) pct.5, 6 şi 8 C.proc.civ., invocate în cererile de recurs, Înalta Curte constată că încheierea recurată este legală şi temeinică, astfel că, în temeiul art.496 alin.(1) C.proc.civ., a respins, ca nefondate, recursurile declarate de A. şi B.