Ședințe de judecată: August | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia Penală

Decizia nr. 40/A/2018

Şedinţa publică din data de 20 februarie 2018

Deliberând asupra apelului penal de faţă, constată:

Prin Sentinţa penală nr. 225/F din 24 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016 s-au dispus următoarele:

În baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de inculpata A., privind schimbarea încadrării juridice a faptelor din infracţiunea prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen.

În baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor B., C. şi D., din infracţiunea prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen.

1. În baza art. 396 alin. (2) şi (10) C. proc. pen., a fost condamnată inculpata A., la pedeapsa de 5 (cinci) ani şi 6 (şase) luni închisoare, pentru comiterea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat faţă de inculpata A. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), lit. d) (dreptul de a alege), lit. g) (dreptul de a ocupa funcţia de judecător) şi lit. k) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) C. pen., pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 404 alin. (5) C. proc. pen. şi art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatei A. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), lit. d) (dreptul de a alege), lit. g) (dreptul de a ocupa funcţia de judecător) şi lit. k) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată ori considerată ca executată.

În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii controlului judiciar şi a fost menţinută măsura preventivă luată anterior în cauză faţă de inculpata A.

În baza art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., art. 72 alin. (1) C. pen. şi art. 399 alin. (9) C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsa principală aplicată inculpatei A. durata reţinerii, a arestării preventive şi a arestului la domiciliu, de la 19.11.2015 până la 05.02.2016, inclusiv.

În baza art. 404 alin. (4) lit. d) C. proc. pen. şi art. 289 alin. (3) C. pen. raportat la art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., s-a dispus luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale faţă de inculpata A., cu privire la suma de 195.000 euro.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 249 alin. (4) C. pen., a fost menţinută măsura asigurătorie a sechestrului luată cu privire la bunurile mobile şi imobile ale inculpatei A. prin ordonanţa din 26.11.2015 din Dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, respectiv asupra imobilului aparţinând inculpatei din municipiul Bucureşti, cota de ¼ dintr-un teren în suprafaţă de 5.000 m<SUP>2</SUP> din localitatea Popeşti-Leordeni, judeţul Ilfov şi asupra sumei de 98.000 euro, consemnaţi la E. la dispoziţia Direcţiei Naţionale Anticorupţie, conform chitanţei nr. 75676963/1 din 02.12.2015 şi recipisei de consemnare nr. 4138978/1 din 02.12.2015.

2. În baza art. 396 alin. (2) şi 10 C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul B., cetăţean român, căsătorit, trei copii, studii medii, ocupaţia manager sportiv, fără antecedente penale la data săvârşirii faptelor, la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului B. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), lit. d) (dreptul de a alege) şi lit. k) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 404 alin. (5) C. proc. pen. şi art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului B. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), lit. d) (dreptul de a alege) şi lit. k) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată ori considerată ca executată.

În baza art. 105 alin. (1) C. pen., a fost anulată liberarea condiţionată din executarea pedepsei închisorii aplicată prin Sentinţa penală nr. 238/03.04.2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 222/04.03.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, acordată inculpatului B. prin Sentinţa penală nr. 1784 din 27.07.2016 a Judecătoriei Sector 4 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 497 din 14.09.2016 a Tribunalului Ilfov, secţia penală.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen., s-a constatat că inculpatul B. a comis infracţiunea dedusă judecăţii în concurs real cu infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea acestuia prin Sentinţa penală nr. 238/03.04.2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 222/04.03.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

A fost descontopită pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului B. în pedepsele componente, care au fost repuse în individualitatea lor, după cum urmează:

- pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, aplicată pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

- pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, aplicată pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

- pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, aplicată pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

- pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, aplicată pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

- pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (constând în calitatea de agent licenţiat sau de reprezentant al unui club de fotbal), pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., art. 40 alin. (1) C. pen. şi art. 45 alin. (2) şi alin. (3) lit. a) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului B., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani şi 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse, în final urmând să execute pedeapsa rezultantă de 7 (şapte) ani şi 4 (patru) luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), lit. d) (dreptul de a alege), lit. g) (constând în calitatea de agent licenţiat sau de reprezentant al unui club de fotbal) şi lit. k) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-a aplicat inculpatului B. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), lit. d) (dreptul de a alege), lit. g) (constând în calitatea de agent licenţiat sau de reprezentant al unui club de fotbal) şi lit. k) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată ori considerată ca executată.

A fost anulat mandatul de executare a pedepsei nr. x/04.03.2014 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, şi s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.

În baza art. 40 alin. (3) C. pen., art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. şi art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa principală aplicată inculpatului B. perioada executată, precum şi durata arestării preventive, de la 04.03.2014 până la 14.09.2016, inclusiv.

3. În baza art. 396 alin. (2) şi (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul C., cetăţean român, căsătorit, un copil, studii medii, ocupaţia manager sportiv, fără antecedente penale la data săvârşirii faptelor, la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului C. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), lit. d) (dreptul de a alege) şi lit. k) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 404 alin. (5) C. proc. pen. şi art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului C. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), lit. d) (dreptul de a alege) şi lit. k) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată ori considerată ca executată.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen., s-a constatat că inculpatul C. a comis infracţiunea dedusă judecăţii în concurs real cu infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea acestuia prin Sentinţa penală nr. 238/03.04.2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 222/04.03.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

A fost descontopită pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului C. în pedepsele componente, care au fost repuse în individualitatea lor, după cum urmează:

- pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

- pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

- pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

- pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. (constând în calitatea de agent licenţiat), pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., art. 40 alin. (1) C. pen. şi art. 45 alin. (2) şi alin. (3) lit. a) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului C., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse, în final urmând să execute pedeapsa rezultantă de 5 (cinci) ani şi 8 (opt) luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), lit. d) (dreptul de a alege), lit. g) (constând în calitatea de agent licenţiat) şi lit. k) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-a aplicat inculpatului C. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), lit. d) (dreptul de a alege), lit. g) (constând în calitatea de agent licenţiat) şi lit. k) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată ori considerată ca executată.

A fost anulat mandatul de executare a pedepsei nr. x/04.03.2014 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, şi s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.

În baza art. 40 alin. (3) C. pen., art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. şi art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa principală aplicată inculpatului C. perioada executată, precum şi durata arestării preventive, de la 04.03.2014 la zi.

4. În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul D., cetăţean român, căsătorit, 4 copii minori, studii superioare, ocupaţie neprecizată, fără antecedente penale la data săvârşirii faptelor, la pedeapsa de 3 (trei) ani şi 6 (şase) luni închisoare, pentru comiterea infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului D. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), lit. d) (dreptul de a alege) şi lit. k) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 404 alin. (5) C. proc. pen. şi art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului D. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), lit. d) (dreptul de a alege) şi lit. k) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată ori considerată ca executată.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen., s-a constatat că inculpatul D. a comis infracţiunea dedusă judecăţii în concurs real cu infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea acestuia prin Sentinţa penală nr. 238/03.04.2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 222/04.03.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

A fost descontopită pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului D. în pedepsele componente, care au fost repuse în individualitatea lor, după cum urmează:

- pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, aplicată pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

- pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, aplicată pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

- pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

- pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

- pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

- pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (constând în calitatea de asociat, de acţionar sau de reprezentant al unui club de fotbal) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., art. 40 alin. (1) C. pen. şi art. 45 alin. (2) şi alin. (3) lit. a) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului D., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani şi 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse, în final urmând să execute pedeapsa rezultantă de 7 (şapte) ani şi 10 (zece) luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), lit. d) (dreptul de a alege), lit. g) (constând în calitatea de asociat, de acţionar sau de reprezentant al unui club de fotbal) şi lit. k) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-a aplicat faţă de inculpatul D. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), lit. d) (dreptul de a alege), lit. g) (constând în calitatea de asociat, de acţionar sau de reprezentant al unui club de fotbal) şi lit. k) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată ori considerată ca executată.

A fost anulat mandatul de executare a pedepsei nr. x/04.03.2014 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, şi s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.

În baza art. 40 alin. (3) C. pen., s-a dedus din pedeapsa principală aplicată inculpatului D. perioada executată de la 04.03.2014 la zi.

5. În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul F., studii superioare, ocupaţie avocat, fără antecedente penale, la pedeapsa de 1 (un) an şi 6 (şase) luni închisoare, pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. .273 alin. (1) şi alin. (2) lit. d) C. pen.

6. În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul G., cetăţean român, necăsătorit, studii superioare, ocupaţie avocat, fără antecedente penale, la pedeapsa de 1 (un) an închisoare, pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) şi alin. (2) lit. d) C. pen.

În baza art. 91 şi art. 92 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată inculpatului G., pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani.

Potrivit art. 93 alin. (1) lit. a) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acest serviciu; să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; să anunţe în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatului G. obligaţia ca pe durata termenului de supraveghere să frecventeze un program de reintegrare socială ce urmează a fi stabilit de serviciul de probaţiune.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile, la una din următoarele două entităţi: Centrului Municipal Bucureşti de Resurse şi Asistenţă Educaţională ori Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului Sector 5 Bucureşti, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 şi art. 97 C. pen.

În baza art. 274 alin. (1), (2) C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii la plata cheltuielilor judiciare către stat, după cum urmează: inculpata A. - 4500 lei, inculpaţii B., C. şi D. - 2500 lei fiecare, iar inculpaţii G. şi F. - 700 lei fiecare.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie au fost trimişi în judecată:

- inculpata A., sub aspectul infracţiunii de luare de mită, în modalitatea normativă prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, în forma modificată prin Legea nr. 187/2012;

- inculpatul B., încarcerat în Penitenciarul Bucureşti Jilava (aflat în executarea unei pedepse cu închisoarea), sub aspectul săvârşirii infracţiunii de dare de mită, în modalitatea normativă prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012;

- inculpatul C., încarcerat în Penitenciarul Bucureşti Jilava (aflat în executarea unei pedepse cu închisoarea), sub aspectul săvârşirii infracţiunii de dare de mită, în modalitatea normativă prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012;

- inculpatul D., încarcerat în Penitenciarul Bucureşti Jilava (aflat în executarea unei pedepse cu închisoarea), sub aspectul săvârşirii infracţiunii de dare de mită, în modalitatea normativă prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012;

- inculpatul G., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, în modalitatea normativă prevăzută de art. 273 alin. (1) şi alin. (2) lit. d) C. pen.

- inculpatul F., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, în modalitatea normativă prevăzută de art. 273 alin. (1) şi alin. (2) lit. d) C. pen.

În temeiul dispoziţiilor art. 328 alin. (3) C. proc. pen., art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen. şi art. 255 alin. (3) C. pen. din 1969, s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul comiterii infracţiunii de complicitate la dare de mită, în modalitatea normativă prevăzută de art. 26 C. pen. din 1969 raportat la dispoziţiile art. 255 alin. (1) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012, în ceea ce priveşte participaţia numiţilor H. şi I.

La data de 04.02.2016 a fost sesizată Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, cu rechizitoriul cu nr. 221/P/2015.

Prin încheierea din data de 17.03.2016, în baza art. 345 alin. (1) C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, cererile şi excepţiile formulate de inculpaţii A. şi G. În baza art. 346 C. proc. pen., s-a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi s-a dispus începerea judecăţii cu privire la inculpaţii A., B., C., D., F. şi G.

În cursul judecăţii în faţa instanţei de fond au fost administrate următoarele mijloace de probă: declaraţiile inculpaţilor A., B., C., F., G., declaraţiile martorilor J., H. şi K., fişele de cazier judiciar ale inculpaţilor. Inculpatul D. nu a dat declaraţii în cauză.

La termenul de judecată din data de 09.06.2016, s-a dat citire actului de sesizare a instanţei, potrivit dispoziţiilor art. 374 alin. (1) C. proc. pen.

Inculpaţii A., C. şi B. au solicitat ca judecarea cauzei să se facă potrivit procedurii simplificate, iar inculpaţii D., G. şi F. au solicitat ca judecata să se desfăşoare potrivit procedurii de drept comun.

La data de 03.11.2016, cercetarea judecătorească a fost finalizată, având loc dezbaterile pe fondul cauzei.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Prin rechizitoriul nr. x/2006 din data de 30 septembrie 2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie numiţii B., C. şi D. (inculpaţi în cauza de faţă), alături de numiţii L., M., N., O. şi P. au fost trimişi în judecată pentru comiterea unor infracţiuni de înşelăciune, evaziune fiscală şi spălare de bani.

Dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Bucureşti (declinat de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) la data de 28 ianuarie 2009, sub nr. x/3/2009 şi repartizat de către preşedintele instanţei Secţiei a II-a penale (la data respectivă la Tribunalul Bucureşti existau două secţii penale, I şi a II-a, ulterior cele două fuzionând şi formându-se Secţia I penală). În aceeaşi zi, dosarul a fost repartizat de către de preşedintele Secţiei a II-a penale, judecătorul Q., completului 9, cu termen la data de 24 februarie 2009 (complet condus chiar de către numita Q.).

La aceeaşi dată, 28 ianuarie 2009, numita Q. a întocmit un referat prin care, constatând că dosarul a fost repartizat unui complet care nu este specializat în materia infracţiunilor de corupţie, a dispus înaintarea cauzei completului imediat următor specializat în această materie, respectiv completului C18, cu termen de judecată la data de 26 februarie 2009. În componenţa completului C18 intra la acea dată, în calitate de judecător, inculpata A.

Instanţa a reţinut şi împrejurarea că "Dosarul transferurilor de fotbalişti", era unul deosebit de mediatizat, dată fiind notorietatea persoanelor trimise în judecată.

Inculpata A. se afla la acea dată în relaţii amiabile cu inculpatul F. Totodată, inculpatul F. cunoştea pe martorul denunţător H., precum şi faptul că acesta este rudă cu inculpaţii B. şi C.

În aceste împrejurări, inculpatul F. l-a abordat pe martorul H., făcându-i cunoscut că are influenţă asupra judecătoarei care avea să soluţioneze dosarul privindu-i pe inculpaţii B. şi C. şi că are posibilitatea să discute cu aceasta, sens în care inculpatul F. l-a rugat pe martor să îi întrebe pe inculpaţii B. şi C. dacă sunt interesaţi să o abordeze pe judecătoare.

Martorul H. a discutat cu B., acesta din urmă arătându-se interesat şi solicitând să discute direct cu inculpata A., pentru a se convinge de disponibilitatea acesteia de a pronunţa o hotărâre judecătorească care să îi fie favorabilă lui şi fratelui său.

În continuare, în primă fază, martorul H. şi ulterior soţia acestuia, martora I., i-au sprijinit pe inculpaţii B. şi C. în demersurile acestora de a da, în mai multe tranşe, sume de bani drept mită inculpatei A., în mai multe împrejurări.

După ce martorul H. i-a comunicat inculpatului F. interesul manifestat de către inculpatul B., inculpatul F. i-a făcut cunoştinţă celui dintâi cu inculpata A., fapt care s-a petrecut la restaurantul R. din Bucureşti.

Cu prilejul acestei întâlniri, martorul H. şi inculpata A. au convenit ca pe viitor să discute în mod nemijlocit, fără a-l mai implica pe martorul F. Totodată, pentru a se proteja de eventuale interceptări ale convorbirilor telefonice, cei doi au convenit să comunice doar folosind două telefoane mobile dedicate acestui scop, cu cartele preplătite.

Demersurile descrise mai sus s-au desfăşurat în intervalul februarie - martie 2009.

La data de 04 aprilie 2009, inculpata A., însoţită de martorul H., a asistat la meciul de fotbal S. - T., care a avut loc pe stadionul Ghencea din Bucureşti. În timpul desfăşurării meciului de fotbal, martorul H. a condus-o pe inculpată într-un spaţiu privat situat în incinta stadionului, unde i-a făcut acesteia cunoştinţă cu inculpatul B. Cu acest prilej, inculpata A. l-a asigurat pe inculpatul B. că va pronunţa o hotărâre favorabilă inculpaţilor judecaţi în dosarul transferurilor (spunându-i că speră să pronunţe o soluţie de achitare). Cu prilejul acestei prime întâlniri, inculpatul B. i-a dat inculpatei suma de 10.000 de euro, banii aflându-se într-un plic pe care cel dintâi inculpat i l-a înmânat lui A.

În continuare, în luna mai 2009, însoţită de martorul H., inculpata A. s-a deplasat în localitatea Voluntari, satul MM., la locuinţa inculpaţilor B. şi C. Aici, inculpata i-a reasigurat pe inculpaţii B. şi C. că vor beneficia de o soluţie favorabilă în dosar, prilej cu care le-a făcut cunoscut faptul că are nevoie de suma de 70.000 de euro. Dat fiind că inculpaţii B. şi C. aveau pregătită doar suma de 10.000 de euro, aceştia i-au dat inculpatei această sumă (remiterea efectivă a plicului de bani fiind făcută de către inculpatul C.), stabilind ca diferenţa să i-o trimită în zilele următoare prin intermediul martorului H.

În ziua următoare acestei întâlniri, inculpatul C. i-a dat martorului H. suma de 40.000 de euro pentru a o da inculpatei A. (suma de bani astfel dată provenea atât de la inculpatul B., cât şi de la inculpatul C.). Ulterior, martorul H. s-a întâlnit cu inculpata A. şi i-a dat suma anterior menţionată. Remiterea acestei sume a avut loc în zona Pieţei Timpuri Noi din Bucureşti.

Sumele de bani primite până la această dată de inculpata A. de la inculpaţii B. şi C. au fost folosite de către aceasta pentru a-şi cumpăra un apartament (situat în Bucureşti), apartament pe care inculpata l-a achiziţionat la data de 20 mai 2009 de la martorul U. cu suma de 93.000 de euro.

În condiţiile în care în luna februarie 2011 martorul H. urma să fie încarcerat pentru executarea unei pedepse cu închisoarea, acesta i-a adus la cunoştinţă inculpatei A. că, pentru remiterea restului de tranşe de bani de către inculpaţii B. şi C., aceştia din urmă vor fi ajutaţi de către martora I., căreia martorul îi lăsase telefonul mobil folosit pentru a comunica cu inculpata.

La începutul anului 2012, înainte de judecarea dosarului privindu-i pe inculpaţii B., C. şi D., inculpata A. a chemat-o pe martora I. la domiciliul său, prilej cu care i-a cerut să le transmită inculpaţilor B. şi C. faptul că va fi dificil să pronunţe o soluţie de achitare, însă că - pentru a pronunţa o astfel de hotărâre - doreşte să mai primească suma de 105.000 de euro.

După ce - prin intermediul martorei I. - a primit confirmarea faptului că inculpaţii B. şi C. sunt de acord să-i dea suma de bani solicitată, inculpata A. le-a transmis acestora, prin intermediul aceleiaşi martore, să manifeste public îngrijorare cu privire la soluţia ce avea să fie pronunţată în cauză, precum şi faptul că avea să amâne pronunţarea. Totodată, inculpata A. i-a cerut martorei I. ca, în momentul în care avea să primească banii să îi comunice acest fapt prin iniţierea a două apeluri telefonice ("bip-uri"), după care să se deplaseze cu banii în localitatea NN. din judeţul Ialomiţa, acolo unde locuiesc părinţii şi surorile inculpatei A. (explicându-i cum să ajungă în localitate şi unde este casa surorii sale V.).

În acord cu cele convenite cu inculpata, martora I., după ce a primit de la C. suma de 105.000 de euro (sumă provenită atât de la acesta din urmă, cât şi de la inculpatul B.), s-a deplasat în localitatea NN., unde i-a dat inculpatei A. această sumă. Această sumă de bani a fost lăsată de către inculpată spre păstrare surorii sale V.

Cu prilejul percheziţiei domiciliare efectuate în cauză la data de 19 noiembrie 2015, din suma de 105.000 de euro a fost găsită cea mai mare parte, respectiv suma de 96.000 de euro.

În vara anului 2009, inculpatul D. i-a cerut inculpatului G. să îi mijlocească o întâlnire privată cu inculpata A. Astfel, într-una din zilele verii anului 2009, inculpatul G. a condus-o pe inculpată la locuinţa inculpatului D. Aici, inculpata a rămas timp de aproximativ două ore în compania inculpatului D., timp în care au discutat despre "Dosarul Transferurilor", inculpatul afirmând că este nevinovat. La finalul vizitei inculpatei A. la locuinţa inculpatului D., acesta din urmă i-a pus în geantă inculpatei un plic în care se afla suma de 10.000 de euro.

La data de 3 aprilie 2012, inculpata A. a pronunţat o hotărâre de achitare faţă de toţi inculpaţii trimişi în judecată, pentru toate infracţiunile reţinute în sarcina acestora, achitare pronunţată în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen. din 1968 ("fapta nu există"). Totodată, s-a dispus respingerea, ca inadmisibile, a acţiunilor civile şi ridicarea tuturor măsurilor asigurătorii luate în cauză.

După pronunţarea hotărârii de achitare şi înainte de redactarea motivării (fapt care a avut loc la dat de 31 mai 2012), inculpata A. a trimis inculpaţilor B. şi C., prin intermediul martorei I., un proiect al motivării hotărârii.

Ulterior, inculpaţii B. şi C. i-au mai trimis inculpatei, tot prin intermediul martorei I., suma de 20.000 de euro, bani pe care martora i-a înmânat inculpatei tot în localitatea NN., judeţul Ialomiţa.

Faţă de cele de mai sus, instanţa de fond a reţinut că - pentru a pronunţa o hotărâre de achitare în dosarul menţionat - inculpata A. a primit o sumă totală de 195.000 de euro, dintre care suma de 185.000 de euro de la inculpaţii B. şi C. şi suma de 10.000 de euro de la inculpatul D.

La data de 08 decembrie 2015 inculpatul G. a fost audiat în calitate de martor în prezenta cauză, împrejurare în care acesta a făcut afirmaţii mincinoase şi nu a spus ceea ce ştie cu privire la fapte şi împrejurări esenţiale asupra cărora a fost întrebat.

Instanţa de fond a reţinut că împrejurările esenţiale asupra cărora inculpatul G. a făcut afirmaţii mincinoase şi nu a declarat aspectele pe care le cunoaşte constau în circumstanţele în care, în perioada vara anului 2009, inculpata A. a luat legătura cu inculpatul D., în condiţiile în care inculpata a fost condusă la locuinţa lui D. chiar de către G.

La data de 24 noiembrie 2015, inculpatul F. a fost audiat în calitate de martor în prezenta cauză, prilej cu care acesta a făcut afirmaţii mincinoase şi nu a spus ceea ce ştie cu privire la fapte şi împrejurări esenţiale asupra cărora a fost întrebat.

Împrejurările esenţiale asupra cărora inculpatul F. a făcut afirmaţii mincinoase şi nu a declarat aspectele pe care le cunoştea constau în circumstanţele în care, în perioada februarie - aprilie 2009, inculpata A., prin intermediul martorului H., a luat legătura cu inculpaţii B. şi C., pentru a purta discuţii cu privire la modalitatea de soluţionare a dosarului penal care îi privea pe aceştia din urmă.

Având în vedere diferenţele existente între inculpaţi, referitoare la încadrarea juridică a faptelor, precum şi conduita procesuală a acestora, Curtea de Apel Bucureşti a analizat situaţia acestora separat, cu excepţia inculpaţilor B. şi C. (situaţiile juridice ale acestora fiind analizate împreună, existând similitudini între cei doi inculpaţi).

1. În ceea ce o priveşte pe inculpata A., aceasta a solicitat aplicarea procedurii simplificate prevăzute de art. 375 C. proc. pen., recunoscând fără rezerve faptele reţinute în sarcina sa, astfel cum au fost descrise mai sus.

Ca atare, Curtea de Apel Bucureşti a avut în vedere mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale, respectiv declaraţiile inculpaţilor declaraţiile A., B. şi C., ale martorilor H., I., J., interceptări ale discuţiilor purtate în mediu ambiental, banii şi înscrisurile ridicate la percheziţii, extrasul de cont privind modul de plată a preţului locuinţei cumpărate de inculpată, procesul-verbal privind traseul urmat de inculpată către locuinţa inculpatului D.

Analizând mijloacele de probă, instanţa de fond a constatat că rezultă fără dubiu împrejurarea că inculpata A. a comis faptele, astfel cum au fost descrise anterior; aşa cum s-a arătat, aceasta a recunoscut detaliat comiterea tuturor faptelor.

În privinţa încadrării juridice a faptelor, respectiv infracţiunea de luare de mită, din perspectiva aplicării legii penale mai favorabile, potrivit art. 5 C. pen., în condiţiile în care între momentul comiterii faptelor şi cel al judecării acestora au intervenit legi penale succesive, instanţa de fond a reţinut următoarele aspecte.

Astfel, inculpata, prin apărător ales, a solicitat reţinerea dispoziţiilor legii penale în vigoare la data comiterii faptelor, respectiv art. 254 alin. (2) C. pen. din 1969. A argumentat apărarea că ar fi mai favorabilă pentru inculpată legea penală anterioară, întrucât deşi maximul special al pedepsei închisorii este mai mare, sunt mai favorabile dispoziţiile referitoare la circumstanţe atenuante [respectiv prevederile art. 74 alin. (1) lit. a), b), c) C. pen. din 1969], precum şi condiţiile de acordare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei (art. 86<SUP>1</SUP> C. pen. din 1969).

În analiza proprie, instanţa de fond a observat, cu titlu prealabil, că principiul fundamental în privinţa modalităţii de aplicare a art. 5 C. pen. este enunţat în Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/06.05.2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 372/20.05.2014, din care rezultă că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, impunându-se deci determinarea şi aplicarea legii penale mai favorabile în mod global.

Ca atare, instanţa a procedat la analiza comparativă a dispoziţiilor C. pen. din 1969 şi ale C. pen. în vigoare de la data de 01.02.2014, pentru a stabili legea mai favorabilă inculpatei A.

Criteriul pe care instanţa l-a avut în vedere în această privinţă este acela al limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea de luare de mită, reduse cu o treime în cazul inculpatei A. ca urmare a reţinerii dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 254 alin. (2) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., limitele de pedeapsă prevăzute de lege sunt cuprinse între 2 şi 10 ani închisoare, iar potrivit dispoziţiilor art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., limitele de pedeapsă prevăzute de lege sunt cuprinse între 2 ani şi 8 luni şi 8 ani 10 luni şi 20 de zile închisoare. În acest context, în condiţiile în care, ţinând seama de gravitatea infracţiunii, nu era oportună aplicarea unei pedepse cu închisoarea orientată către minimul special, instanţa a considerat că este mai favorabilă pentru inculpată legea penală ce prevede un maxim mai redus al pedepsei închisorii, respectiv C. pen. intrat în vigoare la data de 01.02.2014.

Sub acest aspect, s-a considerat că nu sunt temeinice argumentele apărării. Astfel, instanţa de fond a apreciat că în cauză nu există împrejurări ce ar putea constitui circumstanţe atenuante pentru inculpată, potrivit art. 74 alin. (1) C. pen. din 1969. Instanţa a avut în vedere, în acest sens, că nu se poate reţine circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969, respectiv conduita bună înainte de comiterea infracţiunii, reflectată în absenţa antecedentelor penale, în condiţiile în care astfel de împrejurări constituie o stare de normalitate, iar în cazul inculpatei reprezentau condiţii esenţiale pentru exercitarea funcţiei de judecător. S-a reţinut că, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969, întrucât în cazul infracţiunii de luare de mită nu poate fi vorba de înlăturarea unui rezultat ori de repararea unei pagube. În privinţa cazului prevăzut de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. din 1969, instanţa a observat că atitudinea sinceră, de colaborare, de care a dat dovadă inculpata, nu poate fi valorificată de două ori, respectiv circumstanţă atenuantă, precum şi cauză de reducere a limitelor de pedeapsă [art. 396 alin. (10) C. proc. pen.]. În privinţa eventualei aplicări a dispoziţiilor art. 861 C. pen. din 1969, s-a reţinut că se impune ca inculpata să execute efectiv pedeapsa aplicată.

Faţă de toate aceste aspecte, instanţa de fond a apreciat că legea penală mai favorabilă este legea în vigoare, astfel încât a respins, ca nefondată, cererea formulată de inculpata A., privind schimbarea încadrării juridice a faptelor din infracţiunea prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen.

În drept, s-a reţinut că faptele inculpatei A., care în perioada aprilie 2009 - mai 2012, în calitate de judecător la Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a primit suma totală de 195.000 euro de la inculpaţii B., C. şi D., pentru a pronunţa o soluţie de achitare a acestora în Dosarul penal nr. x/2009 al Tribunalului Bucureşti, prezintă conţinutul constitutiv al infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen.

Astfel, s-a reţinut că sunt îndeplinite cerinţele referitoare la elementul material al laturii obiective a infracţiunii, în condiţiile în care inculpata a primit sume de bani de la trei persoane, în legătură cu îndeplinirea unui act ce intra în îndatoririle sale de serviciu, respectiv pentru pronunţarea unei soluţii de achitare faţă de inculpaţii B., C. şi D. Inculpata a acţionat cu intenţie directă, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (3) lit. a) C. pen., prevăzând şi urmărind rezultatul faptei sale. Ţinând seama de împrejurarea că inculpata avea calitatea de judecător, s-a constatat că sunt aplicabile în speţă şi dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

În acest sens, instanţa de fond a observat că inculpata a arătat de mai multe ori că ar fi pronunţat oricum o soluţie de achitare, întrucât aceasta era opinia sa în urma studierii dosarului respectiv. Cu toate că o astfel de împrejurare nu ar avea oricum nicio consecinţă cu privire la existenţa infracţiunii, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat totuşi că această afirmaţie a inculpatei nu corespunde adevărului. Astfel, instanţa a observat că inculpata a primit sume de bani chiar înainte de a studia dosarul penal respectiv, după cum rezultă din propriile declaraţii referitoare la inculpatul D. Totodată, ulterior, în două cicluri de judecată succesive, în apel, două completuri de judecată diferite au pronunţat condamnări ale tuturor inculpaţilor din dosar. Prin urmare, faţă de aceste aspecte, instanţa a apreciat că încă din faza iniţială inculpata avea în vedere o soluţie de achitare cu privire la inculpaţii din respectivul dosar, primind în schimb sume de bani; ca atare, soluţia de achitare a fost determinată, preponderent, de împrejurarea că inculpata a primit sume de bani, tocmai pentru a pronunţa o soluţie favorabilă.

Instanţa a apreciat că în mod corect s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei sub aspectul comiterii unei infracţiuni unice de luare de mită, iar nu a două infracţiuni ori a uneia continuate.

Astfel, rezoluţia infracţională a inculpatei A. a fost unică, aceasta acţionând încă din faza iniţială cu intenţia de a primi sume de bani pentru a pronunţa o soluţie favorabilă în dosarul înregistrat cu numărul x/3/2009 la Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală. Ca atare, în condiţiile în care a acţionat în virtutea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpata nu a comis două infracţiuni de luare de mită, una cu privire la inculpaţii B. şi C. şi alta cu privire la inculpatul D.

Instanţa de fond a apreciat că infracţiunea de luare de mită nu are caracter continuat, cu toate că inculpata a primit succesiv diferite sume de bani de la inculpaţii B. şi C. În acest sens, instanţa a avut în vedere că nu are relevanţă împrejurarea că inculpata a primit sumele de bani în tranşe, în condiţiile în care a existat încă de la început o înţelegere între inculpată, pe de o parte, şi B. şi C., pe de altă parte, cu privire la remiterea unor sume de bani pentru pronunţarea unei soluţii favorabile; ca atare, infracţiunea de luare de mită s-a consumat încă de la acel moment, actele materiale ulterioare de primire de bani reprezentând o simplă punere în executare a convenţiei dintre inculpaţi, fără altă relevanţă şi fără a interveni alte discuţii şi convenţii între persoanele implicate. În acelaşi sens, instanţa a mai observat şi că înţelegerea dintre părţi a vizat o singură prestaţie din partea inculpatei (respectiv o singură faptă de încălcare a atribuţiilor de serviciu), pronunţarea unei soluţii favorabile inculpaţilor (astfel cum s-a arătat anterior, inculpata a avut în vedere încă de la început o astfel de soluţie, independent de actele aflate la dosar). Ca atare, folosind şi acest criteriu, instanţa a apreciat că infracţiunea de luare de mită comisă de inculpată nu are formă continuată.

Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că unicitatea infracţiunii de luare de mită comisă de inculpata A. nu este afectată nici de împrejurarea că aceasta a primit sume de bani atât de la inculpaţii B. şi C., pe de o parte, cât şi de la inculpatul D., pe de altă parte şi chiar fără a exista o înţelegere între ultimii inculpaţi sub acest aspect.

În această privinţă, instanţa a constatat că nu există contrarietate de interese între inculpaţii B. şi C., pe de o parte şi inculpatul D., pe de altă parte, în condiţiile în care din actele dosarului a rezultat că între inculpaţi nu a existat o înţelegere în privinţa comiterii infracţiunii de dare de mită.

Sub acest aspect, instanţa de fond a constatat că în actul de sesizare se reţine, în cuprinsul părţii unde este expusă situaţia de fapt, împrejurarea că inculpatul D. a cunoscut de la inculpaţii B. şi C. despre demersurile întreprinse de aceştia în vederea coruperii inculpatei A.

Instanţa de fond a apreciat că împrejurarea menţionată, reţinută în cuprinsul situaţiei de fapt a actului de sesizare, reprezintă o simplă apreciere subiectivă a procurorului. În acest sens, instanţa a constatat că nu rezultă din nici un mijloc de probă o atare împrejurare, respectiv că inculpatul D. ar fi comunicat cu inculpaţii B. şi C. în privinţa demersurile efectuate de ultimii privind remiterea unor sume de bani inculpatei A. ori ar fi cunoscut de la aceştia o astfel de împrejurare. Astfel, în cuprinsul declaraţiilor date în faza de urmărire penală, inculpaţii B. şi C. au arătat că niciuna dintre celelalte persoane judecate în "Dosarul transferurilor" nu a cunoscut că au remis sume de bani inculpatei A. În faţa instanţei de judecată, fiind ascultat potrivit art. 375 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul C. a arătat că nu a comunicat cu D. şi cu nicio altă persoană despre inculpata A., iar inculpatul B., ascultat în cadrul aceleiaşi proceduri, a arătat că îşi menţine afirmaţiile din declaraţiile în cursul urmăririi penale. Instanţa a mai constatat că inculpatul D., în declaraţia dată în faţa procurorului, a arătat că nu a cunoscut împrejurarea că inculpaţii B. şi C. au oferit sume de bani inculpatei A.; ulterior, inculpatul D. şi-a exercitat dreptul de a nu da declaraţii.

În acelaşi sens, instanţa a reţinut că şi afirmaţia martorului H. (din declaraţia aflată la dosarul de urmărire penală), în sensul că la un moment i-ar fi comunicat lui B. împrejurarea că inculpata A. ar fi primit suma de 10.000 euro de la inculpatul D., iar acesta i-ar fi răspuns că ştia deja acest aspect, de la D., are caracter izolat, împrejurarea relatată nerezultând şi din alte mijloace de probă; afirmaţia martorului nu demonstrează, chiar dacă ar fi adevărată, că între coinculpaţii B., C. şi D. ar fi existat o înţelegere comună cu privire la remiterea de sume de bani inculpatei.

Revenind asupra analizei de mai sus, instanţa de fond a apreciat că infracţiunea de luare de mită comisă de inculpata A. nu are caracter continuat, chiar dacă între ceilalţi inculpaţi în cauză nu a existat o înţelegere în privinţa remiterii unor sume de bani către inculpată şi chiar dacă aceasta a primit sume de bani de la inculpatul D. într-o altă împrejurare, printr-un act material distinct.

În acest sens, instanţa de fond a avut în vedere împrejurarea că inculpata a acţionat în virtutea unei rezoluţii infracţionale unice, iar aceasta s-a angajat, practic, ca în schimbul sumelor de bani, să pronunţe o soluţie de achitare a inculpaţilor din dosarul înregistrat cu numărul x/3/2009 la Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, ceea ce presupunea o prestaţie unică din partea sa. De altfel, dat fiind specificul cauzei sus-menţionate, inculpata a pronunţat o soluţie de achitare a tuturor inculpaţilor din dosarul respectiv, inclusiv a persoanelor de la care nu primise sume de bani, tocmai pentru a nu crea suspiciuni, în condiţiile în care ar fi pronunţat achitarea numai a persoanelor ce îi remiseseră sume de bani.

În privinţa individualizării judiciare a pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere prevederile art. 74 C. pen., ţinând seama şi de împrejurarea că inculpatei îi sunt aplicabile şi prevederile art. 396 alin. (10) C. proc. pen. Astfel, instanţa de fond a constatat că inculpata A. a comis o infracţiune gravă, de luare de mită, în calitate de judecător, animată de dorinţa de a obţine facil sume mari de bani, în mod ilicit, încălcându-şi de o manieră gravă atribuţiile de serviciu.

Apărarea a argumentat în sensul că pedeapsa stabilită în cazul inculpatei nu poate fi aspră doar pentru împrejurarea că a comis faptele în calitate de judecător, fără a fi avute în vedere şi celelalte circumstanţe personale. Cu toate că observaţia apărării este corectă, instanţa a apreciat că infracţiunile de luare de mită comise de către judecători (în analiza sa, instanţa a avut în vedere numai judecătorii, nu şi alţi magistraţi, ţinând seama de obiectul cauzei) prezintă o gravitate ridicată, ţinând seama de natura funcţiei exercitate de către aceştia, chiar dacă în procesul de individualizare a pedepsei sunt relevante şi alte circumstanţe.

În acest sens, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că funcţia de judecător are ca fundament o serie de principii şi reguli stricte, ţinând seama de importanţa covârşitoare a acestei funcţii în societate, esenţa activităţii judecătorului fiind aceea de asigurare a echilibrului în cadrul comunităţii, prin aplicarea legii în litigii concrete, de orice natură (penală, civilă, comercială etc.). Judecătorul este însărcinat să aplice legea şi să înfăptuiască justiţia în orice situaţie dedusă judecăţii, atât în raporturile dintre particulari, cât şi în raporturile dintre celelalte autorităţi ale statului şi subiecţii de drept supuşi jurisdicţiei unui stat; în cadrul procesului penal, sarcina judecătorului este aceeaşi, respectiv aplicarea legii în cadrul unor litigii concrete, consecinţa fiind tragerea la răspundere penală a persoanelor ce au încălcat legea penală, fiind atributul exclusiv al instanţei de judecată să stabilească dacă un subiect de drept a comis ori nu infracţiuni.

De altfel, funcţia socială, precum şi aspectele vizând statutul judecătorilor ori aspectele de procedură sunt reglementate chiar prin legea fundamentală, în cadrul Titlului III, Capitolul 6, Secţiunea I din Constituţia României. Autoritatea judecătorească reprezintă, de altfel, în sistemul Constituţiei, ce instituie un stat de drept, democratic şi social, una dintre cele trei puteri în stat, pe lângă cea legislativă şi cea executivă [art. 1 alin. (4) din Constituţie]. Ca atare, autoritatea judecătorească (în cadrul căreia instanţele judecătoreşti sunt cele însărcinate să înfăptuiască justiţia, în numele legii), reprezintă unul dintre cei trei piloni esenţiali ai statului de drept.

Ţinând seama de importanţa deosebită a instanţelor judecătoreşti, judecătorii se bucură de un statut special, consacrat constituţional (independenţa, inamovibilitatea etc.), fiind reglementate însă şi o serie de principii şi obligaţii ale acestora, destinate tocmai să asigure un cadru pentru ca judecătorii să-şi exercite funcţia în mod independent şi imparţial. Astfel, reguli fundamentale privind drepturile şi obligaţiile judecătorilor sunt cuprinse în Legea nr. 303/2004 şi Legea nr. 304/2004 ori în alte acte, spre exemplu Codul deontologic al magistraţilor, aprobat prin Hotărârea nr. 328/24.08.2005 a Consiliului Superior al Magistraturii, ce cuprinde numeroase reguli privind conduita profesională ori socială a magistratului. Principii vizând statutul judecătorului sunt cuprinse şi în acte cu caracter internaţional.

Ansamblul actelor ce conţin principii, reguli, drepturi şi obligaţii ale judecătorului conturează fundamentele ce stau la baza acestei profesii, fixând înalte standarde profesionale şi etice pentru această categorie de magistraţi.

Se poate desigur argumenta că, din ansamblul actelor ce vizează magistraţii, rezultă imaginea unui judecător ideal, ce nu poate exista în realitate, în condiţiile în care judecătorul este în ultimă instanţă un om, ce are şi calităţi şi defecte, care s-a dezvoltat într-un anumit mediu, supus şi constrângerilor societăţii din care face parte. O atare apreciere este desigur corectă, însă actele ce conturează imaginea judecătorului cuprind un set de principii fundamentale, ce fixează obligaţia esenţială a fiecărui judecător de a se strădui continuu, prin conduita sa profesională şi socială, să atingă şi să respecte un număr cât mai ridicat de standarde şi obligaţii, chiar dacă nu reuşeşte întotdeauna să se identifice cu imaginea judecătorului ideal.

În speţa de faţă, instanţa de fond a apreciat că inculpata A. a încălcat principii şi reguli fundamentale ce vizează îndeplinirea funcţiei de judecător. De altfel, acţiunea unui judecător de a lua mită pentru a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu într-un anumit mod reprezintă o negare a însăşi raţiunii de a exista a acestei profesii; ca atare, o infracţiune de luare de mită comisă de un judecător apare de la început ca fiind mai gravă decât cele comise de alte categorii profesionale (analiza nu vizează procurorii, poliţiştii ori alte categorii ale căror principale atribuţii sunt de a apăra ordinea legală ori de a combate fenomenul infracţional).

Astfel, inculpata A., judecător învestit cu o cauză penală ce viza persoane acuzate de comiterea unor infracţiuni grave, a primit sume importante de bani pentru a pronunţa o soluţie de achitare a acestora, încălcându-şi atribuţia de serviciu fundamentală, respectiv aceea de a înfăptui justiţia. Acţionând în acest mod, inculpata a afectat grav şi imaginea justiţiei, inducând opiniei publice idei incompatibile cu statul de drept, respectiv ideea că actul de justiţie este un simplu bun, ce poate fi comercializat, precum şi că actul de justiţie este accesibil doar acelor persoane ce posedă importante sume de bani (sumele primite de inculpată fiind foarte mari, inaccesibile în mod obişnuit majorităţii populaţiei).

Prin modalitatea în care a acţionat, de altfel, inculpata a dus în derizoriu ideea de înfăptuire a justiţiei, în condiţiile în care s-a deplasat personal la locuinţele inculpaţilor B., C. şi D. pentru a încasa sume de bani, contravaloarea serviciilor sale; inculpata a dat dovadă, prin urmare, de lipsa unor repere morale minimale vizând nu numai activitatea de magistrat, ci raportat şi la propria persoană, având o atitudine de desconsiderare a oricăror principii etice. Mai mult, după cum rezultă din actele dosarului, inculpata le-a transmis inculpaţilor B. şi C., înainte de pronunţarea soluţiei în dosarul ce îi viza pe aceştia, să-şi manifeste public îngrijorarea faţă de eventuala soluţie, cu toate că aceasta era deja stabilită mutual între părţi; ca atare, inculpata a transformat actul de justiţie într-un simulacru public, într-un dosar intens mediatizat, împrejurare ce relevă suplimentar gravitatea faptelor acesteia.

Totodată, instanţa de fond a apreciat că răspunderea penală a inculpatei, judecător la acel moment, este agravată şi de împrejurarea că a fost animată de dorinţa de obţine sume mari, în mod ilicit.

Instanţa de fond a avut în vedere, însă, şi circumstanţele favorabile inculpatei, respectiv împrejurarea că a avut o conduită corespunzătoare în cursul procesului penal, recunoscând fără rezerve comiterea faptelor, înlesnind totodată cercetarea penală cu privire la coinculpaţi, dând dovadă de o atitudine sinceră, precum şi că are studii superioare şi un copil minor; împrejurarea că inculpata nu are antecedente penale nu are o relevanţă deosebită, ţinând seama de faptul că aceasta avea la momentul comiterii faptelor calitatea de judecător, neputând ocupa această funcţie în condiţiile în care ar fi avut antecedente penale.

Ţinând seama de toate aspectele analizate anterior, instanţa de fond a apreciat că în cazul inculpatei A. se impune aplicarea unei pedepse în cuantum mediu, între limitele prevăzute de lege, reduse cu o treime, respectiv pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare. Instanţa de fond a apreciat că pedeapsa menţionată este de natură să asigure atingerea scopului pedepsei, respectiv prevenirea comiterii altor infracţiuni, reprezentând şi un interval de timp necesar pentru ca inculpata să-şi formeze o atitudine corectă faţă de muncă, ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială.

În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen., instanţa a aplicat faţă de inculpata A. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), lit. d) (dreptul de a alege), lit. g) (dreptul de a ocupa funcţia de judecător) şi lit. k) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) C. pen., pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

Sub acest aspect, instanţa de fond a apreciat că împrejurarea că în cuprinsul art. 289 alin. (1) C. pen. sunt prevăzute pedepse complementare obligatorii nu are semnificaţia faptului că acestea sunt unicele pedepse complementare ce pot fi aplicate în cazul infracţiunii de luare de mită, fiind pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 67 alin. (1) C. pen. din reglementarea menţionată rezultă însă că este obligatoriu ca instanţa să interzică, aplicând dispoziţiile art. 67 alin. (1) C. pen. raportat la dispoziţiile art. 66 alin. (1) C. pen., şi exercitarea drepturilor prevăzute de art. 289 alin. (1) C. pen., fiind însă îndreptăţită să interzică şi exercitarea altor drepturi, în funcţie de specificul fiecărei cauze.

Prin urmare, instanţa de fond a aplicat inculpatei A. pedeapsa complementară prevăzută obligatoriu a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen.

Ţinând seama de natura funcţiei ocupate de către inculpată la data comiterii faptei, precum şi de natura infracţiunii, respectiv luare de mită, dar şi de considerentele expuse anterior, instanţa de fond a apreciat că se impune ca inculpatei să-i fie interzis şi exerciţiul dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. d) C. pen., respectiv dreptul de a alege. În acest sens, Curtea de Apel Bucureşti a avut în vedere că prin modul în care a acţionat, încălcându-şi de o manieră gravă atribuţiile specifice funcţiei de judecător, astfel cum s-a arătat anterior, inculpata a devenit nedemnă să-şi exprime opţiunea în cadrul alegerilor locale ori generale.

În baza art. 404 alin. (5) C. proc. pen. şi art. 65 alin. (1) C. pen., instanţa i-a aplicat inculpatei A. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), lit. d) (dreptul de a alege), lit. g) (dreptul de a ocupa funcţia de judecător) şi lit. k) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată ori considerată ca executată.

În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii controlului judiciar şi a fost menţinută măsura preventivă luată anterior în cauză faţă de inculpata A. Instanţa de fond a apreciat că măsura controlului judiciar este în continuare necesară în cauză, pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, chiar în condiţiile în care inculpata a recunoscut comiterea faptelor, ţinând seama de gravitatea infracţiunii comise, de starea de tulburare produsă opiniei publice prin săvârşirea acesteia, precum şi de împrejurarea că a intervenit o condamnare în primă instanţă la o pedeapsă privativă de libertate.

În baza art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., art. 72 alin. (1) C. pen. şi art. 399 alin. (9) C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsa principală aplicată inculpatei A. durata reţinerii, a arestării preventive şi a arestului la domiciliu, de la 19.11.2015 până la 05.02.2016, inclusiv.

În baza art. 404 alin. (4) lit. d) C. proc. pen. şi art. 289 alin. (3) C. pen. raportat la art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., s-a dispus luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale faţă de inculpata A., cu privire la suma de 195.000 euro; din mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale, însuşite de către inculpată, a rezultat că aceasta este suma totală primită cu titlul de mită. Ca atare, s-a apreciat că sunt pe deplin aplicabile prevederile legale referitoare la măsura de siguranţă a confiscării speciale, în vederea înlăturării stării de pericol pentru ordinea publică ce rezultă din deţinerea unei sume de bani obţinută prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 249 alin. (4) C. pen., a fost menţinută măsura asigurătorie a sechestrului luată cu privire la bunurile mobile şi imobile ale inculpatei A. prin ordonanţa din 26.11.2015 în Dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, respectiv asupra imobilului aparţinând inculpatei din municipiul Bucureşti, cota de ¼ dintr-un teren în suprafaţă de 5.000 m<SUP>2</SUP> din localitatea Popeşti-Leordeni, judeţul Ilfov şi asupra sumei de 98.000 euro, consemnaţi la E. la dispoziţia Direcţiei Naţionale Anticorupţie, conform chitanţei nr. 75676963/1 din 02.12.2015 şi recipisei de consemnare nr. 4138978/1 din 02.12.2015. Instanţa de fond a constatat că este necesar să fie menţinută măsura asigurătorie a sechestrului, pentru garantarea executării măsurii de siguranţă a confiscării speciale.

2. Referitor la inculpaţii B. şi C., aceştia au solicitat, fiecare, aplicarea procedurii simplificate prevăzute de art. 375 C. proc. pen., recunoscând fără rezerve faptele reţinute în sarcina lor, astfel cum au fost descrise anterior.

Ca atare, Curtea de Apel Bucureşti a avut în vedere mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale, respectiv declaraţiile inculpaţilor A., B. şi C., ale martorilor H., I., J., interceptările discuţiilor purtate în mediu ambiental, banii şi înscrisurile ridicate la percheziţii, extrasul de cont privind modul de plată a preţului locuinţei cumpărate de inculpată.

Analizând mijloacele de probă enumerate, instanţa de fond a constatat că rezultă fără dubiu împrejurarea că inculpaţii B. şi C. au comis faptele, astfel cum au fost descrise anterior; aşa cum s-a arătat, aceştia au recunoscut amănunţit comiterea tuturor faptelor.

În privinţa încadrării juridice a faptelor, respectiv infracţiunea de dare de mită, din perspectiva aplicării legii penale mai favorabile, potrivit art. 5 C. pen., în condiţiile în care între momentul comiterii faptelor şi cel al judecării acestora au intervenit legi penale succesive, instanţa de fond a observat următoarele aspecte.

Astfel, inculpaţii, prin apărător ales, au solicitat reţinerea dispoziţiilor legii penale în vigoare la data comiterii faptelor, respectiv art. 255 alin. (1) C. pen. din 1969. A argumentat apărarea că ar fi mai favorabilă pentru inculpaţii B. şi C. legea penală anterioară, întrucât limitele de pedeapsă erau mai reduse potrivit legii vechi, iar tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni era mai blând. Totodată, apărarea a solicitat aplicare art. 4 C. pen. cu privire la fiecare inculpat, menţionând că ar fi fost dezincriminată varianta agravată prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

În analiza proprie, instanţa de fond a observat, cu titlu prealabil, că principiul fundamental în privinţa modalităţii de aplicare a art. 5 C. pen. este enunţat în decizia Curţii Constituţionale nr. 265/06.05.2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 372 din 20.05.2014, din care a rezultat că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, impunându-se deci determinarea şi aplicarea legii penale mai favorabile în mod global. Ca atare, instanţa a procedat la analiza comparativă a dispoziţiilor C. pen. din 1969, precum şi a prevederilor C. pen. în vigoare de la data de 01.02.2014, pentru a stabili legea mai favorabilă inculpaţilor B. şi C.

În primul rând, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că nu este fondată împrejurarea învederată de către apărare, în sensul că ar fi operat dezincriminarea variantei agravate prevăzute de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, potrivit art. 4 C. pen. Astfel, dezincriminarea vizează numai faptele prevăzute de legea penală (acţiuni ori omisiuni), iar nu circumstanţe de agravare ori atenuare a răspunderii penale. Cum, în speţă, fapta de dare de mită, astfel cum este definită de legea penală, este prevăzută în continuare de dispoziţiile art. 290 C. pen., rezultă că nu este aplicabil art. 4 C. pen. Ţinând seama şi de principiul aplicării globale a legii penale mai favorabile, la încadrarea juridică a faptelor comise de către cei doi inculpaţi, potrivit legii vechi, se reţin şi dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

Un alt criteriu pe care instanţa de fond l-a avut în vedere în analiza sa este acela al limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea de dare de mită, reduse cu o treime în cazul ambilor inculpaţi, ca urmare a reţinerii dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 255 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., cu aplicarea şi a art. 396 alin. (10) C. proc. pen., limitele de pedeapsă prevăzute de lege sunt cuprinse între 4 luni şi 4 ani şi 8 luni închisoare, iar potrivit dispoziţiilor art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., limitele de pedeapsă prevăzute de lege sunt cuprinse între 1 an şi 2 luni şi 4 ani şi 8 luni închisoare. În acest context, în condiţiile în care, ţinând seama de gravitatea infracţiunilor comise, nu era oportună aplicarea unei pedepse cu închisoarea orientată către minimul special, instanţa de fond a constatat că limitele de pedeapsă prevăzute de lege nu constituie un veritabil criteriu de determinare şi aplicare a legii penale mai favorabile.

Criteriul relevant în speţă, în privinţa inculpaţilor B. şi C., a fost reprezentat de situaţia juridică a acestora, respectiv existenţa concursului între infracţiunea dedusă judecăţii şi infracţiunile pentru care aceştia au fost condamnaţi prin Sentinţa penală nr. 238/03.04.2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 222/04.03.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Analizând situaţia juridică, sub un prim aspect, instanţa de fond a constatat că, aparent, este mai favorabilă inculpaţilor B. şi C. legea penală în vigoare la data comiterii faptelor, întrucât art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969 prevedea aplicarea facultativă a unui spor de pedeapsă în cazul concursului de infracţiuni. Dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. în vigoare prevăd aplicarea unui spor obligatoriu, de o treime din totalul pedepselor (cu excepţia celei mai grele).

În cazul concret însă, instanţa de fond a observat că, în condiţiile aplicării legii penale vechi, s-ar impune aplicarea unui spor consistent la pedepsele aplicate inculpaţilor pentru infracţiuni concurente, ţinând seama de gravitatea ridicată a infracţiunilor comise, pe lângă cel deja aplicat definitiv prin Sentinţa penală nr. 238/03.04.2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 222/04.03.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală. În acest sens, instanţa a observat că sporul ce s-ar impune a fi aplicat inculpaţilor potrivit art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969 ar putea depăşi sporul obligatoriu aplicabil potrivit legii noi, întrucât instanţa poate să aibă în vedere maximul special al infracţiunii celei mai grave, într-o primă instanţă, maxim ce poate fi depăşit cu până la 5 ani, fără a depăşi totalul pedepselor supuse contopirii.

În schimb, sporul aplicabil potrivit legii noi este determinat absolut prin lege, nefiind lăsat la aprecierea instanţei, astfel încât posibilitatea de a agrava pedeapsa rezultantă în cazul unui concurs de infracţiuni este limitată.

Sub un al doilea aspect, instanţa de fond a apreciat că în cazul inculpaţilor B. şi C. s-a aplicat deja art. 5 C. pen. cu privire la majoritatea infracţiunilor ce intră în concurs, cu excepţia celor deduse judecăţii în prezenta cauză, stabilindu-se definitiv, cu autoritate de lucru judecat, că legea penală în vigoare este mai favorabilă, făcându-se aplicarea şi a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., precum şi sporul obligatoriu prevăzut de lege.

În acest sens, instanţa de fond a constatat că nu sunt aplicabile în speţă dispoziţiile Deciziei nr. 29/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 29/15.01.2016. Astfel, situaţia juridică avută în vedere la pronunţarea deciziei menţionate anterior este diferită, în sensul că a vizat dispoziţiile art. 585 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (contopirea unor pedepse aplicate prin hotărâri definitive diferite), iar nu situaţia din prezenta speţă. Mai mult, din considerentele deciziei rezultă că soluţia dată de instanţa supremă se aplică în situaţia în care condamnatului i se stabileşte, în procedura reglementată de art. 585 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. pentru prima dată pedeapsa rezultantă, nu şi în situaţia în care printr-o hotărâre definitivă anterioară s-a stabilit pentru majoritatea infracţiunilor concurente legea penală mai favorabilă, ulterior fiind supusă contopirii o singură infracţiune.

Ca atare, în situaţia juridică dedusă judecăţii, instanţa de fond a apreciat că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecată că în cazul inculpaţilor B. şi C. este mai favorabilă legea penală nouă, inclusiv în privinţa concursului de infracţiuni.

Ţinând seama de ambele aspecte analizate mai sus, instanţa a constatat că pentru inculpaţii B. şi C. sunt mai favorabile dispoziţiile C. pen. în vigoare. S-a reţinut că analiza instanţei este valabilă şi în cazul inculpatului D., ce are o situaţie juridică similară din acest punct de vedere.

Faţă de aspectele arătate, instanţa de fond, în temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor B. şi C., din infracţiunea prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen.

În drept, s-a reţinut că faptele fiecăruia dintre inculpaţii B. şi C., care în perioada aprilie 2009-mai 2012, au dat suma totală de 185.000 euro inculpatei A., pentru ca aceasta să pronunţe o soluţie de achitare a inculpaţilor în Dosarul penal nr. x/2009 al Tribunalului Bucureşti, prezintă conţinutul constitutiv al infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen.

Astfel, s-a constatat că sunt îndeplinite cerinţele referitoare la elementul material al laturii obiective a infracţiunii, în condiţiile în care inculpaţii au dat sume de bani inculpatei A., în legătură cu îndeplinirea unui act ce intra în îndatoririle acesteia de serviciu, respectiv pentru pronunţarea unei soluţii de achitare în dosarul sus-menţionat. Inculpaţii au acţionat cu intenţie directă, potrivit art. 16 alin. (3) lit. a) C. pen., prevăzând şi urmărind rezultatul faptei lor. Ţinând seama de împrejurarea că inculpata A. avea calitatea de judecător, s-a reţinut că sunt aplicabile în speţă şi dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Instanţa de fond a apreciat că în mod corect s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor B. şi C. sub aspectul comiterii unei infracţiuni unice de luare de mită, fără a se reţine forma continuată. Astfel, rezoluţia infracţională a inculpaţilor a fost unică, aceştia acţionând încă din faza iniţială cu intenţia de a da sume de bani pentru a obţine o soluţie favorabilă în dosarul înregistrat cu numărul x/3/2009 la Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală. Totodată, instanţa a apreciat că nu are relevanţă împrejurarea că inculpaţii au dat sumele de bani în tranşe, în condiţiile în care a existat încă de la început o înţelegere între aceştia, pe de o parte, şi inculpata A., pe de altă parte, cu privire la remiterea unor sume de bani pentru pronunţarea unei soluţii favorabile; ca atare, infracţiunea de luare de mită s-a consumat încă de la acel moment, actele materiale ulterioare de primire de bani reprezentând o simplă punere în executare a convenţiei dintre inculpaţi, fără a interveni alte discuţii şi convenţii între persoanele implicate. În acelaşi sens, instanţa a mai observat şi că înţelegerea dintre părţi a vizat o singură prestaţie din partea inculpatei A. (respectiv, o singură faptă de încălcare a atribuţiilor de serviciu), pronunţarea unei soluţii favorabile inculpaţilor B. şi C.

În privinţa individualizării judiciare a pedepselor aplicabile inculpaţilor B. şi C., au fost avute în vedere prevederile art. 74 C. pen., ţinându-se seama şi de împrejurarea că acestora le sunt aplicabile şi prevederile art. 396 alin. (10) C. proc. pen. În acest sens, instanţa a reţinut că analiza îi vizează în egală măsură pe ambii inculpaţi, aceştia acţionând tot timpul împreună, sumele de bani aparţinându-le amândurora, astfel încât a apreciat că se impune ca fiecărui inculpat să-i fie aplicată aceeaşi pedeapsă.

Astfel, instanţa de fond a constatat că inculpaţii B. şi C. au comis infracţiuni cu grad ridicat de pericol social, de dare de mită, faţă de un judecător, animaţi de dorinţa de a obţine o soluţie favorabilă într-o cauză penală în care erau trimişi în judecată pentru comiterea unor infracţiuni grave. Instanţa a apreciat că inculpaţii B. şi C. au nesocotit reguli fundamentale de funcţionare a unui stat de drept, manifestând dispreţ faţă de înfăptuirea actului de justiţie. Gravitatea faptelor comise de inculpaţi este cu atât mai ridicată cu cât ambii sunt persoane publice, notorii, cu mari posibilităţi financiare. Ca atare, efectul comiterii infracţiunilor de dare de mită, de către inculpaţii B. şi C., asupra opiniei publice este unul cu atât mai grav, în condiţiile în care ideea ce rezultă din conduita acestora este aceea că persoanele cu posibilităţi financiare ridicate se pot bucura de impunitate faţă de organele judiciare, prin plata unor sume de bani inaccesibile marii majorităţi a populaţiei. Totodată, s-a constatat că ambii inculpaţi au dat dovadă de perseverenţă infracţională, în condiţiile în care după ce au fost trimişi în judecată pentru comiterea unor infracţiuni cu gravitate ridicată (pentru care au fost condamnaţi definitiv ulterior), au comis alte infracţiuni grave.

Instanţa a avut în vedere, însă, şi circumstanţele favorabile inculpaţilor, respectiv împrejurarea că au avut o conduită corespunzătoare în cursul procesului penal, recunoscând fără rezerve comiterea faptelor, dând dovadă de o atitudine sinceră, precum şi faptul că au familii, la data comiterii faptelor nu mai fuseseră condamnaţi ori sancţionaţi penal, au vârste relativ ridicate.

Ţinând seama de toate aspectele analizate anterior, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că în cazul fiecăruia dintre inculpaţii B. şi C. se impune a fi aplicată câte o pedeapsă în cuantum mediu, între limitele prevăzute de lege, reduse cu o treime, respectiv pedeapsa de 3 ani închisoare. Instanţa a apreciat că pedeapsa menţionată este de natură să asigure atingerea scopului pedepsei, respectiv prevenirea comiterii altor infracţiuni, reprezentând şi un interval de timp necesar pentru ca inculpaţii să-şi formeze o atitudine corectă faţă de muncă, ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., instanţa a aplicat faţă de fiecare dintre inculpaţii B. şi C. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), lit. d) (dreptul de a alege) şi lit. k) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

Ţinând seama de natura şi gravitatea infracţiunii de date de mită comisă de către cei doi inculpaţi, precum şi de considerentele expuse anterior, instanţa de fond a apreciat că se impune ca acestora să le fie aplicate pedepsele complementare sus-menţionate, ambii fiind nedemni de a mai exercita funcţii publice. Instanţa a apreciat că este oportună şi interzicerea exercitării dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. d) C. pen., respectiv dreptul de a alege. În acest sens, s-a avut în vedere că prin modul în care au acţionat, manifestând dispreţ faţă de înfăptuirea actului de justiţie într-un stat de drept, astfel cum s-a arătat anterior, inculpaţii B. şi C. au devenit nedemni să-şi exprime opţiunea în cadrul alegerilor locale ori generale.

În baza art. 404 alin. (5) C. proc. pen. şi art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpaţilor B. şi C. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), lit. d) (dreptul de a alege) şi lit. k) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată ori considerată ca executată.

Cu privire la inculpatul B., s-a constatat că faţă de acesta s-a dispus liberarea condiţionată din executarea pedepsei aplicate prin Sentinţa penală nr. 238/03.04.2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 222/04.03.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

În baza art. 105 alin. (1) C. pen., a fost anulată liberarea condiţionată din executarea pedepsei închisorii aplicată anterior, acordată inculpatului B. prin Sentinţa penală nr. 1784 din 27.07.2016 a Judecătoriei Sector 4 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 497 din 14.09.2016 a Tribunalului Ilfov, secţia penală.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen., s-a constatat că inculpatul B. a comis infracţiunea dedusă judecăţii în concurs real cu infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea acestuia prin Sentinţa penală nr. 238/03.04.2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 222/04.03.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

A fost descontopită pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului B. în pedepsele componente, care au fost repuse în individualitatea lor, după cum urmează: pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, aplicată pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, aplicată pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, aplicată pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, aplicată pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (constând în calitatea de agent licenţiat sau de reprezentant al unui club de fotbal), pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii.

În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., art. 40 alin. (1) C. pen. şi art. 45 alin. (2) şi alin. (3) lit. a) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului B., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani şi 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse, în final urmând să execute pedeapsa rezultantă de 7 (şapte) ani şi 4 (patru) luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), lit. d) (dreptul de a alege), lit. g) (constând în calitatea de agent licenţiat sau de reprezentant al unui club de fotbal) şi lit. k) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-a aplicat faţă de inculpatul B. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), lit. d) (dreptul de a alege), lit. g) (constând în calitatea de agent licenţiat sau de reprezentant al unui club de fotbal) şi lit. k) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată ori considerată ca executată.

A fost anulat mandatul de executare a pedepsei nr. 430/04.03.2014 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, şi s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.

În acest sens, instanţa de fond a apreciat că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 105 alin. (2) C. pen. pentru a se acorda liberarea condiţionată inculpatului B., ţinând seama de gravitatea faptelor acestuia, fiind necesar ca inculpatul să execute o perioadă mai mare de timp, pentru a se asigura, în condiţii optime, atingerea scopului şi realizarea funcţiilor pedepsei.

În baza art. 40 alin. (3) C. pen., art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. şi art. 72 alin. (1) C. pen., instanţa a dedus din pedeapsa principală aplicată inculpatului B. perioada executată, precum şi durata arestării preventive, de la 04.03.2014 până la 14.09.2016, inclusiv.

Cu privire la inculpatul C., în baza art. 38 alin. (1) C. pen., instanţa de fond a constatat că acesta a comis infracţiunea dedusă judecăţii în concurs real cu infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea acestuia prin Sentinţa penală nr. 238/03.04.2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 222/04.03.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

A fost descontopită pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului C. în pedepsele componente, care au fost repuse în individualitatea lor, după cum urmează: pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (constând în calitatea de agent licenţiat), pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., art. 40 alin. (1) C. pen. şi art. 45 alin. (2) şi alin. (3) lit. a) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului C., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse, în final urmând să execute pedeapsa rezultantă de 5 (cinci) ani şi 8 (opt) luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), lit. d) (dreptul de a alege), lit. g) (constând în calitatea de agent licenţiat) şi lit. k) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-a aplicat faţă de inculpatul C. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), lit. d) (dreptul de a alege), lit. g) (constând în calitatea de agent licenţiat) şi lit. k) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată ori considerată ca executată.

A fost anulat mandatul de executare a pedepsei nr. 431/04.03.2014 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, şi s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.

În baza art. 40 alin. (3) C. pen., art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. şi art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa principală aplicată inculpatului C. perioada executată, precum şi durata arestării preventive, de la 04.03.2014 la zi.

3. În ceea ce îl priveşte pe inculpatul D., acesta a arătat în cuprinsul declaraţiei date în faza de urmărire penală împrejurarea că nu recunoaşte comiterea faptei, menţionând că nu a dat vreo sumă de bani inculpatei A., nu a avut contacte cu aceasta în afara sălii de judecată şi nu are cunoştinţă despre faptul că inculpaţii B. şi C. să-i fi dat sume de bani coinculpatei (astfel cum s-a arătat mai sus, între cei doi inculpaţi şi inculpatul D. nu a existat nicio înţelegere în cauză, neexistând contrarietate de interese între aceştia); ulterior, inculpatul şi-a exercitat dreptul de a nu da declaraţii.

Instanţa de fond a avut în vedere mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale, respectiv declaraţiile inculpatei A., ale martorului H., precum şi procesul-verbal privind traseul urmat de inculpată către locuinţa inculpatului D.

Analizând mijloacele de probă enumerate, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că rezultă fără dubiu împrejurarea că inculpatul D. a comis faptele, astfel cum au fost descrise anterior. Astfel, inculpata A. a relatat, într-o manieră detaliată, împrejurarea că într-una dintre zilele din vara anului 2009 (fără a putea preciza concret momentul), s-a deplasat cu autoturismul condus de inculpatul G. la locuinţa inculpatului D., trimis în judecată în dosarul repartizat pentru soluţionare inculpatei. Aceasta s-a aflat aproximativ două ore la locuinţa coinculpatului, interval de timp în care au discutat şi despre "Dosarul transferurilor", inculpatul D. susţinând că nu este vinovat de comiterea vreunei infracţiuni. La finalul întâlnirii, inculpatul D. a remis inculpatei un plic, aceasta constatând ulterior că în interior se afla suma de 10.000 euro. Cu toate că iniţial inculpata a arătat că inculpatul D. i-ar fi remis suma de bani întrucât o plăcea (aspect oricum neveridic, ţinând seama de circumstanţele cauzei şi de împrejurarea că inculpaţii se întâlneau personal pentru prima dată), în cuprinsul declaraţiei date în faţa instanţei aceasta a admis că suma de bani a fost dată şi primită în legătură cu soluţionarea favorabilă a dosarului nr. x/2009 de pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală.

Reţine instanţa de fond cu privire la veridicitatea declaraţiilor inculpatei A., că s-a avut în vedere şi împrejurarea că nu există niciun element din care să rezulte că aceasta a făcut afirmaţii necorespunzătoare adevărului cu privire la inculpatul D. Astfel, între cei doi inculpaţi nu a existat nicio situaţie conflictuală, iar inculpata A. a arătat că a primit sume de bani doar de la inculpaţii B., C. şi D., iar nu şi de la ceilalţi inculpaţi din "Dosarul transferurilor", care erau de asemenea persoane publice, ce dispuneau şi de posibilităţi financiare ridicate.

S-a reţinut că elemente relevante au fost relatate şi de martorul H. în declaraţiile date. Astfel, martorul a arătat, în mod constant, că la un moment dat (în cursul anilor 2010 - 2011), inculpata A. (martorul dezvoltase o relaţie apropiată cu inculpata, în contextul întâlnirilor pentru remiterea unor sume de bani de la inculpaţii B. şi C.) i-a relatat că prin intermediul inculpatului G. s-a întâlnit cu inculpatul D., primind o sumă de bani şi de la acesta din urmă (aproximativ 10.000 euro).

În contextul în care nu a existat nici un conflict între martor şi inculpatul D., iar acesta nu a făcut astfel de afirmaţii legate de alţi inculpaţi din "Dosarul Transferurilor", instanţa de fond a apreciat că declaraţia martorului este veridică, neexistând nici un motiv pentru ca acesta să denatureze adevărul.

S-a avut în vedere şi procesul-verbal privind traseul urmat de inculpata A. (deplasare efectuată cu un autoturism condus de către inculpatul G.) către locuinţa inculpatului D., precum şi cu privire la unele particularităţi ale locuinţei acestuia; din acesta reiese că inculpata cunoştea detalii legate despre traseul urmat, precum şi despre locuinţa situată în exteriorul municipiului Bucureşti, aparţinând la acel moment inculpatului D.

Ca atare, ţinând seama de toate împrejurările ce au rezultat din mijloacele de probă administrate, instanţa a apreciat că inculpatul D. a comis infracţiunea de dare de mită, neexistând nici un dubiu în acest sens.

În privinţa încadrării juridice a faptelor, respectiv infracţiunea de dare de mită, din perspectiva aplicării legii penale mai favorabile, potrivit art. 5 C. pen., în condiţiile în care între momentul comiterii faptelor şi cel al judecării acestora au intervenit legi penale succesive, instanţa de fond a constatat că situaţia juridică a inculpatului D. este similară cu cea a inculpaţilor B. şi C.

Prin urmare, au fost reţinute aceleaşi considerente sub acest aspect, fără fi reluate in extenso. Singura observaţie ce s-a impus a fi făcută a fost reprezentată de faptul că inculpatul D. nu a solicitat aplicarea procedurii simplificate, astfel încât limitele de pedeapsă potrivit legii vechi sunt de la 6 luni la 7 ani închisoare, iar potrivit legii noi sunt de la 2 ani la 7 ani închisoare.

Menţinându-se însă toate aspectele reţinute cu privire la inculpaţii B. şi C., în condiţiile în care nici în cazul inculpatului D. nu este oportună aplicarea unei pedepse orientate către minimul special, instanţa de fond a apreciat că şi în cazul acestuia sunt mai favorabile dispoziţiile legii noi.

Faţă de aspectele arătate, Curtea de Apel Bucureşti, în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului D., din infracţiunea prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen.

În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului D., care în vara anului 2009, a dat suma de 10.000 euro inculpatei A., pentru ca aceasta să pronunţe o soluţie de achitare a inculpatului în Dosarul penal nr. x/2009 al Tribunalului Bucureşti, prezintă conţinutul constitutiv al infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen.

Astfel, s-a constatat că sunt îndeplinite cerinţele referitoare la elementul material al laturii obiective a infracţiunii, în condiţiile în care inculpatul a dat sume de bani inculpatei A., în legătură cu îndeplinirea unui act ce intra în îndatoririle acesteia de serviciu, respectiv pentru pronunţarea unei soluţii de achitare în dosarul sus-menţionat. Inculpatul a acţionat cu intenţie directă, potrivit art. 16 alin. (3) lit. a) C. pen., prevăzând şi urmărind rezultatul faptei lor. Ţinând seama de împrejurarea că inculpata A. avea calitatea de judecător, s-a reţinut că sunt aplicabile în speţă şi dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 78/2000.

După cum s-a arătat în cazul inculpatei A., suma de bani a fost dată şi primită în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu de către inculpată.

În privinţa individualizării judiciare a pedepsei aplicabile inculpatului D., instanţa a avut în vedere prevederile art. 74 C. pen. Astfel, s-a constatat că inculpatul D. a comis o infracţiune cu grad ridicat de pericol social, de dare de mită, faţă de un judecător, având dorinţa de a obţine o soluţie favorabilă într-o cauză penală în care era trimis în judecată pentru comiterea unor infracţiuni grave.

Instanţa a reţinut că inculpatul D. a nesocotit reguli fundamentale de funcţionare a unui stat de drept, manifestând dispreţ faţă de înfăptuirea actului de justiţie. Gravitatea faptelor comise de inculpat este cu atât mai ridicată cu cât acesta este o persoană publică, notorie, cu mari posibilităţi financiare. Ca atare, efectul comiterii infracţiunii de dare de mită, de inculpatul D., asupra opiniei publice este unul cu atât mai grav, în condiţiile în care ideea ce rezultă din conduita acestuia este aceea că persoanele cu posibilităţi financiare ridicate se pot bucura de impunitate faţă de organele judiciare, prin plata unor sume de bani inaccesibile majorităţii populaţiei.

Totodată, s-a constatat că inculpatul a dat dovadă de perseverenţă infracţională, în condiţiile în care după ce a fost trimis în judecată pentru comiterea unor infracţiuni cu gravitate ridicată (pentru care a fost condamnat definitiv ulterior), a comis altă infracţiune gravă. S-a avut în vedere, totodată, şi împrejurarea că inculpatul D. nu a recunoscut şi nu şi-a asumat consecinţele comiterii infracţiunii, având o conduită nesinceră.

Totuşi, instanţa de fond a avut în vedere şi împrejurări favorabile inculpatului, respectiv faptul că la momentul comiterii infracţiunii nu mai fusese condamnat şi nu-i mai fuseseră aplicate alte sancţiuni de drept penal, precum şi faptul că inculpata A. luase deja rezoluţia infracţională la momentul la care s-a întâlnit cu inculpatul D.

Ţinând seama de toate aspectele analizate anterior, instanţa a apreciat că în cazul inculpatului D. se impune a fi aplicată o pedeapsă în cuantum mediu, între limitele prevăzute de lege, respectiv pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare. S-a reţinut că pedeapsa menţionată este de natură să asigure atingerea scopului pedepsei, respectiv prevenirea comiterii altor infracţiuni, reprezentând şi un interval de timp necesar pentru ca inculpatul să-şi formeze o atitudine corectă faţă de muncă, ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială.

În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului D. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), lit. d) (dreptul de a alege) şi lit. k) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

Ţinând seama de natura şi gravitatea infracţiunii de dare de mită comisă de către inculpat, precum şi de considerentele expuse anterior, instanţa a apreciat că se impune să-i fie aplicate pedepsele complementare sus-menţionate, acesta fiind nedemn de a mai exercita funcţii publice. S-a considerat că este oportună şi interzicerea exercitării dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. d) C. pen., respectiv dreptul de a alege. În acest sens, s-a avut în vedere că prin modul în care a acţionat, manifestând dispreţ faţă de înfăptuirea actului de justiţie într-un stat de drept, astfel cum s-a arătat anterior, inculpatul D. a devenit nedemn să-şi exprime opţiunea în cadrul alegerilor locale ori generale.

În baza art. 404 alin. (5) C. proc. pen. şi art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului D. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), lit. d) (dreptul de a alege) şi lit. k) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată ori considerată ca executată.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen., s-a constatat că inculpatul D. a comis infracţiunea dedusă judecăţii în concurs real cu infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea acestuia prin Sentinţa penală nr. 238/03.04.2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 222/04.03.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

A fost descontopită pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului D. în pedepsele componente, care au fost repuse în individualitatea lor, după cum urmează: pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, aplicată pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, aplicată pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) (constând în calitatea de asociat, de acţionar sau de reprezentant al unui club de fotbal), pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., art. 40 alin. (1) C. pen. şi art. 45 alin. (2) şi alin. (3) lit. a) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului D., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani şi 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse, în final urmând să execute pedeapsa rezultantă de 7 (şapte) ani şi 10 (zece) luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), lit. d) (dreptul de a alege), lit. g) (constând în calitatea de asociat, de acţionar sau de reprezentant al unui club de fotbal) şi lit. k) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-a aplicat faţă de inculpatul D. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), lit. d) (dreptul de a alege), lit. g) (constând în calitatea de asociat, de acţionar sau de reprezentant al unui club de fotbal) şi lit. k) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată ori considerată ca executată.

A fost anulat mandatul de executare a pedepsei nr. x/04.03.2014 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, şi s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.

În baza art. 40 alin. (3) C. pen., s-a dedus din pedeapsa principală aplicată inculpatului D. perioada executată de la 04.03.2014 la zi.

4. Referitor la inculpatul F., acesta a arătat în cuprinsul declaraţiilor date în faza de urmărire penală şi în faţa instanţei de fond împrejurarea că nu recunoaşte comiterea faptei, menţionând că nu a făcut afirmaţii necorespunzătoare adevărului cu privire la aspectele esenţiale asupra cărora a fost întrebat cu ocazia audierii, în faţa procurorului, din data de 24.11.2015. Apărarea inculpatului s-a concentrat asupra a două aspecte: aceea că inculpata A. şi martorul H. s-ar fi cunoscut din anul 2008, astfel încât nu inculpatul F. le-a făcut cunoştinţă, precum şi împrejurarea că nu a participat la întâlnirea de la restaurantul R., prima dintre inculpată şi martor, în cadrul căreia s-au discutat aspecte legate de dosarul penal în care erau implicaţi inculpaţii B. şi C.

Instanţa de fond a avut însă în vedere mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale şi în faţa primei instanţe, respectiv declaraţiile inculpatei A., ale martorului H., ale martorului J., precum şi interceptări ale discuţiilor purtate în mediu ambiental.

Astfel, inculpata A. a arătat constant că a fost abordată de către inculpatul F., care îi era amic, după ce i-a fost repartizat "Dosarul transferurilor", iar acesta i-a relatat că îl cunoaşte pe martorul H., care este rudă cu inculpaţii B. şi C. În continuare, inculpata a arătat că s-a întâlnit, aflându-se împreună cu F., la restaurantul R., cu martorul H., discuţiile purtate fiind în legătură cu dosarul sus-menţionat şi cu privire la inculpaţii B. şi C.. Din declaraţia inculpatei a reieşit (raportat la momentul 04.04.2009, când s-a desfăşurat meciul de fotbal S.-T.), că întâlnirea de la restaurant a avut loc în perioada de început a lunii martie 2009. În continuare, inculpata a adăugat că la un moment dat, când inculpatul F. nu se afla la masă, a convenit cu martorul H. să ia legătura pe viitor în mod direct, fără a-l mai implica pe celălalt inculpat.

S-a reţinut că declaraţiile inculpatei ce îl vizează pe inculpatul F. sunt detaliate şi prezintă credibilitate, în condiţiile în care între cei doi inculpaţi nu există o stare de conflict, dimpotrivă, cei doi aveau relaţii de amiciţie.

Martorul H., atât în faza de urmărire penală cât şi în faţa instanţei de fond, a dat declaraţii detaliate cu privire la inculpatul F., pe care îl cunoştea în calitate de avocat şi care ştia că este rudă cu fraţii B. şi C.. Astfel, martorul a arătat că în cursul anului 2009 a fost abordat de inculpatul F., care i-a relatat că este amic cu judecătoarea A., căreia îi fusese repartizat "Dosarul transferurilor" şi i-a solicitat să-i întrebe pe fraţii B. şi C. dacă sunt interesaţi de acest subiect. În continuare, martorul a discutat cu inculpatul B., care şi-a manifestat dorinţa de a fi ajutat în acest dosar şi de a se întâlni cu judecătoarea. Martorul a mai declarat că a avut loc o primă întâlnire între el şi inculpata A. la restaurantul R., aceasta din urmă fiind însoţită de inculpatul F., care le-a făcut cunoştinţă.

Cu privire la momentul la care a avut loc întâlnirea de la restaurant, s-a reţinut că nici martorul H., nici inculpata A., dată fiind trecerea timpului, nu au indicat momentul exact. Ţinând seama de afirmaţiile acestora (respectiv că întâlnirea de la restaurant s-a desfăşurat cu 2, 3 sau chiar 4 săptămâni înainte de data de 04.04.2009), instanţa a constatat că întâlnirea a avut loc la începutul lunii martie 2009.

În continuare, martorul a mai arătat că într-un moment în care inculpatul F. nu se mai afla la masă, a convenit cu inculpata A. să continue discuţiile direct, fără implicarea altor persoane.

Cu privire la acest martor, inculpatul F. a încercat să ateste ideea că s-ar afla în relaţii conflictuale, în raport de împrejurarea că martorul ar fi încercat să sustragă bunuri ale inculpatului. Instanţa de fond a constatat că nu există nici un indiciu din care să rezulte că între inculpat şi martor ar fi fost o relaţie conflictuală. Cu privire la acest aspect, martorul a arătat că nu se află nici în relaţii conflictuale, nici de prietenie cu inculpatul. Ca atare, s-a reţinut că declaraţiile acestuia sunt veridice, neexistând nici un interes pentru martor să denatureze adevărul.

Detalii relevante se regăsesc şi în cuprinsul declaraţiei, din faza de urmărire penală, dată de martorul J. Acesta a relatat că este în relaţii de prietenie cu martorul H., cunoscându-l şi pe inculpatul F., de mai mulţi ani. Martorul a mai declarat că în cursul anului 2009 s-a aflat de faţă la câteva întâlniri între cei doi, H. fiind abordat de F., în cursul uneia dintre aceste întâlniri inculpatul spunându-i martorului că o cunoaşte pe "judecătoarea A.", sugerându-i să ia legătura cu C. pentru a purta discuţii legate de posibilitatea obţinerii unei soluţii favorabile în "Dosarul transferurilor". A mai arătat martorul că, ulterior, H. i-a relatat că a luat legătura cu judecătorul sus-menţionat, prin intermediul inculpatului F.

Instanţa de fond a apreciat că sunt credibile şi declaraţiile acestui martor, în contextul în care între el şi inculpatul F. nu există nici un conflict.

În privinţa declaraţiei date în faza de judecată (fond) de martorul J., aceasta nu a fost avută în vedere la soluţionarea cauzei, în condiţiile în care martorul şi-a modificat afirmaţiile, arătând că nu a participat la nicio discuţie între inculpatul F. şi martorul H. În acest sens, instanţa a avut în vedere împrejurarea că martorul J. nu a oferit nicio explicaţie plauzibilă pentru modificarea împrejurărilor relatate (s-a limitat să arate că nu îşi aminteşte motivul pentru care a făcut anumite afirmaţii în declaraţia anterioară, însă că declaraţiile date în faţa procurorului corespund adevărului), astfel încât a apreciat că declaraţia dată în faza de urmărire penală este corespunzătoare adevărului.

S-a reţinut că elemente relevante rezultă şi din procesele verbale conţinând interceptări ale discuţiilor purtate în mediu ambiental, între martorul H., martora I. şi inculpata A., în cadrul cărora este menţionată şi porecla inculpatului F., legat de o întâlnire la un restaurant (în contextul în care martorii H. şi I. i-au spus inculpatei că organele judiciare ar putea cunoaşte amănunte legate de comiterea infracţiunilor de la F.).

Menţiuni cu privire la inculpatul F. apar şi în procesul verbal conţinând convorbirile purtate în mediu ambiental între martorul H. şi inculpata A. la data de 13.08.2015. Astfel, reţine instanţa de fond că, la un moment dat cei doi discută şi despre inculpatul F., exprimându-şi îngrijorarea că acesta ar fi putut spune ceva (despre faptele penale ce fac obiectul dosarului). Apărarea a criticat acest proces-verbal, arătând că de fapt martorul şi inculpata s-ar fi pus de acord în privinţa implicării inculpatului F. Instanţa de fond a reţinut că această critică este nefondată, în contextul în care afirmaţiile au fost făcute în cadrul unei convorbiri înregistrate în mediul ambiental cu participarea martorului, iar pe de altă parte în nici un moment al discuţiei martorul şi inculpata nu convin să-l implice în vreun mod pe inculpatul F. în desfăşurarea evenimentelor.

Şi în cadrul discuţiei purtate între martorul H. şi inculpatul C. apar referiri la inculpatul F., relevând că acesta a cunoscut anumite aspecte legate de desfăşurarea activităţii infracţionale.

Ca atare, coroborându-se toate mijloacele de probă analizate anterior, a rezultat că inculpatul F. a fost persoana care a intermediat o întâlnire între inculpata A. şi martorul H., pentru ca aceştia să poarte discuţii legate de eventualul interes al fraţilor B. şi C. de a obţine o soluţie favorabilă în "Dosarul transferurilor". Faţă de afirmaţiile inculpatului, instanţa a apreciat că şi în situaţia în care s-ar admite că inculpata A. şi martorul H. s-ar fi cunoscut, secvenţial, tot prin intermediul inculpatului F. (în contextul eventualei organizări a unei petreceri la restaurantul R., după cum a arătat inculpatul), aceştia nu aveau relaţii de natură a permite purtarea unor discuţii legate de soluţionarea unor dosare penale.

Inculpatul F. a arătat că nu ar fi fost necesar ca el să intermedieze o întâlnire între inculpată şi martor în martie 2009, întrucât cei doi se cunoşteau deja şi aveau o relaţie intimă din anul 2008. Instanţa de fond a apreciat că afirmaţiile inculpatului nu sunt susţinute de împrejurările ce rezultă din mijloacele de probă administrate în cauză, iar probele administrate de inculpat nu relevă adevărul. Astfel, în şedinţa publică din data de 22.09.2016, inculpatul F. a solicitat, între altele, administrarea probei testimoniale, respectiv audierea martorilor W. şi K., menţionând că aceştia s-ar fi aflat în biroul inculpatului şi ar fi asistat la discuţii între acesta şi martorul H., din care ar fi rezultat că acesta din urmă şi inculpata A. ar fi avut o relaţie intimă mai veche.

Audiat în faţa instanţei de fond, martorul K. a arătat că nu s-a aflat niciodată în biroul de avocat al inculpatului F., nu a vorbit niciodată cu acesta şi nu a avut nicio relaţie, precum şi că l-a văzut o singură dată. Martorul a relatat un pretins episod din septembrie sau octombrie 2008, când s-ar fi aflat în X. cu mai mulţi prieteni, la o masă, iar unul dintre aceştia l-ar fi observat pe inculpat, care cumpăra hrană pentru animale şi l-ar fi întrebat dacă l-a însurat pe martorul H. (pe care îl cunoşteau toţi). Martorul a adăugat că, ulterior, W. i-ar fi relatat că H. ar avea legături cu o femeie care era judecător.

Instanţa de fond a apreciat că martorul K. a denaturat adevărul în declaraţia dată în faţa instanţei, încercând să susţină afirmaţii făcute de inculpatul F. în declaraţiile sale. Astfel, după cum s-a arătat, teza probatorie propusă de apărare a fost cu totul alta decât cea relatată de martor (respectiv, prezenţa acestuia la discuţii purtate între inculpat şi H. în biroul avocaţial). Totodată, instanţa de fond a apreciat că este neveridică declaraţia martorului şi sub un alt aspect, acesta relatând un pretins episod lipsit de semnificaţie pentru sine, implicând o persoană despre care a afirmat că nu o cunoaşte şi a văzut-o o singură dată, fără a comunica cu aceasta niciodată; cu toate acestea, martorul a făcut afirmaţii precise, detaliate, după opt ani de la momentul pretinsului eveniment, împrejurare ce conferă un caracter îndoielnic declaraţiei sale. De asemenea, declaraţia martorului este contrazisă şi de împrejurări ce rezultă din celelalte mijloace de probă administrate în cauză, analizate anterior.

Martorul W. nu s-a prezentat în faţa instanţei de fond. La dosarul cauzei a fost depus, prin fax, un înscris ce ar proveni de la martor, în cadrul căruia se afirmă că acesta este arestat în Germania, iar în continuare se relatează unele aspecte legate de pretinsa legătură între H. şi A. Instanţa de fond a observat că există serioase dubii cu privire la autenticitatea acestui înscris, neputând fi luat în considerare la soluţionarea cauzei. Astfel, este neclar în ce condiţii o persoană privată de libertate în Germania (aspect necunoscut de către instanţă) a luat cunoştinţă că este citată ca martor într-un proces penal în România şi cu privire la teza probatorie. Totodată, deşi înscrisul ar proveni dintr-un penitenciar din Germania, acesta a fost trimis prin fax şi poartă antetul "internet caffe sultan". Prin urmare, în condiţiile arătate, instanţa de fond a apreciat că acest înscris nu constituie o probă a afirmaţiilor inculpatului F.

Inculpatul a mai arătat că rezultă şi din convorbirea înregistrată în mediu ambiental din data de 12.09.2015 împrejurarea că între martorul H. şi inculpata A. au existat relaţii intime.

Instanţa de fond a constatat că din procesul verbal şi din conţinutul înregistrării video-audio a rezultat împrejurarea că între cei doi ar fi existat şi relaţii intime. Totuşi, în condiţiile în care nici martorul, nici inculpata nu au discutat detaliat despre această împrejurare şi nu au localizat în timp evenimentele, a rezultat că eventualele relaţii intime dintre cei doi se puteau desfăşura oricând în perioada martie 2009 - 12.09.2015.

O altă teză invocată de inculpatul F. a fost aceea că nu putea să participe la întâlnirea de la restaurantul R., deoarece în data de 11.03.2009 părăsise România; în acest sens, inculpatul a depus copii ale paşaportului şi alte înscrisuri, ce atestă ieşirea din ţară. După cum s-a arătat detaliat anterior, data întâlnirii dintre inculpaţii A., F. şi martorul H., de la restaurantul menţionat, nu a fost stabilită cu precizie, din cauza trecerii timpului, rezultând că s-a desfăşurat în perioada de început a lunii martie 2009, când inculpatul F. s-a aflat în România; ca atare, nici aceste înscrisuri nu dovedesc susţinerile inculpatului.

Ca atare, faţă de toate aspectele menţionate, instanţa de fond a concluzionat că inculpatul F. avea cunoştinţă despre elemente esenţiale referitoare la contextul în care s-au cunoscut martorul H. şi inculpata A., precum şi scopul întâlnirii dintre aceştia, denaturând însă adevărul în declaraţia dată la data de 24.11.2015 în faţa procurorului de caz.

În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului F., care la data de 24.11.2015, fiind audiat în calitate de martor în faţa procurorului, cu privire la infracţiuni de corupţie comise de inculpaţii A., B. şi C., a făcut afirmaţii mincinoase şi nu a spus tot ce ştie cu privire la fapte şi împrejurări esenţiale asupra cărora a fost întrebat, prezintă conţinutul constitutiv al infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) şi alin. (2) lit. d) C. pen.

Astfel, s-a apreciat că sunt îndeplinite toate cerinţele referitoare la elementul material al laturii obiective, precum şi cerinţele referitoare la latura subiectivă a infracţiunii, astfel cum s-a arătat anterior. Aşa cum rezultă din mijloacele de probă, inculpatul F. cunoştea fapte şi împrejurări esenţiale legate de infracţiunile de corupţie deduse judecăţii, însă a denaturat adevărul în declaraţiile sale, menţionând în esenţă că nu cunoaşte nimic cu privire la obiectul cauzei.

În condiţiile în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de luare de mită comisă de către inculpata A. este mai mare de 10 ani închisoare [desigur, fără luarea în considerare a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen.], s-a constatat că sunt sunt îndeplinite şi cerinţele art. 273 alin. (2) lit. d) C. pen.

În privinţa individualizării judiciare a pedepsei aplicabile inculpatului F., instanţa de fond a avut în vedere prevederile art. 74 C. pen. Astfel, inculpatul a comis o infracţiune cu grad mediu de pericol social, fiind însă o infracţiune contra justiţiei. În acest sens, instanţa a avut în vedere calitatea de avocat a inculpatului, în condiţiile în care normele în vigoare (spre exemplu, Legea nr. 51/1995, Codul deontologic) fixează înalte standarde morale şi pentru avocaţi, precum şi obligaţia de a urmări realizarea unui proces echitabil. Ca atare, infracţiunea de mărturie mincinoasă, comisă de un avocat (de altfel, participant la procesul penal, potrivit art. 29 C. proc. pen.), într-o cauză penală referitoare la infracţiuni de corupţie, prezintă un caracter agravat.

De asemenea, inculpatul F. a cunoscut mai multe aspecte esenţiale referitoare la comiterea unor infracţiuni de corupţie într-o cauză penală, fiind persoana ce a intermediat şi a avut iniţiativa întâlnirii dintre inculpata A. şi martorul H., cunoscând şi scopul şi natura discuţiilor ce urmau a fi purtate; ulterior, acesta nu a mai fost contactat de persoanele sus-menţionate. Este relevant în acest sens că inculpatul F. este cel ce se afla în relaţii de amiciţie atât cu inculpata A., cât şi cu martorul H., ultimii doi necunoscându-se înainte de intervenţia inculpatului. Ca atare, s-a reţinut că fapta inculpatului F., ce a denaturat adevărul în declaraţiile sale, negând orice cunoştinţe cu privire la comiterea infracţiunilor de corupţie, este cu atât mai gravă.

Curtea de Apel Bucureşti a avut în vedere şi conduita procesuală a inculpatului. Astfel, acesta a avut o atitudine nesinceră, negând comiterea infracţiunii, în ciuda împrejurării că există probe din care rezultă fără dubiu vinovăţia sa. Mai mult, inculpatul a propus proba cu martori, în cadrul căreia martorul audiat de instanţă a denaturat adevărul, astfel cum s-a arătat anterior; din această împrejurare, instanţa de fond a apreciat că inculpatul dă dovadă că nesocoteşte în continuare regulile referitoare la corecta înfăptuire a actului de justiţie.

Ţinând seama totuşi şi de circumstanţele favorabile inculpatului, respectiv studiile acestuia, precum şi împrejurarea că nu avea antecedente penale la data comiterii infracţiunii (este inculpat în altă cauză penală), instanţa de fond a apreciat că este necesară şi suficientă aplicarea unei pedepse orientate către minimul special.

Ca atare, a fost condamnat inculpatul F. la pedeapsa de 1 (un) an şi 6 (şase) luni închisoare.

Cu privire la modalitatea de executare, instanţa de fond a apreciat că se impune ca inculpatul F. să execute efectiv pedeapsa aplicată, pentru a se asigura în condiţii optime realizarea scopului pedepsei, respectiv prevenirea comiterii altor infracţiuni, precum şi a funcţiilor pedepsei, în special formarea unei atitudini corecte faţă de normele de drept şi regulile de convieţuire.

Sub acest aspect, instanţa de fond a avut în vedere atitudinea inculpatului, care dă dovadă că nu conştientizează gravitatea infracţiunii comise, nu-şi asumă consecinţele comiterii acesteia, continuând să manifeste lipsă de respect faţă de corecta îndeplinire a actului de justiţie (astfel cum s-a arătat anterior), scopul şi funcţiile pedepsei neputând fi realizate prin suspendarea executării pedepsei.

5. În ceea ce îl priveşte pe inculpatul G., acesta a arătat în cuprinsul declaraţiilor date în faza de urmărire penală şi în faţa instanţei de fond împrejurarea că nu recunoaşte comiterea faptei, menţionând că nu a făcut afirmaţii necorespunzătoare adevărului cu privire la aspectele esenţiale asupra cărora a fost întrebat cu ocazia audierii, în faţa procurorului, din data de 08.12.2015. Apărarea inculpatului s-a concentrat asupra mai multor aspecte: acela că inculpata A. nu a fost condusă de el la locuinţa inculpatului D., împrejurarea că nu avea un autoturism în proprietate în anul 2009, că afirmaţiile inculpatului nu au vizat aspecte esenţiale, că nu ar fi fost întrebat de procuror asupra pretinselor aspecte esenţiale, precum şi că şi-a exercitat dreptul de a nu se autoacuza.

Instanţa de fond a avut însă în vedere mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale şi în faţa primei instanţe, respectiv declaraţiile inculpatei A., ale martorului H., precum şi procesul-verbal privind traseul urmat de inculpată către locuinţa inculpatului D.

Sub un prim aspect, instanţa a reţinut că inculpaţii G. şi D. se cunoşteau, aflându-se în bune relaţii, după cum a rezultat cu claritate din declaraţiile acestora. De asemenea, instanţa a avut în vedere că inculpata A. a arătat constant că a fost abordată de către inculpatul G., după ce i-a fost repartizat "Dosarul transferurilor", în vara anului 2009, iar acesta a condus-o la locuinţa inculpatului D., unde a rămas timp de două ore; ulterior, după terminarea vizitei, inculpatul G. a condus-o pe inculpată la locuinţa acesteia. Inculpata a adăugat că inculpatul G. nu a discutat nimic cu ea despre dosarul penal în care era implicat D. şi nici nu a rămas la locuinţa ultimului pe parcursul vizitei inculpatei.

S-a reţinut că declaraţiile inculpatei ce îl vizează pe inculpatul G. sunt detaliate şi prezintă credibilitate, în condiţiile în care între cei doi inculpaţi nu există o stare de conflict, neexistând nici un motiv pertinent pentru care inculpata să-l implice pe inculpatul G. în cauza penală.

Martorul H., atât în faza de urmărire penală cât şi în faţa instanţei, a relevat aspecte cu privire la inculpatul G. Astfel, martorul a arătat că în cursul anilor 2010-2011, inculpata A. i-a relatat că s-a întâlnit la un moment dat cu inculpatul D., de la care a primit o sumă de bani, fiind condusă la întâlnire de inculpatul G.

Instanţa de fond a apreciat că şi declaraţia martorului prezintă credibilitate, în condiţiile inexistenţei vreunui conflict ori alt motiv pentru care acesta să denatureze adevărul în privinţa inculpatului G. (pe care nici măcar nu îl cunoştea).

Instanţa de fond a avut în vedere şi menţiunile procesului-verbal privind traseul urmat de inculpată către locuinţa inculpatului D., ce atestă că inculpata cunoştea detalii privind traseul urmat cu autoturismul condus de inculpatul G., precum şi cu privire la locuinţa de la acel moment a lui D.

Prin urmare, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că rezultă, din coroborarea mijloacelor de probă menţionate, că inculpatul G. a condus-o cu autoturismul pe inculpata A., în vara anului 2009, la şi de la locuinţa coinculpatului D.; ulterior, inculpatul a denaturat adevărul în cadrul declaraţiei date în faţa procurorului, negând acest fapt.

În privinţa apărărilor inculpatului, instanţa de fond a reţinut că nu prezintă nicio relevanţă împrejurarea că inculpatul nu avea autoturism în proprietate în vara anului 2009, după cum a declarat acesta, în condiţiile în care poseda permis de conducere şi avea posibilitatea să conducă un autoturism aparţinând altei persoane fizice ori juridice.

Cu privire la împrejurarea că inculpatul nu a fost întrebat de procuror în mod direct despre împrejurarea legată de inculpata A., instanţa de fond a constatat că aspectele învederate reprezintă o apărare pur formală, în condiţiile în care audierea inculpatului la data de 08.12.2015, în faţa procurorului, a purtat tocmai asupra acestor evenimente.

S-a reţinut că aspectele cu privire la care a fost audiat inculpatul G. sunt esenţiale, ţinând seama de circumstanţele cauzei, referindu-se la împrejurările în care s-au întâlnit inculpata A. şi inculpatul D.

În privinţa împrejurării că inculpatul şi-a exercitat dreptul de a nu se autoincrimina, instanţa de fond a reţinut că această critică a fost formulată de inculpat şi în faza procedurii de cameră preliminară, fiind analizată detaliat de judecător. Instanţa s-a limitat să arate că în nici un moment inculpatul G. nu a fost acuzat ori audiat cu privire la eventuala comitere a unei infracţiuni de corupţie, neexistând nicio probă în acest sens; inculpatul a fost audiat doar cu privire la circumstanţele în care s-au întâlnit inculpaţii A. şi D.

În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului G., care la data de 08.12.2015, fiind audiat în calitate de martor în faţa procurorului, cu privire la infracţiuni de corupţie comise de inculpaţii A. şi D., a făcut afirmaţii mincinoase şi nu a spus tot ce ştie cu privire la fapte şi împrejurări esenţiale asupra cărora a fost întrebat, prezintă conţinutul constitutiv al infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) şi alin. (2) lit. d) C. pen.

Astfel, s-a reţinut că sunt îndeplinite toate cerinţele referitoare la elementul material al laturii obiective şi subiective a infracţiunii, astfel cum s-a arătat anterior. Inculpatul G., aşa cum a rezultat din mijloacele de probă, cunoştea fapte şi împrejurări esenţiale legate de infracţiunile de corupţie deduse judecăţii, însă a denaturat adevărul în declaraţiile sale, menţionând în esenţă că nu cunoaşte nimic cu privire la obiectul cauzei.

În condiţiile în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de luare de mită comisă de către inculpata A. este mai mare de 10 ani închisoare, s-a reţinut că sunt îndeplinite şi cerinţele art. 273 alin. (2) lit. d) C. pen.

În privinţa individualizării judiciare a pedepsei aplicabile inculpatului G., instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 74 C. pen. Astfel, inculpatul a comis o infracţiune cu grad mediu de pericol social, fiind însă o infracţiune contra justiţiei. În acest sens, instanţa a avut în vedere calitate de avocat a inculpatului, în condiţiile în care normele în vigoare (spre exemplu, Legea nr. 51/1995, Codul deontologic) fixează înalte standarde morale şi pentru avocaţi, precum şi obligaţia de a urmări realizarea unui proces echitabil. Ca atare, infracţiunea de mărturie mincinoasă, comisă de un avocat (de altfel, participant la procesul penal, potrivit art. 29 C. proc. pen.), într-o cauză penală referitoare la infracţiuni de corupţie, prezintă un caracter agravat. Totodată, inculpatul a avut o atitudine nesinceră, negând comiterea infracţiunii, în ciuda împrejurării că există probe din care rezultă fără dubiu vinovăţia sa; instanţa de fond a observat totuşi că acesta a avut o conduită procesuală corespunzătoare, în sensul că şi-a exercitat cu bună-credinţă drepturile procesuale.

Curtea de Apel Bucureşti a ţinut seama însă şi de împrejurarea că inculpatul cunoştea puţine aspecte esenţiale legate de infracţiunile de corupţie, neavând relaţii personale cu inculpata A. (spre deosebire de inculpatul F., astfel cum s-a arătat anterior); inculpatul G. s-a limitat să o conducă pe inculpata A. la locuinţa inculpatului D., fără a participa la discuţii vizând soluţia din "Dosarul transferurilor".

Instanţa de fond a ţinut seama şi de celelalte circumstanţe favorabile inculpatului, respectiv studiile şi împrejurarea că nu are antecedente penale, astfel încât a apreciat că este necesară şi suficientă aplicarea pedepsei minime.

Prin urmare, a fost condamnat inculpatul G. la pedeapsa de 1 (un) an închisoare pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) şi alin. (2) lit. d) C. pen.

În baza art. 91 şi 92 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată inculpatului G., pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani. În acest sens, ţinând seama de considerentele expuse anterior, respectiv circumstanţele favorabile inculpatului, instanţa a apreciat că sunt îndeplinite toate cerinţele prevăzute de lege, inculpatul prezentând reale posibilităţi de îndreptare, astfel încât aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia, inculpatul nu va mai comite alte infracţiuni, fiind însă necesară supravegherea conduitei sale pe perioada termenului de supraveghere.

Potrivit dispoziţiilor art. 93 alin. (1) lit. a) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acest serviciu; să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; să anunţe în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

Conform art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatului G. obligaţia ca pe durata termenului de supraveghere să frecventeze un program de reintegrare socială ce urmează a fi stabilit de serviciul de probaţiune.

În temeiul art. 93 alin. (3) C. pen. pe parcursul termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile, la una din următoarele două entităţi: Centrul Municipal Bucureşti de Resurse şi Asistenţă Educaţională ori Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului Sector 5 Bucureşti, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 şi art. 97 C. pen.

Conform dispoziţiilor art. 274 alin. (1), (2) C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii la plata cheltuielilor judiciare către stat, după cum urmează: inculpata A. - 4500 lei, inculpaţii B., C. şi D. - 2500 lei fiecare, iar inculpaţii G. şi F. - 700 lei fiecare. În acest sens, instanţa de fond a avut în vedere că actele de procedură îndeplinite cu privire la inculpata A. au provocat un nivel mai mare de cheltuieli, cu referire la faza de urmărire penală, inculpaţii B., C. şi D. provocând un nivel mai redus de cheltuieli, iar pentru ceilalţi doi inculpaţi s-au avansat sume mai scăzute pentru îndeplinirea actelor de procedură, ţinând seama de acuzaţiile aduse acestora.

Împotriva Sentinţei penale nr. 225/F din 24 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016 au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii A., B., C., D., G. şi F.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a criticat hotărârea cu privire la greşita individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor A., B., C., D., G. şi F., precum şi la nelegalitatea aplicării dispoziţiilor art. 91 C. pen. referitoare la suspendarea executării pedepsei aplicate inculpatului G.

În dezvoltarea motivelor de apel, s-a menţionat că în sistemul de drept român, individualizarea pedepselor se realizează de către instanţa de judecată în baza criteriilor generale de individualizare prevăzute explicit în legea penală. Astfel, individualizarea pedepselor constituie o operaţiune efectuată de judecător, în urma efectuării cercetării judecătoreşti şi dezbaterii cauzei, în cadrul reglementat de legea penală, prin raportarea la anumite criterii generale obligatorii.

Atât C. pen. 1969 în articolul art. 72, cât şi noul C. pen. român, în art. 74 alin. (1), stabilesc criteriile generale de individualizare a pedepsei, de care instanţa de judecată este obligată să ţină seama pentru stabilirea unei pedepse, atunci când legea prevede pedepse alternative şi pentru aplicarea acesteia, şi anume: aspecte de ţin de natura şi împrejurările comiterii infracţiunii; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită şi consecinţele infracţiunii; persoana infractorului, conduita anterioară/posterioară săvârşii infracţiunii şi în cursul procesului penal; motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit.

Referitor la inculpata A. s-a susţinut că infracţiunea comisă de aceasta are un grad ridicat de pericol social şi impune ca sancţiunea să exprime necesitatea prezervării încrederii în autoritatea care ar trebui să sancţioneze ea însăşi încălcări ale legii, nu să fie autorul unor grave derapaje de la legalitate.

În procesul individualizării pedepsei, s-a solicitat să se aibă în vedere gravitatea infracţiunilor săvârşite, motivaţia care a stat la baza săvârşirii acestora, inculpata profitând de funcţia deţinută, aceea de judecător, pentru a obţine în mod injust, dar facil, importante sume de bani, denaturând scopul aplicării legii, în vederea obţinerii unor avantaje personale, de ordin patrimonial.

S-a menţionat că prezintă importanţă sub aspectul analizat şi cuantumul sumei de bani primite, respectiv 195.000 de euro, precum şi faptul ca activitatea infracţională a fost întinsă pe o perioada considerabilă de timp, aproximativ 3 ani.

Consecinţele activităţii infracţionale, concretizate pe de o parte în pronunţarea unei soluţii de achitare nejustificată a şase inculpaţi trimişi în judecată pentru infracţiuni cu un grad ridicat de pericol social - spălare de bani, evaziune fiscală, înşelăciune, iar pe de altă parte în afectarea imaginii justiţiei, sunt elemente care imprimă o gravitate sporită faptei inculpatei, demonstrând necesitatea sancţionării acesteia în modalitatea cea mai drastică reglementată de lege.

Injusteţea soluţiei de achitare pronunţată de inculpată în Dosarul nr. x/2009, întemeiată pe dispoziţiile art. 10 lit. a) C. proc. pen. anterior - fapta nu există, a fost demonstrată de soluţia pronunţată în acelaşi dosar de către instanţa de control judiciar, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, care prin Decizia penală nr. 222/03.04.2014 a dispus condamnarea la pedeapsa închisorii în regim de detenţie a tuturor inculpaţilor achitaţi iniţial de către inculpată.

Conform Ministerului Public, calitatea inculpatei la data săvârşirii faptelor, aceea de judecător, trebuie să capete relevanţa cuvenită în cadrul tratamentului sancţionator aplicabil. Infracţiunile de luare de mită comise de către judecători prezintă o gravitate ridicată, ţinând seama de natura funcţiei exercitate de către aceştia, principiile şi regulile stricte care guvernează acesta activitate, esenţa activităţii judecătorului - aceea de înfăptuire a justiţiei, statutul acestora consacrat constituţional şi legal.

Inculpata A., judecător învestit cu o cauză penală ce viza persoane acuzate de comiterea unor infracţiuni grave, a primit sume importante de bani pentru a pronunţa o soluţie de achitare, încălcându-şi atribuţia de serviciu fundamentală, respectiv aceea de a înfăptui justiţia. Sacrificarea corectei aplicării a legii, în scopul obţinerii unor avantaje patrimoniale, indiferenţa faţă de consecinţele pe care le avea încălcarea atribuţiilor de serviciu, sunt aspecte de care nu se poate face abstracţie în procesul individualizării pedepsei şi a stabilirii modalităţii de executare a acesteia.

Motivele de apel susţin că prin primirea în mod repetat a unor sume de bani în vederea soluţionării unui dosar penal în modalitatea dorită de inculpaţi, nu doar că se încalcă orice principii deontologice şi morale ale profesiei de magistrat, ci se aduce totodată atingere atât prestigiului instituţiei reprezentate de inculpată, cât şi întregului corp profesional al magistraţilor.

Ministerul Public arată şi că un alt aspect constă în alterarea încrederii publicului larg în legalitatea actului de justiţie, cu consecinţa sporirii gradului de vulnerabilitate a sistemului judiciar, apreciindu-se că toate aceste elemente sunt de natură a evidenţia efectele negative produse. Nu poate fi ignorată percepţia opiniei publice formată ca urmare a săvârşirii unor asemenea fapte grave de corupţie, tocmai de către o persoană care, potrivit funcţiei, avea obligaţia de a asigura corecta aplicare a legii.

Conform motivelor de apel, dezinvoltura care a caracterizat întreaga activitate infracţională, precum şi aspectele care rezultă din interceptările convorbirilor purtate în mediu ambiental denotă faptul că activitatea infracţională reţinută în sarcina inculpatei în prezentul dosar nu are caracter singular, ci se încadrează într-o activitate ilicită mult mai amplă, desfăşurată pe o perioadă considerabilă de timp. S-ar putea deduce că devenise un obicei pentru inculpată primirea unor sume de bani în schimbul pronunţării unor soluţii favorabile persoanelor care îi remiteau respectivele sume de bani.

S-a solicitat să fie avută în vedere şi perseverenţa infracţională evidenţiată de primirea în mod sistematic a unor sume de bani, subsumată aceluiaşi scop, implicarea mai multor persoane, în calitate de intermediari, existenţa anumitor înţelegeri infracţionale bine statornicite, întărirea convingerii celor implicaţi că pot obţine beneficiul unor hotărâri judecătoreşti favorabile.

În procesul de individualizare a pedepsei, s-a solicitat să fie avute în vedere şi Recomandările privind individualizarea pedepselor aplicate pentru infracţiunile de corupţie - ghid elaborat de Înalta Curte de Casaţie şi justiţie. Recomandările privind individualizarea pedepselor aplicate pentru infracţiunea de luare de mită au ca scop asigurarea unei jurisprudenţe unitare, prin aplicarea corelată a criteriilor privind calitatea sau funcţia făptuitorului, modalitatea de săvârşirea a infracţiunii şi cuantumul sumei de bani sau valoarea foloaselor, ca principale criterii de individualizare a pedepselor aplicate pentru infracţiunea de luare de mită. Cu referire la calitatea inculpatei, aceea de judecător, acesta se încadrează în vârful piramidei, cu minime între 3 şi 5 ani închisoare pentru infracţiunea de luare de mită. În ceea ce priveşte modalitatea de săvârşire a infracţiunii, respectiv varianta pretinderii de bani se propune o majorare a criteriului I cu 2 ani închisoare pentru infracţiunea de luare de mită. Referitor la cuantumul sumei de bani care a fost pretinsă şi primită, respectiv 195.000 de euro, se propune o majorare a criteriilor cu un cuantum de 3 - 4 ani de închisoare.

Faptul că inculpata a uzat de procedura simplificată nu poate constitui motiv pentru un exces de clemenţă.

Aplicând criteriile menţionate anterior, pentru infracţiunea de luare de mită ar rezulta o pedeapsa cuprinsă între 8 şi 11 ani de închisoare. Aceste limitele nu ar trebui reduse ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., deoarece în cauză operează cauza de agravare a răspunderii penale prevăzută de art. 7 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. din Legea nr. 78/2000 al cărei efect este majorarea limitelor de pedeapsă cu o treime. Între aceste limite pedeapsa ar trebui orientată spre mediu aşa cum a reţinut şi instanţa de fond.

Referitor la inculpaţii B., C. şi D., făcându-se o analiză comparativă a dispoziţiilor din noul C. pen. prin raportare la cele din C. pen. din 1969, se poate observa că în cazul infracţiunii de dare de mită rezultă un mod diferit de sancţionare a acestei infracţiuni.

Astfel, deşi în concepţia legiuitorului se impune o scădere generală a limitelor de pedeapsă a infracţiunilor, în cazul infracţiunii de dare de mită se constată o majorare a limitelor de pedeapsă. Această modificare de abordare a sancţionării infracţiunii de dare de mită este una firească pentru că infracţiunea de dare de mită, în ceea ce priveşte pericolul concret pentru ordinea publică şi lezarea normelor sociale, este apropiată de cea de luare de mită.

În cazul concret, inculpaţii au săvârşit o infracţiune cu un grad ridicat de pericol social, de dare de mită, faţă de un judecător, animaţi de dorinţa de a obţine o soluţie favorabilă într-o cauză penală în care erau trimişi în judecată pentru comiterea unor infracţiuni grave, fapte de evaziune fiscală, înşelăciune şi spălare de bani.

În esenţă, susţine acuzarea că faptele pentru care aceştia au fost trimişi în judecată (şi în cele din urmă condamnaţi definitiv) au constat în efectuarea unor transferuri ale unor jucători de fotbal români la cluburi din străinătate, transferuri însoţite de întocmirea şi folosirea unor contracte false, atestând sume de transfer mult inferioare celor reale. Dosarul cunoscut public ca "Dosarul transferurilor de fotbalişti", era unul deosebit de mediatizat, date fiind notorietatea persoanelor trimise în judecată şi subiectul de larg interes reprezentat de fraudele (la acea dată, presupuse) legate de transferurile internaţionale de jucători de fotbal.

S-a considerat că inculpaţii au profitat de această notorietate, dar într-un mod negativ, folosindu-se de ea pentru obţinerea unui avantaj ilegal, respectiv obţinerea unei soluţii de achitare într-un dosar foarte important în care se formulaseră acuzaţii grave împotriva lor. Faptul că inculpaţii erau persoane publice, beneficiare ale unor resurse financiare importante a constituit pentru aceştia, aşa cum se susţine de Ministerul Public, un imbold în a mitui nu doar un judecător, ci chiar acel judecător care ar fi trebuit să decidă, liber de orice influenţă, dacă acuzaţiile formulate împotriva lor erau întemeiate.

Inculpaţii nu au fost interesaţi de aspecte fundamentale, precum independenţa actului de justiţie sau egalitatea cetăţenilor în faţa legii, prevalând interesul lor, pur personal, interes care era susţinut de posibilităţile materiale ale acestora. Inculpaţii au dat dovadă de perseverenţă infracţională, în condiţiile în care după ce au fost trimişi în judecată pentru comiterea unor infracţiuni cu gravitate ridicată (pentru care au fost condamnaţi definitiv ulterior), au comis o altă infracţiune gravă. Este de remarcat suma mare de bani, 195.000 de euro, dată de inculpaţi tocmai pentru obţinerea unei soluţii de achitare în cauză.

Având în vedere acuzaţiile aduse inculpaţilor (evaziune fiscală, înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave şi spălare de bani), limitele de pedeapsă prevăzute de C. pen. din 1969 pentru aceste infracţiuni, existenţa concursului de infracţiuni şi momentul la care s-au săvârşit infracţiunile de corupţie (perioada 2009 - 2012) în cauza în care erau judecaţi, inculpaţii nu ar fi putut fi condamnaţi la o pedeapsă cu suspendarea executării.

Efectul comiterii infracţiunii de dare de mită, de către inculpaţii B., C. şi D., asupra opiniei publice este unul cu atât mai grav, în condiţiile în care ideea ce rezultă din conduita acestora este că persoanele cu posibilităţi financiare ridicate se pot bucura de impunitate faţă de organele judiciare, prin plata unor sume de bani inaccesibile majorităţii populaţiei.

S-a menţionat de către Ministerul Public şi că, în cauza de faţă, nu se poate vorbi despre împrejurări care ar putea fi favorabile inculpaţilor şi care ar putea să ducă la o diminuare a răspunderii penale a acestora. Faptul ca inculpaţii au familii, copii sau că nu mai săvârşiseră alte fapte de natura penală înaintea celor deduse judecăţii pentru care să se fi aplicat condamnări definitive nu constituie elemente care să aibă o pondere importantă în stabilirea pedepsei.

S-a precizat că în cazul infracţiunilor de o gravitate mai mare, unele criterii, care de regulă sunt general acceptate ca factori care prezintă importanţă în procesul de individualizare a unor pedepse, cum sunt cele enumerate mai sus, au o pondere mult mai redusă în determinarea pedepsei ce trebuie aplicată pe considerentul că în cazul unor astfel de infracţiuni infractorul profită de aceste realităţi pentru a-şi disimula comportamentul infracţional sau a-şi asigura realizarea scopului ilicit propus.

În cazul inculpatului C., s-a solicitat să se constate că nu există o situaţie de diminuare a răspunderii penale ca urmare a relaţiei de rudenie cu B., precum şi a faptului că ar exista o ascendenţă a fratelui mai mare asupra celui mai mic. Un astfel de argument nu poate fi folosit pentru a caracteriza un pericol mai mic al infracţiunii de dare de mită săvârşită de inculpatului C., având în vedere vârsta acestuia, participaţia reală la săvârşirea faptei de dare de mită, astfel cum rezultă din probatoriul administrat şi scopul săvârşirii faptei.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul F., s-a considerat de către Parchet că fapta acestuia este una de o gravitate ridicată, dacă se analizează nu doar limitele de pedeapsă, ci şi modalitatea concretă în care fapta a fost comisă, calitatea specială a inculpatului, aceea de avocat, rolului deosebit pe care îl are acesta pe parcursul unui proces penal, acela de participant.

Se arată în motivele de apel că inculpatul F. era în relaţii de amiciţie atât cu inculpata A., cât şi cu martorul H. Din această poziţie, inculpatul a intermediat legătura dintre cei doi, cunoscând că martorul este văr cu inculpatul B. Ulterior realizării legăturii dintre inculpaţii A. şi B., acesta nu a mai fost folosit ca intermediar, acest fapt petrecându-se independent de dorinţa sa. Datorită acestei implicări, inculpatul F. a cunoscut foarte multe elemente ale relaţiei de natură penală dintre inculpata A. şi inculpaţii B. şi C., toate aceste elemente fiind ascunse în mod intenţionat procurorului la momentul în care a fost audiat în calitate de martor. Fapta sa are caracteristicile unei infracţiuni cu caracter agravat, având în vedere că este o infracţiune de mărturie mincinoasă, o infracţiune contra justiţiei, săvârşită de un avocat, persoană care poseda cunoştinţe juridice, această experienţă profesională fiind folosită în scopul inducerii în eroare a organelor judiciare.

Ministerul Public arată că inculpatul, după ce a încercat să inducă în eroare organele de urmărire penală prin prezentarea unei versiuni nereale, a încercat să inducă în eroare şi judecătorul fondului prin formularea unei apărări nesusţinută în mod real prin mijloacele de probă propuse a fi administrate.

S-a menţionat că inculpatul nu este străin de săvârşirea unor infracţiuni de corupţie. Astfel, faţă de acesta s-a mai dispus trimiterea în judecată, iar prin Sentinţa penală nr. 112/16.06.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2013, s-a dispus condamnarea acestuia la o pedeapsă rezultantă de 10 ani de închisoare pentru săvârşirea mai multor infracţiuni de trafic de influenţă, cumpărare de influenţă, complicitate la luare de mită şi aderare la un grup infracţional organizat (sentinţa nu este definitivă, cauza aflându-se în faza de apel).

S-a apreciat că elemente precum vârsta inculpatului, studiile sale (mai ales că acestea au fost folosite pentru a induce în eroare organele judiciare), lipsa antecedentelor penale nu pot constitui veritabile circumstanţe atenuante care să aibă drept consecinţă diminuarea răspunderii penale în contextul reţinerii circumstanţelor expuse mai sus.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul G., atât Direcţia Naţională Anticorupţie, prin actul de sesizare, cât şi judecătorul cauzei, prin hotărârea atacată, au reţinut că acesta a condus-o cu autoturismul pe inculpata A., în vara anului 2009, la şi de la locuinţa coinculpatului D.; ulterior, fiind audiat, inculpatul a denaturat adevărul în cadrul declaraţiei date în faţa procurorului, negând acest fapt. Inculpatul a mijlocit legătura dintre inculpata A. şi inculpatul D., întrucât, la acel moment, se afla în relaţii de amiciţie cu amândoi. Această fapta a inculpatului prezintă aceeaşi gravitate ridicată, avându-se în vedere modalitatea concretă în care a fost comisă, calitatea specială a inculpatului, aceea de avocat, rolului deosebit pe care îl are acesta pe parcursul unui proces penal, acela de participant. Fapta sa are caracteristicile unei infracţiuni cu caracter agravat având în vedere că este o infracţiune de mărturie mincinoasă, o infracţiune contra justiţiei, săvârşită de un avocat, persoană care poseda cunoştinţe juridice, această experienţă profesională fiind folosită în scopul inducerii în eroare a organelor judiciare.

Chiar dacă inculpatul ar fi cunoscut mai puţine elemente ale infracţiunilor de corupţie prin raportare la inculpatul F., nu trebuie minimalizat actul său de inducere în eroare a organelor judiciare, cărora le-a ascuns elemente legate de conducerea inculpatei A., elemente care la momentul la care au fost expuse organelor judiciare, ar fi putut da o altă greutate probatoriului administrat până la acel moment.

Conform motivelor de apel, s-a apreciat că elemente precum vârsta inculpatului, studiile sale (mai ales ca acestea au fost folosite pentru a induce în eroare organele judiciare), lipsa antecedentelor penale nu pot constitui veritabile circumstanţe atenuante care să aibă drept consecinţă diminuarea răspunderii penale în contextul reţinerii circumstanţelor expuse mai sus.

În ceea ce priveşte nelegalitatea aplicării dispoziţiilor art. 91 C. pen. (suspendarea executării pedepsei sub supraveghere aplicate inculpatului G.), s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile prevăzute de lege. S-a considerat că elementele care ar putea forma convingerea că inculpatul G. nu va mai săvârşi alte infracţiuni ar trebui să fie diferite de cele care sunt utilizate în procesul de stabilire a pedepsei ce este aplicată inculpatului. În cazul de faţă, instanţa de fond a considerat că aspecte precum studiile, lipsa antecedentelor penale, faptul că inculpatul G. doar a condus-o pe inculpata A. la locuinţa inculpatului D., sunt suficiente atât pentru a aprecia asupra gravităţii infracţiunii, cât şi pentru a aprecia că suspendarea executării pedepsei aplicate este suficientă şi inculpatul nu va mai săvârşi alte infracţiuni.

S-a menţionat de către acuzare că din mijloacele de probă administrate nu rezultă suficiente date pentru a se aprecia că suspendarea executării pedepsei aplicate este suficientă, iar inculpatul nu va mai săvârşi alte infracţiuni. Studiile inculpatului, profesia acestuia de avocat nu constituie aspecte care să-l circumstanţieze într-un mod pozitiv pe inculpat. Tocmai studiile juridice ale acestuia şi activitatea de avocat desfăşurată ar fi trebuit să-i formeze o conştiinţă civică peste nivelul mediei societăţii, astfel încât acesta să nu opteze pentru inducerea în eroare a organelor judiciare.

Pentru motivele expuse, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi, rejudecându-se cauza, să fie pronunţată o hotărâre legală şi temeinică prin majorarea cuantumului pedepselor aplicate inculpaţilor A., B., C., D., G. şi F. şi înlăturarea dispoziţiilor art. 91 - 92 C. pen. referitoare la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere în cazul inculpatului G.

Apelanta intimată inculpată A., referitor la legea penală mai favorabilă aplicabilă în cauză, a arătat că instanţa de fond a apreciat că aceasta este reprezentată de C. pen. intrat în vigoare la data de 01.02.2014, singurul criteriu fiind acela al limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea de luare de mită, reduse cu o treime ca urmare a reţinerii dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

Apărarea a reluat cele arătate de prima instanţă în sensul că, potrivit dispoziţiilor art. 254 alin. (2) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, art. 5 C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., limitele de pedeapsă, reduse cu o treime, sunt între 2 şi 10 ani închisoare, iar, conform prevederilor art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., limitele de pedeapsă prevăzute de lege, reduse cu o treime, sunt între 2 ani şi 8 luni şi 8 ani, 10 luni şi 20 zile închisoare şi, în condiţiile în care, ţinând seama de gravitatea infracţiunii, nu este oportună aplicarea unei pedepse cu închisoarea orientate către minimul special, ci în cuantum mediu, legea mai favorabilă pentru inculpată este legea penală nouă, întrucât prevede un maxim mai redus al pedepsei închisorii.

Apelanta intimată inculpată A. a menţionat că infracţiunea de luare de mită are, în actuala reglementare, un regim sancţionator mai blând, prin prisma maximului special de pedeapsă prevăzut de lege, însă legea veche este legea penală mai favorabilă şi anume C. pen. din 1969 şi Legea nr. 78/2000 în forma anterioară datei de 01.02.2014, prin prisma cuantumului minimului special al pedepsei, redus cu o treime, prin aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., dar şi a conţinutului şi efectelor circumstanţelor atenuante, prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a), b), c) raportat la art. 76 lit. d) C. pen. din 1969, precum şi a condiţiilor suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prevăzute de art. 86<SUP>1</SUP> C. pen. din 1969.

În concret, conform apelantei, circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) C. pen. din 1969 sunt mai cuprinzătoare şi permit coborârea pedepsei sub minimul special, în opoziţie cu circumstanţele atenuante prevăzute de art. 75 C. pen. şi de efectele acestora din legea nouă, care stabilesc reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă.

Referitor la cuantumul pedepsei aplicate, prima instanţă, în procesul de individualizare a pedepsei aplicate, a avut în vedere dispoziţiile art. 74 C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen. Gravitatea infracţiunii, determinată de natura acesteia şi de calitatea de judecător, a avut un rol esenţial la stabilirea pedepsei, fiind singurul criteriu în aprecierea pedepsei, cu neglijarea celorlalte împrejurări favorabile inculpatei. Totodată, a fost avută în vedere suma mare care a făcut obiectul mitei, modalitatea de săvârşire, prin deplasarea la locuinţele inculpaţilor, dar şi mediatizarea intensă a dosarului transferurilor de fotbalişti, toate acestea în susţinerea gravităţii faptelor.

Instanţa de fond s-a referit şi la circumstanţele favorabile, arătând că inculpata avut o conduită corespunzătoare în cursul procesului penal, recunoscând fără rezerve comiterea faptelor, înlesnind totodată cercetarea penală cu privire la coinculpaţi, dând dovadă de o atitudine sinceră, precum şi faptul că are studii superioare şi un copil minor. A mai arătat prima instanţă că infracţiunile de luare de mită săvârşite de judecători prezintă o gravitate ridicată, ţinând seama de natura funcţiei exercitate de aceştia, chiar dacă în procesul de individualizare a pedepsei sunt relevante şi alte circumstanţe.

Conform apărării, principalul criteriu care a stat la baza individualizării pedepsei l-a constituit gravitatea infracţiunii, dată de natura acesteia şi de săvârşirea faptei de către un judecător, aprecierile instanţei fiind generale, referindu-se în abstract la gradul de pericol social ridicat al infracţiunilor de corupţie comise de judecători, fără a-l analiza prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei. Mai mult, prima instanţă a precizat că infracţiunea de luare de mită comisă de un judecător apare mai gravă decât cele comise de alte categorii profesionale.

În opinia judecătorului fondului, circumstanţele personale favorabile nu pot contrabalansa gravitatea faptei, ţinându-se seama de acestea în mod nesemnificativ. S-a considerat de către apărare că, în mod greşit, instanţa de fond a avut în vedere mai mult împrejurările săvârşirii faptei care constituie circumstanţe agravante în contrast cu circumstanţele atenuante care abundă în întreg dosarul încă de la prima declaraţie pe care a dat-o în calitate de suspect şi până la finalul cercetării judecătoreşti. De asemenea, nu s-a avut în vedere atitudinea procesuală, de cooperare, fără de care nu se putea stabili cu exactitate traseul infracţional.

Astfel, apelanta intimată inculpată a recunoscut în totalitate faptele, aşa cum au fost descrise şi reţinute în actul de sesizare, solicitând ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, fiindu-i admisă cererea de judecare în baza procedurii simplificate, fiind incidente dispoziţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

Instanţa de fond a înlăturat argumentele apărării şi a considerat că nu există împrejurări ce ar putea constitui circumstanţe atenuante în favoarea sa, potrivit art. 74 alin. (1) C. pen. din 1969. A menţionat că nu se poate reţine circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74, alin. (1), lit. a) C. pen. din 1969, respectiv conduita bună înainte de comiterea infracţiunii, reflectată în absenţa antecedentelor penale, în condiţiile în care astfel de împrejurări constituie o stare de normalitate, iar, în cazul acesteia reprezentau condiţii esenţiale pentru exercitarea funcţiei de judecător.

Apelanta intimată inculpată a considerat că această circumstanţă atenuantă îi este aplicabilă, faptul că împrejurările care se circumscriu "conduitei bune" în înţelesul cerut de textul de lege menţionat constituie condiţii pentru exercitarea funcţiei de judecător nu justifică neaplicarea acesteia în cazul său. Dacă s-ar accepta punctul de vedere al instanţei de fond, ar însemna că această circumstanţă atenuantă să nu fie reţinută inculpaţilor care deţin funcţii importante şi pentru care lipsa antecedentelor penale constituie o condiţie de numire în funcţie, or, legea nu distinge în acest sens. Lipsa antecedentelor penale constituie o stare de normalitate, dar tocmai această stare de normalitate este pusă în valoare prin dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969, privind conduita bună a infractorului anterioară săvârşirii infracţiunii, textul de lege neimpunând un comportament deosebit, ieşit din tipare, ci unul care să fie caracterizat prin respectarea legii şi a normelor de convieţuire socială.

Cu privire la circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969, instanţa de fond a considerat că nici aceasta nu este aplicabilă întrucât, în cazul infracţiunii de luare de mită, nu poate fi vorba de înlăturarea unui rezultat ori de repararea unei pagube.

Apelanta intimată inculpată a arătat că încă de la debutul urmăririi penale a indicat organului de urmărire penală locul unde a depus suma de 96.000 de euro, care constituia o parte din obiectul mitei, şi, mai mult decât atât, a predat suma de 2.000 de euro, obţinută din venituri proprii, în vederea confiscării, potrivit art. 254 alin. (3) C. pen. din 1969. S-a apreciat că aceste acţiuni se subsumează circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969, reflectând stăruinţa inculpatei în vederea recuperării sumei de bani ce a constituit obiectul mitei, încercând astfel să înlăture rezultatul infracţiunii.

Astfel, pe lângă atitudinea sinceră, de recunoaştere a acuzaţiei, încă din ziua aducerii sale la Direcţia Naţională Anticorupţie, apelata intimată inculpată a acordat un ajutor substanţial organului judiciar, reflectat în faptul că, deşi nu erau emise autorizaţii de percheziţie pentru adresele aflate la dosar, a indicat locul în care au fost depuşi banii primiţi cu titlu de mită, aspect confirmat de actele de la dosarul cauzei. În acest sens, s-a efectuat o singură percheziţie domiciliară, la locuinţa indicată de inculpată, astfel încât organul judiciar nu a fost nevoit să mobilizeze un număr mai mare de lucrători din subordine, în vederea efectuării mai multor percheziţii domiciliare şi de cheltuieli judiciare mai mari.

Concluzia este că, în urma ajutorului dat organului judiciar în vederea descoperirii banilor cu titlu de mită, apelanta intimată inculpată a contribuit la reducerea duratei urmăririi penale şi, implicit, la reducerea cheltuielilor judiciare avansate de stat în această fază procesuală.

Un alt argument în susţinerea reţinerii circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969 este acela că a recunoscut sume de bani cu titlu de mită nedovedite dincolo de orice dubiu. Deşi au existat îndoieli cu privire la sumele de bani remise cu titlu de mită şi care, potrivit principiului in dubio pro reo trebuiau să-i profite, apelanta intimată inculpată a ales să recunoască integral acuzaţia, incluzând şi cuantumul mitei, cu consecinţa confiscării acesteia.

Circumstanţa prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. din 1969, constând în atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii, rezultând din prezentarea în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor nu a fost reţinută de instanţa de fond, deşi erau suficiente împrejurări care arătau contrariul. O împrejurare care se încadrează în dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. din 1969 este cea legată de contribuţia majoră în vederea tragerii la răspundere penală a inculpatului D., apreciată prin prisma declaraţiei pe care a dat-o în faţa procurorului în data de 07.12.2015 şi în care a arătat modul în care a decurs întâlnirea cu acesta.

Apărarea a arătat şi că, iniţial, în denunţul său, H. a susţinut, în data de 03.06.2015, că D. l-a trimis pe inculpatul G. să-i dea suma de 10.000 euro, în scopul pronunţării unei hotărâri favorabile. Urmare a acestui denunţ, D. a fost audiat în calitate de suspect, calitate dobândită prin ordonanţa din data de 19.11.2015. Punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de acesta s-a dispus în data de 09.12.2015, datorită declaraţiei inculpatei din data de 07.12.2015, când a relatat că "însoţită de inculpatul G., am mers la locuinţa inculpatului D. care mi-a atras atenţia că mi-a lăsat ceva în geanta şi abia la locuinţa mea am constatat că se afla suma de 10.000 euro." În data de 09.12.2015, a fost audiat denunţătorul H., ocazie cu care a schimbat conţinutul denunţului, corelându-l, în realitate, cu declaraţia pe care apelanta intimată inculpată a dat-o în faţa procurorului cu două zile înainte, respectiv la data de 07.12.2015.

A precizat apelanta intimată inculpată că toate detaliile legate de o presupusă infracţiune de corupţie le-a oferit ea, şi nu denunţătorul H., aspect care se reflectă şi în cuprinsul rechizitoriului, procurorul de caz reţinând ca veridică situaţia prezentată de inculpată, şi nu cea de denunţătorul H.

Aşadar, tragerea la răspundere penală a inculpatului D. s-a realizat abia după momentul audierii apelantei intimate inculpate, sens în care s-a solicitat să se acorde relevanţa juridică cuvenită declaraţiei sale, ca fiind, în realitate, un denunţ împotriva numitului D., potrivit art. 19 din Legea nr. 682/2002, chiar dacă acesta (denunţul) este unul atipic.

În cazul în care nu se va aprecia că declaraţia care a dus la tragerea la răspundere penală a inculpatului D. este un denunţ, apărarea a solicitat ca acest comportament procesual, de înlesnire a descoperirii participanţilor la activitatea infracţională, să fie considerat ca fiind o circumstanţă atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. din 1969.

Această circumstanţă atenuantă nu a fost reţinută de către prima instanţă, justificat de faptul că atitudinea sinceră nu poate fi valorificată de două ori, ca circumstanţă atenuantă şi cauză de reducere a limitelor de pedeapsă [art. 396 alin. (10) C. proc. pen.]. Apărarea nu a solicitat aplicarea acestei circumstanţe atenuante prin prisma atitudinii sincere, ci din perspectiva înlesnirii descoperirii şi a altor participanţi la săvârşirea faptei penale deduse judecăţii, potrivit dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. c) teza finală C. pen. din 1969.

Apărarea a arătat că nu poate fi negată gravitatea faptelor de corupţie săvârşite de judecători, cei care sunt însărcinaţi să aplice legea şi să înfăptuiască justiţia şi care au obligaţia de a avea o conduită profesională şi socială impecabilă, dar nici nu se poate face abstracţie de circumstanţele reale ale săvârşirii faptei şi de circumstanţele personale.

S-a menţionat că instanţa de fond nu a dat eficienţă sporită împrejurărilor arătate mai sus, nereţinându-le ca şi circumstanţe atenuante, potrivit C. pen. din 1969, cu consecinţa coborârii pedepsei sub minimul special redus cu o treime, ci le-a avut în vedere pe unele dintre acestea, în procesul de individualizare a pedepsei, ca şi circumstanţe personale favorabile, când a stabilit cuantumul pedepsei orientat spre mediu.

În raport de limitele de pedeapsă reduse cu o treime, conform art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi faţă de criteriile generale de individualizare impuse de art. 72 C. pen. din 1969, raportat la circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a), b), c) şi art. 76 C. pen. din 1969, s-a solicitat să fie aplicată o pedeapsă sub minimul special stabilit ca urmare a reducerii cu o treime.

În subsidiar, dacă se apreciază că aceste împrejurări care circumstanţiază fapta şi persoana inculpatei nu pot fi reţinute ca şi circumstanţe atenuante, apărarea a solicitat să le fie acordată o importanţă mai mare în procesul de individualizare a pedepsei, cu consecinţa stabilirii unei pedepse orientate spre minimul special.

Referitor la modalitatea de executare a pedepsei, apelanta intimată inculpată a considerat că, faţă de circumstanţele personale, de comportamentul manifestat după săvârşirea infracţiunii, scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia în regim de detenţie.

Apărarea a solicitat să fie avute în vedere atitudinea constant sinceră de care a dat dovadă inculpata, fiind judecată în baza procedurii simplificate, colaborarea cu organul de urmărire penală, restituirea unei mari părţi din suma de bani primită cu titlu de mită, lipsa antecedentelor penale, situaţia familială, fiind divorţată, cu un copil minor întreţinere. S-a menţionat că nu poate fi negată gravitatea faptei, raportat la calitatea de magistrat, dar acest aspect nu poate constitui singurul criteriu pe care instanţa ar trebui să îl aibă în vedere la alegerea modalităţii de executare a pedepsei, trebuind a fi analizată şi prin punerea în balanţă cu circumstanţele faptice şi personale. S-a apreciat că prin suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se poate realiza reeducarea inculpatei, stabilirea unui termen maxim de încercare fiind de natură a asigura o eficientă supraveghere a comportamentului acesteia. Mai mult, măsurile de supraveghere şi obligaţiile impuse pe durata termenului de încercare constituie garanţii pentru prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, satisfăcând pe deplin scopul coercitiv şi educativ al pedepsei. Toate înscrisurile în circumstanţiere depuse la dosar vin să caracterizeze favorabil persoana inculpatei şi să susţină solicitarea de suspendare a executării pedepsei sub supraveghere.

Referitor la durata pedepsei complementare, apelanta intimată inculpată a apreciat că se impune reducerea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, aplicată de instanţa de fond, în raport de persoana sa, în aceste condiţii scopul pedepsei complementare putând fi realizat şi pe o perioadă mai scurtă.

Referitor la deducerea corectă a prevenţiei, prima instanţă a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii, a măsurii arestării preventive şi a arestului la domiciliu, de la 19.11.2015 până la 05.02.2016 inclusiv, deşi abia în data de 07.02.2016 expira durata arestului la domiciliu şi, cum încheierea dată de curtea de apel nu era definitivă, contestaţia împotriva acesteia s-a judecat la data de 07.02.2016, data la care a fost pusă în libertate.

Referitor la cuantumul cheltuielilor judiciare avansate de stat la care a fost obligată, apelanta intimată inculpată a arătat că prima instanţă a dispus obligarea sa la plata sumei de 4500 lei, în temeiul art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat, fără a detalia în ce constă aceste cheltuieli, deşi este evident că dacă procurorul de caz a stabilit o suma de 3000 lei în sarcina sa, restul de 1500 lei reprezintă cheltuieli ocazionate de judecata cauzei în prima instanţa. A contestat acest cuantum întrucât tergiversarea judecării cauzei nu s-a datorat comportamentului său procesual, ci inculpaţilor care nu au recunoscut faptele şi care au solicitat administrarea de probe, termenele acordându-se în acest scop, judecătorul fondului neprocedând la disjungerea judecării cauzei faţă de aceştia.

Având în vedere actele procesuale realizate de către instanţa de fond şi de perioada pe parcursul căreia s-a desfăşurat judecata, apelanta intimată inculpată a solicitat reducerea cuantumului cheltuielilor judiciare avansate de stat la care a fost obligată de instanţa de fond, într-un cuantum rezonabil.

În ceea ce priveşte măsura de siguranţă a confiscării speciale a sumelor de bani ce constituie obiectul mitei, s-a solicitat să se stabilească ce sume de bani s-au dat şi ce sume de bani s-au primit în contextul în care însuşi denunţătorul H., în cadrul discuţiei purtate cu inculpata în mediu ambiental, a arătat că fraţii B. şi C. ştiu că la ea a ajuns doar suma de 100 000 euro.

Faţă de cele expuse, s-a solicitat admiterea apelului, urmând a se pronunţa o hotărâre legală şi temeinică în sensul celor solicitate.

Apelantul intimat inculpat B. a susţinut că motivele apelului vizează în exclusivitate respingerea cererii de acordare a liberării condiţionate, dispoziţie pe care apărarea a apreciat-o ca fiind neîntemeiată.

Atunci când a respins acordarea liberării condiţionate, judecătorul a reţinut că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 105 alin. (2) C. pen. pentru a se acorda liberarea condiţionată inculpatului B., ţinând seama de gravitatea faptelor acestuia, fiind necesar ca inculpatul să execute o perioadă mai mare de timp, pentru a se asigura, în condiţii optime, atingerea scopului şi realizarea funcţiilor pedepsei.

Dincolo de caracterul lapidar al motivării instanţei de fond, apărarea a solicitat să se constate următoarele: pedeapsa aplicată inculpatului B. pentru infracţiunea de dare de mită, astfel cum a fost individualizată, este în cuantum de 3 ani închisoare şi nu o depăşeşte pe cea mai grea dintre pedepsele care au fost stabilite prin Decizia penală nr. 222/04.03.2014 a Curţii de Apel Bucureşti; sporul de pedeapsă care a fost adăugat, rezultat din urma aplicării dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 40 alin. (1) C. pen., este de 1 an închisoare; inculpatul B. a început executarea pedepsei principale la data de 04.03.2014 şi că a fost liberat condiţionat prin Decizia penală nr. 497 a Tribunalului Ilfov la 14.09.2016, executând în acest fel, în mod efectiv, 2 ani 6 luni şi 10 zile de închisoare în condiţiile în care inculpatul a împlinit vârsta de 60 de ani la 10 iunie 2012, caz în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 60 alin. (2) C. pen. din 969, putând fi liberat condiţionat după executarea unei treimi din durata pedepsei închisorii care nu depăşeşte 10 ani.

Din durata totală a pedepsei aplicate prin hotărârea atacată, respectiv aceea de 7 ani şi 4 luni închisoare, inculpatul B. a executat 30 de luni şi 10 zile, adică mai mult decât treimea din pedeapsa aplicată care, transformată în luni ar însemna 29 de luni şi 3 zile, fără a lua în calcul zilele considerate ca executate în urma muncii prestate în penitenciar.

S-a menţionat că prin Sentinţa penală nr. 1784/27.07.2016, Judecătoria Sector 4 Bucureşti, înainte de a respinge ca nefondată propunerea de liberare condiţionată a inculpatului B., a consacrat că, astfel cum rezulta din caracterizarea aflată la dosarul cauzei, acesta a beneficiat de 192 de zile câştigate ca urmare a muncii prestate şi a elaborării a trei lucrări ştiinţifice în perioada detenţiei, adică 6 luni, consacrări intrate în puterea lucrului judecat având în vedere că Ministerul Public nu a declarat contestaţie împotriva acestei hotărâri.

De altfel, Tribunalul Ilfov a reţinut în decizia penală din 14.09.2016 în acelaşi sens, astfel încât s-a solicitat să se constate că perioada executată şi considerată ca fiind executată de către B. este de 3 ani şi 15 zile închisoare.

Astfel, fiind reanalizate condiţiile liberării condiţionate, în ceea ce priveşte fracţia de pedeapsă care este necesar să fie executată, prin raportare la noua pedeapsă de 7 ani şi 4 luni închisoare, dar şi prin raportare la dispoziţiile art. 60 alin. (2) C. pen. din 1969 - condamnat trecut de vârsta de 60 de ani - s-a apreciat că acestea sunt îndeplinite, fracţia fiind depăşită cu 7 luni.

În conformitate cu dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. pen., în cazul în care, în raport de pedeapsa rezultată, sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 100 C. pen., aplicabile în cauză, nefiind vorba despre incidenţa art. 99 C. pen. cu privire la detenţiunea pe viaţă, instanţa poate acorda liberarea condiţionată.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor art. 100 C. pen., apărarea a solicitat să se constate că, în fapt, dispoziţiile cu privire la liberarea condiţionată în cazul inculpatului B., din perspectiva legii penale mai favorabile, în raport cu toate infracţiunile care intră în pluralitate şi de data săvârşirii acestora, sunt cele din art. 59 şi următoarele C. pen. din 1969 şi că pentru a se acorda liberarea condiţionată în conformitate cu art. 105 alin. (2) C. pen., dincolo de condiţia privind fracţia din pedeapsă ce se cere a fi executată, care este în mod evident îndeplinită, judecata de oportunitate se mărgineşte la constatări privind conduita condamnatului în perioada detenţiei, prin raportare la stăruinţa în munca, comportamentul disciplinat şi dovezile temeinice de îndreptare.

În cauza de faţă, astfel cum rezultă din dovezile depuse la dosar, respectiv caracterizări, procese verbale, dar mai ales decizia penală prin care a fost acordată liberarea condiţionată, rezultă, conform apărării, că B., în perioada cât a executat pedeapsa, a dat dovezi temeinice de îndreptare, a fost disciplinat în comportamentul său şi stăruitor în muncă (a câştigat 192 de zile care au fost considerate ca executate).

Apărarea susţine că este evident că instanţa de fond nu a făcut o analiză a situaţiei juridice a inculpatului B. din perspectiva vocaţiei la liberare condiţionată, limitându-se să constate că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 105 alin. (2) C. pen. pentru a se acorda liberarea condiţionată inculpatului B., ţinând seama de gravitatea faptelor acestuia, fiind necesar ca inculpatul să execute o perioadă mai mare de timp, pentru a se asigura, în condiţii optime, atingerea scopului şi realizarea funcţiilor pedepsei. Instanţa de fond a luat în calcul, la analiza oportunităţii acordării liberării condiţionate, criteriul gravităţii faptelor precum şi scopul şi funcţiile pedepsei, în condiţiile în care criteriile pentru acordarea liberării condiţionate ţin de comportamentul acuzatului pe timpul executării pedepsei şi nicidecum de gravitatea faptelor, scopul şi funcţiile pedepsei, care sunt criterii de individualizare judiciară a pedepselor.

O asemenea abordare echivalează, în opinia apărării, în fapt, cu o nouă individualizare judiciară a pedepsei şi nu face altceva decât să prelungească efectele pedepsei aplicate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, mai ales în condiţiile în care cuantumul pedepsei aplicate are relevanţă în ceea ce priveşte fracţia ce se cere executată pentru liberare condiţionată.

S-a solicitat să se constate că instanţa de fond nu poate să reevalueze gravitatea faptelor pentru care s-a dispus deja condamnarea definitivă prin Decizia penală nr. 222 din 04.03.2014, care are autoritate de lucru judecat, atât în ceea ce priveşte cuantumul pedepselor şi elementele pe baza cărora acestea au fost individualizate şi plasate în limitele de pedeapsă prevăzute de textele incriminatoare, ci doar să aprecieze asupra gravităţii faptei care a făcut obiectul judecăţii în cauza în care s-a pronunţat Sentinţa penală nr. 225F/24.11.2016.

În acest sens, s-a solicitat să se constate că prin aplicarea dispoziţiilor art. 5 C. pen., dar şi a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. (reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă în cazul recunoaşterii vinovăţiei), maximul rezultat este de 4 ani şi 6 luni închisoare, iar pedeapsa stabilită de către instanţa de fond pentru infracţiunea de dare de mită este de 3 ani închisoare, evident, luând în calcul atitudinea procesuală a inculpatului B., modul în care a fost săvârşită fapta, dar şi circumstanţele şi împrejurările săvârşirii ei, de remarcat fiind aici împrejurarea că nu inculpatul a avut iniţiativa delictuală.

Apărarea a apreciat că, în cauză, în ceea ce îl priveşte apelantul intimat inculpat B., poate fi acordată liberarea condiţionată, mai ales în condiţiile în care a dat dovezi temeinice de îndreptare în perioada detenţiei, are 65 de ani şi suferă de boli care i-ar produce suferinţe pe perioada unei eventuale noi detenţii, cât ar fi ea de scurtă.

În concluzie, în temeiul dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a solicitat admiterea apelului declarat de inculpat, desfiinţarea hotărârii atacate numai în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de acordare a liberării condiţionate şi, în rejudecare, să i se acorde apelantului intimat inculpat B. liberarea condiţionată de sub pedeapsa de 7 ani şi 4 luni închisoare.

Apelantul intimat inculpat C. a arătat că s-au supus analizei judecătorului probleme complexe de fond, dar prin hotărâre, printr-o motivare mai mult decât succintă, s-au respins aceste cereri. În primul rând, s-a solicitat instanţei de fond să stabilească un cadru procesual, respectiv legea aplicabilă, din prisma legii de dezincriminare şi a legii penale mai favorabile, situaţii care trebuiau analizate concomitent. Instanţa de fond a analizat global situaţia juridică a inculpatului (limite de pedeapsă, dezincriminări, abrogări), apreciind că dacă va aplica legea veche, fapta fiind foarte gravă, va aplica şi sporul facultativ până la 5 ani, fiind mult mai simplu să analizeze doar din prisma sancţionării pluralităţii de infracţiuni şi să constate că sporul de pedeapsă pe care îl va aplica în baza legii noi este mult mai favorabil inculpatului decât dacă ar aplica legea veche.

În opinia apărării, este greşit acest raţionament juridic. În primul rând, prin legea nouă este abrogat sau dezincriminat caracterul agravat al faptei de dare de mită, respectiv art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000. Este adevărat că legea de dezincriminare nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. Deşi există corespondenţa infracţiunii de dare de mită din legea veche în legea nouă, în aceasta din urmă nu este prevăzut caracterul agravat al infracţiunii vizând calitatea persoanei care primeşte mita, operând o abrogare a acestei forme agravate. Plecând de la aceste considerente, legea penală mai favorabilă este legea veche, din prisma limitelor de pedeapsă (respectiv 6 luni - 5 ani, faţă de 1 - 7 ani în noua reglementare, cum a apreciat instanţa de fond).

Referitor la situaţia de fapt, s-a arătat de către apărare că apelantul intimat inculpat C. a recunoscut fapta încă din faza de urmărire penală şi a dat detalii cu privire la săvârşirea acesteia. Deşi niciunul dintre fraţii B. şi C. nu a iniţiat această situaţie, apărând o astfel de oportunitate, a fost mare tentaţia de a alege o formă mai uşoară de a rezolva anumite probleme.

Cu privire la sancţionarea pluralităţii de infracţiuni, respectiv contopirea pedepselor, s-a apreciat că este incidentă Decizia nr. 29/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în sensul că instanţa de fond trebuia să aprecieze legea penală mai favorabilă distinct de fondul cauzei.

În concluzie, în opinia apărării, legea penală mai favorabilă ar fi fost legea veche, întrucât instanţa, în urma individualizării, ar fi putut să stabilească o pedeapsă îndestulătoare, fără a fi necesar să se aplice acel spor facultativ.

În ceea ce priveşte eficienţa art. 105 alin. (2) C. pen. actual, s-a susţinut că, de curând, apelantul intimat inculpat C. a fost liberat condiţionat. Astfel, s-a considerat de către apărare că instanţa poate aprecia cu privire la acordarea liberării condiţionate în cazul acestui inculpat.

Analiza vizează pedepsele rezultate din hotărârea atacată, sporul rezultat fiind de 1 an. Apelantul intimat inculpat C. a început executarea pedepsei la 04.03.2014 şi a fost eliberat la 04.01.2018, prin Decizia nr. 2/C a Tribunalului Ilfov, executând efectiv 3 ani şi 10 luni închisoare, respectiv aproximativ un număr de 1404 zile. Din totalul pedepsei aplicate la fond (de 5 ani şi 8 luni) apelantul intimat inculpat C. a executat 46 luni, durată care depăşeşte fracţia de 2/3 din pedeapsa aplicată la fond, respectiv de 45 luni şi 3 zile. Arată că aceste calcule sunt făcute strict pe executarea efectivă şi fără a lua în calcul că a beneficiat de recursul compensatoriu şi de zile de muncă, rezultând un număr de 234 de zile beneficiu.

Raportat la dispoziţiile art. 105 C. pen. actual, respectiv dacă instanţa a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 100 C. pen., solicită să se constate că sunt îndeplinite la acest moment condiţiile privind fracţia, întregul comportament pe durata detenţiei, inclusiv plata daunelor şi a obligaţiilor civile din hotărârea iniţială de condamnare, astfel încât se poate dispune o nouă liberare condiţionată a inculpatului.

Apelantul intimat inculpat D. a susţinut că raţionamentul instanţei de fond în sensul că dispoziţiile din C. pen. în vigoare reprezintă legea penală mai favorabilă nu pot să reziste unei critici minimale, având în vedere că principalul criteriu în raport de care s-a evaluat caracterul favorabil a fost reprezentat de limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea supusă analizei.

Apărarea a considerat că este de necontestat că infracţiunea prevăzută de art. 255 C. pen. din 1969 avea un regim sancţionator mai blând, pedeapsa prevăzută fiind închisoarea de la 6 luni la 5 ani. În C. pen. actual, potrivit art. 290, limitele de pedeapsă se situează între 2 şi 7 ani închisoare.

Pe de altă parte, cauzele de atenuare a răspunderii penale prevăzute în art. 74 - 76 C. pen. din 1969 sunt mult mai cuprinzătoare şi permit coborârea limitei de pedeapsă sub minimul special prevăzut de lege, până la minimul general, faţă de prevederile art. 75 C. pen. care conţin situaţii mult mai restrânse, vizând împrejurările ce pot constitui cauze de atenuare a răspunderii penale, iar efectul juridic îl reprezintă posibilitatea coborârii pedepsei până la o treime din minimul special.

Cu privire la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, această prevedere nu poate ultraactiva, deoarece ultraactivitatea priveşte exclusiv legea penală mai favorabilă şi nu o cauză de agravare a răspunderii penale, ale cărei efecte s-ar putea prelungi în timp, dincolo de momentul abrogării. Prin urmare este exclus a se menţine în încadrarea juridică agravanta prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

S-a solicitat să fie reţinute dispoziţiile art. 255 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen., acestea constituind lege penală mai favorabilă.

Apărarea a menţionat că, în declaraţiile date, inculpatul D. a negat acuzaţia ce i-a fost adusă, arătând că nu a avut vreo întâlnire cu judecătoarea A. în afara sălii de şedinţă, nu a invitat-o şi nu a primit-o niciodată la locuinţa sa, nu i-a cunoscut numărul de telefon şi nu a apelat-o niciodată. De asemenea, inculpatul a susţinut că nu a fost informat nici de coinculpaţii B. şi C., nici de alte persoane în legătură cu faptul că judecătoarei i-ar fi fost promise şi ulterior oferite sume de bani, direct sau prin intermediari, în vederea pronunţării unei soluţii de achitare în "Dosarul transferurilor".

S-a făcut trimitere la declaraţia dată în cursul urmăririi penale de inculpatul B., la 24.11.2015, în cuprinsul căreia acesta a arătat că nu a discutat niciodată cu D. în legătură cu înţelegerile pe care le-a avut cu judecătoarea A., că nu i-a solicitat să participe financiar la colectarea sumelor de bani oferite inculpatei şi că inculpatul D. nu a fost prezent la niciuna dintre întâlnirile pe care el şi fratele său le-au avut cu judecătoarea cauzei.

Nici inculpatul C. nu a făcut vreo referire la participarea lui D. la discuţiile purtate cu inculpata A. ori la faptul că acestuia i-ar fi fost adusă la cunoştinţă înţelegerea ilicită, ori că i-ar fi solicitat să participe financiar la colectarea sumei de bani oferită judecătoarei.

Inculpatul G., audiat la 08.12.2015 în calitate de martor, a arătat că o cunoştea pe judecătoarea A., contestând însă faptul că ar fi transportat-o vreodată cu autoturismul propriu la domiciliul inculpatului D. situat în afara Bucureştiului sau că ar fi avut cunoştinţă de faptul că aceasta a primit sume de bani de la B. sau C.

Apărarea a subliniat şi că inculpata A. a dat mai multe declaraţii în cauză, în care a relatat în mod diferit împrejurările în care l-a cunoscut şi a discutat cu inculpatul D. şi ar fi primit de la acesta suma de 10.000 euro. Un examen critic al declaraţiilor date de inculpata A. relevă nu doar caracterul contradictoriu, ci şi total nesincer al acestor susţineri, precum şi împrejurarea că unica motivaţie a inculpatei A. a fost aceea de a-şi crea o situaţie juridică favorabilă. Prin recunoaşterea acuzaţiilor ce i-au fost aduse de procuror aceasta urmărea un interes procesual propriu şi legitim, acela de a obţine un tratament sancţionator mai blând. Pe fondul lor, declaraţiile trădează nesiguranţă şi ascund o realitate evidentă, anume că A. nu a fost niciodată la locuinţa inculpatului D., fapt ce rezultă din examinarea în termeni logici a declaraţiilor date de inculpată.

Cu toate că a declarat în mod repetat că nu a interesat-o traseul parcurs din locul de unde a fost preluată de G. şi până la domiciliul inculpatului D., este absolut neverosimil ca o persoană, care la rândul său domiciliază în Bucureşti, să nu cunoască zona PP.. Pentru a se ajunge la locuinţa inculpatului D. nu se traversează nicio linie de cale ferată.

Apărarea a arătat că inculpata nu a putut da niciun fel de detalii serioase şi credibile în legătură cu momentul în care i-au fost introduşi cei 10.000 euro în poşetă, arătând într-una din declaraţii că i-a observat abia când a ajuns acasă, în altă declaraţie că D. i-a semnalat că i-a introdus un plic în poşetă, dar în toate depoziţiile sale se regăseşte afirmaţia că între ea şi inculpat s-a creat o legătură personală şi că a perceput primirea sumei de bani cu titlul de cadou, cu atât mai mult cu cât inculpatul i-a cerut numărul de telefon, iar ulterior a apelat-o, solicitându-i întâlniri pe care judecătoarea le-a refuzat.

Dincolo de inadvertenţele cuprinse în declaraţiile date, întreg scenariul prezentat de inculpata A. este lipsit de credibilitate în cea mai elementară logică. Raportat la caracterul subiectiv al declaraţiilor date, la interesul procesual propriu pe care inculpata îl are în prezenta cauză, s-a solicitat instanţei de apel să se înlăture din probaţiune depoziţiile acesteia, urmând a fi avute în vedere doar declaraţiile concordante şi care conturează realitatea faptelor.

Cu privire la valoarea probatorie a depoziţiei martorului H., apărarea a menţionat că se impune observaţia că acesta este un martor indirect, luând cunoştinţă de la inculpata A. despre episodul relatat referitor la inculpatul D. Se impune de asemenea observaţia că nici în cuprinsul denunţului şi nici în primele sale declaraţii date în timpul urmăririi penale, H. nu a făcut nicio referire la pretinsa discuţie pe care ar fi purtat-o cu inculpata A. referitoare la întâlnirea acesteia cu D. şi la primirea sumei de 10.000 euro, deşi a oferit organelor de urmărire penală detalii consistente cu privire la toate celelalte aspecte referitor la discuţiile purtate cu inculpaţii B. şi C., întâlnirile ce au avut loc între aceştia şi judecătoare şi sumele de bani oferite şi primite cu titlul de mită.

Concluzia ce se desprinde este aceea că inculpata A. nu i-a relatat niciodată denunţătorului despre pretinsa vizită făcută la locuinţa inculpatului D., despre faptul că ar fi primit de la acesta suma de bani sau orice alte aspecte conexe, ci abia după ce inculpata A. a dat declaraţii la organul de urmărire penală, martorul denunţător a revenit cu precizarea unor aspecte menite să susţină declaraţiile acesteia, dar care nu aveau nicio legătură cu informaţiile pe care acesta le-ar fi obţinut deja de la inculpată.

S-a menţionat că sumele de bani solicitate şi primite în cauză au avut un cuantum ridicat, fiind oarecum proporţionale cu prejudiciile stabilite în dosar şi cu posibilităţile financiare ale inculpaţilor B. şi C.. Suma de bani pe care inculpata A. susţine că a primit-o de la inculpatul D. este absolut derizorie în raport cu banii oferiţi de inculpaţii B. şi C., magistratul arătând în mod sistematic că remiterea s-a făcut într-un mod discret, practic inculpatul introducând plicul cu bani în poşeta ei într-un moment de neatenţie, iar ca percepţie subiectivă, aceasta a apreciat că banii reprezintă un cadou şi că nu aveau nicio legătură cu modul în care urma să soluţioneze dosarul.

S-a menţionat că poziţia procesuală de nerecunoaştere a inculpatului D. nu trebuie tratată doar ca o atitudine nesinceră şi sancţionată suplimentar, astfel cum a procedat instanţa de fond, întrucât, aşa cum s-a arătat, susţinerile inculpatei A. legate de locul şi circumstanţele în care s-ar fi produs întâlnirea sunt confuze şi contradictorii. Faptul că un inculpat se declară nevinovat în legătură cu acuzaţiile ce-i sunt aduse trebuie evaluat în raport de elementele probatorii care susţin această poziţie, iar în cazul de faţă acestea sunt extrem de numeroase şi convingătoare.

S-a solicitat ca instanţa de apel să evalueze tabloul infracţional ca fiind compus din două infracţiuni distincte de luare de mită, una privitoare la inculpaţii C. şi B., iar cealaltă în referire la inculpatul D. şi, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., să se dispună achitarea inculpatului, constatându-se inexistenţa faptei.

Cu caracter subsidiar, s-a solicitat reindividualizarea pedepsei aplicate inculpatului D. S-a arătat că acesta este o persoană bine integrată social, este tatăl a şapte copii, dintre care şase minori, şi-a îndeplinit cu responsabilitate îndatoririle de părinte, astfel că reintegrarea lui socială cât mai rapidă ar fi în beneficiu şi interesul acestor copii, care au nevoie de sprijinul susţinerea şi supravegherea tatălui lor.

Apelantul intimat inculpat G. a arătat că fapta de a declara în calitate de martor că nu a facilitat niciodată vreun contact între A. şi D. nu este mincinoasă. S-a susţinut că nu există probe din care să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că în vara anului 2009 a condus-o pe A. la D. şi a facilitat în acest mod întâlnirea dintre cei doi. În aceste circumstanţe, afirmaţiile inculpatului date în faţa procurorului, conform cărora nu a intermediat contactul între A. şi D. sunt adevărate, neputând constitui latura obiectivă a infracţiunii de mărturie mincinoasă. Pentru aceleaşi considerente nu pot fi reţinute nici omisiuni ale inculpatului G. cu privire la fapte care nu s-au petrecut în realitate.

Prima instanţă a pronunţat condamnarea inculpatului G. având în vedere următoarele mijloace de probă: declaraţiile inculpatei A., declaraţiile martorului H. şi procesul-verbal privind traseul urmat de inculpata A. către locuinţa inculpatului D.

Apărarea a arătat că, în ceea ce priveşte declaraţiile inculpatei A., instanţa de fond a acordat în mod nejustificat valoare probatorie acestui mijloc de probă, reţinând că declaraţiile inculpatei "sunt detaliate şi prezintă credibilitate". S-a menţionat că declaraţiile acesteia nu sunt deloc detaliate, ci, dimpotrivă, confuze şi lipsite de aspecte concrete.

Deşi inculpata a declarat că a stat două ore în interiorul locuinţei inculpatului D., nu a reuşit să ofere niciun detaliu referitor la această locuinţă, omisiuni care pun la îndoială, în mod rezonabil, veridicitatea acestei întâlniri. În aceeaşi manieră confuză de relatare a faptelor, inculpata A. nu a reuşit să răspundă la întrebările apărării cu privire la maşina cu care a fost condusă la locuinţa inculpatului D.

Inculpata A. nu a putut relata niciun aspect legat de localitatea în care s-a deplasat, imobilul pe care l-a vizitat (locuinţa inculpatului D.) şi nici cu privire la mijlocul de transport folosit pentru a ajunge la locuinţa inculpatului D.

Afirmaţia inculpatei prin care a precizat că "reţin că am traversat o cale ferată" nu poate fi considerată verosimilă în contextul împrejurărilor existente în ceea ce priveşte deplasarea pe care susţine că a făcut-o împreună cu inculpatul G., deoarece era în timpul nopţii, iar din autoturismul în care se afla şi care traversa podurile supraterane late de câţiva zeci de metri nu se putea observa nimic din ceea ce se afla sub acestea.

Apărarea arată că, în cazul în care se efectua un experiment judiciar în cauză se putea constata cu uşurinţă faptul că declaraţia inculpatei A., în ceea ce priveşte traversarea unei căi ferate, pe timpul nopţii, într-un autoturism, pe un pod suprateran existent în zonă, cu o lăţime de câţiva zeci de metri, ocazie cu care a traversat o cale ferată, este neadevărată.

S-a solicitat să fie avute în vedere neconcordanţele care există între cele declarate de inculpata A. şi declaraţiile martorului H., dar şi aspectele contradictorii pe care le conţin declaraţiile martorului H.

S-a subliniat, mai întâi, poziţia inculpatei A. cu privire la declaraţia martorului H., în care aceasta neagă faptul că ar fi relatat acestui martor vreun aspect legat de întâlnirea cu inculpatul D., ceea ce exclude, implicit, împrejurările referitoare la implicarea martorului G. în legătură cu presupusa întâlnire dintre inculpata A. şi inculpatul D.

În opinia apărării, este puţin credibil că inculpata A. s-a confesat către martorul H. cu privire la faptul de a fi luat mită de la inculpatul D. Astfel, nu pare plauzibil ca un judecător, în ipoteza săvârşirii unei infracţiuni foarte grave, să ofere cu dezinvoltură asemenea informaţii unei persoane cu care nu a avut decât întâlniri sporadice, fără a se afla într-o relaţie mai strânsă.

Veridicitatea declaraţiilor lui H. poate fi pusă sub semnul întrebării şi prin prisma profilului moral al acestuia, care este un infractor recidivist, cu condamnări multiple, specializat în săvârşirea infracţiunilor de furt din locuinţe, aflându-se în executarea unei pedepse de 6 ani închisoare (în aceeaşi cauză, celălalt martor al acuzării, J. fiind condamnat să execute o pedeapsă de 17 ani, 6 luni şi 20 de zile de închisoare).

Conform apărării, prima instanţă a ignorat neconcordanţele din cuprinsul declaraţiilor martorului H., profilul moral al acestuia şi văditul interes în darea declaraţiei şi a apreciat că "declaraţia martorului prezintă credibilitate" pentru simplul motiv că nu există "vreun conflict ori alt motiv pentru ca martorul să denatureze adevărul în privinţa inculpatului G.".

Cu referire la cel de-al treilea mijloc de probă reţinut în motivarea condamnării inculpatului G., şi anume procesul-verbal privind traseul urmat de inculpata A. către locuinţa inculpatului D., prima instanţă a concluzionat că acest mijloc de probă furnizează informaţii care se coroborează cu declaraţia inculpatei şi cu declaraţia martorului H. Conform apărării, este greşit raţionamentul instanţei de judecată, în sensul că prin acest proces-verbal au fost confirmate "detalii" pe care inculpata A. le cunoştea în legătură cu traseul, respectiv cu locuinţa inculpatului D., pentru simplul motiv că inculpata nu a furnizat niciun moment detalii referitoare la cele două aspecte. În realitate, prin acest proces-verbal, au fost consemnate o serie de detalii, care nu au nicio legătură cu declaraţiile inculpatei A.

S-a considerat că soluţia de condamnare a inculpatului G., dispusă în baza unei probe directe conţinută în declaraţia inculpatei A., mijloc de probă caracterizat prin susţineri confuze, a unei probe indirecte, provenind de la declaraţia nesinceră a martorului H. şi a unui înscris lipsit de relevanţă probatorie, a fost dispusă prin încălcarea dispoziţiilor art. 103 alin. (2) teza finală C. proc. pen., art. 4 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 396 alin. (2) C. proc. pen.

S-a apreciat că probele administrate în cauză nu au aptitudinea de a contura, dincolo de orice îndoială, faptul că inculpatul G. a intermediat contactul între inculpata A. şi inculpatul D., ceea ce conduce la constatarea imposibilităţii susţinerii acuzaţiei de mărturie mincinoasă cu referire la aspecte de fapt neprobate.

În aceste circumstanţe, în conformitate cu dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi soluţionarea laturii penale a cauzei prin achitarea inculpatului G. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., fapta de a da declaraţii corespunzătoare realităţii nefiind prevăzută de legea penală.

Un alt motiv de apel constă în aceea că faptele şi împrejurările cu privire la care este acuzat G. că a făcut declaraţii mincinoase nu sunt esenţiale pentru reţinerea săvârşirii infracţiunilor de dare de mită, respectiv luare de mită.

S-a susţinut că într-o cauză penală sunt esenţiale împrejurările care pot servi la aflarea adevărului şi la justa soluţionare a cauzei. În literatura de specialitate se precizează că însuşirea unei împrejurări de a fi "esenţială" este dată de eficienţa probatorie a acesteia, de pertinenţa şi concludenţa în cercetarea şi soluţionarea unei cauze penale. Împrejurarea cu privire la care s-a considerat că este esenţială pentru justa soluţionare a cauzei şi cu referire la care inculpatul G. ar fi declarat mincinos este reprezentată de conducerea inculpatei A. la locuinţa inculpatului D.

În opinia apărării, această împrejurare nu este esenţială pentru aflarea adevărului în cauză, deoarece în măsura în care ar fi reală nu ar putea conduce la reţinerea vinovăţiei inculpaţilor acuzaţi de săvârşirea infracţiunilor de corupţie. Astfel, stabilirea prin probe certe a conducerii inculpatei A. la locuinţa inculpatului D. nu prezintă aptitudinea probatorie de a determina reţinerea, dincolo de orice dubiu, a săvârşirii faptelor de corupţie. Presupunând că această întâlnire a avut loc, acest fapt nu poate fi asimilat în mod necesar şi obligatoriu cu remiterea unei sume de bani de către inculpatul D. inculpatei A.

În subsidiar, în conformitate cu dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., apărarea a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi soluţionarea laturii penale a cauzei prin achitarea inculpatului G. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., fapta de a da declaraţii sau de a face omisiuni care nu vizează fapte sau împrejurări esenţiale nefiind prevăzută de legea penală.

Un al treilea motiv de apel constă în aceea că fapta reţinută în sarcina inculpatului G. nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, deoarece din declaraţia dată de G. aflată la dosarul cauzei nu rezultă că inculpatul a fost întrebat de organul de urmărire penală asupra unor împrejurări esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei.

Conform apărării, în literatura de specialitate se precizează că cerinţa esenţială privitoare la condiţia ca asupra împrejurării esenţiale martorul să fi fost întrebat, constituie o a doua limitare a obiectului mărturiei mincinoase, restrângând sfera împrejurărilor esenţiale numai la acelea asupra cărora s-au pus întrebări. Pentru realizarea elementului material al infracţiunii, mai este necesar ca martorul, care a alterat, prin afirmaţiile sau omisiunile sale, adevărul cu privire la împrejurările esenţiale în cauză, să fi fost întrebat asupra acestor împrejurări. Numai în măsura în care i se atrage atenţia martorului, printr-o întrebare, asupra unei anumite împrejurări, acesta îşi poate da mai bine seama că aceea împrejurare este esenţială şi, prin urmare, că orice alterare a adevărului aduce atingere activităţii de înfăptuire a justiţiei

Din analiza declaraţiei de martor dată de inculpatul G. în faţa organelor de urmărire penală, la data de 08.12.2015, se desprinde cu uşurinţă concluzia că acesta nu a fost întrebat niciun moment dacă a intermediat contactul între inculpatul D. şi inculpata A. Din conţinutul declaraţiei martorului G. rezultă că acestuia i s-au adresat următoarele două întrebări din partea organului de urmărire penală: 1) Ce maşină folosea martorul în anul 2009 şi 2) Dacă este dispus să se supună unei constatări ştiinţifice având ca obiect detecţia comportamentului simulat. Astfel, se constată că martorul G. nu a fost întrebat de organul de urmărire penală dacă a intermediat contactul dintre D. şi A., dacă a condus-o pe aceasta din urmă la locuinţa omului de afaceri sau, dacă aceste întrebări au fost formulate, ele nu au fost consemnate în cuprinsul declaraţiei, astfel cum s-a procedat cu întrebările referitoare la maşina utilizată în anul 2009, respectiv la efectuarea constatării cu privire la detectarea comportamentului simulat.

Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că nu este îndeplinită cerinţa legală esenţială pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii de mărturie mincinoasă şi anume martorul G. nu a fost întrebat asupra împrejurării esenţiale a intermedierii contactului dintre D. şi A.

În aceste circumstanţe, în subsidiar faţă de apărarea formulată în cuprinsul primului motiv de apel, în conformitate cu dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale apelate şi soluţionarea laturii penale a cauzei prin achitarea inculpatului G. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., având în vedere lipsa cerinţei esenţiale privitoare la condiţia ca asupra împrejurării esenţiale martorul "să fi fost întrebat".

Apelantul intimat inculpat F., referitor la împrejurarea că nu a participat la o întâlnire în perioada februarie - aprilie 2009 dintre martorul denunţător H. şi inculpata A., a susţinut că un element deosebit de important în lămurirea participării sau nu la întâlnire este reprezentat de stabilirea datei la care această presupusă întâlnire a avut loc Astfel, în ceea ce priveşte momentul presupusei întâlniri, din elementele aflate la dosarul cauzei, se constată că stabilirea cu exactitate a momentului întâlnirii este imposibilă. Prin rechizitoriu, momentul la care această întâlnire a avut loc este specificat numai generic, respectiv perioada februarie - aprilie 2009, nestabilindu-se cu exactitate în ce circumstanţe a avut loc această întâlnire.

Prin declaraţia dată în faţa organelor de urmărire penală, martorul H. a arătat că presupusa întâlnire ar fi avut loc cu aproximativ 2 - 3 săptămâni înainte de meciul de pe stadionul Ghencea. Tot în faza de urmărire penală, martorul denunţător a arătat că la câteva zile de la întâlnirea de la restaurant, a sunat-o pe inculpată pentru cumpărarea a două telefoane cu cartele pre-pay. În continuare, martorul a arătat că după o săptămână sau două, a aranjat o întâlnire între B. şi A. la stadionul din Ghencea.

S-a menţionat că inculpata este oscilantă în declaraţii, arătând iniţial că întâlnirea ar fi avut loc cu două, trei sau patru săptămâni înaintea meciului, ulterior a arătat că la sfârşitul lunii martie ori începutul lunii aprilie 2009, iar în cele din urmă a relatat că ar fi avut loc cu aproximativ trei săptămâni înainte de meciul de pe stadionul Ghencea (ce a avut loc la data de 04.04.2009). De asemenea, martorul denunţător este oscilant, arătând iniţial că întâlnirea a avut loc cu 2 - 3 săptămâni înainte de meci, iar ulterior că aceasta ar fi avut loc cu 4 săptămâni înainte de meci. Data desfăşurării meciului de pe stadionul Ghencea reprezintă singurul moment determinat în mod cert ca dată de desfăşurare din întreaga situaţie expusă de către organele de urmărire penală, acesta având loc la data de 04.04.2009. În raport de acest moment şi având în vedere declaraţiile inculpatei şi alte martorului denunţător, se poate concluziona în sensul că presupusa întâlnire ar fi avut loc cu trei săptămâni înaintea meciului.

Prin copia paşaportului depusă la dosarul cauzei de către inculpat, precum şi din adresa eliberată de către Y. reiese împrejurarea că în perioada 10.03.2009 - 18.03.2009 acesta nu se afla în România, fiind plecat în Emiratele Arabe Unite. Mai mult decât atât, inculpatul nu s-a aflat în Bucureşti nici în perioada 22.03.2009 - 27.03.2009, astfel cum reiese din adresa emisă de către Y., la data de 27.10.2016.

Instanţa de fond s-a pronunţat în sensul că presupusa întâlnire ar fi avut loc la începutul lunii martie 2009, iar la acel moment inculpatul s-ar fi aflat în ţară, având posibilitatea de a participa la întâlnire.

Apelantul intimat inculpat a considerat că, prin această concluzie, instanţa de fond a încălcat în mod flagrant principiul in dubio pro reo.

Art. 4 alin. (2) C. proc. pen., conform căruia după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului, a fost interpretat de către instanţa de fond în sens contrar, respectiv dubiile existente cu privire la toate aspectele cauzei (momentul întâlnirii, relaţia dintre martorul denunţător şi inculpată) au fost interpretate arbitrar împotriva inculpatului.

Astfel, instanţa de fond, deşi a constatat existenţa unui dubiu rezonabil cu privire la împrejurarea că inculpatul nu se afla în ţară la momentul presupusei întâlniri, a optat pentru interpretarea acestui dubiu împotriva inculpatului.

Ulterior pronunţării hotărârii şi luării la cunoştinţă de concluzia instanţei de fond în sensul că întâlnirea ar fi avut loc la începutul lunii martie 2009, apelantul intimat inculpat a constatat că nici în perioada vizată nu s-a aflat în ţară. Astfel în perioada 01.03.2009 - 06.03.2009 acesta s-a aflat la Geneva. Totodată, la data de 08.03.2009, apelantul intimat inculpat a sărbătorit alături de familie onomastica surorii sale, Z.

În ceea ce priveşte relaţia existentă între martorul denunţător H. şi inculpata A., apelantul intimat inculpat a arătat că aceştia s-au cunoscut prin intermediul său, în anul 2008, când inculpata dorea să organizeze o zi onomastică şi căuta o locaţie, acesta conducând-o la restaurantul deţinut de către martorul denunţător. Relaţia preexistentă dintre cei doi prezintă importanţă asupra faptului că apelantul intimat inculpat nu avea de ce să intermedieze o întâlnire dintre cei doi, având în vedere că aceştia se cunoşteau deja, fiind foarte apropiaţi. Acest aspect se coroborează şi cu împrejurarea că nu a participat la întâlnirea dintre cei doi, unde s-a discutat despre Dosarul transferurilor.

Apărarea a solicitat să se aibă în vedere contradicţiile din declaraţiile inculpatei A. şi martorul H., în ceea ce priveşte împrejurarea că cei doi se cunoşteau înainte de presupusa întâlnire din februarie- aprilie 2009.

Referitor la relaţiile preexistente dintre A. şi H., declaraţia martorului este contrazisă în mod vădit de procesele-verbale de redare a înregistrărilor foto-video. În plus, aspectul că între aceştia exista o relaţie apropiată reiese nu numai din discuţia efectiv purtată, ci şi din tonul de comunicare folosit, modul de adresare, limbajul familiar.

S-a solicitat să se constate că între martorul denunţător H. şi inculpata A. a existat o relaţie apropiată încă din anul 2008, împrejurare care face ca organizarea şi participarea inculpatului F. la o întâlnire cu cei doi având ca subiect săvârşirea infracţiunii de luare/dare de mită, să nu fie necesară, toate aspectele privind săvârşirea infracţiunii putând fi (şi probabil au fost) discutate direct între cei doi.

În ceea ce priveşte veridicitatea probei testimoniale, apărarea a solicitat să se aibă în vedere că inculpata A. a urmărit să recunoască în integralitate situaţia de fapt expusă de către organele de urmărire, pentru a beneficia de dispoziţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen. Astfel, martorul J. a formulat denunţul şi a declarat aspecte de care nu a luat cunoştinţă în mod direct, ci care ar fi fost povestite de către martorul H., având în vedere împrejurarea că acesta era urmărit penal în alte dosare, iar un denunţ ar fi condus la aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, aspect confirmat de împrejurarea că martorul şi-a schimbat în integralitate declaraţia în faţa instanţei. În ceea ce priveşte declaraţia martorului H., aceasta a fost dată împotriva inculpatului F., martorul având o adversitate faţă de inculpat.

În urma coroborării aspectelor menţionate, respectiv împrejurarea că inculpatul nu se afla în ţară la momentul presupusei întâlniri, relaţia existentă între martorul denunţător şi inculpata A., motivaţia martorilor pentru a da declaraţii în cauză, apărarea a solicitat ca instanţa să constate că, în realitate, fapta de care este acuzat nu există. Astfel, inculpatul nu a dat declaraţii neconforme cu adevărul în faţa organelor de urmărire penală şi nu a omis a declara asupra aspectelor cu privire la care a fost întrebat, referitor la modalitatea în care martorul denunţător şi inculpata au început activitatea infracţională privind luarea/darea de mită în "Dosarul transferurilor".

Referitor la principiul in dubio pro reo, s-a arătat că în cazul în care probele referitoare la vinovăţie nu sunt certe, sigure, complete, ci există îndoială cu privire la vinovăţia inculpatului, se aplică principiul menţionat, potrivit căruia orice îndoială operează în favoarea inculpatului, soluţia ce se impune fiind aceea de achitare.

În prezenta cauză, instanţa de fond nu numai că nu a aplicat acest principiu, ci chiar s-a substituit organelor de urmărire penală, prin aceea că în loc de a verifica acuzaţia adusă, cuprinsă în actul de sesizare, judecătorul a completat acuzaţia adusă.

Conform apărării, în hotărârea atacată, instanţa de fond nu a avut în vedere elemente sigure, probate dincolo de orice îndoială legitimă, ci s-a bazat pe probabilităţi, respectiv împrejurarea că probabil întâlnirea dintre inculpatul F., inculpata A. şi martorul denunţător a avut loc la începutul lunii martie 2009 sau că probabil relaţiile dintre inculpată şi martorul denunţător s-au consumat ulterior întâlnirii din martie 2009 ori că declaraţiile martorilor probabil reflectă adevărul întrucât probabil nu există o relaţie de duşmănie.

Referitor la caracterul esenţial al aspectelor declarate de inculpatul F., apărarea a arătat că acel caracter de împrejurare esenţială este dat de eficienţa probatorie a acestuia, de pertinenţa şi concludenţa sa în cercetarea şi soluţionarea cauzei respective. Aceste împrejurări influenţează direct soluţionarea cauzei. Prin urmare nu va întruni elementele esenţiale ale infracţiunii de mărturie mincinoasă relatarea inexactă a unui martor, care însă nu priveşte împrejurări esenţiale pentru cauză, chiar dacă afirmaţia sa este un răspuns la o întrebare adresată de organul judiciar.

Caracterul esenţial al împrejurărilor despre care a fost întrebat martorul nu se determină în funcţie de soluţia pronunţată în cauza în care s-a făcut mărturia mincinoasă, ci în funcţie de obiectul probei, în sensul că proba respectivă este necesară rezolvării cauzei şi este de natură să influenţeze răspunderea făptuitorului.

În aceste condiţii, s-a solicitat să se constate că nu este îndeplinită condiţia cerută de textul incriminator, în sensul că aspectele asupra cărora organele de cercetare penală au considerat că a omis să dea declaraţie nu reprezintă împrejurări esenţiale în sensul legii penale.

Astfel, este irelevantă pentru desfăşurarea activităţii infracţionale de dare/luare de mită, împrejurarea în care martorul denunţător şi inculpaţii s-au cunoscut.

Un aspect important este reprezentat de faptul că, la momentul la care ar fi declarat necorespunzător adevărului, săvârşind infracţiunea de care este acuzat, respectiv data de 24.11.2015, organele de urmărire penală se aflau într-un stadiu avansat al cercetărilor, având în vedere că la data de 18.11.2015, fiind solicitate şi emise mandate de percheziţie în cauză, organele de urmărire penală deţineau deja toate elementele formării acuzaţiei de luare/dare de mită.

Referitor la individualizarea pedepsei s-a menţionat că, în ceea ce priveşte infracţiunea de care este acuzat şi rezultatul ei, aceasta este de o periculozitate redusă, nefiind săvârşită prin folosirea unor mijloace frauduloase ori dolosive, iar modul de comitere a faptei nu implică un pericol pentru alte persoane.

Infracţiunea prezintă un pericol social scăzut şi raportat la circumstanţele în care se presupune că ar fi fost săvârşită, aceasta neconducând la acuzarea pe nedrept a unei alte persoane, la arestarea unei persoane.

Mai mult decât atât, apărarea a arătat că fapta nu a afectat în nici o modalitate ancheta penală privind infracţiunea de luare/dare de mită, împotriva persoanelor implicate în această infracţiune existând suficiente probe din care să rezulte vinovăţia, independent de declaraţiile date de inculpat. Chiar şi aspectele cu privire la care inculpatul este acuzat că nu le-a declarat organelor de urmărire penală privesc circumstanţe exterioare infracţiunii de luare dare/mită propriu zise, nefiind elemente de o valoare probantă deosebită sau determinantă.

În ceea ce priveşte antecedentele penale, apelantul intimat inculpat a arătat că deşi la acest moment este parte într-un alt proces penal, nu este condamnat pentru alte infracţiuni, nefiind cunoscut cu antecedente penale. În cauza în care este cercetat nu există o hotărâre definitivă, astfel încât nu poate suferi nici o sancţiune, de nicio natură, inclusiv asupra individualizării pedepsei, ca urmare a acestei împrejurări, în baza prezumţiei de nevinovăţiei.

Referitor la persoana inculpatului, apărarea a arătat că acesta a avut calitatea de avocat, fiind suspendat în prezent, în mod implicit având studii superioare, că este căsătorit şi are în întreţinere trei copii minori, ocupându-se de educaţia şi buna lor creştere. S-a solicitat să se constate că individualizarea pedepsei realizată de către instanţa de fond este nefondată, atât în ceea ce priveşte cuantumul acesteia, cât şi a modalităţii de executare.

În situaţia în care instanţa de apel va înlătura toate apărările şi va considera dincolo de orice dubiu că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de care este acuzat, s-a solicitat să se aplice o pedeapsă constând în minimul special prevăzut de lege. Totodată, în ceea ce priveşte modalitatea de executare, faţă de toate circumstanţele cauzei, precum şi faţă de persoana inculpatului, s-a solicitat să se constate că suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei este mai mult decât suficientă pentru a asigura atingerea scopului pedepsei.

În cursul cercetării judecătoreşti, în faţa instanţei de apel, la termenul din data de 17 ianuarie 2017 a fost menţinută măsura preventivă a controlului judiciar luată faţă de inculpata A., iar prin încheierea din data de 21 februarie 2017 a fost revocată măsura preventivă a controlului judiciar luată faţă de inculpata A. şi au fost încuviinţate cererile de amânare pentru angajarea unui apărător, formulate de apelanţii intimaţi inculpaţi F. şi A.

Prin încheierea din data de 04 aprilie 2017 au fost admise următoarele probe:

- pentru apelantul intimat inculpat D.: cererea privind audierea acestuia în faţa instanţei de apel, precum şi cererea privind audierea apelantei intimate inculpate A., în situaţia în care aceasta doreşte să dea declaraţie în faţa instanţei de apel; proba cu înscrisuri, constând în planşe fotografice cu privire la locuinţa sa;

- pentru apelantul intimat inculpat F.: proba testimonială, constând în audierea martorilor H., J., AA., K., Z. şi W.; proba cu înscrisuri, constând în factură hotel restaurant BB., adrese Y.; eliberarea unei copii a suportului media privind interceptările şi înregistrările ambientale din data de 18.10.2015, referitor la discuţiile purtate între martorul denunţător H. şi inculpatul C.;

- pentru apelanţii intimaţi inculpaţi B. şi A.: proba cu înscrisuri în circumstanţiere.

Apreciindu-se că nu sunt relevante şi utile faţă de obiectul probaţiunii din cauză, având în vedere tezele probatorii invocate, au fost respinse următoarele probe solicitate de apelantul intimat inculpat F.: proba testimonială constând în audierea martorei I., având în vedere că declaraţia acesteia nu are legătură cu acuzaţiile aduse acestui inculpat; raportul de expertiză extrajudiciară poligraf, realizat de expertul judiciar CC. la data de 31.03.2017, întrucât apelantul intimat inculpat are posibilitatea să dea declaraţie în faţa instanţei de apel; hotărârile privind soluţiile de condamnare în ceea ce-i priveşte pe martorii denunţători H. şi J., deoarece apelantul intimat inculpat poate formula întrebări cu privire la credibilitatea martorilor la momentul audierii acestora; depunerea suportului optic conţinând înregistrarea şedinţei de judecată din data de 22.09.2016, din faţa Curţii de Apel Bucureşti, în care a fost audiat martorul denunţător H., având în vedere că martorul urmează să fie audiat nemijlocit, în faţa instanţei de apel şi se pot formula direct întrebări cu privire la aspectul ce se doreşte a fi dovedit.

S-a prorogat pronunţarea asupra probei testimoniale, solicitată de apelantul intimat inculpat D., constând în audierea martorei DD., după audierea inculpatului.

S-a luat act că apelanţii intimaţi inculpaţi C. şi G. nu au solicitat probe.

La termenul din data de 16 mai 2017 s-a procedat la audierea apelantului intimat inculpat D. şi s-a dispus amânarea cauzei în vederea citării martorilor H., J. şi AA.

Prin termenul din data de 27 iunie 2017 s-a procedat la audierea apelantului intimat inculpat B. şi a martorilor H., J. S-a dispus citarea pentru următorul termen a martorilor K., Z., W. şi AA.

Prin încheierea din data de 10 octombrie 2017 s-a încuviinţat cererea de amânare formulată de apelantul intimat inculpat F. în vederea angajării unui apărător, dispunându-se citarea martorilor AA., K., Z. şi W.

La termenul din data de 21 noiembrie 2017 s-a procedat la audierea apelantei intimate inculpate A. şi a martorilor Z. şi K.

La acelaşi termen, s-a stabilit ca pronunţarea cu privire la cererile de probe şi de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de apărătorul ales al apelantului intimat inculpat F., precum şi cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept, formulată de apărătorul ales al apelantei intimate inculpate A., să aibă loc la data de 05 decembrie 2017.

Prin încheierea din data de 05 decembrie 2017 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 273 alin. (1) şi (3) C. pen. formulată de apelantul intimat inculpat F.

Au fost respinse probele solicitate de apelantul intimat inculpat F., astfel: cererea privind efectuarea unei adrese către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie pentru a transmite înregistrarea audio-video din data de 24 noiembrie 2015 privind audierea sa în calitate de martor; cererea privind depunerea şi vizionarea unui CD al cărui conţinut îl constituie interviul inculpatei A. acordat unui post de televiziune; cererea privind audierea şi vizionarea CD-ului al cărui conţinut îl constituie dialogul purtat la data de 12 septembrie 2015 de H. cu A.; cererea privind audierea numiţilor Q., EE., FF. şi GG. în calitatea de martori; cererea privind audierea, în calitate de martor, a numitei HH.

A fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept formulată de apelanta intimată inculpată A.

La termenul din data de 23 ianuarie 2018 s-a procedat la audierea apelanţilor intimaţi inculpaţi C., F., G., A. şi a martorului AA.

La acelaşi termen, s-a constatat terminată cercetarea judecătorească.

La termenul din data de 06 februarie 2018 s-a acordat cuvântul în dezbateri cu privire la apelurile declarate în cauză şi s-a stabilit ca pronunţarea să aibă loc la o dată ulterioară, respectiv la 20 februarie 2018.

În cursul cercetării judecătoreşti, în faţa instanţei de apel, astfel cum s-a menţionat anterior, au fost audiaţi inculpaţii D., A., B., C., G. şi F., precum şi martorii Z., K., H., AA., J.

Examinând cauza, în temeiul art. 417 şi următoarele C. proc. pen., Înalta Curte constată că apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii A., F., G. şi D. sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Adoptarea unei soluţii în procesul penal decurge din aprecierea probelor. Aprecierea fiecărei probe se face de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate. Adevărul constatat de organele judiciare judiciar este consecinţa interpretării probelor ce au fost administrate.

În consecinţă, aprecierea probei presupune:

- lipsa ierarhizării anticipate de către legiuitor a valorii probelor ce se administrează în procesul penal;

- libertatea de apreciere a probelor;

- stabilirea scopului pentru care sunt examinate şi apreciate probele administrate, respectiv "aflarea adevărului".

Potrivit principiului liberei aprecieri a probelor, declaraţiile martorilor au aceeaşi forţă probantă ca şi celelalte mijloace de probă cu deosebirea că, în timp ce declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului precum şi cele ale părţilor pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu alte probe, declaraţiile martorilor pot servi la aflarea adevărului în mod necondiţionat. Aceasta conduce la ideea că în situaţia în care într-o cauză penală există un singur martor, organele judiciare îşi pot întemeia soluţia pe declaraţia acestuia dacă produce încredere deplină cu privire la conţinutul său. Declaraţia unui singur martor, dacă este sinceră şi credibilă, poate fi suficientă pentru condamnarea inculpatului dacă prin ea însăşi confirmă vinovăţia acuzatului.

Aprecierea unei mărturii se bazează pe sinceritatea martorului şi fidelitatea declaraţiei, a reproducerii datelor cu privire la făptuitor şi la împrejurările faptei. Martorul poate fi interesat material sau moral în rezultatul cauzei, date fiind raporturile în care se află cu învinuitul sau inculpatul ori cu una dintre părţi.

O mărturie este apreciată ca fiind sinceră şi exactă, dar contrazisă de celelalte probe administrate în cauză, aceasta nu poate sta la baza deciziei organelor judiciare.

În speţă, soluţia adoptată de instanţa de apel depinde de credibilitatea probelor (în ceea ce îl priveşte pe inculpatul D.), de corectitudinea administrării lor (în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii F. şi G.) şi de soluţia instanţei de apel cu privire la infracţiunea corelativă, pentru care este acuzat D. şi asupra căreia ar fi trebuit să declare martorul (în ceea ce îl priveşte inculpatul G.).

- În ceea ce priveşte apelul declarat de apelantul intimat inculpat D. şi în ceea ce priveşte apelul declarat de apelantul intimat inculpat G.

Apelantul intimat inculpat D. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, în modalitatea normativă prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012.

Ca situaţie de fapt, instanţa de fond a reţinut că, în vara anului 2009, inculpatul D. i-a cerut inculpatului G. să îi mijlocească o întâlnire privată cu inculpata A., care judeca dosarul Transferurilor. Astfel, într-una din zilele verii anului 2009, inculpatul G. a condus-o pe inculpată la locuinţa inculpatului D. Aici, inculpata a rămas timp de aproximativ două ore în compania inculpatului D., timp în care au discutat despre "Dosarul transferurilor", inculpatul afirmând că este nevinovat. La finalul vizitei inculpatei A. la locuinţa inculpatului D., acesta din urmă i-a pus în geantă inculpatei un plic în care se afla suma de 10.000 de euro.

Înalta Curte constată că ansamblul probator administrat în cauză nu are aptitudinea de a fundamenta o soluţie de condamnare cu privire la infracţiunea de dare de mită reţinută în sarcina inculpatului D. şi corelativ la infracţiunea de mărturie mincinoasă reţinută în sarcina inculpatului G. (infracţiune referitoare la declaraţii în legătură cu faptele pentru care a fost acuzat D.).

Instanţa are în vedere că declaraţiile apelantei intimate inculpate A. nu se coroborează cu probele privind situarea casei lui D. ori cu probele privind interiorul locuinţei lui D. şi sunt infirmate de declaraţiile inculpatului D., G. şi declaraţiile martorului J.

Acuzaţia formulată împotriva inculpatului D., decurgând doar din cele susţinute de A., prezintă lacune provenind din:

- lipsa dovezilor referitor la faptul că inculpata A. şi inculpatul G. se cunoşteau suficient de bine încât să fie credibil faptul că a condus-o la domiciliul lui D. sau că mergeau la petreceri împreună (conform declaraţiei din 21 octombrie 2017);

- faptul că locul în care ar fi avut loc întâlnirea nu a fost identificat ca fiind adresa la care locuia D.;

- faptul că inculpata A. este sursa informaţiilor oferite de către martorii H. şi J. în legătură cu D., iar declaraţiile martorilor sunt contradictorii, J. revenind asupra celor declarate iniţial şi arătând că a fost rugat să susţină o anumită situaţie de fapt de către H. pentru a beneficia de reducerea pedepsei.

Ipoteza întâlnirii la domiciliul lui D. a fost infirmată şi de:

- faptul că inculpata a susţinut constant că a mers în nordul Bucureştiului, iar casa proprietate a inculpatului D. nu se situează în zona de nord (MM.), ci în zona PP.;

- omisiunea verificării locului în care inculpata a afirmat că a fost în nordul Bucureştiului şi nu în sud;

- declaraţia inculpatei A. din care rezultă o diferenţă între descrierea casei în care a afirmat că a fost A. şi fotografiile prezentate de D. cu privire la interiorul imobilului proprietatea sa;

- omisiunea Ministerului Public de a proba faptul că imobilul a suferit modificări de la momentul vizitei şi până la începerea urmăririi penale în dosarul de faţă, precum şi lipsa oricărei verificări a posibilităţii ca întâlnirea să se fi desfăşurat într-un alt imobil, în zona indicată de A.;

- inculpata A. a arătat că în casă nu se mai afla altcineva, iar acuzarea nu a explicat de ce lipseau orice alte persoane de la domiciliul inculpatului D. şi nu a înlăturat teza apărării în sensul că în casa lui D. se afla în permanenţă cel puţin personalul de serviciu;

- diferenţele dintre declaraţiile lui A. privind atitudinea lui G. (în declaraţia din 07 decembrie 2015, inculpata A. a declarat că G. a întrebat ce s-a întâmplat cât a stat la D., iar în declaraţia din 01 iulie 2016 pe G. nu l-a interesat ce a discutat cu D.);

- inculpata A. a descris vag maşina lui G. cu care acesta a condus-o la D. (nu-mi amintesc culoarea, era o maşină gen limuzină), deşi inculpata avea permis de conducere, ceea ce face puţin probabilă lipsa informaţiilor privind mărcile automobilelor.

În ceea ce priveşte declaraţia lui H., cele relatate de acesta au ca sursă declaraţiile inculpatei A. H. a arătat că a aflat despre întâlnirea cu D. de la A. şi, ca urmare a denunţului său, a beneficiat de reducerea pedepsei.

Martorul J., cea de-a treia persoană, care în cursul urmăririi penale a confirmat întâlnirea dintre D. şi A., a arătat că ar fi aflat despre întâlnire dintr-o discuţie telefonică (la care a asistat) între H. şi A., respectiv H. şi soţia sa (declaraţia din 27 iunie 2017). Ulterior, martorul J. a negat şi a afirmat că H. l-a rugat, într-o discuţie avută în duba poliţiei, să îi susţină versiunea referitoare la D. şi A.

Cele menţionate anterior rezultă din declaraţia din data de 25 noiembrie 2015, din cursul urmăririi penale, în care inculpata A. a relatat următoarele aspecte:

"(...) În 2009, era vară, posibil în timpul vacanţei judecătoreşti, avocatul G., care îmi este prieten, mi-a spus că el este prieten şi cu inculpatul D., zicându-mi că acesta vrea să se întâlnească cu mine. Am fost de acord să mă întâlnesc cu D., eu fiind dusă la întâlnire cu G. cu maşina acestuia. Nu reţin unde anume a avut loc această întâlnire, cred însă că a fost într-o localitate de lângă Bucureşti, reţin că am traversat o cale ferată, iar întâlnirea a avut loc într-o vilă foarte mare. Eu am crezut că acolo este casa lui D., fapt pe care el l-a confirmat. G. mi-a spus că el pleacă, pentru că este mai bine să vorbesc doar eu cu D. Acesta a început să-mi explice că nu este vinovat în dosarul în care era judecat, încercând să-mi explice mecanismul transferurilor de jucători. I-am spus că nu avem ce discuta, pentru că oricum nu înţeleg şi că nu citisem încă dosarul. Nu-mi amintesc exact, dar impresia care mi-a rămas este în sensul că acesta mi-a spus că ar şti că fraţii B. şi C. luaseră legătura cu mine printr-o anume persoană, zicând că el nu cunoaşte acea persoană, motiv pentru care nu are încredere în ea, din spusele lui eu înţelegând că el doreşte să îndepărteze acel intermediar, adică pe II., urmând ca şi el şi fraţii B. şi C. să ţină legătura cu mine prin avocatul G., în care el avea încredere. D. nu mi-a dat vreo sumă de bani şi nici nu mi-a promis vreo sumă sau alt folos. El mi-a propus să ne mai vedem, însă eu nu am acceptat.

Vreau să arăt că soluţia pe care am dat-o o apreciez ca legală şi temeinică şi că aş fi dat aceeaşi soluţie, chiar dacă nu aş fi primit vreo sumă de bani."

Cu privire la suma de 10.000 de euro pe care ar fi primit-o de la inculpatul D., în declaraţia din data de 07 decembrie 2015, în cursul urmăririi penale, inculpata A. a mai relatat următoarele:

"În legătură cu întâlnirea mea cu inculpatul D., despre care am relatat în declaraţia anterioară, fac următoarele completări:

Întâlnirea mea cu D. a durat aproximativ două ore, timp în care în locuinţa acestuia nu au fost alte persoane. La finalul vizitei mele la D., acesta m-a atenţionat că mi-a lăsat ceva în geantă. La acel moment nu m-am uitat în geantă să văd ce-mi lăsase. La un moment dat acasă la D. a revenit avocatul G., eu nu l-am chemat şi nu ştiu dacă D. l-a chemat telefonic. Din spusele domnului G., acesta fusese în acest timp la un restaurant, nu ştiu unde.

În maşină, în drum spre Bucureşti, domnul G. m-a întrebat ce s-a întâmplat cât am stat la D., iar eu i-am spus că nu s-a întâmplat nimic. Domnul G. m-a lăsat la locuinţa unde stăteam atunci, pe strada JJ. După ce am ajuns acasă am văzut că în geantă D. îmi lăsase o sumă de bani, din câte îmi amintesc 10.000 de euro, în euro, nu-mi amintesc ce cupiuri. Nu am purtat vreo discuţie ulterioară despre această sumă de bani nici cu G., nici cu D. Percepţia mea a fost însă că această sumă de bani nu-mi fusese dată în legătură cu dosarul pe care-l judecam, în care D. era inculpat, ci o urmare a faptului că eu şi D. ne plăcuserăm reciproc, el dorind să ne mai vedem şi ulterior, context în care eu am apreciat că el a intenţionat să-mi facă un cadou.

Cu ocazia vizitei făcute acasă la D., eu i-am lăsat un număr de telefon, iar el m-a mai sunat ulterior cerându-mi să ne vedem, însă eu am tot amânat şi o altă întâlnire cu D. nu a mai avut loc. "

În faţa instanţei de fond, la data de 09 iunie 2016, inculpata A. a dat următoarea declaraţie referitor la inculpatul D.:

În vara anului 2009 am intrat în legătură cu D. prin inculpatul G.

Acesta într-o zi m-a luat şi m-a dus la locuinţa lui D. Menţionez că era noapte şi nu pot da multe detalii despre locuinţă însă pot relata că era o casă mare.

Precizez că în cursul întâlnirii cu D. am discutat cu acesta amical, nu am discutat despre dosar întrucât îmi fusese repartizat de 2 - 3 luni şi nu ştiam foarte bine despre ce este vorba întrucât era un rechizitoriu de aproximativ 500 pagini şi 41 volume de urmărire penală.

Precizez ca tangenţial D. a atins subiectul dosarului, s-a plâns de situaţia în care se afla şi eu i-am spus că nu cunosc deocamdată despre ce este vorba.

I-am spus că voi citi dosarele şi vom vedea ce va fi. La finalul întâlnirii D. mi-a dat un plic, al cărui conţinut l-am verificat acasă şi am constatat că era suma de 10.000 euro. Nu am văzut momentul la care mi-a introdus plicul în geantă însă mi-a atras atenţia că a lăsat ceva acolo.

Precizez că percepţia mea subiectivă a fost că această sumă de bani a fost oferită tot cu privire la dosarul transferurilor.

La finalul întâlnirii am fost luată cu maşina de domnul G. Acesta m-a lăsat în dreptul blocului şi a plecat, nu a urcat în bloc.

Mai precizez că pe G. nu l-a interesat ce am discutat cu D.

Întrebare Procuror: L-aţi sunat la finalul întâlnirii pe domnul G.ş

Răspuns: Nu l-am sunat eu, l-a sunat D. să vină să mă ia întrucât se finalizase întâlnirea.

Întrebare D.: Dacă inculpata poate să dea detalii suplimentare legate de casa proprietatea mea, ţinând seama că a afirmat că a stat două ore la discuţii cu mine

Răspuns: Precizez că nu pot descrie amănunţit locuinţa inculpatului D. deoarece era noapte. Îmi amintesc că era o casă mare şi am stat de vorbă într-un intrând.

Din câte îmi amintesc G. a parcat maşina în faţa porţii, a coborât, a intrat împreună cu mine în curte şi m-a condus până în interiorul locuinţei unde se afla D., mi-a făcut cunoştinţa cu acesta după care a plecat. Nu ştiu ce a făcut domnul G. în continuare. Din câte ştiu ar fi plecat la un restaurant. Nu-mi amintesc distanţa de la maşină până la intrarea în locuinţă.

Întrebare avocat G.: Dacă poate să precizeze data aproximativă, luna şi dacă era vorba de o zi lucrătoare la momentul la care s-a întâlnit cu D.

Răspuns: Cred că era începutul lunii iulie 2009. Cred că era o zi lucrătoare.

Întrebare avocat G.: Dacă inculpata îşi aminteşte şi poate preciza marca şi culoarea autoturismului aparţinând lui G.

Răspuns: Nu pot preciza marca autoturismului încât nu m-a interesat. Era noapte. Îmi amintesc că era o maşină gen limuzină. Nu-mi amintesc nici culoarea.

Întrebare avocat G.: Care era natura relaţiei dintre inculpată şi G.

Răspuns: Era o relaţie de prietenie (...)

(...) Întrebare avocat G.: Dacă inculpatei i-a relatat martorul H. despre deplasarea la D., că a fost condusă de G.

Răspuns: Nu-mi aduc aminte să-i fi relatat lui H. despre întâlnirea cu D., am fost chiar surprinsă lecturând denunţul lui H. că acesta a făcut aceste declaraţii.

Întrebare D.: Casa pe care pretinde ca a vizitat-o A. dacă are ieşire la şoseaua principală, este pe o alee lăturalnică, este într-un loc viran sau este înconjurată de câmp.

Răspuns: Nu am fost interesată să reţin astfel de amănunte. Nu cunoşteam zona.

Precizez că aceste întâlniri la care am fost condusă nu le-am luat în serios că erau contrare deontologiei profesionale.

Astfel că nu am fost atentă şi nu am reţinut amănunte legate de casele inculpaţilor.

Întrebare avocat D.: Dacă la momentul pronunţării soluţiei în Dosarul Transferurilor, suma de 10.000 euro pretins primită de la inculpatul D. a avut vreo influenţă asupra soluţiei pronunţate.

Răspuns: După cum am arătat anterior soluţia dată în cauză a fost în conformitate cu convingerea mea în urma administrării probelor din dosar.

Întrebare avocat D.: Dacă în împrejurările menţionate, ţinând seama că nu cunoaşte dosarul şi că nu a discutat despre acest dosar, de ce nu a restituit pretinsa sumă de bani în momentul în care a descoperit-o în plic acasă.

Răspuns: Pentru ca în urma discuţiilor purtate s-a realizat o legătura interumană între mine şi D., întrucât nu-mi mai venea să mă întâlnesc cu acesta.

Întrebare avocat D.: Prin urmare suma de 10 mii euro nu avea nici o legătură cu soluţionarea dosarului.

Răspuns: Apreciez că atât timp cât eu aveam calitatea de judecător în cauza în care acesta avea calitate de inculpat, că suma avea legătura cu soluţia dată în dosar. (...)"

Fiind audiată în faţa instanţei de apel, la data de 21 octombrie 2017, inculpata A. a relatat următoarele referitor la inculpatul D.:

"Avocatul inculpatului D.: Cine v-a transmis invitaţia de a-l vizita pe D. şi cu ce motivş

Inculpat: Invitaţia a fost lansată de G. şi a fost vorba despre o petrecere. Nu mi-a menţionat cu ce ocazie, dar mi-a spus ceva şi de dl. D.

Avocatul inculpatului D.: La locul unde aţi ajuns, aţi fost însoţită de G. şi cu cine v-aţi întâlnit la acea petrecereş

Inculpat: Mă aflam în relaţii de amiciţie cu G. şi am discutat despre o petrecere, dar au trecut mulţi ani şi nu îmi amintesc exact detaliile. G. m-a însoţit până la intrarea în încăperea despre care am făcut vorbire şi în faza de urmărire penală şi în faţa Curţii de Apel. Era vorba despre o primă încăpere a unui imobil, nu am stat să analizez toate încăperile din imobil. M-am întâlnit cu D., dl. G. a plecat, nu a asistat la nicio discuţie.

Am constatat atunci că nu era nicio petrecere. Am rămas pentru că ajunsesem acolo şi pe drum am avut o discuţie cu G. că va fi prezent şi dl D. Îl ştiam pe D. din dosarul pe care îl judecam, dosarul transferurilor. Am discutat cu G. pe drum şi mi-a spus că va fi o discuţie scurtă şi atât. Nu a avut loc nicio discuţie legat de bani cu G. Aşa cum am spus şi în faţa Curţii de apel, era împotriva deontologiei profesionale, ştiam acest lucru.

Nu am avut în gând nicio sumă de bani. Oricum, explicaţia mea a fost că nu cunosc dosarul şi că nu are rost să mai discut. D. a încercat să îmi explice despre mecanismul transferurilor şi am spus că nu cunosc dosarul şi că nu are rost să discutăm despre acest lucru. D. a mai insistat o singură dată, i-am dat acelaşi răspuns, a înţeles şi aici s-a încheiat discuţia legată de dosar.

Avocatul inculpatului D.: Cât timp aţi rămas acolo şi dacă, în această perioadă, aţi avut reprezentarea că se mai află şi alte persoane în casăş

Inculpat: Am spus şi la urmărire penală că am rămas în jur de două ore. Sub presiunea organului de urmărire penală, aşa am apreciat că au fost două ore. Cu trecerea timpului, am apreciat că nu pot spune cu exactitate perioada, dar ştiu că era noapte, era undeva în nordul Bucureştiului, nu cunosc Bucureştiul, dar ştiu că la un moment dat am trecut peste o cale ferată. Probabil era zona MM.. Nu era zona de sud a Bucureştiului şi ştiu acest aspect pentru că aveam o maşină OO., pentru care făceam service în partea de sud şi nu aveam cum să confund zona. Am spus tot timpul procurorului că am fost în nordul Bucureştiului. În acea locuinţă, nu mai erau alte persoane, din câte mi-am dat seama.

Avocatul inculpatului D.: Procesul-verbal de reconstituire reflectă drumul pe care l-aţi descris ş

Inculpat: Eu am dat ca punct de reper o cale ferată, am văzut ulterior procesul-verbal. Nu am putut sub nicio formă să merg în PP. pentru că ştiu sigur că este indicator către (...) şi PP. înainte. Şi domnului procuror i-am indicat şi a spus "să înţeleg că aţi fost către MM."ş, fapt pe care eu l-am confirmat şi chiar am fost surprinsă ulterior, când am studiat dosarul.

Avocatul inculpatului D.: V-a cerut D. să daţi o anume soluţie în dosar, să îl achitaţi sau să îi daţi o pedeapsă mai mică decât ar fi rezultat din probeş

Inculpat: Aşa cum arătat şi anterior, discuţiile au fost foarte scurte, nu era loc de discuţie asupra soluţiei pentru că nu cunoşteam dosarul, nici inculpatul nu a îndrăznit să ceara aşa ceva. Nici ceilalţi inculpaţi nu au cerut aşa ceva. Domnului D. nici măcar acest lucru nu i l-am spus, că voi citi dosarul, pentru că era obligaţia mea. Nu a ajuns oricum până la a-mi cere o soluţie.

Avocatul inculpatului D.: Precizaţi în ce circumstanţe aţi constatat că aţi primit aceşti bani şi cui i-aţi povestit despre acest aspectş

Inculpat: La finalul discuţiei cu D., în acel imobil, după ce m-am ridicat, mi-a atras atenţia că mi-a lăsat o sumă de bani în geantă. De fapt, nu a precizat că o sumă de bani, ci a spus că mi-a lăsat ceva în geantă. Nu am verificat până acasă. Nu mai reţin exact, dar cred că a venit G. să mă ia, cred sunat de D. Nu am povestit nimănui despre această sumă de bani şi nici despre întâlnire. Când am verificat acasă, am constatat că era vorba despre acea sumă de bani despre care am declarat şi în faţa procurorului, respectiv 10.000 euro.

Avocatul inculpatului D.: Ce reprezentare aţi avut în legătură cu suma de 10.000 euroş

Inculpat: Eu am făcut nişte presupuneri când am dat declaraţie în faţa procurorului, ulterior în faţa Curţii de apel am declarat că probabil era vorba despre o soluţie. Dumnealui nu mi-a precizat nimic. Ulterior nu a mai existat vreo discuţie. Nu m-am uitat în geantă la momentul când mi-a spus că mi-a lăsat ceva. Nu am restituit suma de bani pentru că nu am mai dorit să iau legătura nici cu D. şi nici cu G.

Era exclus la momentul vizitei să mă gândesc la o sumă de bani lăsată în geantă atât timp cât nu avusesem nicio discuţie şi nici nu doream să am o discuţie legat de dosar. Totul s-a petrecut într-o fracţiune de secundă, eram oarecum plecată din încăperea respectivă. Am stat într-o primă încăpere. Părea o bucătărie.

În afară de discuţia despre dosarul transferurilor, când m-am întâlnit cu D., am discutat generalităţi, întrucât G. s-a retras şi trebuia să îl aşteptăm. Nu putea să îl cheme după 3 minute. Am discutat ca 2 oameni, care doresc să umple timpul care le-a rămas la dispoziţie.

Avocatul inculpatului D.: La data la care aţi făcut această vizită, purtaseţi deja discuţiile cu fraţii B. şi C. prin intermediul lui H., despre sumele de baniş

Inculpat: Cred că da, dar nu eu am purtat acele discuţii, ci denunţătorul.

Avocatul inculpatului D.: I-aţi spus ceva lui D. despre aceste discuţii purtate prin intermediarş

Inculpat: Nu. nu mi s-a transmis, prin intermediar, că şi D. ar fi interesat.

Avocatul inculpatului D.: Care a fost atitudinea lui D. în dosarul transferurilorş A solicitat probe, a avut asigurată apărare sau se părea că totul este rezolvatş

Inculpat: Acesta a avut angajat un avocat sau doi, cel puţin pe unul dintre aceştia îl cunoşteam din prisma faptului că a fost procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. La fel, i s-a făcut o apărare de un înalt profesionalism, iar concluziile scrise reflectau acelaşi lucru.

Avocatul inculpatului D.: Care este motivul pentru care abia în a 5-a declaraţie dată, a indicat vizita la D., suma de bani, în condiţiile în care anterior aţi dat 3 declaraţii despre fraţii B. şi C.ş

Inculpat: Celor 10.000 euro le-am atribuit iniţial o altă semnificaţie, aşa cum am folosit expresia, pentru că "ne-am plăcut reciproc", însă a fost impresia mea. Nu mai reţin câte declaraţii am dat în faza de urmărire penală, însă ştiu că am lămurit acest aspect, urmare a întrebării adresate de procurorul de şedinţă în timpul şedinţei de la Curtea de apel, întrebare care cuprindea şi răspunsul. De aceea, şi răspunsul meu în faţa Curţii de apel a fost că suma de bani a fost dată pentru soluţionarea dosarului. Şi în faza de urmărire penală, am fost scoasă din arestul central, iar după 3 zile am dat declaraţii şi s-a lucrat foarte mult asupra mea, să dau declaraţii şi despre D., pentru că aşa scrie în denunţ. Ce am declarat era adevărat. Doresc să spun în ultimul cuvânt ce înţeleg prin faptul că s-a lucrat asupra mea, nu am fost ameninţată de către inculpaţi. Din contră, inculpaţii se feresc de mine, însă am o stare de temere, care m-a şi determinat să nu îmi studiez propria cauză decât la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. (...)

Despre D. am fost întrebată ulterior, după mai multe zile petrecute în arest preventiv, iar domnii comisari au spus că dacă tot am recunoscut sumele de bani primite de la fraţii B. şi C. ce mai contează dacă recunosc şi cu D. Ce am declarat, corespundea adevărului.

Prin expresia "s-a lucrat" asupra mea pentru a declara în ceea ce îl priveşte pe D., arăt că mi se pare inacceptabil să se discute cu mine în lipsa avocatului, chiar şi în legătură cu un denunţ. Eram o persoană cu pregătire juridică.

Avocatul inculpatului D.: Temerea de care vorbeaţi are în vedere pierderea beneficiului reducerii pedepsei ca urmare a recunoaşteriiş

Inculpat: Atunci nu făcusem nici un calcul pentru că am fost luată prin surprindere. Nu am făcut o recunoaştere interesată, dar mi se pare inacceptabil pentru că starea aceea de temere m-a determinat totuşi să nu citesc dosarul, care are nişte greşeli procedurale, pe care le-am constatat abia în faţa instanţei de apel şi pe care le voi susţine în ultimul cuvânt. Aş fi putut să fac plângere împotriva ordonanţei de clasare dată faţă de denunţător pentru că niciodată intermediarii nu sunt absolviţi de răspundere penală, aveau calitatea de inculpaţi în cauză şi aceştia.

Avocatul inculpatului D.: V-aţi simţit presată să daţi declaraţie împotriva lui D.ş

Inculpat: Ştiu că s-au luat mai multe declaraţii, dar legate de suma aceea de bani de 10.000 euro, dar şi de cu ce titlu s-a dat. Procurorul a consemnat exact aşa cum am perceput eu şi am zis că era o presupunere a mea, în sensul că suma era dată pentru că ne plăcusem reciproc. Atât timp cât persoana în cauză nu mi-a precizat cu ce titlu dă banii, era doar o presupunere a mea. Eu nu reţin să îi fi zis lui H. despre această sumă. Nu i-am spus nici că am fost la D. acasă, nu i-am spus nimic legat de acest aspect. Nu ştiu unde locuia H. Ştiu că la Curtea de apel, preşedintele completului m-a întrebat despre acea sumă de bani şi am răspuns că o interpretez că a fost dată pentru judecarea dosarului.

Avocatul inculpatului D.: Aveţi vreo explicaţie în legătură cu precizările ulterioare ale lui H. referitoare la D.ş

Inculpat: Am constatat şi eu că de fapt denunţătorul şi-a corelat ulterioara declaraţie cu declaraţia mea din 7 decembrie, iar pe 9 decembrie au fost invitaţi inculpaţii să dea declaraţie. Atunci s-a pus în mişcare acţiunea penală faţă de D. Iniţial, denunţătorul arătase că banii s-au dat prin intermediul lui G., care făcuse presiuni asupra mea să merg la D. Eu am fost cea care a clarificat aceste aspecte. Varianta mea a şi fost reţinută în rechizitoriu de către procuror. În motivele de apel am solicitat să fie luată în calcul declaraţia mea ca fiind denunţul împotriva lui D. şi nu declaraţia lui H. Pe acelaşi raţionament al procurorului, care a spus în rechizitoriu că nu reţine calitatea de denunţător pentru J., pentru că a furnizat date cu caracter general. atunci, nici pentru H. nu trebuia să reţină denunţ, iar cea care oferise date mai concrete, pe acest raţionament, eram eu.

Avocatul inculpatului D.: Ulterior prezentării fotografiilor depuse la dosar, precizaţi dacă este casa în care aţi mers în vizită la D.ş

Inculpat: Înainte de a viziona fotografiile, arăt că am venit pe întuneric şi că din 2009 până în 2017 au trecut nişte ani. Nu recunosc fotografiile care mi s-au arătat, depuse la dosarul de instanţă.

Avocatul inculpatului D., avocat KK.: Având în vedere că aţi recunoscut toate faptele legate de fraţii B. şi C., aţi luat în calcul până la acel moment să apelaţi la procedura simplificată în cursul judecăţiiş

Inculpat: Niciodată nu m-am gândit la acest beneficiu, am recunoscut din prima zi, iar faptul că astăzi am adus la cunoştinţa instanţei nişte exagerări a urmăririi penale nu impietează asupra voinţei mele de atunci, în sensul de a face această recunoaştere. La sfârşitul urmăririi penale, mi s-a spus că suma care urmează să fie reţinută este de 157.000 euro plus suma de la inculpatul D., însă am fost trimisă în judecată cu o sumă mai mare de bani. Timpul este împotriva memoriei noastre, nu putem reţine şi acele sume de bani cu care s-a tot jucat denunţătorul. Am solicitat în faza de urmărire penală o confruntare cu denunţătorul. Procurorul nu mi-a consemnat cererea şi nici nu mi-a respins probele, mi-a spus doar verbal că acolo unde sumele de bani nu se vor corobora, le va înlătura. Am văzut însă că în rechizitoriu au fost reţinute. Am făcut o recunoaştere a sumelor de bani chiar şi acolo unde nu existau probe. Am recunoscut acuzaţia şi nu au fost alţi martori. Nu am vrut să împiedic organul judiciar în aflarea adevărului. Deja sunt atât de multe afirmaţii la adresa mea şi la acel dosar, încât la un moment, ca inculpat, oboseşti să le mai combaţi. Atitudinea organului judiciar m-a dezarmat să îmi mai fac apărările pe sumele de bani. Recunosc integral acele sume de bani, am făcut în motivele de apel nişte raţionamente juridice legate de acele sume de bani pe care denunţătorul pretinde că mi le-a înmânat cu ocazia acelor întâlniri. Nu mai vreau să fac precizări legate de denunţătorul H. Nu am promis niciodată o soluţie, aşa cum reiese şi din denunţul lui I. Chiar ea precizează că mai era o zi două, se apropia soluţia şi nu ştia ce să le transmită inculpaţilor.

Avocatul inculpatului D., avocat KK.: Plasaţi răspunsul la întrebarea procurorului din şedinţa de la Curtea de apel cu privire la titlul cu care s-a dat suma de 10.000 euro în categoria recunoaşterilor formale, de care aţi vorbit anteriorş

Răspuns: Nu a fost o recunoaştere formală, a fost manifestarea mea de voinţă. Nu am conştientizat la acel moment că se va derula un proces cu o procedură simplificată, deşi eram judecător. Am avut în vedere doar faptul că trebuie să declar adevărul. Nici nu mai ştiam limitele de pedeapsă, nu aveam nici codurile la mine pentru a face aceste calcule. Nu mi-am făcut nicio socoteală, nici la acel moment şi nici în faţa Curţii de apel, legat de pedeapsă.

Avocatul inculpatului D., avocat KK.: Aveau legătură cei 10.000 euro cu dosarul lui D. sau cu vreun alt dosarş

Răspuns: Dacă mă întreabă ca practician al dreptului, evident că are legătură cu soluţionarea dosarului, din moment ce în acea calitate s-a luat o sumă de bani. Dacă sunt întrebată ca o persoană care nu are studii juridice, arăt că este problema organului judiciar să lămurească titlul cu care s-a dat suma de bani. Inculpatul niciodată nu a precizat, dar atât timp cât m-am dus acolo şi acasă am constatat că există acea sumă de bani, totuşi ceea ce pot spune este că nu am fost influenţată nici de această sumă şi nici de celelalte sume. (...)

Suma de 10.000 euro de la D. este reală. Nu sunt reale celelalte sume de bani, cea de la stadion şi celelalte la care am făcut referire în motivele de apel.

Reprezentantul Ministerului Public: Aţi menţionat că G. a insistat ca întâlnirea cu D. să aibă loc. Au existat insistenţe anterioare în acest sens sau a fost o simplă invitaţie la petrecereş

Inculpat: Nu pot preciza că a fost ceva pus la cale dinainte cu G. Nu se punea aşa accentuat această problemă pentru că dosarul era la început. Acelaşi lucru l-am transmis şi denunţătorilor, că nu înţeleg de ce se fac aceste presiuni asupra mea. Denunţătorul mă aştepta zi şi noapte, mă pândea peste tot să îi spun despre dosar şi îi spuneam mereu că nu pot să spun nimic deocamdată pentru că este un dosar în faşă. Eram în relaţie de amiciţie cu G. şi nu aş fi perceput din partea lui o presiune sau o insistenţă, mai ales că şi acesta avea studii juridice şi cred că ar fi înţeles că nu e cazul rezolvăm această problemă. Cred că nici acesta nu era interesat în aşa ceva. Probabil că mi-a mai vorbit anterior, dar nu aş vrea să adaug ceva ce nu s-a întâmplat.

Reprezentantul Ministerului Public: La întâlnirea din locuinţa din MM., D. a afirmat că este locuinţa saş

Inculpat: Nu am avut discuţii legate de locuinţă şi nici nu m-a interesat.

Reprezentantul Ministerului Public: Când v-a confirmat D. că locuinţa în care a avut loc întâlnirea îi aparţine, aşa cum aţi declarat în declaraţia din 25.11.2015ş

Inculpat: Nu mai pot să îmi aduc aminte, dar dacă aşa am afirmat la urmărire penală, aşa este. O persoană poate avea mai multe case. Dl. procuror, după ce am detaliat traseul, a spus că am fost în MM. Atunci eu am spus că probabil MM., pentru că este în nord, dar nu am putut preciza stradă şi celelalte detalii.

Reprezentantul Ministerului Public: Puteţi oferi orice fel de detaliu legat de această locuinţă, distanţa faţă de locuinţa fraţilor B. şi C. în care aţi fost anteriorş

Inculpat: Nu. Nu pot să precizez. (...)

(...) Reprezentantul Ministerului Public: Raportat la declaraţia din 25.11.2015, cum o explicaţiş

Inculpat: D. nu a spus niciodată că nu are încredere în intermediari sau că ar cunoaşte ce au făcut fraţii B. şi C.. A fost doar o presupunere a mea. La un moment dat, dl procuror mi-a atras atenţia că H., în denunţul său, a povestit ceva că D. ar şti despre intervenţia fraţilor B. şi C., dar D. nu mi-a spus niciodată acest lucru.

Reprezentantul Ministerului Public: D. v-a dat un nr. de telefon cu prilejul acelei întâlniriş

Inculpat: Da, dar nu s-a luat niciodată legătura. Nu mai reţin ce am făcut, probabil l-am aruncat, nici nu m-a interesat. Nu mai reţin cum anume mi-a dat nr. de telefon, pe o hârtie sau l-a introdus în memoria telefonului meu. Mi-a dat nr. de telefon pentru a mai vorbi, dar nu despre dosar. Nu se punea o astfel de problemă, atât timp cât îi respinsesem orice discuţie legată de dosar. Oricum, mi-am dat seama de greşeală de acolo şi a înţeles şi dl D.. Cred că întâlnirea cu fraţii B. şi C. deja avusese loc. (...)

Avocatul inculpatului D.: Când aţi primit nr. lui D., i l-aţi dat şi dvsş

Inculpat: Nu i-am dat nr. meu de telefon. (...)".

Ulterior, fiind audiată în faţa instanţei de apel, la data de 23 ianuarie 2018, inculpata A. a relatat următoarele referitor la inculpatul D.:

"Apărătorul inculpatului D.:

Vi s-au prezentat de instanţă la audierea dvs. în apel fotografii referitoare la imobilul în care locuia în vara anului 2009, D. Recunoaşteţi calea de acces în locuinţă, încăperile, obiectele de mobilier din interiorş

I se prezintă fotografiile aflate în dosarul de instanţă.

Răspuns: Aşa cum am spus şi la termenul anterior la care am fost audiată, nu recunosc absolut nimic din ceea ce mi s-a prezentat în aceste fotografii."

Cu privire la infracţiunea de dare de mită presupus săvârşită de către inculpatul D. există şi declaraţiile martorului H.

Astfel, în cursul urmăririi penale, în declaraţia din data de 03 iunie 2015 martorul H. a relatat următoarele:

" (...) Ştiu de la judecătoarea A. că, înainte de pronunţarea hotărârii în dosarul "Transferurilor", D. l-a trimis pe avocatul G., fiul răposatului G., să-i dea acesteia suma de 10.000 euro, în acelaşi scop, menţionat mai sus, lucru care s-a şi întâmplat, din spusele acesteia. (...)".

Martorul H. a mai declarat următoarele aspecte în declaraţia din data de 09 decembrie 2015:

"(...) După aceste întâlniri, nu pot aprecia la cât timp, dar cred că în acelaşi an, iar din câte reţin era toamnă, A. mi-a spus că la un moment dat, fără a-mi preciza când anume, dar am înţeles că după anterioara noastră întâlnire, care fusese cu vreo lună de zile înainte, avocatul G. (pe care eu îl ştiam din alte împrejurări) îi ceruse în mod insistent doamnei A. să se întâlnească cu D., doamna A. mi-a spus că în cele din urmă a cedat insistenţelor acestuia, mergând la o întâlnire cu D., nu mi-a spus unde a avut loc întâlnirea. Doamna A. mi-a spus că, cu acel prilej, D. i-a dat suma de 10.000 euro. După un timp i-am spus lui B. ceea ce aflasem, anume că A. luase 10.000 euro de la D., aceasta spunându-mi că ştie deja de la D. acest lucru.

Ştiu faptul că D. deţine o vilă în PP. pe Şoseaua (...), în apropierea casei mele. Nu am avut niciodată vreo relaţie cu D.".

În faţa instanţei de fond, în declaraţia din data de 22 septembrie 2016, martorul H. a relatat următoarele:

(...) Arăt că la un moment dat, A. mi-a relatat că a luat legătura cu inculpatul D. prin intermediul lui G. şi că a luat o sumă de bani şi de la acesta. Eu personal nu cunosc amănunte şi nu am fost de faţă la nici un astfel de eveniment.

Întrebare procuror: Să precizeze de la cine a aflat martorul că a luat A. bani, respectiv de la D. sau de la intermediarş

Răspuns: Din câte îmi amintesc de la D.

Întrebare procuror: A precizat în cursul urmăririi penale că a primit banii prin intermediul lui G., de ce a relatat astfelş

Răspuns: Din ce îmi amintesc acum A. mi-a spus că a primit banii direct de la D. pe care l-a cunoscut prin intermediul lui G. (...)

Întrebare av. inc. G.: Când, unde şi cum v-a relatat A. despre pretinsa implicarea a inculpatului G. în această cauzăş

Răspuns: Din câte îmi amintesc A. mi-a relatat aceste lucruri în anul 2010 - 2011 în cursul unei întâlniri la restaurantul R., unde am luat masa, nu mai era nimeni de faţă. (...).

În faţa instanţei de apel, la data de 27 iunie 2017, martorul H. a declarat faptul că a cunoscut întâlnirea dintre A. şi D. din relatările inculpatei A., precum şi că J. a aflat despre întâlnire ascultând convorbirile telefonice dintre H. şi soţia sa.

"Apărătorul ales la apelant-intimat inculpat D.: Dacă aţi avut vreun beneficiu legal ca urmare a declaraţiilor date în cauzăş

Răspuns: Am beneficiat de dispoziţiile legale cu privire la reducerea pedepsei ca urmare a unui denunţ.

Apărătorul ales la apelant-intimat inculpat D.: Dacă îl cunoaşteţi pe inculpatul D. şi dacă aţi avut o întâlnire cu acesta, cunoaşteţi problemele juridice avute de acesta în cauza soluţionată de doamna A. ş

Răspuns: Nu am avut nicio întâlnire cu D. şi nu îl cunosc. Nu cunosc problemele juridice pe care le-a avut acesta în cauza soluţionată de A.

Apărătorul ales la apelant-intimat inculpat D.: Aţi făcut referire în cadrul audierii la un episod petrecut între D. şi A.ş În ce împrejurări aţi aflat despre cele relatate iniţial organului de urmărire penală şi ulterior instanţei de fondş

Răspuns: Am avut o întâlnire cu A., ea mi-a povestit, nu ştiu dacă este adevărat sau nu. O cunosc pe A. din 2009. Am luat de câteva ori masa cu aceasta. Ştiam că dosarul transferurilor, în care D. era inculpat, se află la aceasta, pentru că îmi povestise ea acest lucru. Nu ştiu de ce îmi povestise despre dosar. A. mi-a povestit că are dosarul transferurilor şi că ar putea să-i ajute pe inculpaţi, să dea o soluţie favorabilă. Atunci nu mi-a spus despre ce soluţie era vorba. Mi-a povestit acest lucru la o întâlnire anterioară aceleia în care mi-a relatat despre întâlnirea cu D. Îmi povestea mie despre faptul că poate să dea o soluţie favorabilă, probabil pentru că trebuia să iau legătura cu inculpaţii să le cer bani.

Mi-a spus să iau legătura cu inculpaţii şi să le cer bani. Urma să iau legătura cu B. şi C.

Ulterior la o altă întâlnire A. mi-a spus că s-a deplasat la domiciliul lui D., fără să-mi spună însă cu cine a mers acolo. Mi-a spus că a ajuns acolo printr-un domn avocat, pe nume G. Nu mi-a spus de unde-l cunoştea pe G. Nici eu nu îl cunoşteam.

Mi-a spus că a primit de la D. 10.000 de euro. Nu mi-a spus dacă G. era de faţă. Cred că întâlnirea în care mi-a povestit despre faptul că a primit suma de 10.000 de euro a avut loc în 2009. Nu mi-a povestit nimic despre locul de întâlnire sau ce altceva ar fi făcut acolo. Nu mi-a spus cât a stat. Nu mi-a spus nimic în plus.

Nu ştiu de ce mi-a povestit asta, pur şi simplu mi-a povestit şi atât.

Cerusem deja banii de la B. şi C., iar aceştia şi dăduseră banii. Cu doamna A. m-am întâlnit la restauratul pe care îl aveam. Nu îmi aduc aminte dacă trebuia să ne întâlnim, probabil a sunat înainte. Am stat mai mult de vorbă, am vorbit despre mai multe lucruri nu doar despre cei 10.000 de euro primiţi de la D. A. a veni singur la această întâlnire de la restaurantul meu. Nu mi-a spus de ce i-a dat D. cei 10.000 de euro.

Nu ştiu dacă a chemat-o D. la el acasă sau s-a dus din proprie iniţiativă.

Apărătorul ales la apelant-intimat inculpat D.: Dacă aţi povestit cuiva despre acest episodş

Răspuns: Nu.

Apărătorul ales la apelant-intimat inculpat D.: Care era relaţia dumneavoastră cu A.ş

Răspuns: Era o relaţie normală, o relaţie de prietenie. Eram prieteni din 2009. Ne întâlneam cred că o dată la două săptămâni, la restaurant. Ne-am cunoscut prin intermediul lui F. F. şi A. au venit la restaurantul meu. Am luat masa împreună, îl cunoşteam pe F. de foarte mulţi ani. F. mi-a prezentat-o spunându-mi că este judecătoare la Tribunalul Bucureşti şi că o cheamă A. Ulterior nu a mai venit însoţit de doamna A. A. a continuat să vină la restaurantul meu invitată fiind de mine.

Nu îmi făcea confidenţe.

Apărătorul ales la apelant-intimat inculpat D.: Martorului J. i-aţi povestit despre discuţia cu A.ş

Răspuns: Nu i-am povestit nimic, a auzit la telefon. M-a auzit pe mine la telefon vorbind cu A. Nu-mi aduc aminte ce am spus sunt foarte mulţi ani de atunci. J. m-a auzit şi când vorbeam cu soţia şi îi povesteam ce mi-a spus A., legat de cei 10.000 de euro. Soţia o cunoştea şi ea pe A. Discuţia telefonică cu soţia mea nu a fost o discuţie lungă. J. nu era lângă mine. J. m-a întrebat după discuţia telefonică pe care a auzit-o, dar nu i-am răspuns. Revin asupra declaraţiei anterioare şi arăt că de fapt i-am povestit soţiei despre cele relatate de A., iar discuţia a fost ascultată de J. J. era lângă mine pentru că în acea perioadă eram prieteni.

Apărătorul ales la apelant-intimat inculpat D.: La urmărirea penală aţi afirmat că aţi relatat acest episod şi lui B.ş

Răspuns: Nu-mi aduc aminte. Se poate.

Apărătorul ales la apelant-intimat inculpat D.: Cum explicaţi faptul că în denunţi, precum şi în prima declaraţia dată ca martor la urmărire penală nu faceţie nicio referire la episodul pretins consumat între A. şi D., iar relatările cu privire la această împrejurare apar în declaraţie din 9 decembrie 2015 ulterior audierii doamnei A. pe acest aspectş

Răspuns: Am relatat acest lucru atunci când am fost întrebat la urmărire penală. Prima dată mi-am adus aminte doar cele pe care le-am consemnat în denunţ.

Apărătorul ales la apelant-intimat inculpat D.: Vi s-a sugerat de către organul de urmărire penală să facă aceste declaraţiiş

Răspuns: Cunoşteam cele declarate încă de la 9 decembrie. Nu mi-a sugerat nimeni să dau această declaraţie, am fost întrebat despre întâlnirea respectivă. Şi atunci când am fost întrebat am răspuns tot ceea ce ştiam.

Apărătorul ales la apelant-intimat inculpat D.: Aveţi îndoieli cu privire la sinceritatea doamnei A.ş Avea vreun motiv să vă spună vreun lucru nerealş

Răspuns: Nu ştiu să spun acest lucru, probabil că da. Probabil dorea să urgenteze să mă duc să iau banii de la fraţii B. şi C., la acel moment nu luasem decât prima parte.

Apărătorul ales la apelant-intimat inculpat D.: În discuţia ambientală interceptată martorul nu face nicio referire la episodul aceste presupuse întâlniriş Ce v-a făcut să nu vă referiţi la aceastaş

Răspuns: Deoarece nu am fost implicat în nici un fel, nu m-am referit la întâlnirea cu D. În discuţie m-am referit numai la ceea ce am făcut eu.

Apărătorul ales la apelant-intimat inculpat D.: Martorul a dat trei declaraţii, în prima declaraţie de martor în care face referire la doamna A. şi D., a afirmat că a aflat de la doamna A. că primise prin intermediul avocatului G. suma de 10.000 de euro fără să dea nici un detaliu. În luna de decembrie revine asupra aceste afirmaţii şi declară că A. i-a povestit că l-a cunoscut pe D. prin intermediul avocatului G., la ale cărui insistenţe s-a deplasat la locuinţa domnului D. şi i-a dat suma de 10.000 de euro. Cum vă explicaţi diferenţa dintre declaraţiile date cu privire la această împrejurare esenţialăş

Răspuns: Nu îmi aduc aminte, s-au întâmplat multe atunci şi nu mai ţin minte exact ce am declarat.

(...) Reprezentantul Ministerului Public: Citindu-vă din declaraţia din 3 iunie 2015, fază de urmărire penală, de la fila 7, ultimul alineat, vă menţineţi declaraţiaş

Răspuns: Da. Îmi aduc aminte că A. a luat legătura prin G., cel puţin aşa mi-a zis ea, nu ştiu dacă este adevărat.

Reprezentantul Ministerului Public: Dacă vă menţineţi afirmaţia cuprinsă în declaraţia din 9 decembrie 2015, fila 5 din declaraţie, penultimul alineatş

Răspuns: Da, îmi aduc aminte. Nu îmi mai aduc aminte dacă B. îmi spusese că ştia de la D. că acesta dăduse banii lui A. Am avut o singură discuţie cu A. de 5 minute despre cei 10.000 de euro de la D. Doar soţiei i-am povestit despre cei 10.000 de euro şi A.

Reprezentantul Ministerului Public: Aţi declarat nereal în faţa procuroruluiş

Răspuns: Nu îmi mai aduc aminte dacă i-am spus lui B. că a primit A. banii de la D. s-au l-am întrebat dacă ştie. Nu mai ştiu cu exactitate nici ce mi-a răspuns el. Parcă i-am spus lui B. de cei 10.000 de euro, dar nu ştiu ce mi-a răspuns."

Martorul J., în declaraţiile date în cursul urmăririi penale şi în faţa instanţei de fond nu a făcut nicio menţiune cu privire la D.

În faţa instanţei de apel, la data de 27 iunie 2017, martorul J. a declarat următoarele cu privire la inculpatul D.:

"Nu ştiu nimic despre o sumă de bani pe care D. ar fi dat-o A. Îl cunosc pe H. de 10 - 15 ani. Nu am văzut-o pe A. la restaurant. Am văzut-o la televizor. Nu mai ştiu când am văzut-o la televizor. Îl cunosc pe F. pentru că m-a reprezentat o dată. Nu ştiu dacă venea la restaurantul lui H. Mă duceam la restaurant o dată pe săptămână. Nu am asistat la nicio discuţie telefonică între H. şi soţia sa în care să se discute de 10.000 de euro daţi în dosarul transferurilor. Ştiu de o suma mai mare de 200.000 de euro, de care am aflat de la H. Nu mai ştiu ce mi-a povestit şi nici când mi-a povestit. Nu ştiu de la cine a luat-o ştiu că a dat-o unui judecător. Nu mai ştiu în legătură cu ce dosar sau în legătură cu ce problemă.

Nu îmi mai aduc aminte de nimic, nu susţin declaraţiile pe care le-am dat în acest dosar. Nu mi-a dictat nimeni declaraţia. Tot ceea ce am declarat ştiu de la H. Am declarat la urmărire penală ceea ce mi-a povestit H. Nu a fost iniţiativa mea să dau declaraţia la urmărirea penală. Domnul H. m-a rugat să-l ajut cu această declaraţie. Ştiam ce să declar de la acesta. Ne-am întâlnit în arest. Nu am fost în aceeaşi celulă. Nu am fost în acelaşi arest. Mi-a comunicat ce să declar în dubă, nu mai ştiu cu cât timp înainte. Ştiam foarte vag despre aceste chestiuni cu banii, suma de 200 000 euro înainte de a mă ruga H.

Nu mai ţin minte nici unde mi-a spus, la restaurant sau în altă parte, şi nici ce anume mi-a spus.

H. m-a rugat să-l ajut şi să-i confirm chestiunea cu banii, respectiv cei 200 000 de euro. Ştiam ceea ce mi-a povestit el că a luat o sumă de bani de la nu mai ştiu cine şi a dat-o doamnei A. Toate aceste discuţii s-au purtat în dubă şi la poliţia capitalei.

Apărătorul ales la apelant-intimat inculpat D.: Ce relaţii erau între H. şi A.ş

Răspuns: Nu ştiu.

Apărătorul ales la apelant-intimat inculpat D.: În declaraţia de la curtea de apel, pe care nu aţi retractat-o, aţi spus că şi-ar fi petrecut vacanţe împreună şi anume un week-end la munteş

Răspuns: Nu ştiu dacă şi-au petrecut week-end-urile, la mare sau la munte. Nu mai ştiu ce am declarat la instanţa de fond.

Apărătorul ales la apelant-intimat inculpat D.: La urmărirea penală aţi relatat o serie de aspecte personale, că l-aţi însoţit pe H. acasă la A., că i-a cumpărat două telefoaneş

Răspuns: Am fost acasă la aceasta, dar nu am cunoscut-o, nu am stat de vorbă cu ea, nu am intrat în casă.

Apărătorul ales la apelant-intimat inculpat D.: V-a spus H. despre o relaţie cu A., că este iubita luiş

Răspuns: Nu. (...)

Apărătorul ales la apelant-intimat inculpat F.: Locuiţi în apropiere de H. în comuna PP.ş

Răspuns: Da.

Apărătorul ales la apelant-intimat inculpat F.: Este adevărat că împreună cu H. aţi spart mai multe locuinţeş

Răspuns: Da.

Apărătorul ales la apelant-intimat inculpat F.: Este adevărat că sunteţi condamnat la o pedeapsă de 17 ani şi 6 luni pentru spargeri de locuinţe multipleş

Răspuns: Da.

Apărătorul ales la apelant-intimat inculpat F.: Este adevărat că la urmărire penală aţi făcut declaraţii în prezenta cauză pentru a beneficia de reducerea pedepsei ca urmare a denunţuluiş

Răspuns: Da. Însă nu am beneficiat de acele dispoziţii. Acest lucru nu influenţează cu nimic declaraţia de astăzi.

Apărătorul ales la apelant-intimat inculpat F.: Este adevărat că iniţiatorul faptelor pentru care aţi fost condamnat este H.ş

Răspuns: Da. (...)".

O ultimă probă invocată de Ministerul Public cu privire la săvârşirea infracţiunii de dare de mită de către inculpatul D. este reprezentată de procesul verbal încheiat la sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în data de 09 decembrie 2015 şi planşele foto anexate acestuia. În cuprinsul procesului-verbal se menţionează că s-a procedat la efectuarea de verificări în "Evidenţa Persoanelor" privind pe D., ocazie cu care s-a stabilit că în perioada 22 august 2001/21 aprilie 2011, acesta figura în evidenţă (la "Istoric"), cu adresa în Sat PP. (Oraş PP.)/IF.

S-a mai consemnat de către acuzare că s-a procedat la efectuarea de verificări în mediile deschise, pe "Google Maps", în vederea stabilirii traseului rutier (pe unde se traversează o cale de linie ferată) din Bucureşti, str. JJ., sector 4 (unde a locuit A.) până în Sat PP. (Oraş PP.)/IF (unde D. a avut domiciliul), ocazie cu care s-a stabilit că traseul indicat începe din str. JJ., se continuă pe Splaiul Unirii, centura municipiului Bucureşti (DNCB), se traversează Autostrada Soarelui (A2), se traversează o cale ferată, peste un pod vechi suprateran (calea ferată este în continuarea străzii Industriilor), după care, spre stânga, este dispusă şos. (...) din Sat PP. (Oraş PP.)/IF. Traseul indicat este de 18,2 km, iar timpul necesar parcurgerii acestuia cu autoturismul este de aproximativ 33 minute.

De asemenea, în urma verificărilor efectuate în mediile deschise ("Google Maps") s-a stabilit că la adresa din Sat. PP. (Oraş PP.)/IF, Şos. (...) nr. 27 există o casă tip vilă de dimensiuni mari, împrejmuită cu un gard confecţionat din zidărie de culoare albă, cu porţile de acces din fier forjat de culoare neagră. S-a procedat la întocmirea unei planşe fotografice, reprezentând traseul indicat pe "Google Maps" din Bucureşti, str. JJ., sector 4 până în Sat. PP. (Oraş PP.)/IF, şos. (...) (fotografia 1), calea ferată şi podul care o traversează şi locuinţa din şos. (...) nr. 27.

Poziţia exprimată de apelantul intimat inculpat D., pe parcursul procesului penal, a fost în sensul că este nevinovat.

Referitor la probele expuse în cele ce preced, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 103 C. proc. pen. "(1) Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.

(2) În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

(3) Hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi."

Astfel cum s-a precizat şi anterior, C. proc. pen. nu instituie o ierarhie a probelor care pot fi administrate în cursul procesului penal. Valoarea acestora nu este stabilită de lege, fiind supusă liberei aprecieri a organelor judiciare, după evaluarea tuturor probelor administrate.

După administrarea întregului probatoriu şi evaluarea acestuia, orice îndoială a organelor judiciare în formarea convingerii cu privire răspunderea penală a acuzatului pentru infracţiunea comisă, se interpretează în favoarea acestuia. Principiul "in dubio pro reo", consacrat în art. 4 alin. (2) C. proc. pen., reprezintă un complement al prezumţiei de nevinovăţie, în strânsă legătură cu atribuţiile organelor judiciare legate de aflarea adevărului în procesul penal. Respectarea acestui principiu este obligatorie, fiind necesară în vederea evitării producerii unor erori judiciare. Dacă în urma evaluării întregului probatoriu administrat în mod legal şi loial, rezultă în mod obiectiv dubii, îndoieli rezonabile cu privire la vinovăţia inculpatului, instanţa este obligată să dispună achitarea inculpatului.

Înalta Curte constată că, în declaraţiile date cu privire la apelantul intimat inculpat D., apelanta intimată inculpată A. a relatat în mod diferit împrejurările în care l-a cunoscut pe inculpat şi a primit de la acesta suma de 10.000 euro. De asemenea, inculpata nu a oferit detalii referitoare la interiorul locuinţei inculpatului D., cu excepţia faptului că aceasta era mare, neputând preciza dacă locuinţa avea ieşire la şoseaua principală, dacă era situată pe o alee lăturalnică, dacă se afla amplasată pe un teren viran, în câmp. Deşi inculpata a relatat că a stat două ore în interiorul locuinţei inculpatului D., nu a oferit niciun detaliu cu privire la această locuinţă. În faţa instanţei de apel, fiindu-i arătate fotografii din interiorul locuinţei inculpatului D., aceasta a declarat "nu recunosc absolut nimic din ceea ce mi s-a prezentat în aceste fotografii".

Chiar dacă locul săvârşirii faptei nu este relevant pentru dovedirea elementelor constitutive ale infracţiunii, această împrejurare este importantă pentru credibilitatea celor susţinute de inculpata A. cu privire la întâlnirea cu D. şi banii oferiţi. Indicarea unui loc al primirii banilor, situat într-o zonă din Bucureşti cu privire la care acuzarea nu a dovedit că inculpatul D. ar fi avut vreun imobil sau că D. s-ar fi aflat într-un imobil din respectiva zonă, la data indicată de A., precum şi lipsa descrierii unui imobil care să îi aparţină inculpatului D. sau pe care acesta să îl fi folosit în perioada respectivă, sunt de natură să infirme însăşi acuzaţia că banii s-au dat, respectiv s-au primit.

Înalta Curte constată că declaraţia inculpatei A. nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă. Declaraţia martorului denunţător H. nu poate fi avută în vedere, întrucât aspectele relatate cu privire la inculpatul D. nu sunt percepute de martor în mod direct, acesta menţionând că a aflat de la inculpata A. împrejurările referitoare la inculpatul D. Mai mult, inculpata A., în declaraţiile date, a relatat că nu a vorbit cu alte persoane referitor la banii primiţi de la inculpatul D., iar credibilitatea sa este infirmată de martorul J.

Martorul denunţător H. a avut un interes procesual, prin formularea denunţului şi facilitarea identificării şi tragerii la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni putând beneficia de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege, conform dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, aspect susţinut de martorul J., care a arătat că i s-a cerut de către H. să confirme această versiune.

În ceea ce priveşte procesul verbal din data de 09 decembrie 2015, încheiat la sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, acest mijloc de probă nu oferă informaţii care să se coroboreze cu declaraţiile inculpatei A. Este adevărat că în cuprinsul acestui proces verbal sunt consemnate detalii cu privire la traseul urmat de la locuinţa inculpatei A. (la acel moment) la locuinţa inculpatului D. (informaţia cu privire la locuinţa inculpatului fiind obţinută din baza de date D.E.P.A.B.D.), timpul necesar parcurgerii acestuia, faptul că locuinţa inculpatului, o casă tip vilă de dimensiuni mari, era împrejmuită cu un gard din zidărie de culoare albă, cu porţile din fier forjat de culoare neagră, însă inculpata, în niciuna dintre declaraţiile date, nu a relatat vreunul dintre aceste detalii. Informaţiile din procesul-verbal reprezintă consemnările realizate în urma unei verificări pe "Google Maps".

În raport de cele menţionate, având în vedere că probele administrate în cauză nu dovedesc, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, Înalta Curte constată că se impune achitarea inculpatului D., pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, întrucât fapta nu există [art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.].

Cu privire la inculpatul G., instanţa constată că soluţia de achitare pronunţată în ceea ce îl priveşte pe inculpatul D., având ca temei dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există), determină corelativ achitarea inculpatului G., nedovedindu-se că a făcut afirmaţii mincinoase ori nu a spus tot ce ştia în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebat şi care constituiau acuzaţiile formulate împotriva lui D.

- În ceea ce priveşte infracţiunile de mărturie mincinoasă reţinute în sarcina inculpaţilor G. şi F. şi apelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie în ceea ce îi priveşte pe aceştia, Înalta Curte constată următoarele, în plus faţă de cele precizate anterior.

Apelantul intimat inculpat G. a fost trimis în judecată sub aspectul săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, în modalitatea normativă prevăzută de art. 273 alin. (1) şi alin. (2) lit. d) C. pen.

În acest sens, s-a reţinut că, la data de 08 decembrie 2015, inculpatul G. a fost audiat în calitate de martor în prezenta cauză, împrejurare în care acesta a făcut afirmaţii mincinoase şi nu a spus ceea ce ştie cu privire la fapte şi împrejurări esenţiale asupra cărora a fost întrebat.

Instanţa de fond a reţinut că împrejurările esenţiale asupra cărora inculpatul G. a făcut afirmaţii mincinoase şi nu a declarat aspectele pe care le cunoaşte constau în circumstanţele în care, în perioada vara anului 2009, inculpata A. a luat legătura cu inculpatul D., în condiţiile în care inculpata a fost condusă la locuinţa lui D. chiar de către G.

Apelantul intimat inculpat F. a fost trimis în judecată sub aspectul săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, în modalitatea normativă prevăzută de art. 273 alin. (1) şi alin. (2) lit. d) C. pen.

În acest sens, s-a reţinut că, la data de 24 noiembrie 2015, inculpatul F. a fost audiat în calitate de martor în prezenta cauză, prilej cu care acesta a făcut afirmaţii mincinoase şi nu a spus ceea ce ştie cu privire la fapte şi împrejurări esenţiale asupra cărora a fost întrebat.

Instanţa de fond a reţinut că împrejurările esenţiale asupra cărora inculpatul F. a făcut afirmaţii mincinoase şi nu a declarat aspectele pe care le cunoştea constau în circumstanţele în care, în perioada februarie - aprilie 2009, inculpata A., prin intermediul martorului H., a luat legătura cu inculpaţii B. şi C., pentru a purta discuţii cu privire la modalitatea de soluţionare a dosarului penal care îi privea pe aceştia din urmă.

Spre deosebire de situaţia juridică reţinută în ceea ce îl priveşte pe G., în cazul lui F. există probe că aspectele asupra cărora a fost întrebat şi care se referă la infracţiunile comise de A. sunt reale, ceea ce determină o analiză a implicaţiilor acestei situaţii juridice asupra dreptului de a nu se autoincrimina şi, implicit, asupra conţinutului infracţiunii de mărturie mincinoasă.

Conform dispoziţiilor art. 273 C. pen., "(1) Fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Mărturia mincinoasă săvârşită:

a) de un martor cu identitate protejată ori aflat în Programul de protecţie a martorilor;

b) de un investigator sub acoperire;

c) de o persoană care întocmeşte un raport de expertiză ori de un interpret;

d) în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori închisoarea de 10 ani sau mai mare se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(3) Autorul nu se pedepseşte dacă îşi retrage mărturia, în cauzele penale înainte de reţinere, arestare ori de punerea în mişcare a acţiunii penale sau în alte cauze înainte de a se fi pronunţat o hotărâre ori de a se fi dat o altă soluţie, ca urmare a mărturiei mincinoase."

Cu privire la inculpatul G., instanţa are în vedere că nu poate fi reţinută infracţiunea de mărturie mincinoasă în sarcina aceluia faţă de care se reţine, în baza unor probe administrate cu privire la faptele asupra cărora a fost chemat să declare, că respectivele acţiuni sau inacţiuni nu au existat. În acest caz, lipseşte un element din conţinutul constitutiv al infracţiunii de mărturie mincinoasă şi anume lipsesc afirmaţiile mincinoase. În consecinţă, atunci când cel audiat declară tot ceea ce ştie şi nu face afirmaţii mincinoase, nu sunt întrunite condiţiile de tipicitate cu privire la infracţiunea de mărturie mincinoasă.

Spre deosebire de această ipoteză, care presupune lipsa afirmaţiilor nereale, nici în cazul aceluia care în urma declaraţiei s-ar autoincrimina, aspect deja cunoscut de organele de urmărire penală în faţa cărora s-a dat respectiva declaraţie, nu poate fi reţinut conţinutul infracţiunii de mărturie mincinoasă în considerarea lipsei calităţii subiectului activ (în realitate persoană acuzată şi nu martor). Din probe, faţă de F. rezultă o situaţie diferită cu privire la faptele asupra cărora urma să declare. Dacă, în ceea ce îl priveşte pe G., analiza anterioară a demonstrat că există un dubiu privind realitatea întâlnirii dintre A. şi D., în ceea ce îl priveşte pe F., probele nu au condus la aceeaşi concluzie. Astfel, aspectele de fapt reţinute cu privire la întâlnirile şi scopul acestor întâlniri dintre H., A. şi F. au fost confirmate de probe, pe care autorităţile le-au cunoscut înainte de audierea lui F.

Audierea făptuitorului în calitate de martor nu înlătură dreptul de a nu se autoincrimina. Deşi s-ar putea susţine că această practică are la bază respectarea prezumţiei de nevinovăţie, nu se poate susţine şi că făptuitorul audiat în calitate de martor nu beneficiază de dreptul de a nu se autoincrimina.

Dreptul la tăcere şi dreptul de a nu se autoincrimina nu pot fi exercitate de o manieră reală în lipsa avertizării suspectului, anterior primei sale audieri, asupra dreptului de a păstra tăcerea şi de a fi asistat de către un apărător, precum şi a aducerii la cunoştinţă a posibilităţii folosirii declaraţiei împotriva sa.

Atribuirea calităţii de martor unei persoane şi audierea ei în această calitate, în contextul în care refuzul de a da declaraţii atrăgea consecinţe sancţionatorii, contravine art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Un martor care are temerea că ar putea fi interogat în legătură cu aspecte autoincriminatorii are dreptul de a refuza să răspundă întrebărilor cu acest conţinut.

Dreptul de a nu se incrimina nu poate fi condiţionat de voinţa discreţionară a organelor judiciare, de a formula sau nu acuzaţii ori de a atribui o calitate procesuală formală de martor celui suspectat. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 6) protejează orice persoană împotriva căreia există suspiciuni de vinovăţie în orice procedură care poate conduce la stabilirea răspunderii acestuia.

Înalta Curte constată, după cum s-a precizat anterior, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru condamnarea apelanţilor intimaţi inculpaţi G. (pentru că nu a declarat mincinos) şi F. (pentru că se încalcă dreptul de a nu se autoincrimina) ci, dimpotrivă, se impune achitarea acestora, pentru următoarele considerente:

Dispoziţiile art. 273 C. pen. asigură protecţie penală credibilităţii probei cu martori într-o procedură judiciară. Declaraţiile martorilor sau ale persoanelor asimilate acestora reprezintă un important mijloc de probă prin care se poate obţine aflarea adevărului.

Obiectul juridic al acestei infracţiuni constă în relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, relaţii care presupun sinceritate din partea celor ascultaţi ca martori ori folosiţi ca experţi sau interpreţi în cauze penale, civile sau în orice altă procedură în care se ascultă martori.

Elementul material al laturii obiective se realizează fie printr-o acţiune, fie printr-o inacţiune şi constă în fapta martorului care face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat. Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru activitatea de înfăptuire a justiţiei. Latura subiectivă presupune vinovăţia sub forma intenţiei, care poate fi directă sau indirectă.

Cu titlu de jurisprudenţă, instanţa are în vedere Decizia nr. 213 din 09 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în cuprinsul căreia s-au reţinut următoarele: "Este de necontestat că la data citării şi audierii numitei P.E.R. organele judiciare aveau deja conturată situaţia de fapt legată de sesizarea, de către aceasta, a organelor judiciare cu privire la pretinsa infracţiune (...).

În aceste condiţii, este rezonabil a conchide că numita P.E.R., chemată de organele judiciare în vederea ascultării, avea - în acele momente - reprezentarea unor posibile consecinţe penale pentru o activitate de instigare ori pentru o activitate de complicitate relativ la o infracţiune de serviciu sau în legătură cu serviciul funcţionarilor publici. (...)

Faţă de caracterul autonom al noţiunii de "acuzaţie în materie penală", trebuie considerat că şi martorul se bucură de acest drept în măsura în care prin declaraţia pe care o face s-ar putea autoincrimina (J.B contra Elveţia, 2001, IJL GMR şi AKP contra Marii Britanii, 2000, Kansal contra Marii Britanii, 2004, Jalloh contra Germaniei, 2006, Weh contra Austria, 2004, Allan contra Marii Britanii, 2002, Muray contra Marii Britanii, 1996, Serves contra Franţei, 1997).

În rezumat, privilegiul împotriva autoincriminării este un principiu conform căruia statul nu poate obliga un suspect să coopereze cu acuzarea prin oferirea de probe ce l-ar putea incrimina. Or, în condiţiile ascultării unei persoane în calitate de martor, sub prestare de jurământ şi, mai ales, sub sancţiunea penală a săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări care l-ar putea incrimina, Curtea Europeană a Drepturilor Omului - în jurisprudenţa sa - a elaborat aşa-zisa "teorie a celor trei alegeri dificile cu care se confruntă persoana", conform căreia nu este natural să i se ceară presupusului făptuitor să aleagă între a fi sancţionat pentru refuzul său de a coopera, să furnizeze autorităţilor informaţii incriminatoare sau să mintă şi să rişte să fie condamnat pentru aceasta (cauza Weh contra Austria, 2004).

De altfel, în doctrina juridică şi jurisprudenţa naţională a fost constant susţinută, cu valoare de principiu, opinia potrivit căreia dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârşirea unei infracţiuni, face afirmaţii neadevărate sau, cu intenţie, trece sub tăcere anumite împrejurări esenţiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă. În realitate, o asemenea persoană nu mai este "un martor deoarece el nu poate apărea în aceasta calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările ce i se adresează ar conduce, dacă ar răspunde sincer, la implicarea sa într-un proces penal. Într-o asemenea situaţie, martorului nu i se mai poate cere să fie obiectiv, în acelaşi timp în care deasupra sa planează sancţiunea penală. De altfel, în jurisprudenţa instanţei supreme a fost afirmat principiul potrivit căruia, în cazul în care o persoană, după ce a fost ascultată ca martor în cursul procesului penal, este trimisă în judecată, pentru o infracţiune în legătură cu cea care face obiectul judecăţii, ea pierde calitatea de martor, devenind inculpat şi nu mai poate fi trasă la răspundere pentru afirmaţiile neadevărate făcute cu ocazia ascultării sale în calitate de martor (Decizia penală nr. 1975/1979, Tribunalul Suprem, secţia penală). (...)

Înalta Curte - în acord cu judecătorul instanţei de fond - apreciază că infracţiunii pentru care inculpata P.E.R. a fost trimisă în judecată îi lipseşte elementul subiectiv (vinovăţia) din conţinutul constitutiv al acestei infracţiuni.

Este neîntemeiată critica apărării potrivit căreia ar fi incidentă cauza justificativă prevăzută de art. 21 din Noul C. pen. deoarece vinovăţia acesteia nu este înlăturată pe fondul exercitării unui "drept recunoscut de lege" sau pe fondul "îndeplinirii unei obligaţii prevăzute de lege", ipotezele prevăzute de legiuitor vizând, de cele mai multe ori, situaţiile unui "conflict de valori"; în prezenta cauză, lipsa vinovăţiei inculpatei este consecinţa unor principii statuate de jurisprudenţă."

Totodată, cu titlu de jurisprudenţă, este avută în vedere şi Decizia nr. 42/A din 03 februarie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în cuprinsul căreia s-au reţinut următoarele: " (...) Dreptul la un proces echitabil este înfrânt atunci când, deşi acuzarea este în posesia unor suspiciuni rezonabile că o persoană este implicată într-o activitate infracţională, nu aduce la cunoştinţa persoanei aceste aspecte şi "alege" modalităţi alternative de ascultare a sa, pentru ca ulterior să le considere probe şi să valorifice aceste probe împotriva aceleiaşi persoane. (...)

Aşadar, Înalta Curte constată că în privinţa inculpaţilor P.I. şi B.A., la momentul citării acestora pentru a fi audiaţi în calitate de martori, procurorul cunoştea că sunt implicaţi în activităţi de natură infracţională [n.n. mărturie mincinoasă].

Înalta Curte (...) constată că această acuzaţie a fost realizată cu încălcarea principiului instituit de art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, referitor la dreptul la un proces echitabil. Cu toate acestea procurorul nu a adus la cunoştinţă celor doi inculpaţi aceste aspecte mai înainte de a-i audia în calitate de martori şi nici nu le-a făcut cunoscut dreptul de a nu se autoincrimina prin declaraţiile date, cu atât mai puţin faptul că ceea ce vor declara poate fi folosit împotriva lor.

Este dincolo de orice îndoială că audierea unei persoane în calitate de martor, deşi se cunoaşte că este implicată într-o activitate infracţională în legătură cu care este audiat, este contrară dispoziţiilor legale şi pe cale de consecinţă o asemenea declaraţie nu poate fi folosită împotriva sa, după convertirea calităţii de martor în cea de inculpat.

Astfel, încă de la începutul audierii celor doi inculpaţi procurorul văzând implicarea acestora în lanţul infracţional ce făcea obiectul audierii ar fi trebuit să le aducă la cunoştinţă conţinutul dreptului la tăcere. Numai în aceste condiţii declaraţiile date puteau fi folosite în cauza în care au fost audiaţi. Construcţia juridică sau strategia acuzării constând în folosirea participanţilor în calitate de martori în dosarul penal, generează recunoaşterea dreptului acestora de a nu se autoincrimina, chiar de la primele audieri şi independent de conţinutul declaraţiei.

De aceea, remediul unei asemenea încălcări a principiului instituit de art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului este soluţia adoptată de către instanţa de fond şi anume achitarea." [temeiul achitării - art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen.].

Cu titlu de jurisprudenţă este avută în vedere şi Decizia nr. 397/A din 21 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în cuprinsul căreia s-au reţinut următoarele: " (...) Organul judiciar avea suficiente date din care putea să-şi dea seama că inculpatul P.M. poate fi pus în situaţia de a se autoincrimina. Astfel, fiind obligat să spună adevărul în calitate de martor, dacă ar fi confirmat că în ziua soluţionării cauzei privind pe martorii denunţători s-a întâlnit cu inculpatul R.F. şi a discutat cu acesta despre situaţia lor juridică, declaraţia sa l-ar fi expus unor sancţiuni disciplinare ori penale.

Iniţiativa de a pune în vedere martorului că are dreptul de a nu se autoincrimina trebuia să fie a organului judiciar, deţinător al unor date care ofereau suspiciuni privind implicarea martorului la comiterea unei fapte penale.

Altfel, o persoană citată spre a fi audiată ca martor, calitate în care are obligaţia de a spune adevărul, dacă se autoincriminează ar putea fi pusă sub învinuire, iar în situaţia în care nu ar spune adevărul, evitând o autoincriminare, ar comite infracţiunea de mărturie mincinoasă. Mecanismul acesta duce întotdeauna, de fapt, la punerea sub învinuire a persoanei şi este inechitabil dacă, anterior audierii persoanei în calitate de martor, organele de urmărire penală aveau indicii care creau suspiciunea implicării acesteia în comiterea faptei ce face obiectul audierii în calitate de martor.

Dreptul martorului de a nu depune mărturie asupra faptelor care îl expun la urmări decurge din principiul general recunoscut, care este de esenţa unui proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţie, şi anume dreptul de a nu contribui la propria incriminare (nemo tenetur se ipsum acussare). (...)

(...) Revenind la cauză, se constată că la momentul ascultării martorului P.M. existau suficiente elemente pe baza cărora se putea trage concluzia că acesta nu i se putea atribui calitatea de martor în raport cu o eventuală inculpare a sa în legătură cu implicarea sa în săvârşirea unei infracţiuni de corupţie.

(...) Împrejurarea că procurorul nu i-a atribuit calitatea de făptuitor nu înlătură situaţia reală, rezultată din probe, care ofereau motive plauzibile pentru a se bănui implicarea acestuia în săvârşirea unei fapte de corupţie.

Deşi aflarea adevărului trebuie să primeze, procurorul nu poate atribui calitatea de martor unei persoane despre care ştie că este implicată în comiterea unei fapte penale, doar pentru ca folosind mecanismul descris să ajungă la formularea unei acuzaţii penale.

(...) Calitatea cerută subiectului activ de norma de incriminare reprezintă o condiţie pentru existenţa infracţiunii.

Ca atare, în cauză nefiind îndeplinită condiţia tipicităţii, fapta reţinută în sarcina inculpatului P.M. nu este prevăzută de lege, fiind aplicabile dispoziţiile art. 16 lit. b) din C. proc. pen.".

În cauza de faţă, la momentul audierii inculpatului F. (24 noiembrie 2015), în calitate de martor, procurorul îşi formase convingerea cu privirea la existenţa indiciilor referitoare la săvârşirea infracţiunii de luare de mită de către inculpata A., având în vedere procesul verbal din 17 august 2015 de redare a dialogurilor purtate la data de 13 august 2015 de H., I. şi A., procesul-verbal din data de 24 august 2015 de redare a dialogului ambiental purtat între H., I. şi A., procesul-verbal din data de 17 septembrie 2015 de redare a dialogului ambiental purtat la data de 12 septembrie 2015 între H. şi A. şi planşele fotografice anexate acestora, procesul-verbal din data de 17 noiembrie 2015 de redare a pasajului de dialog ambiental purtat la data de 18 octombrie 2015 între H. şi C.

În ceea ce îl priveşte pe F., prin audierea acestuia, în calitate de martor, s-a încercat dovedirea unor fapte de corupţie, respectiv complicitate la infracţiunea de luare/dare de mită săvârşită de către acesta. În concret, inculpatul F. a fost audiat, în calitate de martor, cu privire la "Dosarul transferurilor" şi presupusa mită în legătură cu acesta, împrejurări care puteau conduce la o autoincriminare a inculpatului. La momentul audierii lui F. ca martor, autorităţile cunoşteau deja din declaraţia lui A. participarea sa la săvârşirea infracţiunii, astfel încât pentru autorităţi era clară implicarea lui F. şi deci trebuia audiat într-o calitate procesuală diferită de cea de martor.

Ca principiu, prezumţia de nevinovăţie, nu înlătură protecţia martorului împotriva autoincriminării, respectiv nu înlătură dreptul martorului de a nu da declaraţii care să îl incrimineze.

Analizându-se garanţiile asociate dreptului la un proces echitabil şi prezumţia de nevinovăţie în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se constată că de acest privilegiu trebuie să beneficieze şi martorii, în condiţiile în care, împrejurările asupra cărora sunt întrebaţi pot să conducă la consecinţe de natură penală împotriva lor. Astfel, audierea inculpaţilor în calitatea de martori a creat premisele eludării garanţiilor specifice dreptului la apărare consacrat în art. 10 C. proc. pen.

Inculpaţii puteau să declare în sensul urmărit de organele judiciare, asupra unor aspecte despre care organele judiciare aveau cunoştinţă anterior, context în care s-ar fi expus la autoincriminare pentru o eventuală infracţiune de complicitate la luare/dare de mită. Deoarece inculpaţii nu au declarat astfel, aceştia au fost puşi sub acuzare pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă. În consecinţă, indiferent de poziţia pe care o adoptau inculpaţii, aceştia se expuneau la consecinţe de natură penală.

Atunci când, deşi acuzarea este în posesia unor suspiciuni rezonabile că o persoană este implicată într-o activitate infracţională, nu aduce la cunoştinţa persoanei aceste aspecte şi "alege" modalităţi alternative de ascultare a sa, pentru ca ulterior să le considere probe şi să valorifice aceste probe împotriva aceleiaşi persoane, dreptul la un proces echitabil nu este respectat.

Cu privire la temeiul achitării, jurisprudenţa a susţinut atât lipsa elementului subiectiv (vinovăţia), cât şi lipsa elementului obiectiv. Soluţia de faţă a adoptat acest din urmă punct de vedere, apreciind că lipseşte însuşi cadrul procesual în care ar fi putut să fie dată declaraţia care să atragă răspunderea penală, respectiv lipseşte o calitate propriu zisă de martor pentru a exista infracţiunea de mărturie mincinoasă. În consecinţă, lipsa calităţii prevăzută de lege pentru subiectul activ calificat determină absenţa unei condiţii de tipicitate obiectivă şi pronunţarea unei soluţii conform art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Drept urmare, în raport de dispoziţiile art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., Înalta Curte va dispune achitarea inculpaţilor F. şi G. pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) şi alin. (2) lit. d) C. pen.

În raport de această soluţie, este lipsită de utilitate analiza celorlalte critici formulate de inculpaţi.

De asemenea, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate criticile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie cu privire la individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor F., G. şi D., în raport de soluţia de achitare dispusă cu privire la aceştia.

- Referitor la apelul declarat de inculpata A. şi apelul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie în ceea ce o priveşte pe aceasta

Inculpata A. a recunoscut săvârşirea faptelor. Probele au arătat şi că s-a întâlnit cu fraţii Ioan şi C. (care au recunoscut de altfel întâlnirile), de la care a primit sume de bani pentru soluţionarea favorabilă a dosarului (banii au fost găsiţi la sora inculpatei, locul fiind indicat de către A.).

Faţă de cele ce preced, referitor la situaţia de fapt, instanţa de apel reţine următoarele:

Prin rechizitoriul nr. x/2006 din data de 30 septembrie 2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie numiţii B., C. şi D. (inculpaţi în cauza de faţă), alături de numiţii L., M., N., O. şi P. au fost trimişi în judecată pentru comiterea unor infracţiuni de înşelăciune, evaziune fiscală şi spălare de bani.

Dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Bucureşti (declinat de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) la data de 28 ianuarie 2009, sub nr. x/3/2009 şi repartizat de către preşedintele instanţei Secţiei a II-a penale (la data respectivă la Tribunalul Bucureşti existau două secţii penale, I şi a II-a, ulterior cele două fuzionând şi formându-se Secţia I penală). În aceeaşi zi, dosarul a fost repartizat de către de preşedintele Secţiei a II-a penale, judecătorul Q., completului 9, cu termen la data de 24 februarie 2009 (complet condus chiar de către numita Q.).

La aceeaşi dată, 28 ianuarie 2009, Q. a întocmit un referat prin care, constatând că dosarul a fost repartizat unui complet care nu este specializat în materia infracţiunilor de corupţie, a dispus înaintarea cauzei completului imediat următor specializat în această materie, respectiv completului C18, cu termen de judecată la data de 26 februarie 2009. În componenţa completului C18 intra la acea dată, în calitate de judecător, inculpata A.

"Dosarul transferurilor de fotbalişti" era unul deosebit de mediatizat, dată fiind notorietatea persoanelor trimise în judecată. Probele au arătat că:

- la data de 04 aprilie 2009, inculpata A. l-a asigurat pe inculpatul B. că va pronunţa o hotărâre favorabilă inculpaţilor judecaţi în dosarul transferurilor (spunându-i că speră să pronunţe o soluţie de achitare), iar inculpatul B. i-a dat inculpatei suma de 10.000 de euro, banii aflându-se într-un plic pe care cel dintâi inculpat i l-a înmânat lui A.;

- în luna mai 2009, inculpata i-a reasigurat pe inculpaţii B. şi C. că vor beneficia de o soluţie favorabilă în dosar, prilej cu care le-a făcut cunoscut faptul că are nevoie de suma de 70.000 de euro, dar inculpaţii B. şi C. aveau pregătită doar suma de 10.000 de euro, pe care i-au dat-o inculpatei, stabilind ca diferenţa să i-o trimită în zilele următoare prin intermediul martorului H., ceea ce s-a şi întâmplat;

- la începutul anului 2012, A. a chemat-o pe martora I. la domiciliul său şi i-a cerut să le transmită inculpaţilor B. şi C. că va fi dificil să pronunţe o soluţie de achitare, dar, pentru a pronunţa o astfel de hotărâre, doreşte să mai primească suma de 105.000 de euro;

- A. le-a transmis inculpaţilor B. şi C., prin intermediul martorei I., să manifeste public îngrijorare cu privire la soluţia ce avea să fie pronunţată în cauză, precum şi faptul că avea să amâne pronunţarea;

- martora I., după ce a primit de la C. şi B. suma de 105.000 de euro, s-a deplasat în localitatea NN., unde i-a dat inculpatei A. această sumă. Suma de bani a fost lăsată de către inculpată spre păstrare surorii sale V.;

- la percheziţia domiciliară efectuată în cauză la data de 19 noiembrie 2015, din suma de 105.000 de euro a fost găsită cea mai mare parte, respectiv suma de 96.000 de euro.

- la data de 3 aprilie 2012, inculpata A. a pronunţat o hotărâre de achitare faţă de toţi inculpaţii, în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen. din 1969 ("fapta nu există"). Totodată, a dispus respingerea, ca inadmisibile, a acţiunilor civile şi ridicarea tuturor măsurilor asigurătorii luate în cauză.

- după data de 31 mai 2012, inculpata A. a trimis inculpaţilor B. şi C., prin intermediul martorei I., un proiect al motivării hotărârii, iar inculpaţii B. şi C. i-au mai trimis inculpatei, tot prin intermediul martorei I., suma de 20.000 de euro.

În ceea ce priveşte critica formulată referitor la legea penală mai favorabilă, Înalta Curte are în vedere că la data de 01 februarie 2014, a intrat în vigoare un nou C. pen. şi un nou C. proc. pen. care conţine dispoziţii de drept substanţial, aşa încât sunt incidente prevederile art. 5 din Noul C. pen. ce reglementează, similar cu art. 13 C. pen. din 1969, aplicarea legii penale mai favorabile "în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale". Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014 s-a stabilit că, în aplicarea legii penale mai favorabile, trebuie aplicat mecanismul aprecierii globale, şi nu cel al instituţiilor autonome.

Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen. (Noul C. pen.) conţine în capitolele II - IV dispoziţii ce pot fi apreciate ca excepţii de la aplicarea legii penale mai favorabile potrivit mecanismului aprecierii globale. Aceste excepţii sunt expres prevăzute, doar pentru anumite instituţii (cum este art. 15 referitor la regimul suspendării condiţionate), şi nu pot fi aplicate prin analogie cu privire la alte materii.

În speţă, infracţiunea reţinută în sarcina inculpatei A. a fost comisă sub imperiul vechii legi penale. În ceea ce priveşte incidenţa principiului legii penale mai favorabile, Înalta Curte constată că sfera sa de acţiune nu este limitată la aplicarea pedepsei, ci implică multe alte instituţii de drept substanţial, ceea ce exclude analiza mitior lex doar din perspectiva sancţiunii aplicate prin hotărârea atacată.

Se constată că pentru inculpata A., prin aprecierea globală a dispoziţiilor de drept substanţial, legea actuală este mai favorabilă, pentru următoarele considerente:

În acord cu prima instanţă, Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 254 alin. (2) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., limitele de pedeapsă prevăzute de lege sunt cuprinse între 2 şi 10 ani închisoare, iar potrivit dispoziţiilor art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., limitele de pedeapsă prevăzute de lege sunt cuprinse între 2 ani şi 8 luni (minimul) şi 8 ani 10 luni şi 20 de zile închisoare (maximul).

Avându-se în vedere gravitatea infracţiunii săvârşită de inculpata A., instanţa apreciază că nu se impune aplicarea unei pedepse orientată către minimul special, astfel încât, în raport de limita maximă mai redusă a pedepsei în actuala reglementare, aceasta apare ca fiind lege penală mai favorabilă.

Referitor la reţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de C. pen. din 1969, instanţa constată că nici în faţa organelor de urmărire penală şi nici în faţa instanţei de fond nu au fost administrate probe din care să rezulte date sau împrejurări de natură a conduce la concluzia că se justifică reţinerea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969, în condiţiile în care, deşi inculpata nu are antecedente penale, nu se impune calificarea acestei situaţii ca circumstanţă atenuantă. Lipsa antecedentelor penale reprezintă o stare de normalitate, motiv pentru care nu poate fi reţinută în speţă ca o circumstanţă atenuantă în favoarea inculpatei.

Referitor la circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 lit. b) C. pen. din 1969, instanţa constată că inculpata a fost trimisă în judecată pentru o infracţiune de pericol şi nu de prejudiciu, astfel încât aceste dispoziţii legale nu pot fi reţinute.

Prin reţinerea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., se acordă eficienţă atitudinii de recunoaştere a faptei. În cazul aplicării dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., comportarea sinceră în cursul procesului, constând în recunoaşterea săvârşirii faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei, nu poate fi valorificată şi ca circumstanţă atenuantă judiciară, deoarece ar însemna ca aceleiaşi situaţii de drept să i se acorde o dublă valenţă juridică (în acelaşi sens Decizia penală nr. 754 din 15 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie). Drept urmare, nici în privinţa circumstanţelor atenuante, legea penală anterioară nu reprezintă mitior lex pentru inculpata A.

Referitor la eventuala aplicare a dispoziţiilor privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, prevăzute de art. 861 C. pen. din 1969, instanţa apreciază că prevederile menţionate nu sunt incidente în cauză, având în vedere că se impune ca inculpata să execute efectiv pedeapsa aplicată, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

În drept, faptele inculpatei A., care în perioada aprilie 2009-mai 2012, în calitate de judecător la Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a primit suma totală de 185.000 euro de la inculpaţii B. şi C., pentru a pronunţa o soluţie de achitare a acestora în Dosarul penal nr. x/2009 al Tribunalului Bucureşti, prezintă conţinutul constitutiv al infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen.

Înalta Curte are în vedere, în acord cu prima instanţă, că rezoluţia infracţională a inculpatei A. a fost unică, aceasta acţionând încă din faza iniţială cu intenţia de a primi sume de bani pentru a pronunţa o soluţie favorabilă în dosarul înregistrat cu numărul x/3/2009 la Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală. Acţionând în virtutea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpata nu a comis două infracţiuni de luare de mită, una cu privire la inculpaţii B. şi C. şi alta cu privire la inculpatul D.

Astfel, soluţia de achitare dispusă cu privire la inculpatul D. nu afectează conţinutul constitutiv al infracţiunii de luare de mită comisă de inculpata A., cu privire la sumele de bani primite succesiv de la inculpaţii B. şi C.

Referitor la apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, instanţa constată că este întemeiată critica formulată cu privire la majorarea pedepsei aplicate inculpatei A. Cuantumul pedepsei aplicate inculpatei A. trebuie să exprime gravitatea faptei de a fi avut iniţiativa traficării unei soluţii pentru o sumă de bani.

Chiar înainte de a fi studiat dosarul ce îi fusese repartizat şi de a-şi fi format o opinie cu privire la probe, fiindu-i deci indiferent conţinutul probelor, inculpata a văzut în acest dosar o sursă de îmbogăţire şi a căutat să contacteze inculpaţii pentru a obţine bani de la aceştia, în vederea pronunţării unei soluţii de achitare. Mai mult decât atât, la sfârşitul cercetării judecătoreşti, inculpata, judecător la data faptelor, a dus proiectul de motivare a soluţiei, celor trimişi în judecată, pentru a justifica suma de bani.

Conform art. 74 C. pen., stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii: a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite; b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii; d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal; g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

Cuantumul şi modalitatea de executare a pedepsei sunt determinate de gravitatea deosebită a faptei săvârşite de inculpată, de împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, valoarea foloaselor patrimoniale obţinute şi perioada îndelungată de timp în care s-a derulat activitatea infracţională, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită de lege, conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, nivelul de educaţie şi calitatea în care inculpata a comis fapta.

Un criteriu este reprezentat de calitatea inculpatei, aceea de magistrat judecător în cadrul Tribunalului Bucureşti. Or, calitatea inculpatei ce avea îndatorirea de a contribui la garantarea supremaţiei legii presupune standarde înalte ale conduitei magistratului, conforme cu onoarea şi cu demnitatea profesiei sale. În condiţiile în care magistratul încalcă legea, acesta prejudiciază reputaţia funcţiei sale, încurajează nerespectarea legii şi afectează încrederea publicului în integritatea sistemului judiciar în ansamblul său. În acest context, atitudinea şi conduita magistratului trebuie să reafirme încrederea publicului în integritatea corpului judiciar, iar integritatea corpului magistraţilor este esenţială pentru asigurarea respectării principiilor de drept.

Astfel cum s-a precizat şi anterior, gravitatea faptelor este accentuată de modalitatea în care a procedat inculpata. Astfel, fiindu-i repartizat spre soluţionare "Dosarul transferurilor", inculpata A. a văzut procedura care urma să se desfăşoare - cercetarea judecătorească - ca un prilej de obţinere a unor venituri ilicite. Aceasta a acţionat imediat după repartizarea dosarului (înainte de a-l studia), folosindu-şi funcţia deţinută pentru obţinerea unor sume de bani, respectiv a luat legătura cu persoanele de la care putea primi bani. Ulterior, a mers personal la locuinţele inculpaţilor B. şi C., pe care îi judeca, pentru a primi sumele de bani de la aceştia. După pronunţarea hotărârii de achitare şi înainte de redactarea motivării (fapt care a avut loc la data de 31 mai 2012), inculpata A. a trimis inculpaţilor B. şi C., prin intermediul martorei I., un proiect al motivării hotărârii şi a primit o nouă sumă de bani de la B. şi C.

Înalta Curte are în vedere şi faptul că inculpata a recunoscut săvârşirea faptei, în acest sens beneficiind de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă, conform dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. Ca element ce influenţează cuantumul sancţiunii, instanţa are în vedere faptul că inculpata are un copil minor în întreţinere.

Pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare al condamnatului, iar scopul pedepsei constă în prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. În aceeaşi măsură, pedeapsa aplicată inculpatei are ca scop prevenirea săvârşirii unor noi infracţiuni de corupţie nu doar de către aceasta, ci de oricare altă persoană care încearcă să-şi folosească funcţia pentru obţinerea de avantaje personale. Având în vedere considerentele expuse anterior, Înalta Curte apreciază că o pedeapsă apropiată de maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, în cuantum de 7 ani închisoare, satisface cerinţele unei juste individualizări.

O altă critică formulată de apelanta intimată inculpată A. a vizat reducerea cuantumului pedepsei complementare aplicate inculpatei.

Înalta Curte, având în vedere cuantumul pedepsei principale ce urmează a fi aplicată inculpatei, constată că nu se impune reducerea cuantumului pedepsei complementare în raport de natura infracţiunii săvârşite (infracţiune de corupţie, în exercitarea profesiei), gravitatea acesteia, împrejurările cauzei şi persoana inculpatei (judecător).

Referitor la deducerea pedepsei, Înalta Curte constată că, la data de 19 noiembrie 2015, faţă de inculpata A. s-a luat măsura reţinerii, pe o perioadă de 24 ore.

Prin încheierea din data de 20 noiembrie 2015 pronunţată în Dosarul nr. x/2015, judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, printre altele, a dispus arestarea preventivă a inculpatei A., pentru o perioadă de 30 de zile. Această încheiere a rămas definitivă prin respingerea contestaţiei.

Prin încheierea din data de 10 decembrie 2015 pronunţată în Dosarul nr. x/2015, judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie a admis contestaţia formulată de inculpata A. împotriva încheierii din data de 04 decembrie 2015 pronunţată în Dosarul nr. x/2015 de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti (încheiere prin care s-a respins cererea inculpatei de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a arestului la domiciliu) şi a dispus înlocuirea măsurii arestului preventiv dispusă la data de 20.11.2015 împotriva inculpatei A. cu măsura arestului la domiciliu pe o durată de 30 de zile, de la 10 decembrie 2015 la data de 08 ianuarie 2016 inclusiv.

Măsură preventivă a arestului la domiciliu a fost prelungită ulterior până la data de 07.02.2016, inclusiv, prin încheierea din data de 04.01.2016 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2015 (încheierea a rămas definitivă prin respingerea contestaţiei formulate de inculpată).

Prin încheierea din data de 05 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. x/2016.1, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie. În baza art. 242 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 211 alin. (1), (2) C. proc. pen., a fost înlocuită măsura arestului la domiciliu luată faţă de inculpata A. cu măsura preventivă a controlului judiciar, pentru o durată de 60 de zile, de la 05.02.2016 la 04.04.2016, inclusiv.

Prin încheierea nr. 214 din 17 februarie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2016.1, a fost respinsă contestaţia formulată de inculpata A. împotriva încheierii din data de 05 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2016.1.

În raport de succesiunea măsurilor preventive prezentată anterior, se constată că apelanta intimată inculpată s-a aflat sub măsura arestului la domiciliu până la data de 07.02.2016, inclusiv.

Drept urmare, în baza art. 72 alin. (1) C. pen., Înalta Curte va deduce din pedeapsa principală aplicată inculpatei A. durata reţinerii, a arestării preventive şi a arestului la domiciliu, de la 19.11.2015 până la 07.02.2016, inclusiv, în loc de 05.02.2016, cum s-a dispus prin hotărârea apelată.

Referitor la critica formulată de apelanta intimată inculpată A., cu privire la reducerea cuantumului sumei confiscate, Înalta Curte are în vedere că inculpata a recunoscut săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa, solicitând ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi, acestea beneficiind de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă, conform dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

Având în vedere soluţia de achitare dispusă cu privire la inculpatul D., Înalta Curte, în baza art. 289 alin. (3) C. pen. raportat la art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., va dispune confiscarea specială de la inculpata A. doar a sumei de 185.000 euro, în loc de 195.000 euro, fiind scăzută suma de 10.000 euro, sumă ce se reţinuse a fi dată de acest inculpat, conform declaraţiei lui A., în procedura recunoaşterii învinuirii, "pentru că s-au plăcut", aspect ce va determina admiterea apelului declarat de A.

Cu privire la suma de 185.000 euro, Înalta Curte constată că procedura simplificată (de care a beneficiat inculpata A.) nu este compatibilă cu o modificare a soluţiei în ceea ce priveşte confiscarea. Recunoaşterea situaţiei de fapt expusă în rechizitoriu, care descrie şi sumele primite de la fraţii B. şi C., implică recunoaşterea cuantumului total al sumei de bani care a fost primită cu titlu de mită.

În ceea ce priveşte critica formulată de apelanta intimată inculpată A., referitor la reducerea cuantumului stabilit pentru cheltuielile judiciare, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată.

Ministerul Public şi organele de cercetare penală, în exercitarea prerogativelor de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, efectuează acte de procedură şi administrează probe pentru aflarea adevărului în cazul existenţei unei suspiciuni privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. În egală măsură, instanţele judecătoreşti desfăşoară şedinţe de judecată, administrează în mod nemijlocit probe, dispun efectuarea unor procedee probatorii pentru a stabili dincolo de orice dubiu rezonabil că fapta există, a fost săvârşită de inculpat şi constituie infracţiune.

În cauză, în cursul urmăririi penale, au fost formate 7 volume: volumul 1/7 - 393 file; volumul 2/7 - 324 file; volumul 3/7 - 171 file; volumul 4/7 - 70 file; volumul 5/7 - 468 file; volumul 6/7 - 113 file; volumul 7/7 - 331 file. În data de 19 noiembrie 2015, organele de urmărire penală au efectuat percheziţii domiciliare la domiciliul inculpatei A., la biroul acesteia în cadrul Tribunalului Bucureşti, precum şi la V., sora inculpatei (proces-verbal din 19.11.2015 de percheziţie domiciliară la domiciliul suspectei A. - filele 46-48 vol. 3/7 d.u.p.; proces-verbal din 19.11.2015 de percheziţie domiciliară la biroul suspectei A. de la Tribunalul Bucureşti - filele 54-56 vol. 3/7 d.u.p.; proces-verbal din 19.11.2015 de percheziţie domiciliară la V., comuna NN. - filele 96-98 vol. 3/7 d.u.p.).

Totodată, în cursul urmăririi penale au fost audiaţi martorii H., I., V., LL., J., U.

În faţa instanţei de fond au fost acordate zece termene de judecată (26 mai 2016, 09 iunie 2016, 26 iulie 2016, 08 septembrie 2016, 22 septembrie 2016, 06 octombrie 2016, 20 octombrie 2016, 03 noiembrie 2016, 17 noiembrie 2016, 24 noiembrie 2016), dintre care ultimele două au fost de amânare a pronunţării.

Pentru soluţionarea justă şi urgentă a cauzei, legea prevede obligaţia statului de a avansa cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor procesului; acestea trebuie însă recuperate ulterior. În cuprinsul cheltuielilor judiciare sunt incluse costurile cu efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă.

Înalta Curte constată că, în raport de activităţile judiciare desfăşurate în cursul urmăririi penale şi în faza cercetării judecătoreşti în faţa instanţei de fond, nu se impune reducerea cuantumului cheltuielilor fixat de instanţa de fond, respectiv 4.500 lei, acesta fiind just stabilit.

- Referitor la apelurile declarate de apelanţii intimaţi inculpaţi B. şi C., precum şi la apelul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie cu privire la aceştia

Apelantul intimat inculpat C. a formulat critici cu privire la stabilirea legii penale mai favorabile.

Astfel cum s-a menţionat anterior, la momentul analizării legii penale mai favorabile în ce o priveşte pe inculpata A., sfera de acţiune a principiului legii penale mai favorabile nu este limitată la aplicarea pedepsei, ci implică multe alte instituţii de drept substanţial, ceea ce exclude analiza mitior lex doar din perspectiva sancţiunii aplicate prin hotărârea atacată.

În speţă, infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului C. a fost comisă sub imperiul vechii legi penale. Inculpatul a solicitat reţinerea dispoziţiilor legii penale în vigoare la data comiterii faptelor, respectiv art. 255 alin. (1) C. pen. din 1969, considerându-se că ar fi mai favorabilă legea penală anterioară, întrucât limitele de pedeapsă erau mai reduse, iar tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni era mai blând. S-a solicitat aplicarea art. 4 C. pen., menţionându-se că ar fi fost dezincriminată varianta agravată prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

Referitor la susţinerea apelantului intimat inculpat, în sensul că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, întrucât acestea au fost dezincriminate, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, fapta de dare de mită săvârşită faţă de una dintre persoanele prevăzute la alin. (1) sau faţă de un funcţionar cu atribuţii de control se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 255 din C. pen., al cărei maximum se majorează cu 2 ani. Pentru reţinerea acestei variante agravate a infracţiunii de dare de mită, fapta trebuie săvârşită faţă de una dintre persoanele prevăzute la alin. (1) sau faţă de un funcţionar cu atribuţii de control.

Instanţa constată că, dacă în C. pen. în vigoare nu mai este prevăzută o formă calificată ce presupune un element circumstanţial agravant adăugat conţinutului constitutiv, aceasta nu produce consecinţele juridice proprii dezincriminării. Înlăturarea elementului circumstanţial agravant, ca urmare a intervenirii unei legi noi, conduce la abrogarea formei calificate şi nu la dezincriminarea faptei.

Retroactivitatea legii de dezincriminare este prevăzută expres de art. 4 din C. pen., potrivit căruia "Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă". Textul este completat prin dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, potrivit căruia dispoziţiile art. 4 din C. pen. privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi, datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii. Ipoteza avută în vedere este aceea a faptei care nu mai constituie infracţiune, şi nu cea a faptei care pierde un element circumstanţial de agravare adăugat conţinutului constitutiv, dar rămâne în sfera ilicitului penal prin conţinutul său constitutiv. Nu există dezincriminare nici atunci când fapta incriminată de norma abrogată este o infracţiune complexă şi cel puţin una dintre componentele sale continuă să rămână incriminată de o altă normă (Decizia nr. 30/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Astfel, se va proceda la verificarea incidenţei art. 5 C. pen., comparându-se efectele legii în vigoare la data faptei, care prevedea forma agravată, cu efectele legii în vigoare la data soluţionării apelului, care nu mai prevede forma agravată.

Comparând limitele de pedeapsă existente în vechea reglementare şi în actuala reglementare, reduse cu o treime ca urmare a reţinerii dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 255 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, limitele de pedeapsă prevăzute de lege sunt cuprinse între 4 luni şi 4 ani şi 8 luni închisoare, iar potrivit dispoziţiilor art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, limitele de pedeapsă prevăzute de lege sunt cuprinse între 1 an şi 2 luni şi 4 ani şi 8 luni închisoare.

Având în vedere existenţa concursului între infracţiunea dedusă judecăţii şi infracţiunile pentru care inculpatul a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 238 din 03.04.2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 222/04.03.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, Înalta Curte constată că, în situaţia aplicării dispoziţiilor art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969, s-ar impune aplicarea unui spor ridicat, ţinând seama de gravitatea infracţiunii comise, pedeapsa putând fi sporită până la maximul special, iar când acest maxim este neîndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani.

În situaţia aplicării dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. în vigoare, sporul este fix, respectiv se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. Având în vedere că, în actuala reglementare, sporul este stabilit prin lege, posibilitatea de a se agrava pedeapsa rezultantă în cazul unui concurs de infracţiuni este limitată.

În raport de aspectele menţionate, se constată că pentru inculpatul C., prin aprecierea globală a dispoziţiilor de drept substanţial, legea actuală este mai favorabilă. Drept urmare, este neîntemeiată critica formulată de inculpat, în sensul că legea penală mai favorabilă este reprezentată de C. pen. din 1969.

Referitor la susţinerea inculpatului în sensul că este incidentă în speţă Decizia nr. 29/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept, instanţa are în vedere că prin această decizie s-a statuat că în procedura de modificare a pedepsei prevăzută de art. 585 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., în cadrul operaţiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicată în temeiul C. pen. anterior pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului C. pen. pentru o infracţiune săvârşită sub C. pen. anterior, se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului, conform art. 5 din C. pen.

În considerentele acestei decizii se reţin următoarele: "Procedura de modificare a pedepsei prevăzută în art. 585 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. priveşte exclusiv stabilirea pedepsei rezultante pe baza dispoziţiilor referitoare la pedeapsă în situaţia concursului de infracţiuni.

În cadrul acestei proceduri distincte de judecarea fiecăreia dintre infracţiunile din structura pluralităţii, instanţa aplică pentru prima dată normele de drept penal substanţial în materia concursului de infracţiuni.

Aplicând pentru prima dată normele de drept penal substanţial în cadrul unei judecăţi distincte, nu există temei legal pentru a înlătura incidenţa principiului aplicării legii penale mai favorabile în condiţiile art. 5 din noul C. pen. şi nici pentru a înlocui acest principiu specific normelor de drept substanţial cu principiul imediatei aplicabilităţi ce caracterizează normele de drept procesual penal.

Prin determinarea legii penale mai favorabile în procedura de modificare a pedepsei prevăzute în art. 585 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. nu se nesocoteşte Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, potrivit căreia dispoziţiile art. 5 din noul C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile.

În cadrul judecăţii distincte pe care o presupune aplicarea pedepsei rezultante, instanţa nu poate combina prevederile din C. pen. anterior cu prevederile din noul C. pen., ci aplică global dispoziţiile uneia dintre legile succesive care sunt mai favorabile."

În cauză sunt aplicabile regulile stabilite prin Decizia nr. 29/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept. Raţionamentul juridic prevăzut în Decizia nr. 29/2015 presupune o analiză a regulilor mai favorabile în materia concursului de infracţiuni. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul unui concurs de infracţiuni are în vedere consecinţele concrete asupra situaţiei particulare a unui inculpat/condamnat, cu luarea în considerare a influenţei aplicării sporului (facultativ sau obligatoriu, în raport de C. pen. anterior sau C. pen. în vigoare) asupra pedepsei rezultante. Astfel, aplicarea legii penale mai favorabile va fi analizată în raport de consecinţele reale asupra pedepsei rezultante şi nu în raport de un mecanism ipotetic. Verificând în concret consecinţele reale asupra situaţiei inculpatului din cauza de faţă, se constată că soluţia instanţei de fond a condus la o aplicare corectă a legii şi nu îl prejudiciază pe apelant.

În ceea ce priveşte critica formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, referitor la majorarea pedepselor aplicate inculpaţilor B. şi C., Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată.

Infracţiunile comise de inculpaţii B. şi C. au un grad ridicat de pericol social (dare de mită unui judecător), aceştia dorind să obţină o soluţie favorabilă într-o cauză penală în care erau trimişi în judecată pentru comiterea unor infracţiuni grave. Aceştia au dat dovadă de perseverenţă infracţională, în condiţiile în care, după ce au fost trimişi în judecată pentru comiterea unor infracţiuni cu gravitate ridicată (pentru care au fost condamnaţi definitiv ulterior), au comis alte infracţiuni grave.

Instanţa are în vedere şi circumstanţele personale ale inculpaţilor, respectiv aceştia au recunoscut săvârşirea faptelor, au vârste relativ ridicate, iar iniţiativa faptelor a aparţinut inculpatei A.

În raport de dispoziţiile art. 74 C. pen., Înalta Curte constată că, în mod corect instanţa de fond a apreciat că se impune a fi aplicată câte o pedeapsă în cuantum mediu, între limitele prevăzute de lege, reduse cu o treime, respectiv pedeapsa de 3 ani închisoare, aceasta fiind de natură să asigure atingerea scopului pedepsei, respectiv prevenirea comiterii altor infracţiuni, reprezentând şi un interval de timp necesar pentru ca inculpaţii să-şi formeze o atitudine corectă faţă de muncă, ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială.

Referitor la inculpatul C., instanţa constată că prin Sentinţa penală nr. 3345 din 21.11.2017 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 2 din 04.01.2018 a Tribunalului Ilfov, secţia penală, în baza art. 587 alin. (1) C. proc. pen., a fost admisă cererea formulată de petentul condamnat C. şi s-a dispus liberarea condiţionată a acestuia de sub puterea M.E.P.I. nr. 431/2014 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în baza Sentinţei penale nr. 238/03.04.2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 222/04.03.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Conform dispoziţiilor art. 105 alin. (1) C. pen., dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, liberarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.

Drept urmare, în baza art. 105 alin. (1) C. pen., Înalta Curte va anula liberarea condiţionată din executarea pedepsei închisorii aplicată prin Sentinţa penală nr. 238/03.04.2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 222/04.03.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, acordată inculpatului C. prin Sentinţa penală nr. 3345 din 21.11.2017 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 2 din 04.01.2018 a Tribunalului Ilfov, secţia penală şi va dispune executarea pedepsei rezultante de 5 ani şi 8 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală apelată.

Un alt motiv de apel, susţinut atât de inculpatul B., cât şi inculpatul C. a constat în solicitarea acestora de a se dispune liberarea condiţionată din executarea pedepsei aplicată în prezenta cauză.

Conform art. 105 alin. (2) C. pen. "În cazul în care, în raport de pedeapsa rezultată, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 99 sau art. 100, instanţa poate acorda liberarea condiţionată. Dacă s-a dispus liberarea, termenul de supraveghere se calculează de la data acordării primei liberări.".

Înalta Curte constată că faptele pentru care s-a pronunţat sentinţa de faţă au o gravitate mai mare decât cele pentru care au fost condamnaţi anterior, astfel că liberarea condiţionată ar lipsi de consecinţe penale infracţiunea mai gravă în considerarea pedepsei executate parţial pentru infracţiunea mai uşoară.

În consecinţă, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va dispune următoarele:

I. Va admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii A., F., G. şi D. împotriva Sentinţei penale nr. 225/F din 24 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, va desfiinţa, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând:

1. În baza art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, art. 5 C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., va condamna pe inculpata A. la pedeapsa de 7 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de luare de mită.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., va aplica inculpatei A. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), lit. d) (dreptul de a alege), lit. g) (dreptul de a ocupa funcţia de judecător) şi lit. k) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) C. pen., pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., va aplica inculpatei A. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), lit. d) (dreptul de a alege), lit. g) (dreptul de a ocupa funcţia de judecător) şi lit. k) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată ori considerată ca executată.

În baza art. 72 alin. (1) C. pen., va deduce din pedeapsa principală aplicată inculpatei A. durata reţinerii, a arestării preventive şi a arestului la domiciliu, de la 19.11.2015 până la 07.02.2016, inclusiv.

În baza art. 289 alin. (3) C. pen. raportat la art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., va dispune confiscarea specială de la inculpata A., a sumei de 185.000 euro.

2. În baza art. 105 alin. (1) C. pen., va anula liberarea condiţionată din executarea pedepsei închisorii aplicată prin Sentinţa penală nr. 238/03.04.2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 222/04.03.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, acordată inculpatului C. prin Sentinţa penală nr. 3345 din 21.11.2017 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 2 din 04.01.2018 a Tribunalului Ilfov, secţia penală şi va dispune executarea pedepsei rezultante de 5 ani şi 8 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală apelată.

În baza art. 40 alin. (3) C. pen. şi art. 72 alin. (1) C. pen., va deduce din pedeapsa principală aplicată inculpatului C. durata arestării preventive, precum şi perioada executată, de la 04.03.2014 la 04.01.2018.

3. În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., va achita pe inculpatul F. pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) şi alin. (2) lit. d) C. pen.

4. În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., va achita pe inculpatul G. pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) şi alin. (2) lit. d) C. pen.

5. În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., va achita pe inculpatul D. pentru infracţiunea de dare de mită prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen.

Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea pe fond a cauzei, privind pe inculpaţii D., G. şi F., vor rămâne în sarcina statului.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate, care nu sunt contrare prezentei decizii.

II. Va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii B. şi C. împotriva Sentinţei penale nr. 225/F din 24 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016.

Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii D., G., F. şi A., vor rămâne în sarcina statului.

Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., vor fi obligaţi apelanţii intimaţi inculpaţi B. şi C. la plata sumei de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii intimaţi inculpaţi A., B., C., D., G., până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 130 lei, va rămâne în sarcina statului şi se va suporta din fondurile Ministerului Justiţiei.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit celor doi apărători desemnaţi din oficiu pentru apelantul intimat inculpat F., până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 130 lei, va rămâne în sarcina statului şi se va suporta din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii A., F., G. şi D. împotriva Sentinţei penale nr. 225/F din 24 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016.

Desfiinţează, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând:

1. În baza art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, art. 5 C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., condamnă pe inculpata A. la pedeapsa de 7 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de luare de mită.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., aplică inculpatei A. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), lit. d) (dreptul de a alege), lit. g) (dreptul de a ocupa funcţia de judecător) şi lit. k) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) C. pen., pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., aplică inculpatei A. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat), lit. d) (dreptul de a alege), lit. g) (dreptul de a ocupa funcţia de judecător) şi lit. k) (dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public) C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată ori considerată ca executată.

În baza art. 72 alin. (1) C. pen., deduce din pedeapsa principală aplicată inculpatei A. durata reţinerii, a arestării preventive şi a arestului la domiciliu, de la 19.11.2015 până la 07.02.2016, inclusiv.

În baza art. 289 alin. (3) C. pen. raportat la art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., dispune confiscarea specială de la inculpata A., a sumei de 185.000 euro.

2. În baza art. 105 alin. (1) C. pen., anulează liberarea condiţionată din executarea pedepsei închisorii aplicată prin Sentinţa penală nr. 238/03.04.2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 222/04.03.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, acordată inculpatului C. prin Sentinţa penală nr. 3345 din 21.11.2017 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 2 din 04.01.2018 a Tribunalului Ilfov, secţia penală.

Dispune executarea pedepsei rezultante de 5 ani şi 8 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală apelată.

În baza art. 40 alin. (3) C. pen. şi art. 72 alin. (1) C. pen., deduce din pedeapsa principală aplicată inculpatului C. durata arestării preventive, precum şi perioada executată, de la 04.03.2014 la 04.01.2018.

3. În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achită pe inculpatul F. pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) şi alin. (2) lit. d) C. pen.

4. În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achită pe inculpatul G. pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) şi alin. (2) lit. d) C. pen.

5. În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., achită pe inculpatul D. pentru infracţiunea de dare de mită prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea pe fond a cauzei, privind pe inculpaţii D., G. şi F., rămân în sarcina statului.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate, care nu sunt contrare prezentei decizii.

II. Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii B. şi C. împotriva Sentinţei penale nr. 225/F din 24 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii D., G., F. şi A., rămân în sarcina statului.

Obligă apelanţii intimaţi inculpaţi B. şi C. la plata sumei de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii intimaţi inculpaţi A., B., C., D., G., până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 130 lei, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

Onorariul parţial cuvenit celor doi apărători desemnaţi din oficiu pentru apelantul intimat inculpat F., până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 130 lei, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 20 februarie 2018.

Procesat de GGC - GV