Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I Circumstanţele cauzei
1.1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apei Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 14 ianuarie 2015, sub nr. y/2/2015, astfel cum a fost precizată la 9 februarie 2015, reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea a solicitat, în Contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, suspendarea executării Hotărârii de Guvern nr. 253 din 10 aprilie 1996 privind transmiterea unor imobile din administrarea Regiei Autonome Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat care cuprinde şi anexa la H.G. nr. 253/1996 privind lista bunurilor care se transmit, fără plată, din administrarea regiei autonome în administrarea Serviciului Român de Informaţii, pct. 2: imobilul nr. 9, cu bunurile, anexele şi terenul aferent în suprafaţă de 2.418 mp din Băile Felix, judeţul Bihor- RA APPS - Sucursala de Reprezentare şi Protocol "Victoria" Cluj-Napoca.
1.2. Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 1319 din data de 11 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea de suspendare formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
2. Recursul
2.1. Cererea de recurs
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a declarat recurs reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea, considerând-o nelegală, întrucât cuprinde motive contradictorii şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
A indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 6 pct. 4. 6 şi 8 C. proc. civ.
În motivarea cererii de recurs, s-a susţinut, în primul rând, că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti (art. 488 pct. 4 Noul C. proc. civ.). Instanţa de fond în prezenta cauza s-a pronunţat pe cale de dispoziţii generale, nu a respectat principiile fundamentale ale contenciosul administrativ coroborat cu principii fundamentale ale procesului civil şi nu şi-a Îndeplinit rolul activ în aflarea adevărului.
În acest sens, s-a arătat că în intervalul 20 martie 1937 -20 iunie 2015 parata Statul Roman nu şi-a îndeplinit obligaţia de a soluţiona litigiul nostru privind "rectificarea inscripţiunea de sub B 1 din coala Cărţii Funciare nr. 1 a comunei Sânmartin la pct. 17, din partea B - foaia de proprietate - a CF nr. 1 com. Sânmartin, jud. Bihor, poz. B 17, intrat: la 20 martie 1937 nr. 3461 c.f. în baza încheierii de mai sus şi a art. 168 din reg. c.f. inscripţiunea de sub B1 se rectifică în sensul că proprietarul imobilelor din această coală este Statul Român cu titlul de drept rectificare", aşadar imobilul înscris în CF nr. 1 Sânmartin nr. top 252/3, 263/3, ulterior transcris în CF 1608 Sânmartin nr. top 252/3, 263/3 jud. Bihor, respectiv vila 9 administrat de Serviciul Roman de Informaţii este şi în prezent proprietatea recurentei.
A susţinut recurenta că trebuie avută în vedere Decizia nr. 4415 pronunţată în data de 10 octombrie 2013 în Dosarul nr. x/2012 de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, potrivit căruia litigiul privind "rectificarea inscripţiunea de sub B 1 din coala Cărţii Funciare nr. 1 a comunei Sânmartin la pct. 17, din partea B - foaia de proprietate - a CF nr. 1 com. Sânmartin, jud. Bihor, poz. B 17, intrat: la 20 martie 1937 no. 3461 c.f. în baza încheierii de mai sus şi a art. 168 din reg. c.f. inscripţiunea de sub B1 se rectifică în sensul că proprietarul imobilelor este Statul Român cu titlul de drept rectificare", de fapt şi de drept a rămas neterminat, litigiul fiind nesoluţionat în calea de atac a recursului, atunci apreciază că are un bun actual asupra imobilului.
Astfel, în opinia recurentei, prin sentinţa recurată, instanţa de fond i-a creat o pagubă iminentă în condiţiile în care susţine în scris că:
"tot astfel, instanţa nu poate reţine în acest cadru procesual o aparenţă de nelegalitate a hotărârii nici din Sentinţa nr. 301/2009 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia civilă în Dosarul nr. x/2009 întrucât aceasta se recunoaşte doar un drept la despăgubiri (iar nu un eventual drept de restituire în natură)."
Susţine recurenta că dacă parcela cu suprafaţa de 349 mp cu nr. top 245/9 înscrisă în CF. nr. 1 iniţial Sânmartin aparţine Ordinului, ca proprietar, şi formează imobilul definit la art. 1 alin. (5), atunci imobilul compus din construcţii şi terenul aferent, situat în jud. Bihor, înscris iniţial în CF nr. 1 Sânmartin nr. top 252/3. 263/3. judeţul Bihor aparţine tot aceluiaşi ordin, în conformitate cu art. 1 alin. (5) din Legea nr. 7/1996 care prevede că:
"Prin imobil, în sensul prezentei legi, se înţelege una sau mai multe parcele alăturate, cu sau fără construcţii, de pe teritoriul unei unităţi administrativ-teritoriale, indiferent de categoria de folosinţă, aparţinând unui proprietar sau mai multor proprietari, în cazul coproprietăţii, care se identifică printr-un număr cadastral unic şi se înscrie într-o carte funciară."
Într-un al doilea motiv de recurs, se susţine că instanţa de fond în prezenta cauza s-a pronunţat pe cale de dispoziţii generale, nu a respectat principiile fundamentale ale procesului civil şi nu şi-a îndeplinit rolul activ în aflarea adevărului, cerut de lege.
Se arată că motivaţia sentinţei dată de instanţa de fond este absurdă şi ilogică, fiind abuziv să pretinzi că:" respectivul act are caracter militar".
Prin aceste afirmaţii absurde şi ilogice, neargumentate în fapt şi în drept, sentinţa de fond îi limitează sau chiar blochează accesul la instanţa, insinuând că "respectivul act are caracter militar" şi că "Referitor la pretinsa aparenţă de nelegalitate a actului, desprinsă din nepublicarea în Monitorul Oficial, contrar deci disp. art. 107 din Constituţie, Curtea constată că respectivul act are caracter militar şi a fost comunicat potrivit disp. art. 108 alin. (4) ultima teză din Constituţie numai instituţiilor publice interesate, respectiv Serviciul Român de Informaţii, Ministerul Finanţelor Publice, Regia Autonomă "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat", Consiliul Suprem de Apărare a Ţării".
Apreciază recurenta că Hotărârea de Guvern nr. 253/1996 nu se încadrează în nici un caz la sfera de aplicaţii a actelor de comandament militar, nici de activitatea asigurarea refacerii capacităţii de munca şi îmbunătăţirea stării de sănătate a cadrelor care execută nemijlocit misiuni de protecţie şi intervenţie antiteroristă şi nici activitatea de crearea unor condiţii minime de îngrijire şi recuperare, de pregătire şi de muncă, nici de respectivul schimb de imobile intre Serviciul Roman de Informaţii şi Secretariatul General al Guvernului cum conţine motivaţia Nota de Fundamentare în acest sens.
În continuare, recurenta indică, din punct de vedere teoretic, care sunt condiţiile pentru suspendarea actului administrativ şi apreciază că acestea sunt întrunite în cauză, cu atât mai mult cu cât Recomandarea nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, referitoare la protecţia provizorie în materia administrativă prevede ca principiu, tocmai posibilitatea conferită celui ce se consideră vătămat, de a solicita instanţei de contencios administrativ, ca măsură vremelnică şi provizorie, suspendarea actului administrativ.
Mai mult este lesne de observat, în aceste condiţii, biserica recurentă nu poate să-şi desfăşoare activitatea sa în condiţii normale, fiind lipsită de patrimoniului său, iar refuzul Justiţiei de a suspenda actul administrativ unilateral constituie o ingerinţă în dreptul acestei biserici la libertatea de religie, precum aceasta este garantată de articolul 9 § 1 al Convenţiei.
Astfel la momentul sesizării instanţei de judecată în prezenta cauza în anul 2015, recurenta avea un bun actual; întrucât exista deja o hotărâre judecătoreasca definitiva prin care statul roman, prin organismele sale judiciare, a recunoscut direct dreptul de proprietate asupra bunurilor înscrise în cf nr. 1 comuna Sânmartin, judeţul Bihor, România.
Susţine că împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept, care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la Hotărârea de Guvern nr. 253/1996, au fost ignorate de instanţa de fond:
1) Hotărârea de Guvern 253/1996 nu a fost publicata niciodată în Monitorul Oficial instanţa de fond invocând abuziv şi ilegal ca acest act "are caracter militar şi a fost comunicat potrivit disp. art. 108 alin. (4) ultima teză din Constituţie numai instituţiilor publice interesate".
Însă, actele de comandament cu caracter militar pot fi: «acte de comandament cu caracter militar făcute în timp de război (mobilizarea, mişcarea trupelor, concentrarea lor pe linie de atac sau de apărare, înaintarea sau retragerea etc), şi acte de comandament cu caracter militar făcute în timp de pace (crearea de noi unităţi, desfiinţarea lor, transferarea lor dintr-o garnizoană în alta, delimitarea zonelor de recrutare, concentrări de trupe pentru exerciţii şi manevre.»
Având în vedere cele de mai sus, Hotărârea de Guvern nr. 253/1996 nu se încadrează în nici un caz la sfera de aplicaţii a actelor de comandament militar, nici de activitatea asigurarea refacerii capacităţii de muncă şi îmbunătăţirea stării de sănătate a cadrelor care execută nemijlocit misiuni de protecţie şi intervenţie antiteroristă şi nici activitatea de crearea unor condiţii minime de îngrijire şi recuperare, de pregătire şi de munca, nici de respectivul schimb de imobile între Serviciul Român de Informaţii şi Secretariatul General al Guvernului cum conţine motivaţia Nota de Fundamentare în acest sens.
2) Hotărârea de Guvern 253/1996 a fost emisă pentru şi împreună cu SRI pentru crearea unui drept pentru SRI, în ciuda faptului că, prin Hotărârea de Guvern nu se poate "crea nici un drept".
Ori, un asemenea viciu pune la îndoială şi legalitatea actelor administrative subsecvente, printre care şi actul atacat, aşa încât recurenta apreciază că este dat "cazul bine justificat".
Cât priveşte paguba iminentă definită de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public".
Pornind de aceste premise, se arată că Biserica recurentă a suferit un prejudiciu material viitor şi previzibil prin executarea Hotărâri de Guvern contestat, având în vedere că va fi lipsit de dreptul de a folosi bunul sau cât şi dreptul de a-i culege fructele. Această situaţie va duce la lipsirea Bisericii de mijloacele minime de subzistenţă, şi de posibilităţile de a avea grijă de credincioşi material, întrucât enoriaşii care trăiesc la sate sunt cei care au cel mai mult nevoie de sprijin din partea Bisericii.
În altă ordine, menţionează că punerea în executare a unui act administrativ asupra căruia există o îndoială în privinţa legalităţii, conduce inevitabil şi la îndeplinirea condiţiei referitoare la paguba iminentă, astfel cum această noţiune este definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004.
2.2 Apărările intimatului:
Intimatul Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii instanţei de fond ca legală.
Apreciază că instanţa de fond, prin raportare la situaţia de fapt stabilită prin probatoriul administrat în cauză, a aplicat în mod corect dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Ori, în speţa dedusă judecăţii, este corectă constatarea instanţei de fond, în sensul că, deşi recurenta-reclamantă avea obligaţia de a-şi motiva cererea de suspendare strict în raport cu condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, totuşi aceasta nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a acestor condiţii, întreaga argumentare atât a cererii de chemare în judecată, cât şi a cererii de recurs, privind de fapt fondul litigiului.
Deşi partea reclamantă avea obligaţia de a-şi motiva cererea de suspendare strict în raport cu condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, totuşi nu s-a făcut dovada existenţei cazului bine justificat, întreaga argumentare a cererii de suspendare privind fondul litigiului, respectiv nelegalitatea actului.
Potrivit doctrinei şi jurisprudenţei, se poate vorbi despre un caz bine justificat numai dacă din împrejurările cauzei rezultă o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate pe care se fundamentează caracterul executoriu al actului administrativ.
Or, în speţă, nici unul dintre pretinsele motive de nelegalitate a Hotărârii Guvernului nr. 253/1996 nu este de natură a răsturna prezumţia menţionată, întrucât instanţa învestită cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu poate prejudeca fondul litigiului.
De altfel, instanţa de fond a şi reţinut la fila 4 a sentinţei sale, în mod corect, că o simplă existenţă a unei îndoieli asupra legalităţii şi temeiniciei actului administrativ nu este de natură a conduce la suspendarea executării sale, pentru aceasta fiind necesară administrarea unui probatoriu complex, specific acţiunii în anulare.
Astfel, din moment ce instanţa de fond nu a reţinut elemente de vădită nelegalitate sau împrejurări de natură a crea o îndoială asupra legalităţii, veridicităţii şi autenticităţii actului administrativ atacat, soluţia sa de respingere a cererii de suspendare este, în mod evident, întemeiată.
De asemenea, s-a impus respingerea cererii de chemare în judecată şi pentru că, potrivit legii, partea reclamantă avea obligaţia motivării solicitării sale şi prin raportare la existenţa unei pagube iminente care s-ar produce în patrimoniul său ca urmare a aplicării dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 253/1996, fapt care, însă, nu a fost probat.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut în mod corect şi aspectul că recurenta-reclamantă nu a probat că, în ipoteza anulării respectivului act administrativ nu ar fi posibilă repunerea părţilor în situaţia anterioară şi repararea presupusului prejudiciului generat de executarea H.G. nr. 253/1996.
Nu în ultimul rând, apreciază ca fiind întemeiată şi constatarea instanţei de fond în sensul că, din moment ce la data sesizării instanţei de contencios administrativ H.G. nr. 253/1996 era deja executată, nu mai era posibilă o suspendare a acestui act administrativ de transmitere a unor imobile în administrarea Serviciului Român de Informaţii.
2.3 Cererea de intervenţie accesorie:
Serviciul Român de Informaţii a formulat în cauză cerere de intervenţie în interesul pârâtului intimat, în temeiul prevederilor art. 63 C. proc. civ.
Obiectul acţiunii în care partea înţelege să intervină, astfel cum el a fost formulat şi motivat de către recurentă, priveşte suspendarea Hotărârii Guvernului nr. 253/1996 privind transmiterea unor imobile ce aparţin statului român în administrarea Serviciului Român de Informaţii.
În consecinţă, întrucât acest litigiu priveşte transmiterea unui imobil aflat în administrarea instituţiei, rezultă interesul său special de a interveni în cadrul unui proces deja început, în sprijinul părţii ce are calitatea de intimat, pentru apărarea şi conservarea unui drept real, aşa cum este definit la art. 551 pct. 7 din C. civ.
Totodată, măsura interesului pe care trebuie să-l justifice instituţia intervenientă, îmbracă şi forma unor obligaţii legale al căror izvor de drept îl constituie, pe de o parte, dispoziţiile art. 3 alin. (1) pct. 6 din H.G. nr. 436/2016, SRI fiind o instituţie publică care are obligaţia de a pune în executare actele adoptate de Guvern, iar pe de altă parte, norma juridică de drept material statuată în cadrul art. 800 din C. civ., potrivit căreia persoana împuternicită cu administrarea deplină este ţinută să conserve şi să exploateze în mod profitabil bunurile, să sporească patrimoniul sau să realizeze afectaţiunea masei patrimoniale, în măsura în care aceasta este în interesul beneficiarului.
Cu privire la recursul declarat, solicită respingerea acestuia ca nefondat, având în vedere că primul motiv de recurs, referitor la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti nu poate fi primit, în condiţiile în care, recurentul-reclamant critică faptul că "instanţa nu şi-a îndeplinit rolul activ în aflarea adevărului, întrucât a realizat doar o sumară examinare a legalităţii Hotărârii Guvernului nr. 253/1996"
Dar, susţine intervenientul că instanţa nu a făcut altceva decât ceea ce era îndreptăţită să facă, adică a constatat că actul administrativ atacat se bucură de prezumţia de autenticitate, veridicitate şi legalitate, iar simpla existenţă a unei îndoieli asupra temeiniciei şi legalităţii sale, exprimate de către reclamantă, nu este de natură a conduce la suspendarea executării, pentru examinarea legalităţii fiind necesară administrarea unui probatoriu complex şi o analiză de fond, specifică acţiunii în anulare.
Susţine că nici cel de-al doilea motiv de critică dezvoltat de recurenta reclamanta nu este fondat, întrucât aceasta se află într-o eroare de interpretare a actelor normative incidente, făcând o confuzie între "Hotărârile care au caracter militar" prevăzute de art. 108 alin. (4) din Constituţie şi "actele de comandament cu caracter militar" descrise de legea contenciosului administrativ.
Astfel, aşa cu reiese din conţinutul sentinţei atacate (pag. 5) instanţa de fond a constatat că actul administrativ atacat este un act al Guvernului României emis sub forma unei hotărâri care are un caracter militar şi care respectă modul de publicitate stabilit la art. 108 alin. (4) din Constituţie, unde se stipulează că: "Hotărârile care au caracter militar se comunică), numai instituţiilor interesate."
Niciunde în cadrul sentinţei atacate, instanţa de fond nu a făcut referire la faptul că H.G. nr. 253/1996 ar reprezenta un act de comandament cu caracter militar, aşa cum argumentează recurenta-reclamantă în cadrul cererii de recurs.
Dincolo de această confuzie în care se regăseşte petenta, restul criticilor fac referire la pretinsul său drept de proprietate asupra unor imobile aflate în litigiu şi la cererea de rectificare a unei cărţi funciare, aspecte de fapt şi de drept care exced atât obiectului cât şi cauzei speţei pendinte, motiv pentru care solicită instanţei de control judiciar îndepărtarea lor din soluţionarea recursului.
2.4 Cererea de asigurare a dovezilor (protecţie provizorie), formulată de recurentă:
La data de 18 iulie 2016, recurenta reclamantă a depus la dosar o solicitare de protecţie provizorie în conformitate cu Recomandarea nr. R(89) 8 a Comitetului de Miniştri către Statele Membre privind protecţia provizorie acordată de instanţa pe probleme administrative.
Recurenta a solicitat ca protecţia să fie acordată în legătură cu exemplarele notei de fundamentare nr. 15/DS din 25 martie 1996, respectiv Hotărârii de Guvern nr. 253/1996, aflate în arhiva Secretariatului General al Guvernului, rezultatul urmând să fie depus la dosarul cauzei, întrucât poate să demonstreze modificarea ulterioară a actului original.
Recurenta susţine în motivarea cererii sale că documentul original a fost modificat prin inserarea a încă două rânduri suplimentare, ce nu au existat iniţial. mai mult, se precizează că Nota de Fundamentare ce a stat la baza H.G. nr. 253/1996 a fost iniţiată de Serviciul Român de Informaţii şi a fost certificată de semnătura adjunctului directorului, însă fără să fie aplicată ştampila SRI, iar acest document nu a fost avizat de Ministerul Justiţiei.
Ca atare, în opinia recurentei, intimatul pârât a folosit în proces un document fals, astfel că H.G. nr. 253/1996 este afectată de un viciu care îi afectează legalitatea.
3. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru:
Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în Complet de filtru şi comunicat părţilor în baza Încheierii de şedinţă din data de 2 octombrie 2017, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Prin Încheierea de şedinţă din data de 11 decembrie 2018, Completul de filtru, apreciind incidenţa în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru judecata cauzei pe fond.
4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererilor părţilor:
4.1 Asupra excepţiei lipsei calităţii de reprezentant invocată de intervenientul accesoriu Serviciul Român de Informaţii:
La termenul de judecată din data de 5 martie 2018, intervenientul accesoriu a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant al semnatarului cererii de recurs, în raport de dispoziţiile art. 81 din C. proc. civ. .
Înalta Curte constată că prin procura specială autentificată sub nr. 80 din data de 16 ianuarie 2015 la Biroul Notarului Public A., numita B., semnatara cererii de recurs, a fost împuternicită de reprezentantul legal al C. să o reprezinte cu puteri depline la Curtea de Apel Bucureşti, în Dosarul nr. x/2015, având ca obiect suspendare act administrativ. Tot în aceeaşi procură s-a menţionat că mandatara urmează a "susţine interesele recurentei în faţa tuturor instanţelor judecătoreşti din România, până la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive ... putând exercita orice cale de atac, în caz de nevoie".
În raport de menţiunile procurii citate mai sus, Înalta Curte apreciază că în mod legal cererea de recurs a fost semnată de reprezentantul convenţional al recurentei, nefiind întemeiată excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant invocată de intervenientul accesoriu.
4.2 Asupra cererii de asigurare a dovezilor (protecţie provizorie), formulată de recurentă:
Cererea recurentei a fost întemeiată pe prevederile Recomandării nr. R(89) 8 a Comitetului de Miniştri către Statele Membre privind protecţia provizorie acordată de instanţa pe probleme administrative.
În conformitate cu documentul comunitar invocat de recurentă: " Măsurile de protecţie provizorie dispuse de către instanţa competentă pot lua forma de suspendare a executării actului administrativ, în întregime sau parţial, prin care se dispune în totalitate sau parţial restabilirea situaţiei care a existat la momentul adoptării actului administrativ sau la orice modificare ulterioară, şi de impunere asupra administraţiei a oricărei obligaţii corespunzătoare, în conformitate cu competenţele Curţii. Măsurile de protecţie provizorie se acordă pentru perioada stabilită de instanţă. Ele pot fi supuse anumitor condiţii şi pot fi revizuite. Măsurile de protecţie provizorie nu pot aduce în nici un fel atingere deciziei care urmează să fie luată de instanţa sesizată cu privire la contestarea actului administrativ."
Prin urmare, solicitarea recurentei de a se dispune, pe calea protecţiei provizorii prevăzută de Recomandarea citată mai sus, măsuri de asigurare a Notei de fundamentare nr. 15/DS din 25 martie 1996, respectiv Hotărârii de Guvern nr. 253/1996, aflate în arhiva Secretariatului General al Guvernului, rezultatul urmând să fie depus la dosarul cauzei, este inadmisibilă.
În primul rând, se observă că acesteia i-a fost comunicat un exemplar al documentului solicitat, aşa cum rezultă din practicaua Hotărârii nr. 1319 pronunţată la data de 11 mai 2015 de Curtea de Apel Bucureşti, astfel încât nici măcar o solicitare formulată pe cale procedurii speciale prev. de art. 359 şi urm. C. proc. civ. nu mai este admisibilă la acest moment procesual.
Pe de altă parte, se constată că recurenta apreciază că respectivul înscris ar fi viciat de un fals intelectual, caz în care ar fi trebuit să uzeze de procedura prevăzută de art. 304 şi urm. C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, va fi respinsă ca inadmisibilă cererea formulată de recurentă privind protecţia provizorie în temeiul Recomandării nr. R(89) 8 a Comitetului de Miniştri către Statele Membre.
4.3 Asupra cererii de recurs:
Un prim motiv de recurs invocat se referă la încălcarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. şi anume la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti de către instanţa de fond.
Înalta Curte reţine că se poate vorbi despre un exces de putere în cazul în care puterea judecătorească săvârşeşte un act pe care numai puterea legislativă sau executivă îl poate face, atribuie valoare legală unor texte abrogate, sau când tăgăduieşte orice valoare unui text care încă are forţă legală.
Concret, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti a fost justificată de recurentă prin faptul că nu s-a ţinut cont de împrejurarea că Statul Roman nu şi-a îndeplinit obligaţia de a soluţiona litigiul privind "rectificarea inscripţiunea de sub B 1 din coala Cărţii Funciare nr. 1 a comunei Sânmartin la pct. 17, din partea B - foaia de proprietate - a CF nr. 1 com. Sânmartin, jud. Bihor, poz. B 17, intrat: la 20 martie 1937 nr. 3461 c.f. în baza încheierii de mai sus şi a art. 168 din reg. c.f. inscripţiunea de sub B1 se rectifică în sensul că proprietarul imobilelor din această coală este Statul Român cu titlul de drept rectificare", aşadar imobilul înscris în CF nr. 1 Sânmartin nr. top 252/3, 263/3, ulterior transcris în CF 1608 Sânmartin nr. top 252/3, 263/3 jud. Bihor, respectiv vila 9 administrat de Serviciul Român de Informaţii este şi în prezent proprietatea recurentului Ordin.
Astfel, se observă că se pune în discuţie titlul de proprietate al recurentei, apreciindu-se că instanţa nu şi-a îndeplinit rolul activ în aflarea adevărului, întrucât a realizat doar o sumară examinare a legalităţii Hotărârii Guvernului nr. 253/1996.
Însă, neîndeplinirea rolului activ al instanţei nu poate fi verificat în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.
Pe de altă parte, prima instanţă a apreciat asupra actului administrativ a cărui suspendare s-a solicitat în prezenta pricină, verificând, din punct de vedere formal, dacă acesta este afectat de vreun viciu de legalitate evident, nefiind chemată să verifice titlul de proprietate al recurentei.
Cel de-al doilea motiv de critică dezvoltat de recurenta reclamanta se referă la faptul că instanţa în mod greşit a apreciat că actul administrativ are un caracter militar şi a fost comunicat potrivit dispoziţiilor art. 108 alin. (4) ultima teză din Constituţie doar instituţiilor interesate.
Observând sentinţa instanţei de fond, Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă apreciere a incidenţei în cauză a celor două condiţii de admisibilitate pentru suspendarea actului administrativ, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
În ce priveşte existenţa cazului bine justificat, prima instanţă a constatat că, "în speţă reclamanta invocă cu precădere împrejurări care constituie veritabile motive ce ţin de fond şi care pot fi analizate numai în cadrul cererii în anulare." În mod justificat prima instanţă, verificând, în mod formal apărările părţilor, a concluzionat că înscrisurile depuse la dosar, nu denotă existenţa unui drept actual asupra imobilului şi inexistenţa oricărui drept al statului.
În acord, cu cele reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte observă că recurenta nu a depus niciun act care să ateste titlu de proprietate valabil şi opozabil Guvernului României, cu atât mai mult, cu cât părţile au avut numeroase litigii, nesoluţionate definitiv, încă.
Cu privire la susţinerea că actul a cărui suspendare se solicită este nelegal, deoarece nu s-a dispus publicarea în Monitorul Oficial, contrar deci disp. art. 107 din Constituţie, în mod just prima instanţă a constatat că respectivul act are caracter militar şi a fost comunicat potrivit disp. art. 108 alin. (4) ultima teză din Constituţie numai instituţiilor publice interesate, respectiv Serviciul Român de Informaţii, Ministerul Finanţelor Publice, Regia Autonomă "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat", Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, conform documentelor aflate la dosar fond.
Recurenta-reclamantă a mai susţinut că H.G. nr. 253/1996 nu se încadrează în sfera actelor de comandament cu caracter militar, aşa cum acestea sunt descrise de art. 2 alin. (1) lit. I) din Legea nr. 544/2001 a contenciosului administrativ, respectiv "actul administrativ referitor la problemele strict militare ale activităţii din cadrul forţelor armate, specifice organizării militare, care presupun dreptul comandanţilor de a da ordine subordonaţilor în aspecte privitoare la conducerea trupei, în timp de pace sau război ori, după caz, la îndeplinirea serviciului militar".
Înalta Curte observă că instanţa de fond a constatat că actul administrativ atacat este un act al Guvernului României emis sub forma unei hotărâri care are un caracter militar şi care respectă modul de publicitate stabilit la art. 108 alin. (4) din Constituţie, unde se stipulează că: "Hotărârile care au caracter militar se comunică), numai instituţiilor interesate."
Aşadar, în mod greşit recurenta face referire la actele de comandament cu caracter militar, prevăzute de Legea contenciosului administrativ, aspect pe care prima instanţă nu l-a reţinut ca fiind incident în cauză.
Restul criticilor recurentei se referă la un pretins drept de proprietate al recurentei asupra imobilului şi la faptul că Statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de rectificare a cărţii funciare, aspecte ce exced prezentei judecăţi, având în vedere că nu fac o dovadă certă a nelegalităţii vădite a actului administrativ contestat în cauză.
Nu în ultimul rând, este esenţial a se menţiona că recurenta nu a făcut dovada că a atacat cu acţiune în anulare Hotărârea de Guvern a cărei suspendare o solicită, iar acest aspect, coroborat cu faptul că hotărârea a fost deja executată la momentul sesizării instanţei, face ca pretenţiile recurentei să fie în mod vădit nefondate.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va dispune respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii ca legală a hotărârii instanţei de fond.
4.4 Asupra cererii de intervenţie accesorie formulată de SRI:
Prin cererea de intervenţie în interesul intimatului pârât, au fost formulate apărări în sprijinul acestei părţi. Astfel, conform art. 61 C. proc. civ. care reglementează intervenţia voluntară a altor persoane care pot lua parte la judecată, oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părţile originare, intervenţia având o natură accesorie atunci când sprijină numai apărarea uneia dintre părţi.
La ultimul termen de judecată, Înalta Curte a apreciat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 64 C. proc. civ. şi, după ascultarea părţilor prezente, a dispus admiterea în principiu a acestei cereri.
Cum prin intervenţia formulată, intervenientul sprijină poziţia procesuală a părţii în favoarea căreia a intervenit, şi dată fiind soluţia adoptată în legătură cu recursul declarat, este evident că instanţa de recurs, a găsit întemeiate apărările intimatului pârât şi ale intervenientului accesoriu, motiv pentru care, în temeiul disp. art. 67 C. proc. civ. se va dispune admiterea cererii de intervenţie accesorie.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia lipsei calităţii de reprezentant invocată de intervenientul accesoriu Serviciul Român de Informaţii.
Respinge ca inadmisibilă cererea de protecţie provizorie formulată de recurenta reclamantă Prepozitura Ordinului Canonic Premonstatens Hramul "Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea.
Respinge recursul formulat de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstatens Hramul "Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea împotriva Sentinţei civile nr. 1319 din 11 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Admite cererea de intervenţie accesorie formulată de Intimatul Serviciul Român de Informaţii.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 martie 2018.
Procesat de GGC - LM