Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Acţiunea disciplinară
Prin acţiunea disciplinară înregistrată pe rolul Secţiei pentru judecători în materie disciplinară, Inspecţia Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pârâtului A., judecător în cadrul Judecătoriei Gherla, pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) teza I şi art. 99 lit. r) din acelaşi act normativ, constând în nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul sau procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa şi, respectiv, lipsa totală a motivării hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile legii.
2. Soluţia instanţei de disciplină
Prin Hotărârea nr. 27J din 27 septembrie 2017, Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea disciplinară.
3. Cererea de recurs
Împotriva Hotărârii nr. 27J din 27 septembrie 2017, pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii - Secţia pentru judecători în materie disciplinară, a declarat recurs Inspecţia Judiciară.
În susţinerea recursului, titularul acţiunii disciplinare a invocat critici care se circumscriu, în opinia sa, motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând, în esenţă, faptul că instanţa de disciplină a încălcat sau aplicat eronat dispoziţiile art. 99 lit. i) teza I şi art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, autoarea recursului a arătat că fapta, astfel cum a fost reţinută şi probată, întruneşte elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de textul incriminator menţionat.
Astfel, se consideră că, în mod greşit, instanţa de disciplină şi-a însuşit apărarea pârâtului, întrucât din analiza sentinţei penale pronunţate în dosar de către completul prezidat de pârâtul judecător, rezultă că instanţa nu a judecat cauza pe calea unei excepţii, ci a soluţionat cererea de contopire a pedepselor formulată de petent, iar faptul că instanţa de control judiciar a constatat existenţa unui caz de nulitate absolută pentru nemotivarea hotărârii, nu are semnificaţia nesoluţionării în fond a cauzei în primul ciclu procesual. În al doilea ciclu procesual, la admiterea cererii de contopire a pedepselor, au fost examinate aceleaşi hotărâri judecătoreşti avute în vedere şi la judecata anterioară, cu excepţia unei încheieri de îndreptare eroare materială, care viza doar cuantumul pedepsei aplicate prin una dintre hotărâri.
Recurenta apreciază că interpretarea dată dispoziţiilor art. 64 alin. (3) din C. proc. pen. de către instanţa disciplinară nu este corectă, deoarece aceste dispoziţii legale sunt extrem de clare, interzicând participarea judecătorului la rejudecarea cauzei după casare dacă a judecat cauza anterior, fără să se distingă cu privire la analiza cauzei pe fond sau pe calea excepţiei şi fără să se poate înlătura aplicarea acestor dispoziţii raportat la atitudinea psihică a judecătorului şi la interpretarea dată de acesta cu privire la cazurile de incompatibilitate prevăzute expres de lege.
Apreciază recurenta că fiind incidente dispoziţiile art. 64 alin. (3) din C. proc. pen., greşit s-a acordat relevanţă juridică împrejurării că nu s-au formulat cereri de recuzare de către procuror sau petent, care nu este de natură să justifice faptul că magistratul nu a formulat declaraţie de abţinere.
De altfel, instanţa de control judiciar a şi constatat nulitatea sentinţei penale astfel pronunţate, pentru încălcarea dispoziţiilor art. 64 alin. (3) din C. proc. pen.
Sub aspectul laturii subiective, autoarea recursului a menţionat că se impunea reţinerea vinovăţiei sub forma intenţiei indirecte, deoarece participând la judecata în primul ciclu procesual, judecătorul pârât cunoştea că la rejudecarea cauzelor, are obligaţia de a formula declaraţie de abţinere şi, chiar dacă nu a urmărit ca prin fapta sa să se producă anumite consecinţe negative, a avut reprezentarea că are un comportament de natură a aduce atingere imparţialităţii sale, în condiţiile în care, în situaţii similare, a formulat cerere de abţinere invocând acelaşi temei de drept.
Referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, din perspectiva dispoziţiilor art. 403 din C. proc. pen., recurenta Inspecţia Judiciară a arătat că situaţia de fapt reţinută de instanţa disciplinară nu este susţinută de probele administrate şi că aspectele reţinute în cuprinsul hotărârii Secţiei pentru judecători sunt contrare argumentelor prezentate de instanţa de control judiciar, care a constatat că hotărârile respective, pronunţate de judecătorul cercetat, sunt total nemotivate, nefiind prezentate argumentele juridice care au condus la soluţia pronunţată şi care să permită verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, menţionându-se chiar că, în cazul hotărârilor prin care s-au soluţionat cererile de contopire a pedepselor, considerentele hotărârilor conţin o redare fidelă şi exclusivă a dispozitivului acesteia.
În opinia recurentei, cu referire şi la jurisprudenţa C.E.D.O., s-au dovedit atât încălcarea de către pârâtul judecător a normelor procedurale incidente în materie, a obligaţiei magistratului de a asigura supremaţia legii şi de a respecta drepturile şi libertăţile persoanelor, instituită de art. 4 din Legea nr. 303/2004, cât şi consecinţele constând în prelungirea duratei de soluţionare a cauzelor, cu atât mai mult cu cât cererile deduse judecăţii vizau stabilirea unei pedepse rezultante pentru persoane private de libertate şi deducerea din pedeapsa rezultantă a perioadei executate.
Sub aspectul laturii subiective, se susţine că vinovăţia judecătorului cercetat disciplinar rezultă din modul în care acesta a înţeles să îşi îndeplinească obligaţiile profesionale care îi revin cu privire la motivarea în fapt şi în drept a hotărârilor judecătoreşti.
În concluzie, recurenta Inspecţia Judiciară a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a hotărârii atacate şi în rejudecare, admiterea acţiunii disciplinare şi aplicarea uneia dintre sancţiunile disciplinare prevăzute de lege.
4. Apărările intimatului
Intimatul A. a depus întâmpinare, solicitând punctual şi motivat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat, hotărârea atacată fiind legală şi temeinică.
5. Procedura derulată în recurs
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din codul menţionat.
Având în vedere că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 din C. proc. civ., precum şi condiţiile de admisibilitate, conform prevederilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, prin încheierea din data de 7 mai 2018, în acord cu concluziile raportului, s-a admis în principiu recursul dedus judecăţii.
6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatului, precum şi cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce urmează.
Argumentele dezvoltate de recurentă în susţinerea ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept substanţial, mai precis a textelor legale incriminatorii, ca şi a normelor procedurale pretins încălcate de intimatul judecător, invocate în cuprinsul acţiunii disciplinare.
Această ipoteză nu se regăseşte, însă, în considerentele hotărârii atacate.
Reglementarea regimului disciplinar al judecătorilor şi procurorilor nu conţine condiţiile angajării răspunderii disciplinare, aşa încât, aceste condiţii şi cauzele exoneratoare de răspundere rămân cele prevăzute de dreptul comun.
Aşadar, angajarea răspunderii disciplinare cere şi în cazul magistraţilor, întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv: obiectul, cu referire la relaţiile sociale referitoare la justiţie; latura obiectivă, cu referire la faptă, înfrângând o obligaţie specifică; latura subiectivă, constând în vinovăţie; producerea unui rezultat vătămător şi existenţa unui nex cauzal.
Ca atare, numai îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare şi inexistenţa unor cauze de exonerare legitimează angajarea răspunderii disciplinare.
În primul rând, titularul acţiunii disciplinare critică hotărârea prin care Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanţă disciplinară, a respins solicitarea sa de a se stabili săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de către judecătorul A. şi de a i se aplica o sancţiune disciplinară.
Conform textului legal menţionat, constituie abatere disciplinară "nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul sau procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa".
În cadrul cenzurii de legalitate exercitate ca instanţă de control judiciar, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de disciplină a reţinut faptul că, în sarcina pârâtului magistrat, nu se poate stabili săvârşirea respectivei abateri.
Este de necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, judecătorii şi procurorii răspund pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru faptele care afectează prestigiul justiţiei.
Or, în raport cu dispoziţiile art. 64 - 65 din C. proc. pen., respectarea dispoziţiilor referitoare la incompatibilităţi reprezintă o îndatorire de serviciu, fiind indiscutabilă obligaţia judecătorului de a se abţine de la soluţionarea cauzei, tocmai pentru a evita starea de incompatibilitate.
Neîndeplinirea acestei obligaţii ar putea, în condiţii determinate, să atragă răspunderea disciplinară, potrivit regimului disciplinar specific, stabilit prin statutul judecătorilor şi procurorilor, dacă, în cauză, ar fi întrunite condiţiile angajării răspunderii disciplinare, în raport cu prevederile art. 99 lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Înalta Curte reţine că, într-adevăr, în privinţa dosarului analizat în cuprinsul hotărârii atacate, aflat în al doilea ciclu procesual, s-a stabilit în mod corect că intimatul judecător nu a formulat cerere de abţinere, deşi erau incidente dispoziţiile art. 64 alin. (3) din C. proc. pen., fapt ce a determinat trimiterea cauzei spre rejudecare în al treilea ciclu procesual.
În privinţa concluziei inexistenţei laturii subiective, însă, criticile recurentei nu sunt fondate.
Latura subiectivă, ca element constitutiv al abaterii disciplinare, reprezintă atitudinea psihică a persoanei, în speţă, a unui magistrat, care a săvârşit o faptă ilicită, faţă de respectiva faptă şi de urmările acesteia.
Pentru a se decela atitudinea autorului faptei ilicite, raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (2) din C. civ., trebuie să se examineze fundamentul de ordin intelectiv şi volitiv al acţiunii acestuia, realizându-se apoi legătura cu fapta sa şi cu urmările produse.
Raportând aceste consideraţii teoretice la particularităţile speţei, se constată justeţea concluziei referitoare la latura subiectivă, reţinută în hotărârea atacată, având în vedere inexistenţa cumulativă a factorului intelectiv şi a celui volitiv, ce conturează vinovăţia ca element subiectiv în producerea faptei.
Într-adevăr, din examinarea circumstanţelor relevate de probatoriul administrat, în cauză nu se poate deduce fără putinţă de tăgadă faptul că, în mod conştient, magistratul pârât a urmărit sau a acceptat afectarea imparţialităţii sale sau a aparenţei de imparţialitate.
În raport cu particularitatea situaţiei în care s-a aflat judecătorul A., faţă de împrejurarea că, la studierea dosarului, din motivarea instanţei de control judiciar, acesta a constatat că la pronunţarea primei hotărâri a fost în eroare, neluând în considerare o încheiere de îndreptare a erorii materiale, care nu era depusă la dosar, situaţie de natură a-i crea magistratului reprezentarea subiectivă că nu soluţionase cauza pe fond şi că nu se afla în situaţie de incompatibilitate, instanţa de disciplină a dedus în mod just, din interpretarea întregului context factual conturat de probele administrate, inexistenţa, atât a elementului intelectiv, cât şi a elementului intenţional, volitiv, de natură a atrage răspunderea disciplinară.
Relevant din perspectiva examinată este şi faptul că, la momentul soluţionării cauzei, nici reprezentantul Ministerului Public şi nici petentul nu au invocat incidenţa cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (3) din C. proc. pen.
Ca atare, se impune a se considera că fapta în discuţie nu întruneşte cerinţele prevăzute de textul legal incriminator mai sus menţionat pentru atragerea răspunderii intimatului judecător.
Sunt neîntemeiate şi criticile prin care recurenta combate analiza pe care instanţa de disciplină a realizat-o asupra abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care incriminează în context disciplinar lipsa totală a motivării hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile legii.
Referitor la această a doua abatere disciplinară, Înalta Curte apreciază că trebuie făcută distincţie între încălcarea dispoziţiilor procedurale privitoare la motivarea unei hotărâri judecătoreşti, pe de o parte, greşeală ce poate fi cenzurată fie pe calea controlului judiciar, fie la momentul evaluării activităţii profesionale a magistratului, de către comisia de evaluare, şi nesocotirea acestor dispoziţii în context disciplinar.
Astfel, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte latura obiectivă, considerentele sumare expuse în cuprinsul hotărârilor examinate din această perspectivă, pronunţate de intimatul judecător A., respectiv modul extrem de sintetic în care magistratul a motivat respectivele sentinţe, nu confirmă existenţa situaţiei premisă reglementate de textul legal menţionat.
Nu orice motivare incompletă, sumară, neclară, mai puţin tehnică, necorespunzătoare sau contradictorie, a unei hotărâri judecătoreşti, poate justifica sancţionarea magistratului redactor în temeiul art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004.
Semnificativ este faptul că, în speţă, se reproşează recurentului judecător modalitatea de motivare în ceea ce priveşte cauze având ca obiect cereri de contopire a pedepselor, caz în care, motivarea trebuie să ţină cont, în esenţă, de data săvârşirii faptei şi de data pronunţării hotărârilor care se contopesc.
Având în vedere că, aşa cum, cu just temei, a stabilit instanţa de disciplină, în considerentele respectivelor hotărâri, judecătorul pârât s-a raportat în mod explicit la aceste elemente esenţiale, chiar fără a le dezvolta, se constată că fapta, aşa cum a fost reţinută, nu întruneşte elementul material constitutiv al abaterii disciplinare în discuţie în modalitatea care rezultă din interpretarea literală, logică şi teleologică a textului incriminator, ce vizează lipsa totală a motivării, chiar dacă, printr-o examinare realizată dintr-o altă perspectivă şi în lipsa unei practici unitare în materie la acest nivel, instanţa de control judiciar a constatat nemotivarea hotărârilor supuse cenzurii.
Prin urmare, acţiunea disciplinară a fost în mod legal respinsă şi în ceea ce priveşte săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ca urmare a atribuirii de relevanţă juridică aspectelor care înlătură caracterul de abatere disciplinară al faptei.
În atare situaţie şi ţinând cont de faptul că, din actele dosarului, rezultă că s-au avut în vedere toate condiţiile specifice angajării răspunderii disciplinare, hotărârea atacată fiind în acord cu dispoziţiile legale aplicabile, se constată caracterul nefondat al criticilor formulate, ceea ce impune respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de Inspecţia Judiciară.
PENTRU ACESTE MOTIVE<BR>ÎN NUMELE LEGII<BR>
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta Inspecţia Judiciară împotriva Hotărârii nr. 27J din 27 septembrie 2017, pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/2017.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 iunie 2018.