Asupra contestaţiei în anulare de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată
Prin Decizia civilă nr. 87 din 23 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în dosarul nr. x/2017, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de A., prin mandatar B., împotriva Deciziei nr. 1131 din 23 iunie 2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017.
Instanţa a reţinut, în esenţă, că, în raport cu circumstanţele cauzei, soluţia se impune, deoarece cele două hotărâri pretins potrivnice au fost pronunţate în acelaşi litigiu, ca urmare a exercitării căilor de atac, astfel încât nu este îndeplinită cerinţa de admisibilitate prevăzută de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în sensul ca hotărârile să fie pronunţate în cauze diferite, în privinţa cărora să existe tripla identitate - părţi, cauză, obiect - pentru a fi examinată respectarea autorităţii de lucru judecat.
2. Contestaţia în anulare
Împotriva deciziei menţionate, au formulat contestaţie în anulare contestatorii B. şi A., invocând în drept dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2, 3 şi 4, coroborat cu art. 504 alin. (2) din C. proc. civ.
După expunerea punctuală a unor dispoziţii din Constituţia României, precum şi din C. proc. civ., considerate relevante, a obiectului şi a istoricului cauzei, contestatorii au formulat o serie de critici de nelegalitate, atât în privinţa deciziei atacate, precum şi a hotărârii instanţei de revizuire.
Cu referire la procedura de filtru parcursă în temeiul art. 493 din C. proc. civ. la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contestatorii au susţinut, în esenţă, în primul rând, din perspectiva dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., că, deşi prin încheierea din şedinţa completului de filtru din 26 martie 2018, în acord cu concluziile raportului întocmit în cauză, s-a respins excepţia inadmisibilităţii şi s-a admis în principiu recursul, instanţa a ignorat aceste aspecte, şi a respins, totuşi, recursul, soluţia fiind nelegală.
În acelaşi context, s-a apreciat că: sintagma "hotărâri potenţial potrivnice", utilizată în hotărârea atacată, este lipsită de suport legal; s-au ignorat dispoziţiile art. 430 din C. proc. civ., invocate în punctul de vedere la raport; nu s-a făcut nicio referire la Decizia nr. 608/2006 a Curţii de Apel Oradea şi s-a solicitat să se "indice" la Curtea Constituţională dacă există practică judiciară unitară la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile în care, două complete ale instanţei au judecat aceeaşi pricină prin prisma a două temeiuri diferite, respectiv, Legea nr. 10/2001 şi Decretul nr. 167/1958.
Din perspectiva dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., contestatorii au învederat că erorile materiale constau în "dispreţul" articolelor citate din Constituţie, care au fost menţionate atât în preambulul contestaţiei în anulare de faţă, cât şi în recurs şi în punctul de vedere la raport şi care garantează drepturi fundamentale, imprescriptibile, respectiv dreptul de proprietate, dreptul la moştenire şi la creanţele asupra statului.
În ceea ce priveşte art. 503 alin. (2) pct. 4 din C. proc. civ., s-a susţinut nemotivarea în drept şi s-a solicitat să se sesizeze Curtea Constituţională, care să se pronunţe asupra "opiniilor" diferite ale Înaltei Curţi, privind constituţionalitatea "revizuirii", "autorităţii de lucru judecat", efectelor lucrului judecat şi să decidă care dintre hotărârile pronunţate în cauză şi invocate au autoritate de lucru judecat şi care sunt potrivnice.
3. Apărările intimatului
Intimatul Statul Român - Ministerul Finanţelor Publice - D.G.R.F.P. Timişoara - A.J.F.P. Arad a depus întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepţie, inadmisibilitatea contestaţiei în anulare pendinte, apreciind că motivele invocate de contestatori nu se regăsesc printre cazurile prevăzute de art. 503 din C. proc. civ.
4. Considerentele Înaltei Curţi
În temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) şi ale art. 237 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ., anterior analizării oricăror alte chestiuni sau cereri, Înalta Curte trebuie să examineze admisibilitatea căii de atac deduse judecăţii în speţă.
Analizând contestaţia în anulare în condiţiile art. 508 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este inadmisibilă, pentru considerentele ce succedă.
Potrivit art. 129 din Constituţia României, "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare admisibilă numai în cazurile limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 503 din C. proc. civ.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 503 alin. (2) din C. proc. civ., invocate în speţă:
"Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:
2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;
3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;
4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză".
În ceea ce priveşte primul temei legal (punctul 2 al textului legal anterior citat) pe care contestatorii şi-au fundamentat explicit cererea dedusă judecăţii, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru admisibilitatea contestaţiei în anulare în această ipoteză normativă.
În doctrina relevantă procesual civilă, sintagma "greşeală materială" a fost analizată prin opoziţie cu greşeala de judecată, subliniindu-se că vizează erori cu caracter formal, procedural sau situaţii în care se confundă ori se omit date materiale importante ale cauzei, nefiind permisă reexaminarea fondului.
Raportat la definiţia erorii materiale, astfel cum a fost configurată în practica judiciară, trebuie insistat asupra faptului că această eroare trebuie să fie una de fapt, nu de drept, să privească aspecte formale ale judecăţii şi să fi fost hotărâtoare în pronunţarea soluţiei.
În speţă, însă, nu se poate reţine că dezlegarea dată de instanţa de recurs este rezultatul unei greşeli materiale, aceasta rezultând din pretinsa ignorare a unor dispoziţii constituţionale invocate de părţi prin diverse acte procesuale, chestiunea incidenţei unor norme, fie ele şi constituţionale, neputând constitui o "greşeală materială", ci, eventual, o greşeală de judecată, a cărei examinare, însă, ar presupune o rejudecare a fondului.
Cum, pe calea contestaţiei în anulare, nu pot fi remediate eventuale greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, sau de interpretare şi aplicare, ori de neaplicare a unor dispoziţii legale, această chestiune nu poate fi invocată ca temei al contestaţiei în anulare.
În cazul concret dedus judecăţii, contestatorii nu invocă în fapt o "greşeală materială", adică o eroare evidentă, legată de aspecte formale ale judecăţii în recurs, ci critică modul în care instanţa a stabilit cadrul legal aplicabil speţei.
Sub acest aspect, este de observat că motivele contestaţiei în anulare nu pot fi valorificate cu consecinţa schimbării modului de judecată al instanţei de recurs, în speţă, nefiind identificate elemente care să conducă la evidenţierea unei greşeli materiale, cum, în mod nejustificat şi fără suport legal, susţin autorii.
Din motivele redate de contestatori, rezultă că, în realitate, aceştia aduc critici referitoare la modul de judecată al instanţei de recurs, aspecte ce nu pot fi circumscrise dispoziţiilor art. 503 din C. proc. civ.
Conchizând, Înalta Curte reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securităţii juridice, pe motiv că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac (concluzie afirmată, de exemplu, în: hotărârile pronunţate în cauzele Mitrea împotriva României/2008, Stanca Popescu împotriva României/2009).
De asemenea, în baza dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., se poate tinde la anularea unei hotărâri definitive nu pentru că judecata nu ar fi fost bine făcută, ci doar pentru că s-a omis a se analiza un motiv de casare.
Dacă instanţa a examinat, a analizat dar nu şi-a însuşit motivul de recurs, contestaţia nu poate fi primită. În acelaşi timp, neexaminarea tuturor argumentelor folosite pentru susţinerea unui motiv de recurs ori gruparea argumentelor şi cercetarea lor în bloc nu poate fi invocată în calea extraordinară de atac.
Or, în speţă, nu s-a menţionat niciun motiv de recurs, a cărei analizare să fi fost omisă.
Examinarea motivelor de anulare expuse de contestatori relevă faptul că acestea vizează, pe de o parte, modul de soluţionare a fondului raportului juridic litigios, cu referire la condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire formulate şi, pe de altă parte, pretinsa ignorare a actelor procedurale prin care, în cadrul procedurii de filtru, s-a stabilit doar admisibilitatea în principiu a recursului, ce reprezintă aspecte de judecată, iar nu necercetarea unei critici din recurs care să se fi circumscris soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire.
În realitate, prin decizia atacată, instanţa de recurs a analizat detaliat criticile expuse de recurentă prin reprezentant, şi a prezentat pe larg argumentele de fapt şi de drept pe baza cărora şi-a format convingerea, respingând cu o motivare convingătoare susţinerile subsumate singurului motivului de recurs, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. Astfel, netemeinicia tuturor susţinerilor din recurs, care se pretinde că nu ar fi fost menţionate expres de instanţă decurge, implicit, din logica argumentaţiei oferite în sprijinul soluţiei pronunţate.
În atare situaţie, motivele invocate nu se încadrează în ipoteza art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.
Nici în privinţa ipotezelor prevăzute de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 4 şi art. 504 alin. (2) din C. proc. civ., invocate pur formal de către contestatori, nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate, normele legale menţionate vizând situaţii străine speţei, anume, existenţa mai multor recursuri şi respectiv, existenţa unui motiv invocat prin cererea de recurs, pe care instanţa să-l fi respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt incompatibile cu recursul sau cazul în care recursul, fără vina părţii, să fi fost respins fără a fi cercetat în fond.
Aşa fiind, încercarea contestatorilor de a determina o reluare a judecăţii de fond, nu se poate realiza, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 503 din C. proc. civ.
De altminteri, şi Curtea de la Strasbourg, în cauza Sebastian Taub contra România, Hotărârea din 12 octombrie 2006, a decis că:
"admiterea contestaţiei în anulare, cale extraordinară de atac, constituie un argument suplimentar în sensul încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1" şi a continuat "Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere diferite asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză", în acelaşi sens fiind şi Riabykh contra Rusia, nr. 52854/1999, C. S.A. contra României, Hotărârea din 1 martie 2006; Bărcănescu contra României, Hotărârea din 12 octombrie 2006.
În consecinţă, având în vedere neîncadrarea în motivele prevăzute de lege a considerentelor expuse de către contestatori, se va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare dedusă judecăţii, astfel încât nu se mai impune examinarea altor cereri sau susţineri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorii B. şi A. împotriva Deciziei civile nr. 87 din 23 aprilie 2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/2017.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 iunie 2018.
Procesat de GGC - CL