Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
1.1. Cererea de revizuire
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 29 mai 2017, revizuentul A. a solicitat revizuirea Deciziei civile nr. 374 din 25 aprilie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2016, pe care o consideră în contradicţie cu Decizia civilă nr. 1310 din 13 iunie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/3/2008*.
În drept, cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
1.2. Soluţia instanţei de revizuire
Prin Decizia nr. 1321 din 22 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia l civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei nr. 374 din 25 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
2. Cererea de recurs
Împotriva deciziei instanţei de revizuire, în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., a declarat recurs revizuentul A., solicitând admiterea căii de atac, schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de revizuire formulate împotriva Deciziei civile nr. 374 din 25 aprilie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, decizie ce încalcă dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu consecinţa anulării acesteia.
Sub un prim aspect, recurentul a susţinut că înţelege să atace soluţia de respingere a excepţiei pe care a ridicat-o, privind competenţa de soluţionare a cauzei de către un complet specializat al instanţei, respectiv de către secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu Decizia nr. 22/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi cu calitatea sa de administrator al societăţii SC B., căruia i s-a imputat nevărsarea la stat a impozitelor cu reţinere la sursă.
Sub un alt aspect, cu referire la principiul securităţii raporturilor juridice, la cel al dreptului la un proces echitabil, la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi la particularităţile concrete rezultate din istoricul litigiilor supuse examinării, autorul recursului a menţionat că dezlegarea dată cererii de revizuire este nelegală, fiind rezultatul unei judecăţi superficiale şi al unei analize ad litteram, iar nu în spiritul legii, a celor două hotărâri potrivnice.
Reluând punctual şi detaliind susţinerile formulate din perspectiva admisibilităţii cererii de revizuire, recurentul a arătat, în esenţă, că cererea pe care a formulat-o îndeplineşte condiţiile pentru a fi primită.
În contextul expus, s-a menţionat că instanţa de revizuire a apreciat în mod eronat că Tribunalul Bucureşti s-ar fi pronunţat pe excepţia autorităţii de lucru judecat în dosarul nr. x/2016, deoarece, deşi Tribunalul Bucureşti a analizat în cursul motivării respectiva excepţie, nu se poate considera că s-a pronunţat asupra acesteia, neexistând nicio referire în cuprinsul dispozitivului.
Opinând că, astfel, instanţa de fond din dosarul nr. x/2016 a omis să se pronunţe asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat, partea apreciază că cererea sa de revizuire este admisibilă, neavând relevanţă că o atare excepţie s-a invocat, în acest exprimându-se doctrina şi jurisprudenţa.
În opinia recurentului, s-a apreciat în mod superficial şi că nu există tripla identitate de obiect, cauză, părţi.
Astfel, instanţa de revizuire a ignorat împrejurarea că, în ambele dosare, chestiunea dedusă judecaţii a fost existenţa sau inexistenţa vinovăţiei sale, cu consecinţa obligării la plata sumei de 239.129 lei, reprezentând impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă, singura diferenţă dintre cele două dosare fiind aceea că primul a fost întemeiat pe o lege specială, respectiv legea insolvenţei, iar cel de-al doilea dosar a fost întemeiat pe dreptul comun.
S-a subliniat că pricinile au avut acelaşi obiect - suma de 239.129 lei, care a fost solicitată de către intimată atât în dosarul nr. x/2008 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti şi având ca obiect angajarea sa patrimonială în dosarul de insolvenţă, cât şi în dosarul nr. x/2016, având ca obiect atragerea răspunderii sale civile delictuale, în ambele dosare pentru aceeaşi sumă, cu precizarea că această sumă este o componenta din suma mai mare solicitată în dosarul nr. x/2008 (antrenarea răspunderii - insolvenţă).
Cele două litigii sunt identice şi sub aspectul problemei de drept soluţionate, respectiv vinovăţia sa cu privire la neplata impozitelor cu reţinere la sursă către A.N.A.F., din analiza dispozitivului şi a considerentelor celor două hotărâri putându-se constata că ambele instanţe au avut în vedere existenţa acestui element al răspunderii civile delictuale, neavând relevanţă, în opinia recurentului, faptul că sintagma tragerii răspunderii în calitate de administrator ar putea avea din punct de vedere semantic o altă valoare decât aceea a lipsei vinovăţiei (a răspunderii).
Consideră recurentul că în ambele dosare părţile sunt Agenţia Naţională de Administrare Fiscală pe de o parte şi el, pe de altă parte, şi că s-a apreciat eronat de către secţia I civilă a Înaltei Curţi că nu există identitate de părţi, deoarece, raportat la dispoziţiile legii speciale, anume Legea nr. 85/2006, reclamantul din primul dosar, respectiv lichidatorul judiciar C. nu a acţionat în nume propriu, ci în numele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, ca mandatar al acestei creditoare, care nu avea legitimare procesuală conform Legii insolvenţei.
Partea recurentă apreciază că, în cauză, ipoteza legală din art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se regăseşte deplin, deoarece există hotărâri potrivnice, respectiv Sentinţa definitivă şi irevocabilă nr. 1310 din 13 iunie 2013 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/3/2008* şi Decizia civilă definitivă nr. 374 din data de 25 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2016, care au statuat total diferit asupra problemei vinovăţiei sale.
3. Procedura derulată în recurs
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din codul menţionat.
Având în vedere că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 din C. proc. civ., precum şi condiţiile de admisibilitate, raportat la prevederile art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., prin încheierea din data de 7 mai 2018, completul de filtru a admis în principiu recursul dedus judecăţii.
5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu susţinerile recurentului, precum şi cu reglementările legale incidente, Înalta Curte va admite recursul, în sensul şi pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce urmează.
Prima critică de nelegalitate formulată vizează soluţia de respingere a excepţiei privind competenţa materială de soluţionare a cauzei de către un complet specializat al instanţei, respectiv de către secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În sprijinul excepţiei necompetenţei secţiei I civile a instanţei supreme, învestite cu cererea sa de revizuire, autorul a invocat: faptul că primul dosar, în care s-a pronunţat hotărârea potrivnică a fost un dosar de faliment; calitatea sa de administrator al societăţii SC B., căruia i s-a imputat nevărsarea la stat a impozitelor cu reţinere la sursă şi Decizia nr. 22/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aspecte de natură a justifica competenţa de soluţionare a judecăţii de către un complet specializat în litigiile cu profesionişti.
Critica este fondată.
Competenţa materială (ratione materiae) este reglementată atât sub aspect funcţional (ratione oficii), cât şi sub aspect procesual şi presupune o delimitare pe verticală, între instanţe de grad diferit, dar şi o delimitare pe orizontală între secţiile specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti, conform art. 136 alin. (1) din C. proc. civ., normele aplicabile având caracter de ordine publică.
Finalitatea cererii de revizuire, respectiv anularea ultimei hotărâri, pronunţate în recurs de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost în mod eronat reţinută de secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, drept temei pentru respingerea solicitării de trimitere a dosarului la secţia a II-a civilă a instanţei.
În acest sens, se reţine că cererea de revizuire pendinte este motivată pe existenţa contrarietăţii de hotărâri, ceea ce atrage incidenţa normei de excepţie cu privire la instanţa competentă să soluţioneze revizuirea, instituită prin art. 510 alin. (2) teza întâi din C. proc. civ., care prevede expres că:
"În cazul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8, cererea de revizuire se va îndrepta la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a dat prima hotărâre".(s.n.)
Prin urmare, dispoziţiile citate atribuie competenţa de soluţionare instanţei mai mari în grad faţă de instanţa care a pronunţat prima hotărâre, a cărei autoritate de lucru judecat se pretinde a fi încălcată, iar nu faţă de cea care a pronunţat ultima hotărâre.
În speţă, prima instanţă, în sensul prevederilor legale menţionate, este Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, instanţa mai mare în grad fiind Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În ceea ce priveşte competenţa completelor de judecată ale instanţei, aceasta se determină prin raportare la normele incidente la data învestirii instanţei, stabilite în funcţie de obiectul cauzei deduse judecăţii.
Potrivit art. 19 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este organizată în 4 secţii, secţia I civilă, secţia a II-a civilă, secţia penală, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi Secţiile Unite, cu competenţă proprie", iar în temeiul alin. (3) al aceluiaşi articol, "La începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la propunerea preşedintelui sau a vicepreşedintelui acesteia, poate aproba înfiinţarea de complete specializate în cadrul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de numărul şi natura cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secţii, precum şi de specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora".
Relevant din perspectiva examinată este faptul că, în speţă, primul dosar, soluţionat de instanţa specificată, având nr. x/3/2008*, a avut ca obiect angajarea răspunderii patrimoniale a administratorului societăţii debitoare într-o cauză de insolvenţă, în temeiul art. 138 alin. (1) lit. a), c) şi e) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.
Partajarea competenţei funcţionale între secţia l civilă şi secţia a II-a civilă ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este instituită, în principal, prin dispoziţiile art. 224 din Legea nr. 71/2011, prin cele ale art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi prin Anexa Hotărârii nr. 10 din 22 septembrie 2011 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, emisă în aplicarea acestor norme, modificată prin Hotărârea nr. 8 din 5 aprilie 2012 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Or, potrivit regulilor de înregistrare şi repartizare a dosarelor între Secţia I civilă şi Secţia a II-a civilă, stabilite prin Anexa 1 a Hotărârii nr. 8 din 5 aprilie 2012 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cadrul secţiei a II-a civile funcţionează complete specializate pentru soluţionarea dosarelor având ca obiect ID 4270 atragerea răspunderii administratorilor şi toate ID-urile din Nomenclatorul Falimente.
Cum, dosarele având respectivele obiecte sunt date în jurisdicţia exclusivă a secţiei a II-a a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători constată că, în această cauză, secţia I civilă, a instanţei supreme s-a pronunţat cu încălcarea dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, potrivit cărora secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie soluţionează cauzele date prin lege în competenţa lor, "în raport cu competenţa fiecăreia".
În atare situaţie, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (3) şi (5) din C. proc. civ., se va admite recursul, se va casa decizia atacată şi se va trimite spre competentă soluţionare, secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cererea de revizuire dedusă judecăţii în speţă.
În raport cu soluţia pronunţată, nu se mai impune examinarea celorlalte critici formulate de autorul recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurentul A. împotriva Deciziei nr. 1321 din 22 septembrie 2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia l civilă, în dosarul nr. x/2017.
Casează decizia atacată şi trimite, spre competentă soluţionare, secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei nr. 374 din 25 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 iunie 2018.
Procesat de GGC - CL