Revizuire îndreptată împotriva unei decizii pronunțate în recurs prin care s-a dispus casarea hotărârii instanței de apel cu trimiterea spre rejudecare. Inadmisibilitate. Neîndeplinirea condiției evocării fondului
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Revizuirea
Index alfabetic : admisibilitate
- casare
- rejudecare
- evocarea fondului
C.proc.civ. din 1865, art. 314, art. 322, art. 326
Instanța de recurs evocă fondul în condițiile în care procedează la aplicarea legii la o situație de fapt pe deplin stabilită, astfel cum prevăd dispozițiile art. 314 C.proc.civ., însă o astfel de soluție nu poate fi decât cea de admitere a recursului, cu consecința modificării în tot sau în parte a hotărârii recurate, urmată de admiterea apelului și rejudecarea cauzei pe fond cu privire la oricare dintre cererile care au constituit cadrul obiectiv dedus judecății la prima instanță și care pot fi rejudecate ca efect al admiterii recursului.
O decizie a instanței de recurs prin care se pronunță o hotărâre de casare cu trimitere spre rejudecare la oricare dintre instanțele de fond, nu reprezintă o decizie dată în aplicarea prevederilor art. 314 C.proc.civ., nefiind o decizie de evocare a fondului, ci o decizie intermediară; într-o astfel de situație, instanța de rejudecare este cea care va realiza evocarea fondului, în funcție de cele dezlegate cu valoare obligatorie de instanța de casare și cu privire la o situație de fapt stabilită în toate circumstanțele sale relevante pentru speță.
Secția I civilă, decizia nr. 117 din 19 ianuarie 2018
Prin cererea înregistrată la data de 2.11.2017 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă, pârâții A. și B., în contradictoriu cu intimații Consiliul Judeţean Braşov, Unitatea Administrativ Teritorială a Judeţului Braşov, Muzeul Judeţean de Etnografie Braşov, Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional şi Statul Român, prin Ministerul de Finanţe, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, au formulat cerere de revizuire împotriva deciziei civile nr. 1482 din 5.10.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă, revizuire întemeiată pe ipoteza prevăzută de art. 322 pct. 2 C.proc.civ.
1. În motivarea cererii, într-un prim set de motive, formulate prin av. X. revizuenții au învederat că prin decizia instanței de recurs s-a dispus astfel: au fost admise recursurile formulate de pârâții B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 612/Ap din data de 4.04.2017, pronunţate de Curtea de Apel Brașov, Secția civilă, a fost casată decizia recurată, s-a admis apelul declarat de către Consiliul Judeţean Braşov şi Unitatea Administrativ Teritorială - Judeţul Braşov împotriva sentinţei civile nr 104/S din 02 iunie 2015, pronunţate de Tribunalul Brașov - Secția I civilă; a fost anulată sentința apelată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanţă la aceeaşi curte de apel; au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de pârâții B. şi A. împotriva încheierilor prin care s-a admis majorarea onorariilor, solicitate de către experţii desemnaţi de către instanţă; s-a constatat nulitatea recursurilor declarate de către reclamantul Consiliul Judeţean Braşov şi de intervenienta Unitatea Administrativ Teritorială - Județul Braşov împotriva aceleiași decizii a instanței de apel.
Revizuenții arată că potrivit art. 322 pct. 2 C.proc.civ. de la 1865, sub incidenţa căruia intră speţa dedusă judecăţii, revizuirea unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul poate fi cerută dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.
Din perspectiva condiției de admisibilitate a cererii de revizuire – ca hotărârea instanței de recurs să evoce fondul - revizuenții învederează că decizia civilă nr. 1482 din 05.10.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiție, Secția I civilă, constituie o veritabilă hotărâre de fond, având în vedere că instanţa de recurs a analizat fondul cauzei şi a stabilit cu rigoare starea de fapt, precum şi soluţia pe care instanţa de apel o va pronunţa în urma rejudecării fondului. Astfel, a stabilit în sarcina instanţei de apel: „să se administreze probe pentru a determina costul lucrărilor utile efectuate de către reclamant şi sporul de valoare adus construcţiei în litigiu prin aceste lucrări, la data înregistrării cererii reconvenționale, față de limitele obligaţiei de restituire pe care o are proprietarul fondului.
Dacă în urma probelor ce se vor administra se va stabili că sporul de valoare al fondului este mai mare decât costul lucrărilor utile, autorul acestora va trebui să fie indemnizat cu aceasta ultimă valoare, ținând seama de dubla limitare a obligaţiei de restituire în materia îmbogăţirii fără justă cauză.”
În opinia revizuenților, instanţa de recurs a stabilit că în cauză, acţiunea de recuperare a contravalorii lucrărilor efectuate la imobilul în litigiu este admisibilă şi se întemeiază pe îmbogățirea fără justă cauză, întrucât sunt îndeplinite toate condiţiile pentru admisibilitatea unei astfel de acţiuni.
Ca atare, singurul lucru pe care instanţa de apel urmează a-l stabili, în urma administrării unor probe, este cuantumul sporului de valoare şi al lucrărilor utile efectuate, acţiunea urmând a fi admisă pentru acea valoare care va fi mai mare dintre acestea, așa cum s-a dispus de către instanţa supremă.
În aceste împrejurări, mai arată revizuenții, în care instanţa de recurs a stabilit cu lux de amănunte soluţia ce urmează a se pronunţa pe fond de către Curtea de Apel Braşov, aceștia consideră că cererea de revizuire este admisibilă, urmând a se analiza motivul de revizuire invocat.
Conform ipotezei de revizuire de la art. 322 pct. 2 C.proc.civ. – instanța s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.
Așa cum se poate constata, din decizia pronunţată în recurs, instanţa a anulat recursurile promovate de către recurentul reclamant Consiliul Judeţean Braşov şi recurentul UAT Judeţul Braşov şi a admis recursurile promovate de recurenţii pârâţi B. şi A.
Cu toate acestea, prin decizia pronunţată, instanţa de recurs a casat decizia instanţei de apel și, în mod paradoxal, a admis apelul promovat de Consiliul Judeţean Braşov şi recurentul UAT Judeţul Braşov, anulând sentinţa primei instanțe; prin urmare, apelurile pârâților au fost admise, în condițiile în care recursurile acestora au fost anulate și astfel, li s-a creat o situație mai favorabilă decât ei înșiși au solicitat prin propriile recursuri.
Revizuenții-pârâți susțin că deşi le-au fost admise recursurile, instanța de recurs a acordat ceea ce ei nu au cerut și astfel li s-a creat o situație mai grea în propria lor cale de atac, prin încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 315 alin. (4) care prevăd că la judecarea recursului, precum şi la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanţa de recurs, dispoziţiile art. 296 sunt aplicabile în mod corespunzător, iar art. 296 prevede în mod expres că apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată.
În aceste împrejurări, instanţa de recurs a încălcat principiul „non reformatio în pejus” care trebuie să guverneze procesul civil atunci când se exercită o cale de atac împotriva unei hotărâri.
Revizuenții arată că în fața instanței de recurs au solicitat, în principal, admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii ca inadmisibil a capătului de cerere privind plata investiţiilor efectuate, iar în subsidiar, admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii ca prescris ori ca nefondat a capătului de cerere privind investiţiile.
În consecinţă, mai arată revizuenții, în urma admiterii recursului lor, instanţa de recurs era ținută a se pronunța strict în limita celor solicitate prin motivele de recurs şi nicidecum să admită apelurile Consiliul Judeţean Braşov şi ale UAT Judeţul Braşov (care, oricum, erau deja admise de instanţa de apel), creându-le astfel recurenţilor-pârâți o situaţie mai grea în propria cale de atac.
În mod paradoxal, prin decizia pronunţată, instanţa de recurs a reţinut incidenţa art. 304 pct. 5 C.proc.civ. ca pretext pentru a anula inclusiv sentinţa pronunţată de tribunal, deşi acest motiv nu a fost invocat de către recurenţii-pârâţi şi nici nu a fost pus în discuţia părților din oficiu de către Înalta Curte.
Pe lângă faptul că excepția nulităţii hotărârilor nu a fost pusă în discuţia părţilor, revizuenții consideră că invocarea acesteia trebuia subordonată principiului deja invocat „non reformatio in pejus” pentru a nu li se crea o situaţie mai grea în propria lor cale de atac.
Procedând în acest mod, instanţa de recurs a admis recursul şi a acordat ceea ce, practic, recurenţii-pârâți nu au cerut.
Concluzionând, revizuenții susțin că niciunul dintre motivele de recurs invocate de către pârâții-reclamanți - inadmisibilitatea capătului de acţiune în pretenţii, prescripţia, nelegalitatea hotărârii în raport de Legea nr. 10/2001, motivul prevăzut de art. 304 pct. 6, nelegalitatea hotărârii în raport de art. 997 Cod civil - nu au fost admise, în schimb, motivul de admitere reţinut de instanţa de recurs - 304 pct. 5 C.proc.civ. – nu a fost invocat de către recurenți și nici nu a fost pus în dezbaterea părților din oficiu.
2. În motivarea cererii de revizuire, formulată prin intermediul SCPA Y., revizuenții pârâți au susținut că cererea de revizuire este admisibilă din perspectiva cerinței ca decizia a cărei revizuire se cere, să evoce fondul.
Astfel, prin trimiteri la doctrina în materie, se arată că revizuirea este admisibilă în cazul hotărârilor prin care instanţa supremă, casând hotărârea atacată, statuează asupra fondului cauzei în condiţiile determinate de dispoziţiile art. 314 C.proc.civ. și, ca atare, hotărârile pronunţate de către instanţa supremă în condiţiile textului menționat, când casează hotărârea atacată în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite, beneficiază incontestabil de atributul de a constitui veritabile hotărâri de fond.
Revizuenții reiterează argumentul potrivit căruia decizia civilă nr. 1482 din 05.10.2017, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituie o adevărată hotărâre de fond, întrucât a analizat fondul cauzei, a stabilit starea de fapt şi soluţia pe care instanţa de apel o va pronunţa în urma rejudecării.
Prin soluţia pronunţată, Înalta Curte a acordat ceea ce nu s-a cerut prin cererea introductivă, respectiv cererea reconvenţională în dosarul nr. x/62/2011 înregistrat pe rolul Tribunalului Braşov, în care reclamanţii-reconvenţionali au solicitat restituirea contravalorii lucrărilor de consolidare şi reparaţii capitale, efectuate nu numai de ei, ci şi de Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional în valoare actualizată, iar nu sporul de valoare.
Revizuenții susțin că motivul pe care îl invocă în cererea de revizuire constituie o exigență a principiului disponibilității părților în procesul civil, principiu în conformitate cu care instanţa este ţinută să statueze numai în limitele în care a fost sesizată.
Or, revizuenții, prin criticile formulate prin motivele de recurs, au solicitat constatarea inadmisibilităţii capătului de cerere în pretenţii asupra unui imobil restituit de către recurenţii - reclamanţi-reconvenţionali, în temeiul Legii nr. 10 din 2001, prescripţiei dreptului material la acțiune şi a lipsei calităţii procesuale active a Consiliului Judeţean Braşov.
Instanţa supremă nu a răspuns însă criticilor vizând lipsa calităţii procesuale active a Consiliului Judeţean Braşov, chiar dacă a avut o motivare lapidară cu trimitere la calitatea de pârât în contestaţia formulată de către B. şi A. în temeiul Legii nr. 10/2001.
3. Într-un al treilea set de motive ale cererii de revizuire, formulate prin av. Z., revizuenții reiau susținerea potrivit căreia prin admiterea propriei căi de atac, instanța de recurs le-a creat o situație mai grea decât ar fi avut nepromovând recurs sau chiar prin respingerea recursului lor.
De asemenea, se arată că deși au indicat drept motive de recurs ipotezele reglementate la art. 304 pct. 6 și 9 C.proc.civ., instanța de recurs a admis recursul acestora în baza unui motiv de recurs neindicat – art. 304 pct. 5 C.proc.civ. – fără ca acesta să fie pus în dezbaterea părților și fără a fi fost invocat ca motiv de ordine publică din oficiu; mai mult decât atât, prin admiterea recursului lor, s-a ajuns la admiterea apelului adversarilor, instanța de recurs preocupându-se amănunţit ca în rejudecare la curtea de apel să le impună cu puterea art. 315 C.proc.civ., chestiuni de drept şi de fapt neridicate nici măcar de adversari.
În opinia revizuenților, aceste aprecieri sunt similare motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C.proc.civ.
Revizuenții reiterează argumentele privind încălcarea principiului non reformatio in pejus (care funcţionează și ca o garanţie a respectării dreptului de apărare al părţilor), susținând că le-a fost pricinuită o vătămare prin încălcarea dreptului lor la apărare, ceea ce atrage incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut art. 304 pct. 5 C.proc.civ.
Se mai arată că principiul non reformatio in pejus are o sferă de aplicaţie generală, în sensul că el funcţionează ori de câte ori ne aflăm în prezenţa unei căi de atac - ordinară sau extraordinară - exercitată de parte, raţiunea care justifică aplicarea acestuia rămânând neschimbată în cazul tuturor căilor de atac.
Necesitatea ca părţii să nu i se agraveze situaţia în propria cale de atac, va determina o derogare de la posibilitatea punerii în discuţie a acelor excepţii care ar agrava situaţia părţii în calea de atac pe care a exercitat-o.
Aşadar, pentru a nu se încălca principiul evocat, care trebuie respectat în soluţionarea căilor de atac, excepţiile absolute, în conflict cu principiul non reformatio in peius, cunosc derogări de la regimul juridic specific în sensul că nu vor putea fi invocate, atunci când ar putea înrăutăţi situaţia părţii care a promovat calea de atac.
Mai mult dat atât, orice excepţie (cu atât mai mult una ce îmbrăca forma unui motiv de recurs, cel reglementat de 304 pct. 5 C.proc.civ.) trebuie supusă dezbaterii contradictorii a părților.
Or, prin decizia recurată, instanța de recurs a invocat în secret motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ. și a dispus, în considerarea acestuia, casarea deciziei recurate.
În demonstrarea susținerii că instanța de recurs a dat ceea ce recurenții-pârâți nu au cerut, revizuenții citează din considerentele deciziei instanței de recurs: „recursurile pârâţilor (s.n. A. şi B.) sunt întemeiate, în sensul următoarelor considerente, dar considerentele redate de instanța de recurs reprezintă o analiză a unor motive pe care aceștia nu le-au invocat şi care, în consecință, nu puteau sta la baza pronunțării hotărârii de admitere a propriei lor căi de atac.
Revizuenții mai susțin că însăşi încadrarea în drept a motivelor de recurs este străină de cea dată de aceștia în calitate de recurenți, după cum și soluția din recurs este alta decât cea pe care au solicitat-o, în condițiile în care aceștia tindeau la protejarea soluției primei instanțe, iar instanța de recurs (în analiza unor alte aspecte decât cele pe care le-au susținut aceștia prin motivele de recurs) a motivat că hotărârea primei instanțe este nelegală.
În continuarea motivelor cererii de revizuire, revizuenții dezvoltă și alte critici la adresa deciziei instanței de recurs și a modalității în care s-a răspuns sau, dimpotrivă au fost ignorate anumite critici ale acestora din motivele recursului lor, care nu vor mai fi reproduse, întrucât acestea excedează motivele cererii de revizuire și nu ar putea fi analizate de această instanță de revizuire.
Prin întâmpinarea formulată în termen legal de către Muzeul de Etnografie Brașov, precum și prin întâmpinarea formulată de Unitatea Administrativ Teritorială județul Brașov și Consiliul Județean Brașov, s-a invocat inadmisibilitatea cererii de revizuire din perspectiva cerinței prevăzute de art. 322 alin. (1) C.proc.civ. ca decizia instanței de recurs (atacată cu prezenta cale de atac) să evoce fondul; aceeași chestiune a admisibilității cererii de revizuire împotriva unei decizii intermediare și, deci care nu evocă fondul, a fost susținută și în cuprinsul întâmpinării formulate de intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGRFP Brașov depusă la 10.01 2018 (6.01.2018, data poștei).
Cererea de revizuire este inadmisibilă, pentru motivele ce succed.
Revizuirea reprezintă o cale extraordinară de atac de retractare ce poate fi exercitată în termenele și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 322 C.proc.civ.
Ca atare, prin intermediul acestei căi de atac nu se deschide calea unui control judiciar al hotărârii a cărei revizuire se solicită și, prin urmare, nici nu se poate tinde la reformarea hotărârii atacate.
Revizuenții-pârâți B. şi A. au promovat prezenta revizuire împotriva deciziei civile nr. 1482 din 05.10.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, prevalându-se de ipoteza normativă reglementată de art. 322 pct. 2 C.proc.civ.
Potrivit textului menționat: ”Revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: (...) 2. dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.
Din perspectiva cerințelor de admisibilitate a cererii de revizuire de față, întemeiate pe această normă și, implicit, a celor impuse de verificarea admisibilității cererii de revizuire în conformitate cu art. 326 alin. (3) C.proc.civ., se constată că trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
- revizuirea să fie îndreptată împotriva unei decizii a instanței de recurs atunci când aceasta evocă fondul;
- prin decizia supusă revizuirii, instanța de recurs să fi dat ceea ce nu s-a cerut (ultra petita), să nu fi dat ceea ce s-a cerut (minus petita) sau să fi dat mai mult decât s-a cerut (plus petita).
Referitor la evocarea fondului, Înalta Curte constată că pentru a fi îndeplinită această condiție în ceea ce privește o decizie dată în recurs, instanța de recurs, prin soluția pronunțată, trebuie să fi dat o dezlegare pe fondul raportului juridic litigios dedus judecății în cadrul procesual fixat la prima instanță, prin cererile formulate de părțile cauzei: cererea de chemare în judecată și, eventual, cereri incidentale – cerere reconvențională ori cereri de intervenție voluntară ori forțată, fiecare dintre acestea putând să aibă unul sau mai multe capete de cerere.
Ca atare, soluționând recursul, instanța de recurs, în analiza criticilor susținute prin motivele de recurs, pe care le găsește întemeiate în tot sau în parte, procedează la reformarea hotărârii recurate și, în consecință, modifică hotărârea dând o soluție pe fondul oricăreia dintre cererile formulate în fața instanțelor de fond, prin rejudecarea fie a apelului, fie a cauzei (dacă este supusă recursului o hotărâre pentru care legea a suprimat calea de atac a apelului), iar în această rejudecare, fie acordă altceva decât s-a cerut (ultra petita), omite să soluționeze o cerere sau un capăt de cerere (minus petita), fie acordă mai mult decât s-a solicitat (plus petita).
Instanța de recurs, astfel cum corect susțin – la nivel teoretic - revizuenții, evocă fondul în condițiile în care procedează la aplicarea legii la o situație de fapt pe deplin stabilită, astfel cum prevăd dispozițiile art. 314 C.proc.civ., însă o astfel de soluție nu poate fi decât cea de admitere a recursului, cu consecința modificării în tot sau în parte a hotărârii recurate, urmată de admiterea apelului și rejudecarea cauzei pe fond cu privire la oricare dintre cererile care au constituit cadrul obiectiv dedus judecății la prima instanță și care pot fi rejudecate ca efect al admiterii recursului.
Contrar concluziei revizuenților însă, Înalta Curtea reține că o decizie a instanței de recurs prin care se pronunță o hotărâre de casare cu trimitere spre rejudecare la oricare dintre instanțele de fond nu reprezintă o decizie dată în aplicarea prevederilor art. 314 C.proc.civ., nefiind o decizie de evocare a fondului, ci o decizie intermediară; într-o astfel de situație, instanța de rejudecare este cea care va realiza evocarea fondului, în funcție de cele dezlegate cu valoare obligatorie de instanța de casare și cu privire la o situație de fapt stabilită în toate circumstanțele sale relevante pentru speță.
Or, prin decizia a cărei revizuire se cere - decizia civilă nr. 1482 din 5.10.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă - au fost admise recursurile formulate de pârâții B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 612/Ap din data de 4.04.2017, pronunţată de Curtea de Apel Brașov, Secția civilă, a fost casată decizia recurată, s-a admis apelul declarat de către Consiliul Judeţean Braşov şi Unitatea Administrativ Teritorială - Judeţul Braşov împotriva sentinţei civile nr 104/S din 2.06.2015, pronunţată de Tribunalul Brașov, Secția I civilă; a fost anulată sentința apelată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanţă, la aceeaşi curte de apel; au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de pârâții B. şi A. împotriva încheierilor prin care s-a admis majorarea onorariilor, solicitate de către experţii desemnaţi de către instanţă; s-a constatat nulitatea recursurilor declarate de către reclamantul Consiliul Judeţean Braşov şi de intervenienta Unitatea Administrativ Teritorială - Județul Braşov împotriva aceleiași
decizii a instanței de apel.
Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită susținerea revizuenților în sensul că prin decizia a cărei revizuire se solicită instanța de recurs ar fi evocat fondul, susținere însoțită de trimiteri punctuale ale acestora la anumite considerente ale deciziei, întrucât, potrivit dispozitivului deciziei atacate, instanța de recurs nu a reformat soluția cu privire la niciuna dintre cererile deduse judecății la prima instanță ci, dimpotrivă a dispus casarea cu trimiterea spre rejudecare la aceeași instanță de apel, dând anumite dezlegări obligatorii pentru instanța de rejudecare.
În plus, trebuie precizat că admisibilitatea revizuirii – din perspectiva cerinței de evocare a fondului – nu se verifică în raport de considerentele deciziei instanței de recurs, ci atare evaluare are loc prin raportare la soluția redată în dispozitivul deciziei instanței de recurs, în speța de față.
Totodată, Înalta Curte reține că motivul de revizuire reglementat de art. 322 pct. 2 C.proc.civ. nu poate fi analizat nici în raport de criticile pe care revizuenții, în ipostaza lor de recurenți, le-au susținut prin motivele de recurs ce și-au găsit dezlegarea prin decizia a cărei revizuire se solicită.
Revenind la însușirea revizuirii de a fi o cale de atac de retractare, iar nu de reformare (recurs la recurs și, cu atât mai puțin, un apel deghizat), instanța de revizuire nu poate proceda la verificarea legalității dezlegărilor date de instanța de recurs în analiza criticilor ce i-au fost supuse spre analiză prin motivele de recurs.
Ca atare, întrucât excedează cadrului legal reglementat pentru soluționarea revizuirii, se constată că nu pot fi analizate susținerile revizuenților privind pretinsa încălcare de către instanța de recurs a dreptului lor la apărare din perspectiva încălcării principiului non reformatio in pejus, a principiului disponibilității și a celui privind respectarea dreptului la apărare, susțineri ilustrate prin numeroase argumente (cele mai multe dintre ele, comune celor trei rânduri de motive ale cererii de revizuire).
Nu în ultimul rând se impune a se preciza că înțelesul anterior revelat pentru sintagma de ”evocare a fondului” prin decizia instanței de recurs, rezultă cu evidență și din interpretarea coroborată a cerinței premisă enunțată de art. 322 alin. (1) – valabilă pentru toate ipotezele legale de revizuire - cu cerințele speciale de admisibilitate reglementate de legiuitor în ipoteza de la pct. 2 (pe care s-a întemeiat prezenta cerere): ca prin această decizie de evocare a fondului, instanța de recurs să nu fi acordat altceva decât s-a cerut (ultra petita), să nu se fi pronunțat asupra unui lucru cerut (minus petita) ori să fi dat mai mult decât s-a cerut (plus petita).
Având în vedere că decizia pronunțată în recurs este o hotărâre irevocabilă potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 C.proc.civ., prin urmare, înzestrată cu autoritate de lucru judecat, nu poate fi admis că legiuitorul ar fi deschis, prin intermediul unei revizuiri întemeiate pe art. 322 pct. 2 C.proc.civ., o cale de atac prin care să se încalce autoritatea de lucru judecat atașată de drept unei hotărâri irevocabile sau prin care să se reformeze o decizie irevocabilă ori prin care să se rejudece recursul (așadar, să se reevalueze de instanța de revizuire criticile formulate prin motivele de recurs, prin substituirea instanței de recurs).
În acest sens sunt și dispozițiile art. 378 C.proc.civ.: ”Pe când o hotărâre definitivă se află în curs de a se rejudeca în contestație sau în urma cererii de revizuire, ea are încă puterea lucrului judecat până ce se va înlocui printr-o altă hotărâre.”
În plus, o astfel de interpretare corespunde și exigențelor art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului – sub aspectul procedurii echitabile și al securității raporturilor civile -, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, sens în care pot fi citate, de exemplu, cele reținute în cauza Stanca Popescu c. României, hotărârea pronunțată la 7 iulie 2009: ”(...) Curtea a apreciat că revizuirea nu a constituit, în circumstanțele speciale ale cauzei, decât o modalitate deghizată de înlesnire a redeschiderii unui proces soluționat definitiv, și aceasta, tocmai asupra aspectelor pe care vecinii reclamantei ar fi avut posibilitatea să ridice obiecțiuni în timpul procesului. Curtea a reiterat în acesta privință că simplul fapt că există două puncte de vedere asupra acestui subiect, nu constituie un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză.”
Față de toate aceste considerente, în temeiul art. 326 alin. (3) rap. la art. 322 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ., Înalta Curte a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire.