Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Opere muzicale. Comunicare publică. Gestiune individuală a drepturilor patrimoniale de autor. Autorizarea de către titularii drepturilor a utilizării operelor. Inexistența obligației utilizatorului de a achita organismului de gestiune colectivă remunerația pentru difuzarea operelor în spațiile sale comerciale

 

Cuprins pe materii : Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de autor și drepturi conexe

Index alfabetic : organism de gestiune colectivă

• opere muzicale
• comunicare publică
• remunerație

                                                          Legea nr. 8/1996, art. 39, art. 123,  art. 123¹, art. 123² 

 

Reglementarea prin lege a gestiunii colective obligatorii, prin intermediul organismului de gestiune colectivă, nu conduce la pierderea dreptului autorilor de a autoriza utilizarea drepturilor lor prin contracte individuale, deoarece Legea nr. 8/1996 nu conţine vreo normă care să prevadă în mod expres un asemenea efect al gestiunii colective obligatorii.

         Astfel, în conformitate cu prevederile art. 39 alin. (5) din Legea nr. 8/1996, autorul unei opere conservă dreptul de a autoriza sau de a interzice actele de folosire a operei sale, inclusiv în modalitatea comunicării publice, astfel încât îşi poate gestiona individual drepturile, acordând licenţă unui terţ, prin care autorizează folosirea operei şi încasează remuneraţia aferentă, iar dispozițiile alin. (1) al art. 123 din lege prevăd posibilitatea efectuării gestiunii individuale ca o alternativă la gestiunea colectivă (introdusă prin conjuncţia „sau”), fără a distinge în privinţa diferitelor forme ale acesteia din urmă - obligatorie sau facultativă -, gestiunea individuală fiind posibilă, ca opţiune a titularului, în toate cazurile.

           Art. 123¹, ce reglementează cazurile în care gestiunea colectivă este obligatorie, nu conţine o derogare de la art. 123 alin. (1) sub aspectul restrângerii sau chiar al imposibilităţii exercitării drepturilor patrimoniale de către titularul însuşi, ci doar explicitează condiţiile de acordare a mandatului, la fel ca şi art. 123² în cazul gestiunii colective facultative. Dacă s-ar fi intenţionat o derogare de la regula dreptului de opţiune a titularului în cazul gestiunii colective obligatorii, acest lucru ar fi fost prevăzut în mod explicit, dat fiind că derogarea trebuie să fie expresă.

         Prin urmare, cum titularii drepturilor şi-au gestionat individual drepturile patrimoniale, autorizând pe utilizator, prin intermediul licenţelor succesive, să folosească operele lor muzicale, acesta nu datorează organismului de gestiune colectivă remuneraţia pretinsă.

 

Secția I civilă, decizia nr. 2003 din 11 decembrie 2017     

 

Prin sentinţa nr. 802 din 26.05.2009, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active; a admis acţiunea formulată de reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România – Asociaţia pentru drepturi de autor (UCMR - ADA), în contradictoriu cu pârâta SC A. – societate în comandită; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 802.536 lei, inclusiv TVA, reprezentând triplul remuneraţiei datorate în perioada 1.06.2008 – 28.02.2009 – despăgubiri pentru comunicarea publică a operelor în scop ambiental, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 240 din 26.10.2010, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală şi asigurări sociale a admis apelul declarat de pârâta SC A. SCS împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 119.595 lei, reprezentând triplul remuneraţiei legal datorate în perioada 1.06.2008 - 18.07.2008, pentru comunicarea publică a operelor în scop ambiental, fiind respinse restul pretenţiilor, ca neîntemeiate.

Prin decizia nr. 506 din 31.01.2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanta UCMR-ADA împotriva acestei decizii, cu consecinţa casării deciziei şi a trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut ca fiind fondate criticile referitoare la

nemotivarea deciziei de apel, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 cu referire la art. 261 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., constatându-se că, în absenţa considerentelor de fapt şi de drept ale deciziei recurate, este imposibilă exercitarea controlului judiciar de către instanţa de recurs.

Prin decizia nr. 84 din 16.04.2013, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de către pârâta SC A. SCS împotriva sentinţei menționate.

Prin decizia nr. 1728 din 25.06.2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâtă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a constatat că, în contextul criticilor formulate, decizia recurată nu cuprinde situaţia de fapt certă conturată pe baza probatoriului administrat, implicit nici demonstrarea modului de aplicare a dispoziţiilor legale incidente în raport de elementele faptice relevante şi a inaplicabilităţii dispoziţiilor legale invocate de către pârâtă.

Astfel, se reţine că prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe, pârâta a susţinut, în esenţă, următoarele:

La data de 18.07.2008, a încheiat cu Radio X. GmbH un contract având ca obiect producerea de către X. pentru A. a unui format specific de instore radio cu muzică ce nu necesită licenţă. Acest format urma să fie transmis în filialele A. din România, cu respectarea principiilor şi metodologiilor practicate pe plan internaţional, respectiv metodologia forului din Germania (GEMA) similar reclamantei UCMR–ADA.

Compozitorii operelor muzicale astfel difuzate în locaţiile A. au renunţat la drepturile patrimoniale de autor şi nici nu sunt membri ai GEMA ori ai vreunui alt organism de gestiune colectivă, motiv pentru care pârâta nu datorează vreo sumă de bani cu titlu de remuneraţie către niciun organism de gestiune colectivă.

Având în vedere că, potrivit convenţiei dintre GEMA şi UCMR – ADA privind mandatarea reciprocă pentru gestionarea drepturilor de autor, UCMR– ADA colectează pe teritoriul României pentru GEMA sumele de bani datorate artiştilor din Germania, iar GEMA nu încasează nicio remuneraţie pentru difuzarea operelor, nici UCMR, la rândul său, nu poate colecta şi încasa sume de bani aferente acestor opere.

În aceste condiţii, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active şi, totodată, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Faţă de susţinerile în apărare ale pârâtei, formulate încă din faza judecăţii în primă instanţă şi reiterate prin motivele de apel, decizia prin care a fost soluţionat apelul pârâtei trebuia să conţină considerentele de fapt şi de drept pentru care au fost înlăturate susţinerile cu acest obiect din motivele de apel, atât în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, cât şi

fondul dreptului dedus judecăţii.

Această constatare se impune cu atât mai mult cu cât instanţa de apel, în ciclul procesual anterior, a reţinut că operele muzicale comunicate public în spaţiile comerciale ale pârâtei ar fi aparţinut unor autori străini, formatul radio fiind realizat de către X. GmbH, societate comercială germană care a transmis dreptul de folosinţă asupra acestora către pârâtă, în baza contractului semnat la data de 18.07.2008, iar instanţa de recurs, în raport de criticile recurentei, a constatat că instanţa de apel nu a înfăţişat situaţia de fapt certă, legea aplicabilă, nu a motivat existenţa sau inexistenţa raportului de mandat între reclamantă şi societatea GEMA privitor la drepturile autorilor ale căror opere muzicale sunt folosite în programul Radio X., nu a motivat inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 123¹ alin. (2) din Legea nr. 8/1996 şi nu s-a pronunţat nici cu privire la incidenţa prevederilor art. 131¹ alin. (4) din aceeaşi lege.

Aşadar, împrejurarea utilizării de către pârâta A., după data de 18.07.2008, a unor opere muzicale aparţinând unor autori străini, prin intermediul programului Radio X., reprezenta premisa de la care instanţa de apel, în rejudecare, trebuia să pornească în analiza situaţiei de fapt certe şi a legii aplicabile, din moment ce aspectele relevate în decizia de casare ca fiind ignorate de către instanţa de apel din ciclul procesual anterior sunt în strânsă legătură cu împrejurarea menţionată.

Pârâta a susţinut că autorii operelor muzicale difuzate în magazinele A. sunt cetăţeni

germani, care nu sunt membri ai organismului de gestiune colectivă din Germania, indicând, prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe, patru asemenea compozitori.

Reclamanta UCMR – ADA a susţinut că pârâta nu a dovedit că ar fi difuzat, în perioada relevantă, operele acestor autori germani, în condiţiile în care a depus la dosar o listă ce conţine doar titlul operelor şi numele interpreţilor, fără indicarea autorilor şi a editorilor acestora. În acelaşi timp, a pretins că, în realitate, autorii operelor muzicale utilizate de către pârâtă sunt membri ai organismelor de gestiune colectivă din alte stat, ce au încheiat contracte de reprezentare reciprocă cu UCMR – ADA, astfel cum a rezultat din extrasul din bazele internaţionale de date constituite de CISAC.

Decizia recurată nu cuprinde niciun considerent pe acest aspect de fapt, de care depinde clarificarea atât a calităţii procesuale active, cât şi soluţionarea fondului cauzei.

Astfel, în ceea ce priveşte legitimarea procesuală activă, instanţa de apel a apreciat că aceasta este justificată de dispoziţiile art. 123¹ alin. (1) lit. e) şi alin. (2) din Legea nr. 8/1996, pe temeiul cărora, în cazul gestiunii colective obligatorii – astfel cum este reglementată comunicarea publică de opere muzicale –, organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat.

Pornind de la premisa necontestată că autorii ale căror opere au fost difuzate de către A. sunt străini, ar fi trebuit, însă, să se arate motivele pentru care s-a considerat că extinderea reprezentării de către organismul de gestiune colectivă chiar în absenţa unui mandat are loc, în baza legii, şi în privinţa titularilor de drepturi străini, atunci când operele lor sunt utilizate în România, nu numai a celor români, pentru care sunt incidente prevederile art.146 din Legea nr. 8/1996.

În acest context, pârâta a susţinut că, în privinţa autorilor străini, sunt aplicabile prevederile art. 147 teza ultimă din lege, care instituie regula tratamentului naţional, dar sub condiţia reciprocităţii. În acest sens, a invocat acordul de reprezentare reciprocă încheiat între reclamanta UCMR – ADA şi organismul de gestiune colectivă similar din Germania (GEMA), care a fost depus integral în dosarul de apel din primul ciclu procesual.

În schimb, însă, reclamanta a pretins că, în aplicarea art. 147 prima teză din Legea nr. 8/1996, este incident art. 5 din Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice (la care România a aderat prin Legea nr.77/1998), care trimite în mod necondiţionat la legea statului în care se reclamă protecţia, astfel încât nu pot fi ignorate prevederile art. 123¹ alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Cu alte cuvinte, ar fi trebuit stabilit motivat dacă reclamanta justifică legitimarea procesuală activă în ceea ce priveşte reprezentarea autorilor străini exclusiv pe temeiul art. 123¹ alin. (2) din Legea nr. 8/1996 sau era necesară examinarea existenţei unui mandat din partea autorilor străini, prin intermediul organismului de gestiune colectivă din ţara de origine, care să fi încheiat cu reclamanta UCMR – ADA un contract de reprezentare reciprocă.

Cu această ocazie, urma a se fi analizat susţinerile părţilor pe acest aspect, pârâta invocând, pe lângă inexistenţa unui mandat de gestiune, rezultată din absenţa calităţii autorilor de membri ai GEMA şi, implicit, din absenţa apartenenţei operelor difuzate la repertoriul GEMA, astfel cum prevede art. l pct. II din acord, şi lipsa unui mecanism prin care sumele de bani încasate de către UCMR – ADA să fie încasate în mod efectiv de către titularii străini.

Această din urmă susţinere poate fi relevantă în ipoteza în care, ţinându-se cont de prevederile Convenţiei de la Berna (în special, de art. 11 bis, care prevede că exerciţiul dreptului de autorizare a comunicării publice a operelor se stabileşte prin legea naţională), se consideră că art. 123¹ alin. (2) din Legea nr. 8/1996 ar trebui aplicat, pentru a se examina dacă Legea nr. 8/1996 prezintă garanţii pentru absenţa oricărei discriminări a autorilor străini faţă de cei români din perspectiva gestiunii colective.

În acest context, merită subliniat că, deşi Uniunea Europeană nu este parte contractantă la convenţie, este totuşi obligată, în temeiul art. 1 alin. 4 din Tratatul OMPI privind drepturile de autor, la care este parte, să se conformeze art. 1 – 21 din Convenţia de la Berna (a se vedea hotărârile CJUE din cauzele conexate C – 403/08 şi C – 429/08 Football Association Premier League şi alţii, paragraf 189). Din această perspectivă, CJUE a avut în vedere în mod constant principiul nediscriminării (de exemplu, hotărârile din cauzele C-360/00 Land Hessen şi C-28/04 Tod’s SpA, Tod’s France SARL).

Instanţa de apel în rejudecare nu a analizat, însă, niciunul dintre aspectele menţionate anterior şi nu a stabilit ce opere muzicale au fost difuzate de către pârâtă în spaţiile comerciale din România şi care sunt autorii acestora, respectiv dacă aceştia sunt membri ai organismului german de gestiune colectivă, precum şi apartenenţa operelor difuzate la repertoriul GEMA, dar nu mai puţin, relevanţa acestor aspecte pentru întrunirea legitimării procesuale în persoana reclamantei.

Aspectele de fapt menţionate ar fi fost relevante şi pentru soluţionarea fondului cauzei, care presupune a se stabili dacă pârâta datorează autorilor operelor muzicale, prin intermediul reclamantei UCMR – ADA, remuneraţia pentru difuzarea acestora.

Susţinerea pârâtei SC A. SCS în sensul că autorii ar fi renunţat la drepturile patrimoniale cuvenite pentru utilizarea operelor lor în favoarea Radio X., nefiind membri ai GEMA, impunea a se stabili, în primul rând, dacă autorii operelor muzicale difuzate de către pârâtă în spaţiile comerciale din România erau compozitori germani, membri ai organismului german de gestiune colectivă, precum şi apartenenţa operelor difuzate la repertoriul GEMA.

Instanța de casare a observat, în al doilea rând, că instanţa de apel a constatat nedovedirea încheierii în formă scrisă a unor contracte de cesiune a drepturilor patrimoniale între autori şi pârâta A., astfel cum prevede art. 42 din Legea nr. 8/1996 şi, chiar în ipoteza unor astfel de contracte, pârâta nu putea fi exonerată de obligaţia plăţii remuneraţiei către UCMR – ADA, faţă de dispoziţiile art. 123¹ alin. (2), precum şi ale art. 131¹ alin. (4) din lege.

În condiţiile în care, însă, instanţa de apel nu a reţinut, în prealabil, că pârâta ar fi pretins faptul că ar fi încheiat ea însăşi cu autorii contracte de cesiune a drepturilor patrimoniale, ar fi trebuit justificată aprecierea privind aplicarea legii române sub aspectul condiţiilor de fond şi de formă (încheierea unui contract de cesiune în formă scrisă, conform art. 42 din Legea nr. 8/1996), ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Pe de altă parte, ar fi trebuit clarificată însăşi susţinerea pârâtei privind renunţarea autorilor la drepturile patrimoniale cuvenite pentru utilizarea operelor lor în favoarea Radio X., în corelaţie cu celelalte susţineri formulate în cursul judecăţii.

Astfel, ar fi trebuit stabilit dacă pârâta pretinde că dreptul Radio X. de a transmite muzică ce nu necesită licenţă decurge fie din simpla absenţă a calităţii autorilor de membri ai GEMA, ce ar presupune, în opinia pârâtei, că operele muzicale pot fi utilizate fără autorizarea autorilor, fie, în mod implicit, din eventualul acord pentru crearea a însuşi programului muzical transmis în spaţiile comerciale (ori dacă decurge chiar din cumulul surselor menţionate), fie dintr-un act juridic de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor.

În oricare dintre aceste cazuri, ar fi trebuit lămurit dacă raporturile juridice dintre autori şi X. sunt reglementate de legea germană, dacă s-ar reţine că este vorba despre persoane cu această naţionalitate şi dacă, în evaluarea eventualului drept de utilizare a operelor pretins a fi fost dobândit de pârâtă în baza contractului încheiat cu X., este necesară dovedirea de către pârâtă a existenţei raporturilor juridice menţionate sau operează o prezumţie privind existenţa unui drept valabil de utilizare din contractul menţionat.

De aceste clarificări depindea evaluarea susţinerilor pârâtei referitoare la gestiunea individuală a drepturilor patrimoniale de autor, care ar înlătura, în opinia pârâtei, posibilitatea exercitării gestiunii colective prevăzute de Legea nr. 8/1996, în sensul că nu s-a clarificat dacă aceste susţineri vizează doar aptitudinea abstractă, recunoscută de lege titularului dreptului de autor, de a dispune de prerogativa autorizării dreptului de utilizare de către terţi, sau chiar exercitarea efectivă în cauză a acestui drept, în raporturile cu X.

Pe de altă parte, instanţa de apel nu a justificat în mod corespunzător corelaţia dintre gestiunea individuală şi gestiune colectivă obligatorie în cazul comunicării publice de opere muzicale, chiar în contextul legii române [art. 123¹ alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996], pe lângă faptul că nu a examinat susţinerile pârâtei privind legea aplicabilă, astfel cum, în mod

corect, s-a arătat prin motivele de recurs.

Astfel, aprecierea instanţei de apel că, şi în ipoteza dovedirii unor contracte de cesiune, pârâta nu putea fi exonerată de obligaţia plăţii remuneraţiei către UCMR – ADA, a fost fundamentată exclusiv pe dispoziţiile art. 131¹ alin. (4) din Legea nr. 8/1996.

Or, acest text nu are relevanţă pentru obligaţia de plată a remuneraţiei, către organismul de gestiune colectivă, în ipoteza gestiunii colective obligatorii, de către utilizatorul autorizat a utiliza o operă de către însuşi titularul prerogativelor patrimoniale ale dreptului de autor.

Norma în discuţie prevede că, în cazul în care gestiunea colectivă este obligatorie, metodologiile cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite titularilor de drepturi se negociază fără a se ţine seama de proporţia utilizărilor pentru care utilizatorul a îndeplinit obligaţiile de plată prin contracte directe cu titularii de drepturi (criteriu la care a făcut referire instanţa de apel).

Art. 131¹ alin. (4) are legătură, de fapt, cu atribuţia organismului de gestiune colectivă de negociere cu utilizatorii a metodologiilor în domeniul lor de activitate, cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite, prevăzută de art.130 alin. (1) lit. b) din lege. Or, în cauză, nu interesează modul de elaborare a metodologiei privind remuneraţia cuvenită în cazul comunicării publice de opere muzicale, ci însăşi plata remuneraţiei, pretinsă de către organismul de gestiune colectivă pe temeiul respectivei metodologii, ce vizează atribuţia de colectare a sumelor datorate de utilizatori [art. 130 alin. (1) lit. e)].

Din premisa reţinută de instanţa de apel, aceea a lipsei de relevanţă a existenţei ori a inexistenţei în cauză a unor contracte de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, se deduce că instanţa de apel a apreciat că reglementarea prin lege a gestiunii colective ca fiind obligatorie în ipoteza comunicării publice de opere muzicale [art. 123¹ alin. 1 lit. e)] semnifică pierderea de către titular a dreptului de a autoriza sau interzice utilizarea operei sale în forma comunicării publice [drept reglementat de art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996].

Această apreciere nu a fost motivată (şi, de altfel, nici expusă ca atare în decizia recurată, deducându-se din context), dat fiind că, după cum s-a arătat, singurul text la care s-a făcut referire, art. 131¹ alin. (4) din Legea nr. 8/1996, nu este incident în cauză. De altfel, dacă s-ar reţine incidenţa sa, ar fi trebuit să se observe că norma nu exclude, în cazul gestiunii colective obligatorii, posibilitatea ca utilizatorul să fi încheiat contracte directe cu titularii de drepturi, pe temeiul cărora să le fi plătit remuneraţia. Singurul efect pe care pare să-l aibă caracterul obligatoriu al gestiunii colective în acest caz este negocierea metodologiei fără a se ţine seama de proporţia utilizărilor pentru care s-au îndeplinit obligaţiile de plată direct către titularul drepturilor.

În mod evident, această interpretare a textului nu ar fi fost, oricum, suficientă pentru a justifica o apreciere în sensul că gestiunea colectivă obligatorie nu echivalează cu pierderea de către titular a dreptului de a autoriza sau interzice utilizarea operei sale în forma comunicării publice, astfel încât organismul de gestiune colectivă să fie îndreptăţit să colecteze remuneraţia de la utilizator.

În condiţiile în care pârâta a susţinut constant că gestiunea colectivă obligatorie nu împiedică exerciţiul drepturilor patrimoniale de autor de către titularul însuşi, în temeiul Legii nr. 8/1996, al convenţiilor şi tratatelor internaţionale la care România este parte, instanţa de apel ar fi trebuit să arate motivele pentru care a calificat gestiunea colectivă obligatorie ca o restrângere a unei asemenea exercitări.

Înalta Curte a constatat, că, în mod fondat, s-a susţinut de către recurenta pârâtă că simpla reţinere a incidenţei dispoziţiilor art. 123¹ alin. (2) şi 131¹ alin. (4) din Legea nr. 8/1996, totodată a celor ale art. 42 din acelaşi act normativ, nu este suficientă pentru o motivare corespunzătoare a deciziei, prin prisma exigenţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.

Înalta Curte a apreciat că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea stabilirii cu certitudine a situaţiei de fapt şi a analizării chestiunilor arătate în analiza motivelor de recurs, în raport de toate apărările pârâtei referitoare la difuzarea, în locaţiile sale din România, de opere muzicale aparţinând unor autori germani, în baza contractului încheiat cu X., evident, şi de susţinerile reclamantei pe acelaşi aspect. S-a dispus a se avea în vedere şi înscrisurile depuse în faza recursului, în măsura în care sunt relevante din perspectiva perioadei de timp vizate de criticile din recurs (18.07.2008 – 28.02.2009), dar şi a conţinutului susţinerilor şi apărărilor formulate până în faza recursului, în aplicarea art. 292 alin. (1) C.proc.civ.

Prin decizia nr. 777 din 26.10.2016, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis apelul pârâtei, a schimbat sentinţa nr. 802/2009, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a dispus obligarea pârâtei la plata a 105.060 lei cu titlul de despăgubire a triplului sumei cuvenite ca remuneraţii pentru perioada 1.06.2008 - 17.07.2008, păstrând în rest celelalte dispoziţii.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte problema calităţii procesuale a reclamantei Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de Autor (UCMR-ADA), aceasta rezultă din dispoziţiile art. 147 din Legea nr.8/1996, care oferă titularilor străini ai drepturilor de autor protecţia prevăzută prin convenţiile, tratatele, acordurile internaţionale la care România este parte iar în lipsa acestora, tratament egal cu cel al cetăţenilor români, iar în speţă reclamanta pretinde, în calitate de organism care gestionează colectiv drepturile patrimoniale de autor ale compozitorilor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental, remuneraţiile cuvenite cu acest titlu pentru utilizarea operelor unor compozitori străini pe teritoriul României.

În ceea ce priveşte stabilirea, în fapt, a operelor efectiv difuzate de pârâtă în perioada relevantă, acestea sunt cele 199 de titluri pe care pârâta le-a indicat în recurs.

Atunci când le-a contestat, reclamanta nu a adus dovezi contrare care să combată cele afirmate de către pârâtă cu privire la operele difuzate; pârâta a justificat plauzibil motivele pentru care a indicat iniţial, în ciclul anterior, alte titluri ca fiind operele difuzate.

Autorii operelor difuzate sunt B., C., D., E., F., G., H. şi I. (acolo unde în lista iniţială figura J. a fost depusă o corecţie prin care titlurile menţionate ca aparţinând lui J. s-a stabilit că aparţin, de fapt, compozitorilor H. şi I.).

În speţă, nu s-a dovedit că aceştia ar fi membri GEMA (organismul de gestiune colectivă din Germania). În contractul dintre Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de Autor (UCMR-ADA) şi GEMA, la art.1 pct. II se stabileşte că dreptul de execuţie publică este transmis de către GEMA în favoarea UCMR-ADA, în măsura în care a fost dat de către autori în favoarea GEMA în vederea administrării.

Or, în speţă nu s-a dovedit că cei opt autori ar fi dat mandat GEMA în vederea administrării drepturilor lor patrimoniale, în condiţiile în care în Germania este necesar ca autorii să dea mandat chiar şi în cazul gestiunii colective obligatorii.

În speţă, din probatoriul administrat, Curtea reţine că autorii au încheiat contracte de

licenţă cu Y., care a transmis la rândul său aceste drepturi către Radio X. Gmbh, acesta din urmă încheind cu pârâta un contract prin care X. Gmbh produce pentru pârâtă un format specific de in-store radio cu muzică ce nu necesită licenţă, ce se transmite în filialele A. din România.

Această situaţie rezultă din contractul dintre AKM şi X. din august 2008 din 1.09.2008 (AKM. este o societate de gestiune colectivă din Austria; întrucât Radio X. transmite din Austria avea nevoie de autorizarea AKM, acordată prin contractul ante-referit), precum şi din declaraţiile date în anul 2015 de către autori, prin care aceştia confirmă că au renunţat la drepturile patrimoniale în favoarea X. Gmbh şi din contractul dintre A. SCS şi X. Gmbh încheiat la 19.07.2008.

În ceea ce priveşte susţinerea apelantei pârâte referitoare la inexistenţa în sarcina sa a unei obligaţii de plată a remuneraţiilor pentru comunicare publică decurgând din difuzarea operelor în discuţie, motivat de împrejurarea că, în realitate, avem de a face cu un act de comunicare publică prin satelit, reglementată de capitolul V secţiunea a II-a din Legea 8/1996, ce transpune Directiva 83/93/CEE, comunicare publică ce are loc în Austria, în raport de cerinţele art. 117 alin. (2) şi de faptul că organismul de radiodifuziune (X. Gmbh) sub responsabilitatea căruia au fost introduse semnalele purtătoare de programe în lanţul neîntrerupt către satelit şi înapoi spre pământ se află în Austria, Curtea remarcă împrejurarea că aceste argumente au fost aduse abia prin concluziile finale, orale şi scrise, formulate cu ocazia rejudecării, fără a fi fost invocate prin

motivele de apel, astfel că nu au investit instanţa de apel şi nu vor fi analizate.

În ceea ce priveşte raporturile juridice dintre cei opt autori/compozitori de naţionalitate germană şi X. Gmbh, acestea sunt reglementate de legea germană şi nu sunt supuse jurisdicţiei legii române nr. 8/1996; instanţele române nu sunt învestite cu soluţionarea acestui raport juridic obligaţional derivat dintr-un fapt generator produs în Germania şi având ca părţi doar persoane de naţionalitate germană. Radio X., în calitate de utilizator al fonogramelor în actul de comunicare publică prin satelit nu este parte în cauza de faţă iar apelanta-pârâtă a depus declaraţii notariale date chiar de creditorii Radio X., prin care aceştia au arătat că şi-au transmis drepturile de exploatare asupra fonogramelor către Y., inclusiv dreptul de comunicare publică, care le-a transmis mai departe către organismul de radiodifuziune Radio X. din Germania, artiştii interpreţi înţelegând să-şi gestioneze singuri drepturile lor conexe prin asigurarea acestora a unui sistem de retribuire direct proporţional cu veniturile obţinute de X. din radiodifuzare, situaţie de fapt pe care reclamanta nu a contraprobat-o.

În schimb, cu privire la susținerea apelantei-pârâte conform căreia intimata-reclamantă nu poate colecta remuneraţii în dosarul de faţă datorită simplului fapt că actul de comunicare publică prin satelit realizat de organismul de radiodifuziune X. nu este supus jurisdicţiei Legii nr.8/1996, Curtea arată că trebuie distins între două raporturi juridice ce sunt fiecare supuse unei reglementări distincte, respectiv între:

            (1) raportul juridic obligaţional dintre cei opt autori de naţionalitate germană şi organismul de radiodifuziune X. având ca obiect remuneraţia echitabilă ce derivă din actul de comunicare publică prin satelit a celor 199 de fonograme - care este, aşa cum s-a arătat mai sus, guvernat de legea germană care reglementează drepturile conexe dreptului de autor, raport juridic care nu face obiectul învestirii instanţei de faţă, ci a fost antamat doar în scopul stabilirii completei situaţii de fapt.

            (2) raportul juridic dintre cei opt autori/compozitori de naţionalitate germană şi apelanta-pârâtă, având ca obiect remuneraţia echitabilă ce derivă din actul de comunicare publică reproşat în speţa de faţă pârâtei, raport juridic care face obiectul învestirii instanţei şi care se analizează din perspectiva legii române de drept substanţial care reglementează drepturile conexe dreptului de autor.

            Soluţionarea aspectului litigios - dacă apelanta-pârâtă datorează remuneraţia solicitată de UCMR - ADA - nu depinde de faptul că actul de comunicare publică prin satelit realizat de Radio X. nu este supus jurisdicţiei legii române, ci de aspectul dacă apelanta-pârâtă are calitatea de utilizator şi dacă a realizat un act de comunicare publică, conform legii române.

            Potrivit legii române, are calitatea de utilizator orice persoană fizică sau juridică autorizată, care comunică public fonograme de comerţ ori reproduceri ale acestora, în spaţii deţinute cu orice titlu.

            Prin comunicarea publică a fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora se înţelege comunicarea acestora în spaţii publice (închise sau deschise), indiferent de modalitatea realizării comunicării, prin întrebuinţarea unor mijloace mecanice, electroacustice sau digitale.

            Prin urmare, legea internă prevede faptul că remuneraţia echitabilă este datorată atât în cazul unei comunicări directe a fonogramelor, cât şi în cazul unei comunicări indirecte, în sensul în care se realizează o nouă utilizare a aceloraşi fonograme. Raţiunea acestei reglementări constă în aceea că se realizează posibilitatea ca o nouă parte a publicului să audieze fonograma.

            În speţa de faţă, comunicarea publică directă a celor 199 de fonograme în litigiu a fost realizată de către organismul de radiodifuziune X., în modalitatea comunicării publice prin satelit, iar instanţa de apel a arătat în cele ce preced că, în acest caz, dreptul la remuneraţia echitabilă este opozabil celui care a radiodifuzat fonogramele, în concret Radio X.

În continuare, instanţa de apel trebuie să stabilească dacă apelanta-pârâtă a realizat o comunicare publică indirectă a acestor 199 de fonograme.

            Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în conturarea noţiunii de „comunicare publică”, prin Hotărârea din data de 15 martie 2012 în cauza C-162/10, Phonographic Performance (Ireland) Limited împotriva Irlandei, a statuat în sensul că „operatorul hotelier care instalează în camerele clienţilor televizoare şi/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio are obligaţia de a plăti, pentru emiterea unei fonograme radiodifuzate, o remuneraţie echitabilă în temeiul articolului 8 alin. 2 din Directiva 2006/115, pe lângă cea plătită de autorul radiodifuzării”.

            Curtea de Justiţie a afirmat în cuprinsul acestei hotărâri că noţiunea „comunicare publică” implică o apreciere individualizată, iar pe de altă parte, că trebuie să se ţină cont de mai multe criterii complementare, neautonome şi interdependente, iar printre aceste criterii se numără rolul indispensabil al utilizatorului, caracterul lucrativ al unei comunicări publice, elementele inerente noţiunii de public şi caracterul nou al publicului.

            De asemenea, Curtea a statuat, la paragrafele 49-51, că elementul „public nou” trebuie de asemenea luat în considerare la momentul aplicării articolului 8 alin. 2 din Directiva 2006/115, şi că, atunci când un operator hotelier comunică o fonogramă radiodifuzată în camerele clienţilor săi, utilizează această fonogramă în mod autonom şi o transmite unui public distinct şi nou în raport cu cel vizat de comunicarea iniţială. În plus, pentru această transmisie operatorul respectiv obţine beneficii materiale care sunt independente de cele obţinute de autorul radiodifuzării.

            Curtea constată, însă, că situaţia de fapt din speţa de faţă nu este similară celei din cauza în care a fost pronunţată Hotărârea Phonographic Performance (Ireland) Limited împotriva Irlandei din 15 martie 2012. Ideea de bază din Hotărârea invocată de intimata-reclamantă este aceea că autorii din acea cauză, atunci când au autorizat radiodifuzarea operelor lor, au avut în vedere numai deţinătorii de televizoare care, în mod individual sau în sfera lor privată sau familială, primesc semnalul şi urmăresc emisiunile, situaţie în care este evidentă întrunirea condiţiei unui public nou atunci când transmisiunea operei radiodifuzate se face pentru un public suplimentar.

            În schimb, în cauza de faţă, autorizarea dată radiodifuzorului X., ca efect al transmiterii de către titulari a dreptului de utilizare şi de valorificare a celor 199 de fonograme, incluzând şi dreptul de comunicare public, către organismul de radiodifuziune, a avut în vedere exact clienţii magazinelor conectate la programul specializat de radiodifuziune oferit de X., respectiv clienţii magazinelor în care se difuza programul „radio în magazine” (instore radio).

            În jurisprudenţa sa constantă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a identificat patru criterii de apreciere a noţiunii de „comunicare publică”, respectiv existenţa unui „act de comunicare” pentru care rolul utilizatorului este indispensabil, comunicarea „publică” a unei opere protejate, caracterul „nou” al publicului şi caracterul „lucrativ” al comunicării.

            Dat fiind caracterul cumulativ al acestor criterii, nu există o comunicare publică atunci când unul dintre criterii nu este îndeplinit.

            În ceea ce priveşte primul criteriu, jurisprudenţa CJUE este în sensul că trebuie stabilit rolul indispensabil al utilizatorului, care trebuie să acţioneze în mod deliberat. În acest sens, s-a decis că se efectuează un act de comunicare atunci când utilizatorul intervine având cunoştință deplină a consecinţelor comportamentului său, pentru a oferi pacienţilor săi acces la opere protejată (Hotărârea OSA, C-351/12, par. 32).

            În acelaşi timp, Curtea a precizat că este necesar ca intervenţia utilizatorului să nu constituie un simplu mijloc tehnic pentru a garanta sau ameliora recepţionarea emisiunii iniţiale în zona sa de acoperire, ci să constituie un act fără de care aceşti clienţi nu se pot bucura de operele difuzate, deşi se află în interiorul zonei respective (Hotărârea Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C-429/08, par. 194 şi 195, sau Hotărârea Phonographic Performance (Ireland) Limited, C-162/10, par. 31).

            În speţa de faţă, operatorul A. intervine în mod deliberat, având deplină cunoştinţă a comportamentului său, pentru a oferi clienţilor său acces la operele comunicate public prin satelit de Radio X., având în vedere faptul că a încheiat un contract în acest sens; însă instanţa de apel a constatat că intervenţia apelantei A. nu constituie decât un simplu mijloc tehnic pentru a garanta sau ameliora recepţionarea programului instore radio transmis prin satelit de către X.

            În acest sens, Curtea are în vedere clauzele contractului încheiat cu X., din care rezultă faptul că toate serviciile tehnice necesare pentru recepţionarea efectivă a transmisiei semnalului purtător al programului radio sunt puse la dispoziţie de X., incluzând receiverul pentru recepţionarea şi pentru decodarea programelor transmise prin satelit, montarea instalaţiei electroacustice, cât şi punerea la dispoziţie a unui serviciu telefonic de service în orele de program, pe când intervenţia A. se limitează la a garanta radiodifuzorului că sistemele pentru recepţionarea programului sunt pornite şi funcţionale în timpul orelor de program.

            Este adevărat că CJUE a statuat deja că administratorul unui bar, al unui hotel sau al unui centru balnear efectuează un act de comunicare atunci când transmit în mod deliberat opere protejate clienţilor lor, prin faptul că instalează în unităţile lor receptoare de televiziune sau de radio, însă într-un context ce este diferit de cel din cauza de faţă, în care semnalele purtătoare de programe radio sunt criptate de organismul de radiodifuziune, iar cheia de decodare este oferită pe un temei contractual apelantei-pârâte care are obligaţia convenţională să asigure transmisia fără întreruperi a semnalului transmis prin satelit.

            Este cert că, fără serviciile tehnice puse la dispoziţie de X., clienţii magazinelor A. nu ar avea acces la programul instore radio difuzat prin satelit, intervenţia apelantei fiind limitată la a garanta că sistemele de funcţionare a recepţiei prin satelit sunt pornite şi că funcţionează, în caz contrar beneficiază de service tot din partea Radio X.

            Criteriul referitor la comunicarea „publică” a fost analizat de instanţa de apel împreună cu cel al caracterului „nou” al publicului.

            Criteriul „publicului nou” a fost stabilit de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Hotărârea SGAE (C-306/05) şi a fot confirmat ulterior în mai multe decizii, de ex. Hotărârea Football Association Premier League şi alţii (C-403/08 şi C-429/08), pronunţată de Marea Cameră.

            Clienţii magazinelor A. se califică drept „public”, pentru motivele deja arătate cu ocazia analizei actului de comunicare publică prin satelit realizat sub controlul şi responsabilitatea organismului de radiodifuziune X. - referitoare la întrunirea atât a caracterului nedeterminat de potenţiali clienţi care fac cumpărături în magazinele A. în cadrul orelor normale de program, cât şi a numărului important al acestora.

            Se constată, însă, că publicul compus din clienţii magazinelor A. nu este unul nou, distinct de publicul vizat de actul de comunicare publică directă a fonogramelor, realizat de X. Aşa cum s-a reţinut în cadrul situaţiei de fapt, actul de radiodifuzare a fonogramelor prin satelit a vizat în mod expres clienţii magazinelor conectate la sistemul de satelit organizat de X., în cazul concret, de clienţii magazinelor A.

            Spre deosebire de hotărârile menţionate mai sus, în care Curtea de Justiţie a statuat în sensul că „atunci când autorizează radiodifuzarea operei sale, autorul ia în considerare, în principiu, numai deţinătorii de televizoare care, în mod individual sau în sfera lor privată sau familială, primesc semnalul şi urmăresc emisiunile” (Football Association Premier League şi alţii, par. 198), în cauza de faţă apelanta-pârâtă a administrat probe prin care a demonstrat că cei opt artişti interpreţi sau executanţi au înţeles să-şi gestioneze în mod individual drepturile conexe, transmiţând către Y. dreptul de utilizare şi valorificare a celor 199 de fonograme, incluzând dreptul de comunicare publică, în cadrul unui sistem remuneratoriu care ţine cont de veniturile obţinute din sub-licenţierea acestor drepturi de către Y. către radiodifuzorul X.

            Instanţa de apel a conchis în sensul că apelanta-pârâtă A. nu a asigurat accesul la cele 199 de fonograme unui public suplimentar faţă de cel vizat prin actul de comunicare publică directă, prin satelit, realizat sub controlul şi responsabilitatea Radio X.

            Aşadar, nefiind întrunite în mod cumulativ criteriile pentru a fi în prezenţa unui „act de comunicare publică”, indirectă, a celor 199 de fonograme de comerţ aparţinând celor opt autori de naţionalitate germană, de care să fie responsabilă apelanta-pârâtă A., este întemeiată apărarea acesteia în sensul că nu datorează despăgubiri echivalente triplului remuneraţiei echitabile pretinse de intimata-reclamantă pentru perioada ulterioară datei de 17.07.2008, despăgubiri care fac obiectul cauzei.

În ceea ce priveşte problema dacă în cazul gestiunii colective obligatorii autorii pot sau nu să-şi exercite drepturile patrimoniale individual, instanţa de apel a considerat că autorii pot transmite drepturile patrimoniale prin cesiune (art. 39 din Legea nr. 8/1996), ceea ce înseamnă că autorizează pe cesionar să utilizeze opera.

Organismele de gestiune colective au ca obiect de activitate colectarea şi repartizarea drepturilor către titulari.

În condiţiile unei cesiuni, însă, cesionarul care a plătit remuneraţia (preţul cesiunii) către cedent nu mai poate fi obligat la plata unei alte remuneraţii către organismul de gestiune colectivă.

Practic, organismul de gestiune colectivă nu mai are, în acest caz, ce drepturi patrimoniale să le gestioneze; rolul său este de a proteja, prin gestiunea sa, interesele autorului corespunzătoare drepturilor patrimoniale ale acestuia, în condiţiile în care autorul nu mai are, ulterior vânzării (cesiunii) drepturi care să fie protejate/gestionate.

Semnificaţia gestiunii obligatorii este aceea că autorul nu este ţinut să acorde un mandat organismului de gestiune colectivă, astfel încât, dacă opera sa este utilizată, organismul de gestiune colectivă acordă prin efectul legii licenţe de utilizare a acesteia.

Gestiunea colectivă obligatorie nu presupune, însă, interdicţia pentru titularul de drepturi de a transmite către un terţ drepturile sale patrimoniale de autor, adică ceea ce s-a întâmplat în speţa de faţă.

Faţă de cele expuse, pretenţiile reclamantei au fost considerate neîntemeiate, mai puţin cele referitoare la perioada 1.06.2008 – 17.07.2008, perioadă cu privire la care soluţia primei instanţe de admitere a pretenţiilor privitoare la acordarea de despăgubiri constând în triplul remuneraţiilor cuvenite autorilor operelor muzicale comunicate se justifică şi considerentele primei instanţe sunt valide, întrucât toate contractele încheiate cu Radio X. depuse la dosar se referă la perioada ulterioară datei de 17.07.2008.

Sumele reprezentând taxă pe valoare adăugată nu au fost acordate, întrucât, fiind vorba despre despăgubiri decurgând din delict civil, acestea nu sunt purtătoare de TVA (art. 137 alin. 3 lit. b din fostul Cod fiscal).

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România – Asociaţia pentru drepturi de autor UCMR-ADA, criticând-o pentru nelegalitate şi invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C.proc.civ., după cum urmează:

Prin hotărârea dată, au fost încălcate normele de procedură prevăzute de art. 295 alin. (1) C.proc.civ. (art. 304 pct. 5 C.proc.civ.).

Prin motivele de apel, nu au fost formulate critici privitoare la existenţa sau inexistenţa în speţă a actului de comunicare publică, la existenţa sau inexistenţa unui public nou ori cu privirea la calificarea comunicării publice ca fiind una prin satelit şi că pretinsa incidenţă a acestora ar

înlătura obligaţiile stabilite de către prima instanţă în sarcina A.

Chiar instanţa de apel, într-o primă etapă, constată prin considerentele hotărârii recurate că motivele apelului declarat de A. SCS nu cuprind critici privitoare la inexistenţa obligaţiei sale de plată a remuneraţiilor motivată de faptul că, în realitate, ar fi vorba de un act de comunicare publică prin satelit care are loc în Austria, şi nu de un act de comunicare publică în sensul art. 123 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996.

În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că astfel de critici nu vor fi analizate, întrucât nu se regăsesc în motivele de apel.

Contrar celor reţinute în această primă etapă, instanţa de apel trece la analizarea acestor critici care nu se găsesc în motivele de apel.

Mai mult, instanţa de apel a considerat că aceste critici ce nu se regăsesc în motivele apelului sunt fondate şi îşi întemeiază hotărârea recurată şi pe aceste considerente.

În acest sens, s-a reţinut, în esenţă, că actul de comunicare publică este realizat prin satelit şi pentru acest motiv A. SCS nu poate fi obligată la plata remuneraţiilor pretinse în cauză, totodată, că actul de comunicare publică prin satelit este realizat de către Radio X. care deţine licenţă din partea AKM şi că persoanele care au acces în magazinele A. nu reprezintă un public nou.

Hotărârea cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C.proc.civ.).

Pe acelaşi aspect cu cel arătat în precedentul motiv de apel, motivarea prin care se reţine ca nu pot fi analizate critici ce nu se regăsesc în motive de apel este în contradicţie cu cea prin care criticile respective sunt analizate şi găsite întemeiate.

Hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C.proc.civ.).

Instanţa de judecată a fost învestită în cauză cu o acţiune vizând remuneraţii datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale, astfel încât sunt străine de natura pricinii considerentele privind utilizarea fonogramelor, a fonogramelor de comerţ, precum şi cele referitoare la dispoziţii legale prin care este reglementată comunicarea publică a fonogramelor.

Calitatea de utilizator a pârâtei A. a fost analizată din perspectiva comunicării publice de fonograme de comerţ ori a reproducerilor acestora, reţinându-se că această definire a noţiunii de utilizator ar fi cea prevăzută de legea română, fără să fie indicată norma legală pe care se întemeiază.

Considerentele hotărârii recurate abundă în motivări întemeiate pe reglementari privind comunicarea publică a fonogramelor, precum şi în referiri la „termeni generali” precum: „potrivit legii”, „legea română”, „legea internă”, fără să fie indicată în mod concret norma juridică pe care se întemeiază soluţia instanţei.

De asemenea, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, sunt străine de natura pricinii şi motivele hotărârii recurate referitoare la drepturile conexe ale artiştilor interpreţi, la normele care reglementează aceste drepturi ori la contracte încheiate cu privire la acestea.

Decizia recurată nu este motivată în fapt și în drept.

În primul rând, motivarea este insuficientă în ceea ce priveşte identificarea normelor de drept material aplicabile (art. 304 pct. 7 C.proc.civ.).

Decizia recurată abundă în referiri generale la legea română, astfel încât este dificilă identificarea normelor de drept material pe care se întemeiază.

Hotărârea recurată nu permite UCMR-ADA să îşi exercite în mod efectiv dreptul la apărare, să cunoască exact care sunt normele de drept material pe care se întemeiază aceasta şi cum au fost ele interpretate şi aplicate de către instanţa de apel.

Motivarea insuficientă constituie un obstacol şi pentru instanţa de recurs în exercitarea controlului de legalitate asupra hotărârii recurate cu privire la aplicarea normelor de drept material.

În al doilea rând, au fost greşit aplicate normele de drept material (art.304 pct. 9 C.proc.civ.).

Întrucât este dificilă identificarea normelor de drept material, criticile pe acest aspect se

fundamentează şi pe deducţii privind normele pe care este posibil ca instanţa de apel să le fi avut

în vedere în adoptarea soluției.

Instanţa de apel nu s-a conformat dispozițiilor deciziei de casare nr.1728/2015, deoarece nu și-a îndeplinit obligaţia de a stabili pe deplin situaţia de fapt „certă”, în raport de normele legale aplicabile.

În speţă, cu privire la operele muzicale utilizate, instanţa de apel a reţinut că acestea sunt cele 199 de titluri pe care pârâta le-a indicat în recurs.

UCMR-ADA a invocat faptul că informaţiile oferite de pârâtă cu privire la operele muzicale utilizate nu sunt reale, corecte şi complete și a arătat văditele contradicţii dintre înscrisurile depuse de către pârâtă în diversele stadii procesuale ale litigiului care conduceau la concluzia că situaţia de fapt nu a fost stabilită cu certitudine.

În temeiul art. 172 şi sub sancţiunea art. 175 C.proc.civ., UCMR-ADA a cerut instanţei să dispună ca pârâta să depună la dosar toate înscrisurile relevante pentru a stabili cu certitudine operele muzicale utilizate.

Instanţa a considerat în mod greşit ca pârâta şi-a îndeplinit această obligaţie, ceea ce înseamnă că situaţia de fapt nu fost stabilita în mod cert.

Pe de o parte, există o diferenţă vădită între înscrisurile depuse în prezenta cauză şi operele muzicale menţionate în acestea şi înscrisurile depuse de aceeaşi pârâtă în dosarul nr. x/3/2009.

Spre exemplu, din înscrisurile depuse în dosarul nr. x/3/2009, a rezultă că pârâta a folosit

în aceeași perioadă şi alte opere muzicale, în special în spoturi publicitare comunicate public, cu alţi autori decât cei indicaţi în prezentul dosar.

În prezenta cauză, pârâta a ascuns înscrisurile privitoare la difuzarea spoturilor publicitare care conţin alte opere muzicale.

Pe de altă parte, incertitudinea situaţiei de fapt cu privire la operelor muzicale utilizate rezultă şi contradicţia dintre înscrisurile depuse de pârâtă, iar aceste contradicţii au fost sesizate şi de instanţa de apel, însă a considerat fără temei legal că este suficientă oferirea de explicaţii de către pârâta pentru stabilirea certă a situaţiei de fapt.

Recurenta solicită instanţei să dispună ataşarea la prezenta cauză a unei copii a dosarului nr. x/3/2009 pentru a dovedi faptul că în speţă hotărârea este dată cu încălcarea art. 172 şi art. 175 C.proc.civ. şi că nu a fost stabilită în mod cert situaţia de fapt.

Recurenta a subliniat următoarele aspecte:

Nu s-a stabilit de către instanţa de apel dacă autorii străini ai celor 199 de opere comunicate public în scop ambiental în magazinele A. în perioada de referință și care nu ar fi membri UCMR-ADA sau ai GEMA, sunt sau nu membri ai unor organisme de gestiune colectivă din alte ţări, deşi UCMR-ADA a invocat şi dovedit acest lucru.

Nu s-a stabilit care este obiectul contractelor de licenţă pretins încheiate de autorii respectivi cu editorul Y., dacă s-au transmis sau nu drepturi patrimoniale de autor, în caz afirmativ ce drepturi, pentru ce perioadă și pentru ce teritorii.

Nu rezultă din hotărâre pe baza căror probe şi pe baza căror norme legale s-a constatat că nu este necesară licenţa pentru format specific de instore radio produs pe baze contractuale pentru A. de către Radio X. (căruia Y. ar fi transmis la rândul său drepturile, de altfel, nedeterminate). De asemenea, nu s-a arătat motivul pentru care Radio X. a încheiat cu AKM (organismul similar UCMR-ADA din Austria) un contract prin care să i se permită utilizarea muzicii pentru programele sale de radio dacă deţinea toate drepturile şi muzica nu necesita licenţă, așa cum a reţinut instanţa de apel.

Chiar şi în raport de aceasta situaţie incertă şi incompletă, hotărârea recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv:

a. Legea aplicabilă a fost determinată greşit de către instanţa de apel.

Litigiul priveşte raporturile juridice dintre UCMR-ADA şi A. cu privire la actele de comunicare publică de opere muzicale în scop ambiental realizate de către A. pe teritoriul României.

Legea aplicabilă în speţă este determinată de art. 5 alin. 1 şi alin. 2 din Convenţia de la Berna ratificată prin Legea nr. 77/1998, în sensul că aceasta este legea română.

Drepturile acordate în acest caz sunt drepturile pe care legea română le acorda naţionalilor precum şi cele acordate în mod special prin Convenţia de la Berna. Legea română reglementează în mod exclusiv întinderea protecţiei precum şi mijloacele procedurale pentru apărarea drepturilor patrimoniale de autor. Sunt străine de natura pricinii şi contrare art. 5 din Convenţia de la Berna orice referiri la legea germană sau la legea naţională a altui stat.

b. Hotărârea încalcă art. 5 alin. 2 din Convenţia de la Berna.

Hotărârea recurată se întemeiază pe faptul că autorii indicaţi de pârâtă nu sunt membri GEMA şi pe faptul că în Germania ar fi necesar să se acorde un mandat organismului de gestiune colectivă chiar şi în cazul în care gestiunea colectiva ar fi obligatorie, dar nu se menţionează în hotărâre care este norma legala germană pe care instanţa îşi întemeiază soluţia, mai ales că legea străină trebuie probată.

Conform Convenției, folosinţa şi exerciţiul drepturilor de autor în România pentru opere a căror ţară de origine este Germania nu este supusă formalităţii înregistrării lor la un organism de gestiune colectivă din Germania şi sunt independente de existența sau inexistența protecţiei lor în Germania.

c. Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 365/2006 a fost omisă şi încălcată prin hotărârea recurată, întrucât noţiunea de utilizator din norma aplicabilă este diferită de cea indicată în hotărârea recurată.

A. este utilizator de opere muzicale în scop ambiental în sensul punctului 2 din Titlul I al Metodologiei, deoarece deţine spațiile în care sunt utilizate în scop ambiental operele muzicale.

d. Hotărârea este dată cu încălcarea art. 123 şi art. 123¹ alin. (2) din Legea nr. 8/1996, care dispune în mod expres ca sunt gestionate colectiv drepturile patrimonial de autor ce aparţin titularilor şi nu doar cele care aparţin autorilor.

De aceea, în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că UCMR-ADA ar gestiona colectiv drepturile patrimoniale de autor numai pe perioada în care aceste drepturi ar fi deţinute de către autorii lor, neavând relevanţă în speţă un contract de cesiune de drepturi patrimoniale de autor către alte persoane decât intimata A..

e. Nu fac obiect al judecăţii şi nu puteau fi reţinute drept temei al hotărârii recurate contractele încheiate între alte persoane cu privire la drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale.

Prezenta pricină priveşte raporturile juridice dintre A. şi UCMR-ADA născute ca urmare comunicării publice de către utilizatorul A. de opere muzicale în scop ambiental în magazinele sale.

Or, A. nu este titularul drepturilor patrimoniale de autor de opere muzicale, după cum chiar acesta a arătat în mod expres şi, de altfel, nici instanţa de apel nu a reţinut o asemenea calitate a pârâtului.

În aceste condiţii, orice referiri la contracte de cesiune de drepturi patrimoniale de autor încheiate între alte persoane sunt străine de natura prezentei pricini.

f. Instanţa a interpretat greşit dispoziţiile art. 123¹ alin. (2) din Legea nr.8/1996, deoarece UCMR-ADA gestionează drepturile patrimoniale de autor de opere muzicale indiferent de titularul lor la un moment dat.

Este nelegală şi pretinsa imposibilitate a UCMR-ADA de a repartiza şi de a plăti remuneraţiile pe motiv ca titularii nu ar fi membri ai unui organism de gestiune colectiva similar.

Pe de o parte, s-a dovedit apartenenţa titularilor la BMI - organism similar UCMR-ADA din Statele Unite ale Americii.

Pe de altă parte, un astfel de considerent contravine art. 5 din Convenţia de la Berna ratificată prin Legea nr. 77/1998, potrivit căruia titularii străini ai drepturilor patrimoniale de autor beneficiază de protecţia pe care legea romana o acordă naţionalilor.

Potrivit legii, UCMR-ADA repartizează şi plăteşte remuneraţii către titularii de drepturi patrimoniale de autor după principiul egalităţii de tratament, inclusiv către titularii străini nemembri ai vreunui organism de gestiune colectivă.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit art. 123¹ alin. (1) şi (2) din Legea nr. 8/1996, deoarece instanţa de apel nu a lămurit care este natura juridică a gestiunii colective, dacă este o simplă exercitare a unui drept prin mandatar sau este un mod specific de exercitare a unor drepturi patrimoniale.

Pentru a se analiza natura juridică a gestiunii colective, trebuie avute în vedere următoarele caracteristici: organismul de gestiune colectivă nu este un terţ veritabil, ci este însăşi asocierea titularilor de drepturi patrimoniale de autor; organismul de gestiune colectivă încheie autorizaţii şi colectează remuneraţii în nume propriu şi nu în calitate de mandatar sau comisionar; remuneraţiile nu se colectează în numele unui anume titular de drepturi ci în numele asocierii titularilor de drepturi, iar dreptul titularului la remuneraţie se naşte numai după ce remuneraţiile colectate sunt supuse repartizării după reguli adoptate în comun, potrivit normelor legale, în limita sumelor rezultate din regulile comune de repartizare şi nu după valoarea economică a dreptului; gestiunea colectivă reprezintă o exercitare în comun, în mod colectiv, a unor drepturi patrimoniale de autor, după anumite reguli stabilite fie prin lege fie prin voinţa comună a titularilor. Exercitarea comună (colectivă) a drepturilor patrimoniale de autor şi restrângerea astfel a dreptului exclusiv îşi are izvorul, după caz, după cum gestiunea colectivă este obligatorie sau facultativă, fie în lege fie în convenţia părţilor.

Aşadar, instanţa de apel nu lămurit pe deplin natura juridică a gestiunii colective

obligatorii şi a reţinut, fără să arate cum a interpretat norma legală, că titularul poate renunţa la mandatul de gestiune colectivă şi în cazul gestiunii colective obligatorii.

Contrar hotărârii recurate, paragraful 19 alineat 2 teza finală din Directiva 2014/26/UE prevede în mod expres că în cazul gestiunii colective obligatorii alegerea titularului drepturilor patrimoniale de autor este limitată doar la alegerea organismului de gestiune colectivă.

În același sens, legiuitorul european stipulează în mod expres într-un proiect de Regulament, la articolul 3, că în cazul pentru care se reglementează gestiune colectivă obligatorie drepturile patrimoniale de autor pot fi exercitate numai printr-un organism de gestiune colectivă: „Titularii de drepturi de autor şi drepturi conexe, alţii decât organismele de radiodifuziune, îşi pot exercita dreptul de a acorda sau de a refuza acordarea autorizaţiei pentru retransmisie numai prin intermediul unui organism de gestiune colectivă”.

În concluzie, instanţa de apel nu s-a conformat dispoziţiilor din deciziile de casare de a a motiva modul în care interpretează şi aplica art. 123¹ din Legea nr. 8/1996, pronunţând o hotărâre nelegală.

g. În mod nelegal s-a reţinut că, în speţă, ar exista un act de comunicare publica prin satelit şi că nu ar exista un public nou reprezentat de clienţii simultani şi respectiv succesivi ai A., astfel încât nu ar fi întrunite criteriile pentru a ne afla în prezenţa unui act de comunicare publică de care să fie responsabil A.

În primul rând, trebuie reiterat faptul că prin hotărârea recurată au fost depăşite limitele cu care instanţa a fost învestită prin motivele apelului şi chiar prin considerentele hotărârii recurate se reţine că abia prin concluziile finale A. a invocat faptul că nu datorează remuneraţii pentru în realitate am avea de a face cu un act de comunicare publică prin satelit.

În al doilea rând, hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii.

În speţă, litigiul nu priveşte utilizarea operelor muzicale prin satelit ce se presupune că ar fi realizată de către X.

Legea aplicabilă actului de comunicare publică în scop ambiental în magazinele A. este legea română.

Potrivit Titlul I din metodologia publicată prin decizia ORDA nr.365/2006, utilizatorul de opere muzicale prin comunicarea publică este A. Potrivit legii române, Radio X. nu este utilizator de opere muzicale prin comunicare publică în scop ambiental.

Licenţa neexclusivă încheiată între Radio X. şi AKM (organism similar UCMR-ADA) nu este relevantă şi nu produce efecte juridice cu privire la comunicarea publică în magazine.

Chiar şi art. 2.2 din licenţa neexclusivă încheiată între Radio X. şi AKM specifică în mod

expres că aceasta nu se aplică şi nu include „redarea” (comunicarea) publică în magazine

reglementată de art. 18 din legea austriacă a drepturilor de autor.

În concluzie, în mod nelegal s-a reţinut că Radio X. ar efectua acte de comunicare publică în magazinele din România cu autorizaţia AKM.

Instanţa de fond face o confuzie nepermisă între dreptul de difuzare (radiodifuzare) a operelor muzicale ca parte a unui program de radio autorizat de AKM şi dreptul de comunicare publică ce nu face obiect al contractului cu AKM.

Directiva 83/93/CEE reglementează difuzarea de programe prin satelit şi retransmiterea acestora prin cablu (a se vedea şi paragraful 5 din preambulul Directivei).

Instanţa de apel a ajuns la concluzia nelegală că noţiunea de „comunicare publică prin satelit” din Directiva 83/93/CEE este identică sau echivalentă cu noţiunea de „comunicare publică” reglementată de Directiva 2001/29/CE ori că dreptul de comunicare publică (difuzare) prin satelit epuizează dreptul de comunicare publică reglementat de cea de-a doua directivă.

Pe de altă parte, hotărârea este dată cu încălcarea art. 118 din Legea nr.8/1996 şi art. 1 alin. (2) lit. c) din Directiva 83/93/CEE.

Din hotărârea recurată rezultă că programele Radio X. sunt codate şi că dispozitivul de decodare nu este pus la dispoziția publicului.

În atare situaţie, este exclusă existenţa actului de comunicare publică prin satelit în raport cu dispoziţia expresă a celor două norme indicate.

Dacă, dimpotrivă, se susţine că dispozitivul de decodare este pus la dispoziţia publicului, atunci în mod cert comunicarea publică nu este destinată şi nu se limitează la magazinele A.

În concluzie, fie nu există un act de comunicare publică prin satelit în sensul normei legale, fie există actul de comunicare publică prin satelit, iar publicul nu este limitat la magazinele A. În oricare dintre cele două situaţii, hotărârea este în mod evident nelegală, a conchis recurenta.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Prin criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C.proc.civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a respectat prevederile art.295 alin. (1) C.proc.civ., deoarece a analizat apărări noi ale pârâtei ce nu au fost formulate prin motivele de apel şi, mai mult, a apreciat că sunt fondate, fundamentând hotărârea recurată şi pe aceste considerente.

Recurenta a considerat, în acelaşi timp, că inconsecvenţa instanţei de apel relevă existenţa unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei şi incidenţa cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ.

Aceste critici nu pot fi primite.

După cum s-a arătat chiar prin motivele de recurs, instanţa de apel a reţinut că argumentele apelantei pârâte referitoare la inexistenţa în sarcina sa a unei obligaţii de plată a remuneraţiilor pentru comunicare publică decurgând din difuzarea operelor în discuţie, motivat de împrejurarea că, în realitate, avem de a face cu un act de comunicare publică prin satelit, au fost aduse abia prin concluziile finale, orale şi scrise, formulate cu ocazia rejudecării, fără a fi fost invocate prin motivele de apel. În aceste condiţii, s-a considerat că aceste argumente nu au învestit instanţa de apel şi nu se impune fi analizate.

De altfel, pârâta a formulat susţineri referitoare la existenţa în cauză a unui act de comunicare publică prin satelit şi în faţa instanţei de recurs din ciclul procesual anterior, solicitând sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru interpretarea Directivei 83/93/CEE privind difuzarea de programe prin satelit şi retransmisia prin cablu. Prin încheierea din şedinţa publică de la 12.06.2015, Înalta Curte a respins sesizarea ca inadmisibilă, întrucât se tinde la depăşirea cadrului procesual fixat prin apărările pârâtei, care nu au vizat comunicarea publică prin satelit.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a analizat apărările noi ale pârâtei, dimpotrivă, a arătat în mod explicit că raportul juridic dintre autorii operelor muzicale difuzate şi organismul de radiodifuziune Radio X. având ca obiect remuneraţia echitabilă ce derivă din actul de comunicare publică prin satelit nu face obiectul învestirii instanţei în prezenta cauză.

Considerentele decisive care fundamentează soluţia adoptată în apel nu au inclus verificarea existenţei unei comunicări publice prin satelit, ci se referă la autorizarea dată de către titularii dreptului de autor pentru difuzarea de către pârâta A. a operelor lor.

Drept urmare, nu se poate reţine depăşirea limitelor judecăţii de către instanţa de apel şi nici contrarietatea considerentelor deciziei recurate, înlăturându-se criticile pe acest aspect.

În ceea ce priveşte celelalte critici formulate din perspectiva art. 304 pct.7 C.proc.civ., recurenţii s-au referit la considerente străine de natura pricinii inserate în motivarea deciziei recurate, precum şi la insuficienţa motivării în ceea ce priveşte identificarea normelor de drept material, iar finalitatea acestor motive constă în demonstrarea imposibilităţii exercitării controlului de legalitate de către instanţa de recurs şi a încălcării dreptului la apărare al recurentei.

Argumentele invocate nu conduc la rezultatul preconizat de către recurentă.

Instanţa de apel s-a considerat învestită cu pretenţii decurgând din raportul juridic născut din faptul difuzării în magazine deţinute de pârâta A. a unor opere muzicale ale unor compozitori germani, pe care l-a analizat din perspectiva legii române. În acest context, a expus situaţia de fapt şi a analizat, în esenţă, dacă a avut loc o comunicare publică, autorizată sau neautorizată, a operelor respective, conchizând în sensul că pârâta nu datorează organismului de gestiune colectivă remuneraţia pretinsă în cauză.

Cu toate că în motivare se regăsesc referiri generice și la utilizarea de fonograme, acestea nu se circumscriu considerentelor decisive reținute și nu au afectat raționamentul juridic pe care s-a fundamentat soluția adoptată, care a avut în vedere utilizarea de opere muzicale, și nu de fonograme.

Susţinerile recurentei privind inexistența vreunei trimiteri la dispoziţiile legale aplicabile nu pot fi primite, deoarece instanţa de apel a reţinut explicit că se impune a se analiza dacă pârâta are calitatea de utilizator şi a realizat un act de comunicare publică, conform legii române. În acest sens, a aplicat criteriile din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru a determina dacă utilizarea operelor muzicale de către pârâtă reprezintă sau nu o comunicare publică.

Procedând în acest fel, instanţa de judecată din prezenta cauză a făcut, de fapt, aplicarea legii române ce reglementează acest mod de utilizare a operelor, în lumina textului şi a finalităţii prevederilor corespunzătoare din dreptul Uniunii Europene, asigurând efectul deplin al acestora în dreptul intern.

Contrar susţinerilor recurenţilor, aşadar, este posibilă efectuarea controlului de legalitate al deciziei recurate şi nu este încălcat dreptul la apărare al părţilor, deoarece raţionamentul juridic pe care s-a fundamentat soluţia instanţei de apel este evidenţiat prin considerentele esenţiale expuse, iar acesta urmează a fi analizat în continuare, în cadrul motivelor de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 9 C.proc.civ. De altfel, recurenţii au dezvoltat critici coerente şi clar conturate pe fondul cauzei, ceea ce confirmă că au avut ocazia să-şi prezinte în mod efectiv nemulţumirile faţă de considerentele decisive ale hotărârii atacate.

Drept urmare, criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ. vor fi respinse.

În ceea ce priveşte criticile vizând modul de aplicare a legii de către instanţa de apel, întemeiate pe art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta a susţinut, în primul rând, că situaţia de fapt referitoare la operele muzicale utilizate nu a fost cert stabilită, prin încălcarea, pe de o parte, a dispoziţiilor deciziei de casare, prin care s-a stabilit această obligaţie în sarcina instanţei de rejudecare, iar, pe de altă parte, a prevederilor art. 172 şi 175 C.proc.civ.

Prin decizia de casare nr. 1728/2015, Înalta Curte a dispus casarea deciziei de apel pronunţate în ciclul procesual anterior, pentru stabilirea situaţiei de fapt certe, în raport de toate apărările pârâtei referitoare la difuzarea, în locaţiile sale din România, de opere muzicale aparţinând unor autori germani, în baza contractului încheiat cu Radio X., şi de susţinerile reclamantei pe acelaşi aspect. S-a dispus a se avea în vedere şi înscrisurile depuse în faza recursului, în măsura în care sunt relevante din perspectiva perioadei de timp vizate de criticile din recurs (18.07.2008 – 28.02.2009), dar şi a conţinutului susţinerilor şi apărărilor formulate până în faza recursului, în aplicarea art. 292 alin. (1) C.proc.civ.

Instanţa de rejudecare a apelului a reţinut că pârâta A. a difuzat în perioada relevantă cele 199 de titluri rezultate din înscrisurile depuse în recurs, aparţinând unor compozitori germani, pe care i-a menţionat, ceea ce înseamnă că s-a conformat dispoziţiilor instanţei de casare pentru stabilirea situaţiei de fapt certe, în raport şi de înscrisurile depuse în dosarul Înaltei Curţi în etapa procesuală anterioară.

Împrejurarea că pârâta ar fi utilizat în acelaşi mod şi alte opere muzicale, în special în spoturi publicitare comunicate public, a fost susţinută de către reclamanta UCMR ca reieşind din înscrisuri depuse într-un alt dosar.

Nu se poate reproşa, însă, instanţei de apel nerespectarea art. 172 şi 175 C.proc.civ., întrucât reclamanta nu a formulat pe acest temei în apel o solicitare de înfăţişare a acelor înscrisuri aflate într-un dosar aflat pe rolul unei alte instanţe, împrejurarea în discuţie fiind învederată abia prin motivele de recurs.

Faptul că partea a solicitat generic în apel depunerea la dosar de către pârâtă a tuturor înscrisurilor aflate în posesia sa, fără ca pârâta să le înfăţişeze şi pe cele vizate de motivele de recurs, este lipsit de relevanţă din perspectiva normelor procedurale invocate. Acestea presupun raportarea la un anume înscris, aflat în deţinerea părţii adverse sau a unei autorităţi, pentru a fi posibilă aplicarea procedurii de dovedire a existenţei înscrisului prevăzute de art. 174 C.proc.civ. şi, implicit, a sancţiunii din aceeaşi normă, în cazul refuzului părţii de înfăţişare a mijlocului de probă respectiv.

Pe de altă parte, în măsura în care recurenta pretinde că instanţa de apel ar fi trebuit să dispună proba din oficiu, se constată că o asemenea critică este inadmisibilă, deoarece, în conformitate cu art. 129 alin. 5¹ C.proc.civ., părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

Recurenta a susţinut, în al doilea rând, că instanţa de apel a ignorat sau a aplicat greşit dispoziţiile legale incidente (lit. a – g din motivele de recurs încadrate în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.).

După cum s-a arătat deja, instanţa de apel a ajuns la concluzia că pârâta nu datorează organismului de gestiune colectivă remuneraţia pretinsă în cauză întrucât utilizarea celor 199 de opere muzicale aparţinând compozitorilor germani indicaţi a fost autorizată chiar de către titularii drepturilor patrimoniale de autor.

Astfel, pe baza înscrisurilor administrate, s-a reţinut că dreptul de utilizare, inclusiv cel de comunicare publică, a fost transmis, pe bază de licenţă, de la autori către Y., care, la rândul său, a sub-licenţiat drepturile către Radio X.. Acest radiodifuzor a încheiat cu pârâta din cauză contractul din data de 18.07.2008, prin care Radio X. produce pentru pârâtă un format specific de in-store radio, difuzat în magazinele A. din România.

Instanţa de apel a considerat că operaţiunile juridice succesive relevă exercitarea drepturilor patrimoniale chiar de către autorii operelor muzicale, cei opt compozitori germani, aşadar o gestiune individuală, în cadrul unui sistem remuneratoriu care ţine cont de veniturile obţinute din sub – licenţierea acestor drepturi patrimoniale.

În contextul acestor considerente decisive pentru soluţia adoptată de către instanţa de apel şi în raport de motivele de recurs, se constată următoarele:

Raţionamentul juridic expus în decizia recurată nu a integrat constatarea că cei opt autori nu sunt membri ai organismului de gestiune colectivă din Germania, similar reclamantei din cauză, şi nici nu au dat mandat către GEMA pentru administrarea drepturilor lor patrimoniale. Decizia s-a fundamentat pe concluzia gestionării individuale a drepturilor, şi nu pe inexistenţa în Germania a unui raport juridic de gestiune colectivă, relevantă în eventuala aplicare în România a acordului de reprezentare reciprocă între organismele de gestiune colectivă. Constatările respective au fost redate în decizie pentru a se răspunde tuturor apărărilor pârâtei.

Nu se impune, în aceste condiţii, cercetarea susţinerilor recurentei pe acest aspect, deoarece legalitatea deciziei recurate trebuie evaluată doar prin prisma considerentelor esenţiale ale deciziei, astfel cum acestea au fost arătate anterior, iar recurenta nu a pretins şi demonstrat că aspectul învederat ar fi fost unul decisiv şi nu trebuia ignorat.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a făcut aplicarea legii române în ceea ce priveşte raportul juridic dintre organismul de gestiune colectivă din România şi pârâtă, conchizând în sensul că utilizarea operelor muzicale de către pârâtă a fost autorizată chiar de către titularii drepturilor patrimoniale de autor.

Legea nr. 8/1996 şi nici vreun alt act normativ nu exclud ca autorizarea să fie supusă unei legi străine, în speţă, legii germane, deoarece pentru actul de comunicarea publică a operelor, ca act de utilizare supus legii române, interesează doar efectele în România a unui contract de licenţă încheiat în străinătate. Pentru determinarea legii aplicabile încheierii valabile a contractului, sub aspectul condiţiilor de fond şi de formă, sunt aplicabile normele de drept internaţional privat, şi nu ale Legii nr. 8/1996.

Recurenţii nu au criticat însăşi aprecierea instanţei de apel în sensul că licenţele date succesiv de către autori către Y. şi, respectiv, de către acesta către Radio X., sunt guvernate de legea germană, ci au infirmat efectele juridice produse de către aceste acte juridice ca autorizare a comunicării publice efectuate în România.

Se constată că, prin aceste susţineri, recurenta tinde să infirme posibilitatea gestiunii individuale exercitate de către titularii drepturilor patrimoniale de autor, în contextul în care legea română prevede o gestiune colectivă obligatorie în cazul comunicării publice de opere muzicale, conform art. 123¹ alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996. Recurenta contestă această posibilitate legală chiar în cazul titularilor de naţionalitate română şi, implicit, şi al străinilor, faţă de tratamentul egal ce trebuie acordat în privinţa exercitării drepturilor, indiferent de naţionalitatea titularului.

În conformitate cu art. 39 alin. (5) din Legea nr. 8/1996, autorul unei opere conservă dreptul de a autoriza sau de a interzice actele de folosire a operei sale, inclusiv în modalitatea comunicării publice, astfel încât îşi poate gestiona individual drepturile, acordând licenţă unui terţ, prin care autorizează folosirea operei şi încasează remuneraţia aferentă.

Contrar susţinerilor recurentei, reglementarea prin lege a gestiunii colective obligatorii, prin intermediul organismului de gestiune colectivă, nu conduce la pierderea dreptului autorilor de a autoriza utilizarea drepturilor lor prin contracte individuale.

Legea dreptului de autor nu conţine vreun text de lege care să prevadă în mod expres un asemenea efect al gestiunii colective obligatorii (de altfel, nu există nici măcar o definiţie a gestiunii colective obligatorii), iar normele existente nu permit concluzia susţinută de către recurentă, care este rezultatul interpretării greşite a acestora.

Potrivit dispoziţiilor art. 123 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, „Titularii dreptului de autor şi ai drepturilor conexe îşi pot exercita drepturile recunoscute prin prezenta lege în mod individual sau, pe bază de mandat, prin organismele de gestiune colectivă, în condiţiile prezentei legi.”

Gestiunea colectivă obligatorie, reglementată pentru ipotezele prevăzute de art. 123¹ alin. (1) din lege (din care face parte şi dreptul de comunicare publică a operelor muzicale, ce interesează în speţă), se realizează tot pe bază de mandat.

Diferenţa dintre această formă de gestiune şi gestiunea colectivă facultativă (în cazurile din art. 123² al Legii nr. 8/1996) rezidă în modul de acordare a mandatului, anume prin manifestarea de voinţă a titularului, în cazul gestiunii facultative, şi în baza legii, în cazul gestiunii obligatorii [potrivit art.123¹ alin. (3), „organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat”].

În niciunul dintre cazuri, nu este exclusă gestiunea individuală, deoarece art. 123 alin. (1) prevede posibilitatea efectuării acesteia ca o alternativă la gestiunea colectivă (introdusă prin conjuncţia „sau”), fără a distinge în privinţa diferitelor forme ale acesteia din urmă, gestiunea individuală fiind posibilă, ca opţiune a titularului, în toate cazurile.

Art. 123¹, ce reglementează cazurile în care gestiunea colectivă este obligatorie, nu conţine o derogare de la art. 123 alin. (1) sub aspectul restrângerii sau chiar al imposibilităţii exercitării drepturilor patrimoniale de către titularul însuşi, astfel cum susţine recurenta, ci doar explicitează condiţiile de acordare a mandatului, la fel ca şi art. 123² în cazul gestiunii colective facultative.

Dacă s-ar fi intenţionat o derogare de la regula dreptului de opţiune a titularului în cazul gestiunii colective obligatorii, acest lucru ar fi fost prevăzut în mod explicit, dat fiind că derogarea trebuie să fie expresă. Or, nu a fost inserată vreo prevedere contrară, menţionându-se doar natura de mandat legal [potrivit art. 123¹ alin. (3), „organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat”].

Raţiunea acestui tip de gestiune este aceea a înlesnirii exercitării drepturilor în cazul acelor opere al căror mod de exploatare face imposibilă autorizarea individuală de către autor (sau de un alt titular al drepturilor). Este vorba, aşadar, despre o dispoziţie legală favorabilă titularilor de drepturi, care trebuie interpretată ca atare, în raport de finalitatea urmărită la edictarea sa.

Legiuitorul a prezumat [prin art. 123¹ alin. (1)] că anumite drepturi nu pot fi gestionate individual, în sensul că, date fiind natura operei şi modalităţile tehnice în care aceasta poate fi utilizată de către terţi, titularul nu ar fi în măsură să autorizeze pe fiecare utilizator în parte şi să

colecteze remuneraţia cuvenită.

Imposibilitatea avută în vedere de către legiuitor este una de fapt, care nu poate fi asimilată cu o interdicţie legală de exercitare individuală a drepturilor, cu atât mai mult cu cât, după cum s-a arătat, nu există o normă conţinând o asemenea interdicţie. Titularul dreptului poate proba că a fost în măsură, în fapt, să exercite dreptul de a autoriza utilizarea operei de către un anume terţ, astfel încât să nu fie nevoie să se activeze mecanismul gestiunii colective, în cadrul căruia organismul de gestiune colectivă să acţioneze în baza mandatului legal.

Faţă de considerentele expuse, urmează a fi înlăturate susţinerile vizând pretinsa încălcare a legii de către instanţa de apel, în legătură cu imposibilitatea exercitării gestiunii individuale de către titularii de drepturi patrimoniale de autor.

Instanţa de apel a reţinut că, în fapt, titularii drepturilor şi-au gestionat individual drepturile patrimoniale, autorizând pe utilizator, prin intermediul licenţelor succesive, să folosească operele lor muzicale, iar această situaţie de fapt nu poate fi cenzurată de către instanţa de recurs, deoarece verificarea temeiniciei deciziei şi reevaluarea probelor administrate excedează limitele controlului de legalitate, circumscris cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C.proc.civ.

Valorificarea gestiunii individuale în raționamentul juridic expus face inutilă cercetarea susținerilor referitoare la gestiunea colectivă exercitată prin intermediul AKM, în condițiile în care aceasta din urmă privește comunicarea publică efectuată de către Radio X., în timp ce gestiunea individuală are în vedere chiar difuzarea operelor de către pârâta A., potrivit legii române.

Chiar dacă argumentele deja expuse în prezenta decizie sunt suficiente pentru confirmarea concluziei instanței de apel în sensul că utilizarea de către pârâtă a operelor muzicale a fost autorizată chiar de către titularii drepturilor, astfel încât pârâta nu mai datorează remunerația organismului de gestiune colectivă, pentru a se răspunde tuturor motivelor de recurs, urmează a se face referire la cerința unui „public nou”, constatată de către instanța de apel a nu fi fost întrunită în cauză.

Pentru această constatare, instanța de apel a valorificat dezlegări din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene formată în interpretarea noțiunii de „comunicare publică”, în special pe cele din hotărârea pronunțată la 4.10.2011 în cauzele conexate C‑403/08 și C‑429/08 Football Association Premier League Ltd, respectiv acele considerente ce vizează autorizarea de către autori a comunicării publice în scop ambiental, într-un litigiu ce nu a inclus vreun organism de gestiune colectivă, ci chiar pe titularii drepturilor patrimoniale, inclusiv al dreptului de comunicare publică.

Distinct de comunicarea publică prin satelit, ce nu interesează speța de față, interpretarea din hotărârea CJUE menționată are relevanță din perspectiva limitelor autorizării date de către titulari unor anumiți utilizatori, în sensul că nu poate fi exclus ca autorizarea să fie acordată chiar pentru comunicarea publică în scop ambiental, dacă la momentul autorizării este luat în considerare tocmai publicul căruia îi este destinată difuzarea operelor în scop ambiental (în cauza CJUE, clienții prezenți într-un bar, iar în speță, potențialii clienți care fac cumpărături în magazinele A. în cadrul orelor normale de program).

Instanța de apel a considerat că titularii drepturilor, prin gestiunea individuală efectuată prin intermediul licențelor succesive, astfel cum s-a arătat anterior, au autorizat pe pârâta din cauză să difuzeze operele lor, iar remunerația convenită și încasată este direct proporțională cu veniturile obținute din sublicențierea drepturilor.

Drept urmare, Înalta Curte a respins susținerile recurentei pe acest aspect și, față de considerentele expuse, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ.