Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin cererea de chemare în judecată adresată Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 3 februarie 2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x din 12 ianuarie 2015 întocmit de pârâtă, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa civilă nr. 101 din 15 mai 2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca rămasă fără obiect excepţia inadmisibilităţii parţiale a acţiunii şi, pe fond, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând cauza, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
S-a susţinut că, în temeiul art. 15 alin. (2) din Constituţia României, interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 presupune recunoaşterea competenţei de evaluare de către ANI atât pe durata exercitării funcţiilor ori demnităţilor, cât şi în decursul a trei ani după încetarea acestora, însă numai începând cu data de 5 septembrie 2010, dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 176/2010.
S-a arătat faptul că instanţa de fond trebuia să constate că fapta învederată nu poate fi evaluată şi determinată ca reprezentând conflict de interese în baza unui act normativ intrat în vigoare la o dată ulterioară.
A susţinut recurentul-reclamant că, prin reţinerea incidenţei prevederilor art. 70 din Legea nr. 161/2003, ar fi trebuit instanţa de fond să constate încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile prin aplicarea unor dispoziţii ale Legii nr. 176/2010 pentru pretinse încălcări ce ar fi fost săvârşite înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.
Totodată, a mai arătat recurentul-reclamant că instanţa supremă a statuat asupra faptului că dispoziţiile Titlului II al Legii nr. 176/2010 - Procedurile de asigurare a integrităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice- cuprind, deopotrivă, norme de procedură şi de drept material (Decizia nr. 1350 din 18 martie 2014 a ÎCCJ - SCAF, pronunţată în Dosarul nr. x/2011), fapt ce determină nelegalitatea sentinţei recurate, prin care prima instanţă a stabilit că principiul consacrat de art. 1 C. civ. nu-şi găseşte aplicabilitate în prezenta cauză.
Raportat şi la analiza Curţii Constituţionale cuprinsă în Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010 de declarare a neconstituţionalităţii pentru o parte substanţială din cuprinsul reglementării anterioare privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea ANI, susţine recurentul că, prin aceeaşi decizie citată, Înalta Curte a constatat că "în mod real şi efectiv prevederile cuprinse în noua reglementare dată prin Legea nr. 176/2010 sunt cele care au conferit ANI cadrul legal de exercitare a competenţelor şi atribuţiilor sale, în vederea îndeplinirii scopului prevăzut în art. 8 din acelaşi act normativ".
A arătat recurentul-reclamant că, din perspectiva principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 1 din C. civ., art. 6 alin. (1), teza a II-a C. proc. civ. şi art. 15 alin. (2) din Constituţie, fapta sa de avizare în data de 19 ianuarie 2009 în vederea încheierii unui raport juridic între alte persoane nu putea fi evaluată şi determinată ca reprezentând un conflict de interese în baza unui act normativ intrat în vigoare la o dată ulterioară.
A concluzionat recurentul-reclamant că sintagma "se efectuează atât pe durata exercitării funcţiilor sau demnităţilor publice, cât şi în decursul a 3 ani după încetarea acestora", cuprinsă în prevederile art. 25 din Legea nr. 176/2010, raportat la dispoziţiile art. 25 din acelaşi act normativ, trebuie interpretată în sensul că cercetarea poate fi iniţiată de către intimata pârâtă de la momentul intrării în vigoare a legii cu privire la fapte ori situaţii intervenite ulterior acestui moment, fapta consumată în anul 2009 şi imputată persoanei cercetate A. fiind "facta praeterita", în lipsa opţiunii exprese a legiuitorului în sensul aplicării legii noi unor astfel de fapte.
Recurentul a mai criticat hotărârea instanţei de fond şi din perspectiva incidenţei prevederilor art. 70 din Legea nr. 161/2003, arătând că în cauză nu sunt aplicabile aceste dispoziţii legale, cât timp Capitolul II - Conflictul de interese din Legea nr. 161/2003 vizează doar categoriile de membri ai Guvernului şi alte funcţii publice de autoritate din administraţia publică centrală şi locală, aleşii locali şi funcţionarii publici, fără a include şi categoria persoanelor care exercită demnităţi publice de deputat sau senator în Parlamentul României.
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând apărările sale din cuprinsul întâmpinării depuse la dosarul de fond.
În legătură cu nerespectarea principiului neretroactivităţii legii civile noi, a susţinut intimata-pârâtă că întreaga procedură s-a derulat sub imperiul normelor procedurale reglementate de Legea nr. 176/2010, iar din punct de vedere al dreptului material, faptele au fost analizate şi încadrate juridic în prevederile art. 70 şi 71 din Legea nr. 161/2003, în vigoare pe întreaga perioadă supusă evaluării, cu respectarea principiului "tempus regit actum". A mai arătat intimata ANI că, astfel cum se relevă din interpretarea prevederilor art. 8 şi art. 11 din Legea nr. 176/2010, intenţia reală a legiuitorului a fost necesitatea verificării şi identificării unor posibile situaţii de conflict de interese, atât pe durata exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, cât şi în decursul a 3 ani după încetarea acestora.
În privinţa încălcării regimului conflictelor de interese, a susţinut intimata ANI că prima instanţă a reţinut corect că interpretarea prevederilor art. 70 şi 71 din Legea nr. 176/2010 trebuie realizată prin raportare la întregul act normativ, motiv pentru care a apreciat aplicabilitatea acestor dispoziţii legale pentru toate persoanele care exercită o funcţie de demnitate publică, cum este şi cazul recurentului, iar categoria demnitarilor este expres vizată de dispoziţiile art. 70 din Legea nr. 161/2003 fără nicio excepţie. În acest sens, a precizat intimata că prezintă relevanţă considerentele Deciziei nr. 81 din 27 februarie 2013, în care instanţa de control constituţional a constatat că situaţia deputaţilor şi senatorilor, prevăzută la pct. 3 art. 1, alin. (1) din Legea nr. 176/2010, este aceeaşi cu a celorlalte categorii de demnitari şi funcţionari publici cărora li se aplică actul normativ.
La dosar a depus recurentul-reclamant răspunsul său la întâmpinarea intimatei-pârâte, reluând susţinerile din calea de atac declarată.
5. La termenul de judecată din data de 22 februarie 2017, recurentul-reclamant a invocat excepţia prescripţiei dreptului intimatei-pârâte ANI de a întocmi şi de a comunica raportul de evaluare nr. 995/G/II/12 ianuarie 2015, susţinând că, în lipsa unor prevederi exprese în cuprinsul Legii nr. 176/2010 referitoare la termenul în care poate fi întocmit raportul de evaluare, devine aplicabilă norma generală în materia prescripţiei extinctive, respectiv prevederile Decretului-lege nr. 167/1958.
A susţinut recurentul că, la data încheierii Contractului civil nr. 529 din 19 ianuarie 2009 erau în vigoare prevederile actului normativ anterior menţionat, iar în raport de aceste dispoziţii legale, intimata ANI a avut dreptul de a desfăşura activitatea de evaluare pe durata 19 decembrie 2008 - 19 decembrie 2012 şi în decursul a trei ani după încetarea mandatului, respectiv până la data de 19 decembrie 2015, a avut cunoştinţă de încheierea contractului încă de la data semnării acestui act, fiind depus şi înregistrat la Camera Deputaţilor sub nr. 529/2009, astfel încât intimata a avut dreptul de a întocmi raportul de evaluare în termen de trei ani de la data încheierii contractului civil, respectiv în perioada 19 ianuarie 2009 - 19 ianuarie 2012.
Din această cronologie a faptelor rezultă, în opinia recurentului-reclamant, că intimata ANI s-a sesizat din oficiu după 4 ani, 9 luni şi 26 de zile de la data încheierii Contractului civil nr. 529/2009, cu încălcarea termenului de prescripţie de 3 ani, reglementat de Decretul-lege nr. 167/1958.
6. Procedura de soluţionare a recursului
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 30 martie 2016, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.
Prin încheierea din data de 28 septembrie 2016, completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen de judecată pe fond a recursului.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Ca o chestiune prealabilă, instanţa de control judiciar reţine că excepţia prescripţiei dreptului intimatei ANI de a întocmi şi comunica Raportul de evaluare nr. 995/G/II din 12 ianuarie 2015, invocată de către recurentul-reclamant, reprezintă un motiv de casare adăugat celor cuprinse în petiţia de recurs iniţială, urmând a fi examinat prin prisma textelor legale incidente în dezlegarea sa.
Potrivit prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, " activitatea de evaluare a declaraţiei de avere, a datelor şi a informaţiilor privind averea existentă, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite existente în perioada exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, precum şi cea de evaluare a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor se efectuează atât pe durata exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, cât şi în decursul a 3 ani după încetarea acestora".
Un prim aspect antamat de recurentul-reclamant în legătură cu textul de lege care reglementează termenul în care poate fi întocmit raportul de evaluare de către instituţia publică competentă este cel referitor la încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, dat fiind că, în opinia sa, prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 se aplică doar unor situaţii juridice născute sau apărute după intrarea în vigoare a acestei legi, nu unor situaţii juridice preexistente.
Chestiunea supusă controlului judiciar a suscitat interpretări diferite, care însă au fost unificate în jurisprudenţa Înaltei Curţi, soluţia consacrată prin procesul-verbal de unificare a practicii din data de 30 iunie 2014 fiind în sensul că "nu este încălcat principiul neretroactivităţii legii civile în situaţia în care ANI efectuează procedura de evaluare, prin raportare la dispoziţiile de drept substanţial cuprinse în Legea nr. 161/2003, dar în baza şi ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010 cu privire la raporturi juridice născute şi epuizate anterior intrării în vigoare a ultimei legi".
Raportul de evaluare contestat în cauză a fost întocmit la data de 12 ianuarie 2015, dată la care recurentul-reclamant se afla în exercitarea mandatului de deputat început prin validarea sa sub efectul Hotărârii Camerei Deputaţilor nr. 40 din 19 decembrie 2008 şi a Hotărârii Camerei Deputaţilor nr. 45 din 20 decembrie 2012, iar la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010 era în fiinţă Contractul civil nr. x din 19 februarie 2009, astfel că nu poate fi vorba despre o situaţie juridică epuizată la momentul adoptării acestei legi.
În atare condiţii, cu atât mai mult se reţine că nu a fost încălcat principiul neretroactivităţii legii civile noi, cât timp activitatea de evaluare derulată de intimata ANI s-a realizat prin prisma normelor de drept substanţial cuprinse în prevederile Legii nr. 161/2003, în vigoare la data săvârşirii faptei considerate a fi în conflict de interese cu funcţia publică deţinută de recurentul-reclamant, iar normele procedurale intervenite prin Legea nr. 176/2010 erau aplicabile acestei situaţii juridice neepuizate.
În ceea ce priveşte prescripţia invocată de recurentul-reclamant A., referitoare la dreptul intimatei ANI de a întocmi şi de a comunica Raportul de evaluare nr. x din 12 ianuarie 2015, Înalta Curte observă că actul administrativ contestat a fost emis în perioada în care recurentul se afla în exercitarea celui de-al doilea mandat de deputat în Parlamentul României, fiind aşadar, întocmit în interiorul termenului prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010.
Pornind de la Decizia CCR nr. 449/2015, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) pct. 30, art. 8, art. 10, art. 11, art. 25 şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, dar în cuprinsul căreia s-a arătat, la paragrafele 28 - 29, că revine instanţei de contencios administrativ rolul de a verifica dacă nu s-a împlinit termenul general de prescripţie a răspunderii civile, recurentul-reclamant a formulat susţineri în fapt, grefate pe excepţia invocată, ce vizează, în realitate, depăşirea termenului general de prescripţie stabilit prin Decretul-lege nr. 167/1958, de trei ani, calculat de la data săvârşirii faptei (19 ianuarie 2009, data încheierii Contractului civil nr. 529/2009), la momentul întocmirii raportului de evaluare contestat, fapt de natură a atrage nelegalitatea acestui act.
Înalta Curte reţine că, în cadrul acţiunii care are ca obiect anularea raportului de evaluare, se analizează legalitatea acestui act administrativ, fără a se stabili răspunderea administrativă în persoana celui evaluat.
Această răspundere este subsecventă reţinerii caracterului legal al raportului de evaluare întocmit de ANI, urmând a se respecta normele de drept ce definesc fiecare dintre tipurile răspunderii administrative, ce poate fi de natură contravenţională, disciplinară sau patrimonială, în cadrul unei acţiuni în răspundere ce învesteşte instanţa competentă, nu în litigiul ce are ca obiect analiza legalităţii raportului de evaluare întocmit de ANI.
Decizia CCR nr. 449/2015 a avut ca premisă de analizat situaţia expusă de autorul excepţiei în referire la lipsa reglementării vreunui termen al răspunderii, atunci când persoana evaluată se află încă în exercitarea funcţiei, fără a fi avută în vedere data săvârşirii faptelor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea nr. 176/2010.
Înalta Curte consideră că, în respectarea Deciziei CCR nr. 449/2015, se impune a fi avut în vedere întreg contextul factual în care o acţiune a persoanei evaluate ajunge a fi considerată o faptă ce încalcă regimul juridic al conflictului de interese, fiind necesar, pentru aceasta, să existe un raport de evaluare întocmit de ANI care să fie rămas definitiv, ori prin necontestarea sa de către cel evaluat, ori prin respingerea acţiunii în contencios administrativ ce a avut ca obiect anularea acestui act, ulterior, în cadrul fundamentării vreuneia dintre tipurile răspunderii civile ce ar putea interveni pentru această faptă, urmând a se avea în vedere cauzele care împiedică tragerea la răspundere, între care se poate aminti chestiunea prescripţiei dreptului de a constata şi aplica răspunderea incidentă.
În concluzie, Înalta Curte reţine caracterul neîntemeiat al excepţiei prescripţiei dreptului de a întocmi şi comunica raportul de evaluare contestat în cauză, pentru considerentele anterior expuse.
Din perspectiva aplicabilităţii dispoziţiilor cuprinse în art. 70 din Legea nr. 161/2003, a susţinut recurentul-reclamant că textul de lege sus amintit vizează doar categoriile de membri ai guvernului şi alte funcţii de autoritate din administraţia publică centrală şi locală, aleşii locali şi funcţionarii publici, fără a se include persoanele care exercită demnităţi publice de deputat sau senator.
Conform art. 70 şi art. 71 din Legea nr. 161/2003, în vigoare în perioada faptelor constatate prin Raportul de evaluare:
"Art. 70. - Prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative.
Art. 71. - Principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice sunt: imparţialitatea, integritatea, transparenţa deciziei şi supremaţia interesului public."
Aceste dispoziţii se interpretează şi se aplică coroborat cu întregul cadru instituit prin prevederile Legii nr. 161/2003, iar, din conţinutul Titlului IV - "Conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice" al acestei legi, rezultă că regimul incompatibilităţilor şi conflictului de interese se aplică tuturor titularilor de funcţii publice, în care se includ atât funcţiile publice administrative, cât şi funcţiile de demnitate publică: Preşedintele României, deputaţii şi senatorii, consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din Administraţia prezidenţială, primul ministru, miniştrii, miniştrii delegaţi, secretarii şi subsecretarii de stat, inclusiv funcţiilor asimilate acestora, prefecţii şi subprefecţii, magistraţii, aleşii locali, funcţionarii publici.
Această interpretare este confirmată şi de considerentele Deciziei nr. 81/2013 a Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat că situaţia senatorilor şi deputaţilor este aceeaşi cu a celorlalte categorii de demnitari şi funcţionari publici cărora li se aplică actul normativ, ceea ce confirmă aplicabilitatea aceluiaşi regim juridic în materia conflictului de interese, atât funcţionarilor publici administrativi, cât şi celorlalţi titulari de funcţii/demnităţi publice.
Jurisprudenţa ÎCCJ în materie a statuat în numeroase decizii de speţă asupra acestei interpretări, în sensul aplicabilităţii prevederilor art. 70 din Legea nr. 161/2003 şi pentru categoria persoanelor care exercită demnităţi publice de deputat sau senator, fiind amintite, cu titlul de exemplu, Decizia nr. 2434/2015, 1992/2015, 2314/2014, 565/2014, 7487/2015/3, 6874/2013, toate pronunţate de instanţa supremă, decizii depuse în dosarul de recurs la filele 96-124.
PENTru aceste argumente, se constată că prima instanţă, realizând o interpretare corectă a dispoziţiilor menţionate, a reţinut cu just temei că dispoziţiile indicate în Raportul de evaluare sunt aplicabile reclamantului, în calitate de deputat.
În privinţa faptei reţinute asupra sa prin raportul de evaluare contestat, reţine instanţa de control judiciar că recurentul-reclamant nu a reiterat în calea de atac susţinerile sale în fapt formulate în contestaţie, referitoare la lipsa unui conflict de interese rezultate din aplicarea Hotărârii nr. 1 din 18 octombrie 2011 a Comisiei Permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului cu privire la interpretarea unitară a art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
PENTru aceste considerente, în raport de prevederile art. 496 C. proc. civ., în aplicarea dispoziţiilor art. 488, pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 101 din 15 mai 2015 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, pe care o va menţine astfel cum a fost pronunţată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 101 din 15 mai 2015 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 martie 2017.
Procesat de GGC - LM