Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov, a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F-IF 461/02.12.2014 emisă de AJFP Ilfov, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare de plată în cuantum de 8.857.021 RON, din care: 4.353.010 RON reprezentând taxă pe valoare adăugată, 3.851.059 RON reprezentând dobânzi/majorări de întârziere şi 652.952 RON reprezentând penalităţi de întârziere, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 1412 din 19.05.2015 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea faţă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, pentru lipsa calităţii procesuale pasive; a respins în rest cererea formulată de reclamanta A.. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov, ca neîntemeiată.
3. Cererea de recurs
Împotriva Sentinţei civile nr. 1412 din 19.05.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A.. invocând motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susţinut că, în mod eronat a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a DGRFP Bucureşti. În pofida faptului că, actul administrativ fiscal a cărui suspendare a solicitat-o a fost emis de către AJFP Ilfov, această structură teritorială este lipsită de personalitate juridică şi funcţionează în subordinea DGRFP Bucureşti, motiv pentru care apreciază că în mod greşit s-a procedat la admiterea excepţiei.
Cu privire la fondul cauzei, în ceea ce priveşte "paguba iminentă" a susţinut că a fost probată îndeplinirea acestei condiţii, prin expertiza extrajudiciară, reclamanta dovedind faptul că executarea imediată a titlului de creanţă ar fi de natură să producă prejudicii greu de reparat.
Cu privire la "cazul bine justificat" a susţinut că, fără a reţine vreun fundament, prima instanţă a considerat că pentru a efectua analiza argumentelor expuse de societate ar fi necesare verificări amănunţite de fond, însă o asemenea competenţă aparţine exclusiv instanţei ce judecă anularea actului administrativ fiscal în cauză.
Societatea nu era în măsură să solicite instanţei de fond să verifice în detaliu argumentele expuse, ci doar să observe că în cauza dedusă judecăţii, din analiza sumară a actului supus suspendării şi a circumstanţelor cauzei, există în mod cert elemente care creează o puternică aparenţă de nelegalitate a deciziei de impunere.
În acest sens a arătat că, societatea a colectat şi plătit iniţial TVA în cuantum de 2.314.383,82 RON, aferent facturii de avans din 06.121.2007. Organul fiscal a mai impozitat prin aplicarea TVA de două ori societatea pentru aceeaşi tranzacţie, prin: refuzul de a accepta regularizarea avansului cu urmarea stabilirii TVA de colectat aferent celor 119 facturi de livrare şi prin refuzul de a accepta factura de corecţie a facturii iniţiale a avansului.
Or, toate elementele subsumate anterior derivă prima facie din Decizia de impunere şi nu fac altceva decât să redea o situaţie ilogică din punct de vedere fiscal şi juridic în care o unică tranzacţie generează o triplă impunere.
În Decizia de impunere autorităţile fiscale au reţinut în susţinerea refuzului de accepta corecţia facturii iniţiale că, factura 080701CN din data de 07.12.2009 care stornează factura 080701 din 06.11.2007 nu este în scop economic, tratamentul fiscal fiind cel prevăzut de art. 134 pct. 5 din C. fisc. , motiv pentru care societatea ar fi trebuit să colecteze TVA aferent facturii de corecţie.
Cu rea-credinţă, organul fiscal a ignorat plata de către societate a TVA aferentă avansului şi a aplicat TVA de două ori, pe motiv că "anul 2008 este prescris fiind în afara celor cinci ani care pot fi controlaţi conform art. 91 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, fapt pentru care nu se poate verifica TVA-ul achitat de societate în anul respectiv precum şi faptul generator al acestuia".
PENTru aceste motive a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi urmare rejudecării, admiterea cererii privind suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F-IF 461/02.12.2014.
4. În procedura de filtru, intimaţii-pârâţi nu au formulat întâmpinări.
5. Procedura derulată în recurs
În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin încheierea de şedinţă din data de 15 iunie 2016, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu menţiunea că părţile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare.
La termenul din 19.01.2017 având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil, iar problema de drept care se pune în recurs nu este controversată, s-a considerat, de către toţi membrii completului, că se poate face aplicarea prevederilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ.
6. Soluţia instanţei de recurs
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Prin primul motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că, în mod greşit a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a DGRFP Bucureşti şi că într-adevăr, actul administrativ fiscal a cărui suspendare a solicitat-o a fost emis de către AJFP Ilfov, însă această structură teritorială este lipsită de personalitate juridică şi funcţionează în subordinea DGRFP Bucureşti.
Cu privire la acest motiv de recurs Înalta Curte constată că, în cazul contestaţiilor formulate împotriva deciziilor de impunere, calitatea procesuală pasivă revine organului emitent, nefiind relevant faptul că acesta are sau nu personalitate juridică.
Cu privire la fondul cauzei, Înalta Curte constată că, soluţia instanţei de fond este criticată de către recurenta-reclamantă pentru că ar fi fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinându-se că sunt întrunite condiţiile impuse de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F-IF 461/02.12.2014.
Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a invocat că autoritatea fiscală nu a recunoscut regularizarea avansului şi a taxei pe valoarea adăugată aferentă acestuia, efectuată în perioada ianuarie - mai 2009, prin intermediul celor 119 facturi de livrare menţionate în Raportul de inspecţie fiscală, considerând că sumele regularizate de societate în cuantum de 2.038.626 RON, ar trebuit colectate de A..
Înalta Curte constată că, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:
"în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".
Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanţa de fond trebuie să constate şi să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii cerute de dispoziţiile menţionate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepţională.
Însă nu trebuie neglijat faptul că, suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecţie a drepturilor şi intereselor legitime ale subiectelor potenţial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanţa competentă va evalua legalitatea acestuia.
Înalta Curte constată că în mod justificat instanţa de fond a reţinut ca nefiind îndeplinită condiţia existenţei cazului bine justificat, în sensul art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care, din analiza sumară a deciziei contestate, nu s-a conturat o situaţie de fapt de natură a genera suspiciuni rezonabile cu privire la emiterea respectivului act.
Argumentele prezentate de către recurenta-reclamantă în susţinerea cazului bine justificat, respectiv faptul "că societatea a colectat şi plătit iniţial TVA în cuantum de 2.314.383,82 RON, aferent facturii de avans din 06.121.2007, iar organul fiscal a impozitat de două ori societatea prin aplicarea TVA pentru aceeaşi tranzacţie, prin refuzul de a accepta regularizarea avansului cu urmarea stabilirii TVA de colectat aferent celor 119 facturi de livrare şi prin refuzul de a accepta factura de corecţie a facturii iniţiale a avansului", nu pot reprezenta "o îndoială asupra prezumţiei de legalitate a actului administrativ contestat" întrucât acestea sunt aprecieri ce ţine de fondul cauzei.
Or, cazul bine justificat se referă la existenţa unei puternice îndoieli asupra legalităţii actului administrativ a cărui executare se solicită a fi suspendată, având în vedere prezumţia de legalitate şi veridicitate de care se bucură actul administrativ.
Cum recurenta-reclamantă, atât prin cererea de suspendare, cât şi prin cererea de recurs, a argumentat existenţa cazului bine justificat prin prisma unor aspecte ce ţin de fondul actului contestat (aspecte ce ţin de calculul sumelor stabilite prin decizia de impunere), care pot fi clarificate doar cu ocazia cercetării fondului respectivului act, în mod corect a apreciat instanţa de fond că nu este îndeplinită, în cauză, condiţia cazului bine justificat.
De asemenea, relevant este faptul că, în cadrul unei cereri de suspendare instanţa nu poate antama fondul dreptului dedus judecăţii, iar aspectele invocate de recurenta-reclamantă nu sunt de natură să inducă o puternică îndoială cu privire la legalitatea actului administrativ contestat, o deplină clarificare şi evaluare a aspectelor învederate neputându-se realiza decât cu prilejul soluţionării acţiunii de fond, privind anularea actului administrativ atacat.
În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.
După cum se constată recurenta-reclamantă se rezumă doar la susţineri privind nelegalitatea pe fond a actului administrativ or, în cadrul procedurii suspendării unui act administrativ fiscal este permisă doar cercetarea sumară a aparenţei dreptului legitim vătămat şi nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.
Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond, constată că reclamanta nu a făcut dovada răsturnării prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ contestat, fiind o simplă afirmaţie nesusţinută de probe aceea că există o aparenţă de nelegalitate a acestui act.
Or, în condiţiile în care nu s-a dovedit îndeplinirea uneia dintre condiţiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, iar acest text de lege impune îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii, nu se mai impune analizarea celei de-a doua condiţii, respectiv existenţa unei pagube iminente, soluţia pronunţată fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
În consecinţă, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar şi susţinerile părţilor, apreciind că soluţia instanţei de fond a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta A.. împotriva Sentinţei civile nr. 1412 din 19.05.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2017.
Procesat de GGC - GV