Ședințe de judecată: August | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia Penală

Decizia nr. 146/2018

Şedinţa publică din data de 16 februarie 2018

Asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin Încheierea din 2 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. x/2012, s-a dispus, în baza art. 29 din Legea nr. 47/1992, respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din noul C. pen.

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut că "nu se impune sesizarea Curţii cu excepţia indicată, având în vedere că în speţă nu se invocă o veritabilă excepţie de neconstituţionalitate, ci se solicită o interpretare a unei norme juridice şi aplicarea în timp a legii penale mai favorabile"

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au declarat recurs inculpaţii A., B. şi C., apreciind că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992. Astfel, a arătat că dispoziţia criticată este în vigoare şi nu a fost declarată anterior ca fiind neconstituţională, iar condiţia ca textul de lege să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei este îndeplinită. Din această perspectivă s-a apreciat că judecătorul fondului trebuia să se limiteze la a analiza aceste condiţii şi nu să se substituie judecătorului constituţional analizând efectiv motivele de neconstituţionalitate.

Examinând recursul formulat de inculpaţii B., C. şi A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din noul C. pen., cuprinsă în încheierea din 2 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, Înalta Curte constată că acesta este fondat, însă în limitele ce se vor arăta şi pentru următoarele considerente:

Reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Fiind învestită cu o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa este obligată, potrivit art. 29 alin. (4) şi (5) din acelaşi act normativ, să verifice dacă aceasta îndeplineşte cumulativ cerinţele de admisibilitate anterior menţionate şi, în funcţie de concluzia la care ajunge, să sesizeze prin încheiere instanţa de contencios constituţional cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate sau să respingă, ca inadmisibilă, solicitarea, când excepţia este contrară prevederilor alin. (1), (2) şi (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992.

În speţă, însă, se constată că instanţa care s-a pronunţat cu privire la cererea de sesizare a excepţiei de neconstituţionalitate nu s-a conformat prevederilor art. 29 din actul normativ menţionat, în sensul că nu a analizat cererea de sesizare a Curţii Constituţionale din perspectiva întrunirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege, ci a examinat, lapidar, exclusiv conformitatea dispoziţiilor criticate cu legea fundamentală, ajungând la concluzia că solicitarea formulată de inculpaţi se impune a fi respinsă întrucât în speţă nu se invocă o veritabilă excepţie de neconstituţionalitate, ci se solicită o interpretare a unei norme juridice şi aplicarea în timp a legii penale mai favorabile.

Astfel, în cauza de faţă, instanţa a omis să procedeze la verificarea îndeplinirii cerinţelor prevăzute de alin. (1), (2) şi (3) ale aceluiaşi articol, etapă obligatorie pentru pronunţarea uneia dintre soluţiile prevăzute de art. 29 alin. (4) şi (5) din actul normativ menţionat.

Mai mult, pronunţându-se asupra fondului excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa şi-a depăşit competenţa sa funcţională, substituindu-se, astfel, în atribuţiile Curţii Constituţionale.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 10 alin. (5) C. proc. pen., organele judiciare au obligaţia să asigure exercitarea deplină şi efectivă a dreptului la apărare de către părţi şi subiecţii procesuali principali în tot cursul procesului penal.

O componentă esenţială a dreptului consacrat de art. 10 C. proc. pen. o constituie dreptul părţilor de a fi informate cu privire la procedura judiciară desfăşurată împotriva lor ori în care sunt implicate, pentru ca aceasta să aibă posibilitatea de a-şi asigura asistenţa juridică în mod ales, de a-şi formula şi combaterea motivelor prezentate de procuror sau de partea adversă, respectarea drepturilor părţilor la un proces echitabil implicând şi respectarea acestor garanţii în toate gradele de jurisdicţie.

Înalta Curte constată că este întemeiat recursul formulat în cauză din perspectiva imposibilităţii exercitării unui control judiciar, în calea de atac a recursului - al doilea grad de jurisdicţie în cazul cererilor privind sesizarea Curţii Constituţionale - de către instanţa de recurs asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe.

Un proces echitabil în deplină concordanţă cu norma europeană înscrisă în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului presupune şi o judecată independentă şi imparţială care impune respectarea drepturilor constituţionale şi procesuale ale unei persoane acuzate de o infracţiune.

Examinând lapidar cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 4 din C. pen., fără a face o analiză a îndeplinirii/neîndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prev. de art. 29 din Legea 47/1992, instanţa de fond a încălcat exigenţele §3 al art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil, garantat de §1 al aceluiaşi articol şi care implică obligaţia instanţei de a proceda la un examen atent al tuturor argumentelor şi cererilor părţilor şi de a indica cu suficientă claritate motivele pe care se bazează soluţia adoptată, deoarece numai în acest mod un acuzat poate exercita căile de atac prevăzute de lege (cauza Hadjianastassiouc. Greciei).

Motivarea soluţiei pronunţate de instanţa de judecată constituie o îndatorire care înlătură orice aspect discreţionar în realizarea justiţiei, dând posibilitatea părţilor din proces şi opiniei publice să-şi formeze convingerea cu privire la legalitatea şi temeinicia soluţiei adoptate iar instanţelor de control judiciar, elementele necesare pentru exercitarea controlului judecătoresc.

Lipsa unei motivări corespunzătoare în fapt şi în drept care constituie fundamentul unei soluţii de condamnare sau de achitare îngrădeşte posibilitatea părţilor din proces să-şi formeze convingerea cu privire la legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate, iar instanţei de control judiciar posibilitatea exercitării unui control judiciar real şi efectiv.

Hotărârea judecătorească nu este un act discreţionar, ci reprezintă rezultatul concret, sinteza operei de judecată, iar motivarea acesteia reprezintă argumentarea în scris a raţiunii ce determină pe judecător să adopte soluţia dispusă în cauză.

Motivarea hotărârilor justifică echitatea procesului penal, prin dreptul justiţiabilului de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale şi procedurale propuse de participanţi.

Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 §1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi libertăţilor fundamentale, cuprinde, printre altele, şi dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră elocvente pentru cauza lor.

Întrucât Convenţia Europeană nu garantează drepturi teoretice şi iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt într-adevăr ascultate, adică examinate de instanţa de judecată.

Curtea Europeană a arătat că una din funcţiile obligaţiei instanţei de a motiva hotărârea pronunţată este aceea de a demonstra părţilor că au fost ascultate (cauza Tatishvili contra Rusiei).

Această situaţie este incidenţă în cauza de fată, întrucât instanţa de fond a formulat o motivare lapidară soluţiei adoptate şi nu a analizat condiţiile de admisibilitate prev. de art. 29 din Legea 47/1992.

Având în vedere Decizia nr. 321/2017 a Curţii Constituţionale referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 şi 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară raportate la cele ale art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum şi dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. (anterior Deciziei 321/2017, în cazul căii de atac împotriva cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale erau aplicabile dispoziţiile art. 421 C. proc. pen.) şi ale art. 280 C. proc. pen., acestea din urmă reglementând nulităţile absolute, se constată că, într-adevăr, lipsa motivării nu este prevăzută printre situaţiile care atrag rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată.

Potrivit art. 421 pct. 2 lit. b) teza a II-a C. proc. pen., hotărârea primei instanţe este desfiinţată ca urmare a admiterii apelului, cu consecinţa trimiterii spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în situaţia în care aceasta a omis să se pronunţe asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acţiunii civile ori când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă. Prevederile legale anterior menţionate nu trebuie, însă, interpretate stricto sensu, respectiv ca fiind aplicabile numai în situaţiile în care calea de atac este exercitată împotriva unor hotărâri prin care se dezleagă raportul juridic de drept penal, ci ele vizează orice soluţie împotriva căreia legiuitorul permite promovarea căii de atac, dacă judecătorul fondului a omis să se pronunţe asupra cererii cu care a fost sesizat.

De asemenea, dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României prevăd că în situaţia existenţei de neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Ca atare, Convenţia europeană are prioritate în raport cu legislaţia penală sau procesual penală internă, ori de câte ori există o neconcordanţă între acestea, în sensul că norma internă oferă o protecţie mai restrânsă a drepturilor omului faţă de standardul minimal al Convenţiei europene.

Având în vedere că, în mod constant practica judiciară a statuat că lipsa motivării unei hotărâri, precum şi neprezentarea argumentelor pentru care au fost înlăturate apărările inculpaţilor echivalează cu necercetarea fondului cauzei, lipsind, în acest fel, inculpaţii de un grad de jurisdicţie, în virtutea dreptului la un proces echitabil prev. de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de control judiciar va aplica norma cea mai favorabilă drepturilor omului, înlăturând, astfel, norma internă mai restrictivă.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul formulat de inculpaţii B., C. şi A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din noul C. pen., cuprinsă în încheierea din 2 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2012, va desfiinţa încheierea penală recurată, numai în ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, şi va trimite cauza la aceeaşi instanţă în vederea rejudecării cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de cei trei inculpaţi.

Conform art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

Conform art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu, în sumă de câte 35 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de inculpaţii B., C. şi A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din noul C. pen., cuprinsă în încheierea din 2 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2012.

Desfiinţează încheierea contestată numai în ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, respectiv Curtea de Apel Bucureşti.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu, în sumă de câte 35 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2018.

Procesat de GGC - LM