Suspendarea executării unui act administrativ fiscal. Aspecte privitoare la îndeplinirea condiţiei privind existenţa cazului bine justificat.
Legea nr. 445/2004, art. 14
O.G. nr. 92/2003, art. 9 alin. (1)
Din perspectiva condiţiei cazului bine justificat nu are relevanţă faptul că aparenţa de nelegalitate vizează doar o parte a debitului stabilit prin decizia de impunere contestată, în cadrul procesual specific unei cereri de suspendare în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 fiind suficientă identificarea existenţei unui dubiu asupra legalităţii actului dedus judecăţii, urmând ca instanţa investită cu acţiunea în anulare să stabilească cu certitudine dacă această nelegalitate parţială există şi dacă ea este de natură să afecteze în întregul său actul administrativ fiscal contestat.
De asemenea, în raport cu dispoziţiile art. 9 alin.(1) din O.G.nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi cu principiile dezvoltate prin jurisprudenţa CJUE în ceea ce priveşte dreptul la apărare prevăzut de art. art.41 alin.(2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în condiţiile în care în raportul de inspecţie fiscală constatările fiscale au vizat şi aspecte noi faţă de care reclamanta nu a beneficiat de dreptul efectiv de a fi ascultată şi de a-şi exprima punctul de vedere, sunt întemeiate concluziile privitoare la existenţa unei îndoieli serioase în privinţa legalităţii deciziei de impunere.
Decizia nr. 2342 din 5 iunie 2018
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul litigiului dedus judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 26.07.2016, sub nr.5310/2/2016, reclamanta “A” S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti – Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul regiunii Ploieşti – Activitatea de Inspecţie Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună suspendarea executării Deciziei de impunere nr.F-PH 63/8.07.2016 privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice emisă de către DGRFP Ploieşti – Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii, în baza Raportului de inspecţie fiscală nr.F-PH 38/08.07.2016, prin care au fost stabilite obligaţii suplimentare de plată în cuantum de 6.735.825 lei, până la soluţionarea definitivă a cauzei.
De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată suportate de către reclamantă cu prezentul litigiu.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr.2465/17.08.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de suspendare formulată de reclamanta “A” S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti – Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul regiunii Ploieşti – Activitatea de Inspecţie Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr.2465/17.08.2016 a declarat recurs în termen legal reclamanta “A” S.R.L., în temeiul art.20 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004 coroborat cu art.215 din O.G.nr.92/2003-Codul de procedură fiscală (art.278 din Legea nr.207/2015 – Noul Cod de procedură fiscală) şi art.14 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004.
În motivarea recursului, s-a susţinut că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art.14 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, considerând în mod neîntemeiat că nu ar fi fost îndeplinite condiţiile prevăzute pentru a se dispune suspendarea executării deciziei de impunere contestată.
În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei contestaţii formulate în temeiul dispoziţiilor art.7 din Legea nr.554/2004, recurenta a precizat că în data de 22.07.2016 a fost înregistrată la DGRFP Ploieşti – Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii - Activitatea de inspecţie fiscală, sub nr.30005/22.07.2016, contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere nr.F-PH 63/08.07.2016 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr.F-PH nr.38/08.07.2016, având ca obiect anularea acestor acte administrative şi exonerarea reclamantei de plata obligaţiilor fiscale suplimentare în cuantum de 6.735.825 lei.
Referitor la condiţia existenţei unui caz bine justificat conform art.2 lit.t) din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, recurenta a arătat că instanţa de fond a refuzat pur şi simplu să realizeze o analiză sumară a legalităţii actului de impunere, considerând că această condiţie nu ar fi îndeplinită, din cauza faptului că:
(i) incidenţa prescripţiei cu privire la obligaţiile suplimentare de plată aferente perioadei 01.01.2009-31.12.2009 vizează doar o parte a debitului rezultat din decizia de impunere contestată, astfel că nu poate fi un motiv întemeiat pentru suspendarea executării;
(ii) existenţa unor discrepanţe între proiectul de raport de inspecţie fiscală şi raportul de inspecţie fiscală nu are sensul indicat de reclamantă, respectiv faptul că nu a fost respectat dreptul de a fi ascultat; din actele dosarului rezultă că aceasta şi-a exprimat punctul de vedere, a depus actele considerate relevante, legalitatea măsurilor luate şi măsura în care s-a dat relevanţă susţinerilor reclamantei fiind o chestiune ce ţine de fondul cauzei.
În privinţa excepţiei prescripţiei aferente perioadei 01.01.2009-31.12.2009, deşi instanţa de fond a constatat că această excepţie ar putea reprezenta un motiv al nelegalităţii deciziei de impunere, în mod nelegal a trecut peste această susţinere considerând că nu ar putea justifica suspendarea executării întregii decizii de impunere.
Recurenta a susţinut că instanţa a omis să observe faptul că nelegalitatea unei părţi din decizia de impunere se răsfrânge asupra întregului act administrativ fiscal, atrăgând anularea acestuia şi obligaţia refacerii.
În acest sens, nu se poate considera că este întemeiată posibilitatea organului fiscal de a proceda la executarea unei decizii de impunere pentru anumite sume faţă de care a intervenit prescripţia, o astfel de executare fiind abuzivă şi nelegală, iar cenzurarea sa poate fi realizată doar pe calea suspendării executării deciziei de impunere în temeiul art.14 sau art.15 din Legea nr.554/2004.
Faţă de faptul că există discrepanţe între proiectul de raport de inspecţie fiscală şi raportul de inspecţie fiscală, recurenta a precizat că instanţa de fond este într-o gravă eroare, deoarece dintr-o simplă verificare a conţinutului celor două acte rezultă că există mari discrepanţe în privinţa constatărilor organului de control.
După cum s-a menţionat şi în cadrul cererii de suspendare, în sensul dispoziţiilor art.107 alin.(2) din O.G.nr.92/2003, Proiectul de raport de inspecţie fiscală trebuie să conţină toate constatările organului fiscal şi consecinţele fiscale ale acestuia, neputând astfel ca, din acest punct de vedere, să existe diferenţieri între Proiectul de Raport de inspecţie fiscală şi însuşi Raportul de inspecţie fiscală.
În practică s-a considerat că diferenţele între cele două acte se regăsesc la punctul final din Raportul de inspecţie fiscală, unde se menţionează punctul de vedere al contribuabilului şi, eventual, răspunsul organului fiscal faţă de aceste susţineri.
Or, între cele două documente, diferenţele sunt majore şi se regăsesc chiar în cuprinsul Raportului de inspecţie fiscală. De exemplu, în ceea ce priveşte impozitul pe profit, în cadrul Proiectului de Raport de inspecţie fiscală organul de control a reţinut că suma stabilită suplimentar ca bază de impunere este în cuantum de 8.700.308 lei. În schimb, în cadrul Raportului de inspecţie fiscală, organul de control reţine că suma stabilită suplimentar ca bază de impunere este în cuantum de 9.694.044 lei (cu aproape 1.000.000 lei mai mult) şi, în plus, constatările de fapt care au atras concluzia organului de control nu sunt aceleaşi cu cele care au fost prezentate contribuabilului în cadrul Proiectului de Raport de inspecţie fiscală.
De altfel, în cadrul Raportului de inspecţie fiscală organul de control face referire la nişte aspecte de fapt faţă de care contribuabilul “A” S.R.L. nu a luat cunoştinţă ca urmare a prezentării Proiectului Raportului de inspecţie fiscală şi faţă de care, în pofida prevederilor art.107 alin.(2) coroborat cu art.9 alin.(1) din O.G.nr.92/2003, nu a beneficiat de dreptul efectiv de a fi ascultat şi de a-şi exprima punctul de vedere faţă de acestea.
Nerespectarea dreptului de a fi ascultat reprezintă un motiv de nulitate a Raportului de inspecţie fiscală şi, implicit, a Deciziei de impunere emise în urma acestui Raport de inspecţie fiscală, recurenta-reclamantă fiind lipsită de acest drept esenţial.
Este nelegală şi în contradicţie cu dispoziţiile art.107 alin.(2) coroborat cu art.9 alin.(1) din O.G.nr.92/2003 susţinerea instanţei de fond conform căreia existenţa unei discrepanţe între Proiectul Raportului de inspecţie fiscală şi Raportul de inspecţie fiscală nu înseamnă că nu a fost respectat dreptul contribuabilului de a fi ascultat.
Or, rolul Proiectului de Raport de inspecţie fiscală tocmai acesta este, ca, înainte de emiterea Raportului de inspecţie fiscală, contribuabilul să poată observa toate motivele de fapt, cât şi cele în drept în urma cărora organul de inspecţie fiscală urmează a dispune stabilirea obligaţiilor suplimentare de plată şi măsurile.
De asemenea, trebuie luat în considerare faptul că dreptul de a fi ascultat reprezintă inclusiv un element ce face parte integrantă din respectarea dreptului la apărare, principiu fundamental al dreptului Uniunii Europene.
Prin urmare, nu se poate considera că reclamanta a beneficiat în mod efectiv de dreptul de a fi ascultat, modificările aduse de către organul fiscal asupra Raportului de inspecţie fiscală faţă de proiectul iniţial neavând legătură cu punctul de vedere exprimat de contribuabil şi, în plus, conţinând constatări de fapt noi care au fost aduse la cunoştinţa contribuabilului doar odată cu Raportul de inspecţie fiscală şi faţă de care nu s-a mai putut exprima un punct de vedere.
În acest sens, instanţa de fond ar fi trebuit să observe că nelegalitatea Deciziei de impunere şi a Raportului de inspecţie fiscală este evidentă, nefiind necesară o analiză pe fondul pretenţiilor, ci doar o verificare sumară a acelor două documente pentru a observa gravele discrepanţe între acestea.
În ceea ce priveşte celelalte motive de nelegalitate, recurenta a criticat hotărârea primei instanţe apreciind ca susţinerea acesteia, în sensul că aceste motive nu pot fi analizate în cadrul cererii de suspendare, vine în contradicţie chiar cu dispoziţiile art.14 din Legea nr.554/2004, cât şi cu jurisprudenţa relevantă în materie conform căreia instanţa de fond avea posibilitatea de a proceda la o analiză sumară a legalităţii actului de impunere din perspectiva susţinerilor părţilor.
Sub acest aspect, recurenta a menţionat că a învederat instanţei de fond faptul că vădita nelegalitate a Deciziei de impunere reiese şi din faptul că organul de control a stabilit obligaţii fiscale suplimentare de plată în sarcina “A” S.R.L. cu titlu de impozit pe profit, TVA colectat şi contribuţii sociale obligatorii, fără a realiza o verificare obiectivă şi completă a situaţiei de fapt şi cu o gravă încălcare atât a dreptului naţional, cât şi a dreptului Uniunii Europene.
În acest sens, au fost reiterate în cadrul cererii de recurs argumentele prezentate în faţa instanţei de fond, pentru arătarea cazului bine justificat, în privinţa impozitului pe profit, a TVA colectată şi a contribuţiilor sociale obligatorii.
Referitor la condiţia prevenirii unei pagube iminente, aşa cum aceasta este definită în art.2 alin.(1) lit.ş din Legea nr.554/2004, recurenta a apreciat că susţinerea instanţei de fond conform căreia paguba iminentă nu trebuie să decurgă din simpla punere în aplicare a actului este în contradicţie chiar cu prevederile art.2 alin.(1) lit.ş din Legea nr.554/2004.
Este evident că, fără punerea în aplicare a Deciziei de impunere, prejudiciul este doar ipotetic, acesta devenind cert şi efectiv în cazul punerii în aplicare a acesteia şi demarării executării.
Recurenta a mai arătat că instanţa de fond nu a analizat efectele pe care executarea Deciziei de impunere le-ar produce societăţii reclamante, mai exact faptul că aceasta ar putea conduce chiar la blocarea activităţii sale comerciale, prejudiciu pe care echitatea îl impune ca fiind de evitat, atât timp cât există un argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului.
În acest sens, recurenta a învederat instanţei de judecata următoarele împrejurări:
Societatea “A” S.R.L. are un număr de 606 angajaţi, dintre care peste 465 de angajaţi proprii şi 141 de angajaţi temporar, iar punerea în aplicare a Deciziei de impunere ar atrage, cu siguranţă, o imposibilitate de plată a salariului tuturor acestor angajaţi şi, cel mai probabil, o eventuală disponibilizare a acestora.
De asemenea, recurenta are ca obiect principal de activitate producţia de bunuri pe care ulterior le livrează către parteneri contractuali, principalul partener fiind Automobile Dacia SA. În cazul executării Deciziei de impunere, situaţia financiară în care ar fi atrasă societatea ar crea un grav dezechilibru în privinţa posibilităţilor “A” S.R.L. de a-şi îndeplini obligaţiile asumate faţă de partenerii contractuali, cât şi faţă de furnizorii săi, fapt care ar urma să atragă încetarea acestor relaţii contractuale din cauza “A” S.R.L..
În plus, asupra bunurilor mobile şi imobile (inclusiv a celor destinate exclusiv desfăşurării activităţii de producţie) ale “A” S.R.L. sunt instituite ipoteci în favoarea băncilor, în cazul imposibilităţii de plată a creditelor bancare acordate, există riscul declarării scadenţei anticipate a acestora şi punerii în executare imediată (având în vedere caracterul de titlu executoriu al contractelor de credit) a sumelor, prin vânzarea bunurilor mobile şi imobile, fapt ce ar atrage încetarea efectivă şi totală a activităţii recurentei.
În acest sens, singura modalitate de prevenire a acestor pagube iminente este aceea a suspendării executării Deciziei de impunere, recurenta făcând dovada că această executare ar atrage un prejudiciu iremediabil în sarcina sa.
În concluzie, având în vedere motivele menţionate, s-a solicitat admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, în temeiul art.20 alin.(3) din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ, casarea sentinţei civile nr.2465/17.08.2016 şi, în rejudecare, admiterea cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere nr.F-PH nr.63/08.07.2016 şi obligarea intimatelor, în temeiul art.453 din Codul de procedură civilă, la achitarea cheltuielilor de judecată suportate de recurentă cu prezentul litigiu.
La data de 05.10.2016, la solicitarea instanţei de recurs, s-a precizat că recursul este întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art.488 alin.(1) pct.8 din Codul de procedură civilă – hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate, ca legală şi temeinică.
Aceleaşi concluzii au fost formulate, prin întâmpinare, şi de către Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, constată că recursul este fondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în cele ce urmează.
Problema esenţială care se impune a fi dezlegată în cauză vizează modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art.14 alin.(1) din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora:
„(1) În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art.7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond (...)”.
Aşadar, suspendarea executării este, întotdeauna şi indiferent de natura actului administrativ, o măsură provizorie şi excepţională. Pentru a se dispune această măsură, legea impune anumite condiţii care trebuie îndeplinite (probate de către reclamant), respectiv:
- formularea plângerii administrative prealabile anterior sesizării instanţei cu cererea de suspendare;
- existenţa unui caz bine justificat şi
- necesitatea prevenirii unei pagube iminente.
În ceea ce priveşte condiţia formulării plângerii administrative prealabile, prima instanţa a reţinut că este îndeplinită în cauză.
Referitor la existenţa unui caz bine justificat, prima instanţă a susţinut că această condiţie nu este îndeplinită în cauză, întrucât:
(i) nu există, la prima vedere, o vădită încălcare a procedurii de adoptare a unui act administrativ;
(ii) incidenţa prescripţiei cu privire la obligaţiile suplimentare de plată aferente perioadei 01.10.2009-31.12.2009 vizează doar o parte a debitului rezultat din decizia de impunere;
(iii) faptul că există dicrepanţe între proiectul de raport de inspecţie fiscală şi raportul de inspecţie fiscală nu are sensul indicat de reclamantă;
din actele dosarului rezultă că acesta şi-a exprimat punctul de vedere, a depus actele considerate relevante, legalitatea măsurilor luate şi măsura în care s-a dat relevanţă susţinerilor reclamantei fiind o chestiune ce ţine de fondul cauzei;
(iv) celelalte motive de nelegalitate, invocate cu privire la legalitatea fiecărei sume suplimentare reţinute la plată, nu pot fi analizate în cadrul cererii de suspendare, care presupune o analiză sumară a legalităţii actului, exclusiv prin prisma aparenţei de drept.
Constatările şi aprecierile primei instanţe nu vor fi însuşite de instanţa de control judiciar în considerarea următoarelor argumente:
Textul art.2 alin.(1) lit.t) din Legea nr.554/2004, defineşte „cazurile bine justificate” ca fiind „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ”.
Chiar dacă soluţionarea cererii de suspendare nu implică o analiză specifică fondului, adică dovedirea unor motive de nelegalitate a actului administrativ, totuşi configurarea îndoielii asupra legalităţii acestuia, cu atât mai mult cu cât îndoiala trebuie să fie una serioasă, presupune ca instanţa investită cu cererea de suspendare să se raporteze şi la aspecte de fond pentru a identifica o aparenţă flagrantă de nelegalitate a actului contestat.
În speţa de faţă, împrejurările de fapt şi de drept evidenţiate de reclamantă configurează existenţa unor indicii de nelegalitate în privinţa Deciziei de impunere nr.F-PH nr.63/08.07.2016 emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr.F-PH nr.38/08.07.2016.
Astfel, stabilirea în anul 2015 a unor obligaţii fiscale suplimentare de plată aferente perioadei 01.01.2009-21.12.2009 este de natură să pună sub semnul întrebării respectarea termenului de prescripţie de 5 ani aplicabil în materie fiscală, termen care începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, potrivit art.91 din O.G.nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
Nu are relevanţă din perspectiva condiţiei cazului bine justificat faptul că această aparenţă de nelegalitate vizează doar o parte a debitului stabilit prin decizia de impunere contestată.
În acest cadru procesual este suficientă existenţa unui dubiu asupra legalităţii actului dedus judecăţii, urmând ca instanţa investită cu acţiunea în anulare să stabilească cu certitudine dacă această nelegalitate parţială există şi dacă ea este de natură să afecteze în întregul său actul administrativ fiscal contestat.
Referitor la pretinsa nerespectare a dreptului de a fi ascultat, grefată pe existenţa unor discrepanţe între proiectul de raport de inspecţie fiscală prezentat reclamantei pentru a-şi exprima punctul de vedere şi raportul de inspecţie fiscală pe baza căruia a fost emisă decizia de impunere, susţinerile reclamantei se constituie în argumentele juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea deciziei de impunere.
Astfel, la nivel european, dreptul la apărare este consacrat de art.41 alin.(2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene care, sub denumirea „Dreptul la o bună administrare”, are următorul conţinut:
„(...) (2)Acest drept include în principal a) dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să-i aducă atingere; b) dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidenţialitate şi de secretul profesional şi comercial; c) obligaţia administraţiei de-şi motiva deciziile”.
De asemenea, în jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că respectarea dreptului la apărare constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii, din care face parte integrantă dreptul de a fi ascultat în orice procedură (Hotărârile pronunţate în cauzele C-349/07, Sopropé şi C-109/10, Solvay)
La nivelul dreptului naţional, art.9 alin.(1) din O.G.nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală prevede obligaţia organului fiscal de a proceda la audierea contribuabilului înainte de emiterea actului administrativ fiscal.
Suplimentar art.107 alin.(2) din acelaşi act normativ obligă organele fiscale să-i comunice contribuabilului proiectul de raport de inspecţie fiscală, care conţine constatările şi consecinţele lor fiscale.
Ţinând seama de aceste considerente teoretice, în speţa de faţă, o simplă analiză comparativă a proiectului de raport de inspecţie fiscală şi a raportului de inspecţie fiscală evidenţiază o modificare a bazei de impunere, în sensul majorării acesteia de la 8.700.308 lei la 9.694.044 lei, prin recalificarea cheltuielilor aferente operaţiunilor dintre “A” S.R.L. şi DEFTA Franţa, ca fiind cheltuieli nedeductibile la calculul profitului impozabil.
În condiţiile în care în raportul de inspecţie fiscală constatările fiscale vizează şi aspecte noi faţă de care reclamanta nu a beneficiat de dreptul efectiv de a fi ascultată şi de a-şi exprima punctul de vedere faţă de acestea, există o îndoială serioasă în privinţa legalităţii deciziei de impunere şi din această perspectivă.
În ceea ce priveşte obligaţiile suplimentare de plată constând în impozitul pe profit şi TVA , susţinerile reclamantei, reiterate în recurs, evidenţiază existenţa unor indicii de nelegalitate sub aspectul modalităţii de interpretare şi aplicare în cauză a normelor de drept material incidente, ţinând seama de documentaţia pusă la dispoziţia organelor fiscale, dar şi de principiile consacrate în jurisprudenţa europeană, respectiv principiul prevalenţei fondului asupra formei şi principiul neutralităţii fiscale.
Relativ la contribuţiile sociale obligatorii, este pusă sub semnul întrebării recalificarea tichetelor cadru în prime şi includerea lor în fondul de salarii, ţinând seama şi de practica administrativă contradictorie în privinţa tratamentului fiscal al acestor operaţiuni.
Prin urmare, în considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile recurentei privitoare la greşita interpretare şi aplicare de care prima instanţă a dispoziţiilor art.2 alin.(1) lit.t) din Legea nr.554/2004.
Referitor la condiţia necesităţii prevenirii unei pagube iminente, înţelegând prin acesta, potrivit art.2 alin.(1) lit.ş) din Legea nr.554/2004, prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public, în speţa de faţă interesează în special prima parte a definiţiei.
În această privinţă, prima instanţă avea obligaţia de a face o analiză aplicată, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept, dar şi a dovezilor prezentate de reclamantă.
Într-adevăr, valoarea şi caracterul executoriu al actului administrativ nu fac dovada, prin ele însele, a îndeplinirii cerinţei referitoare la prevenirea unei pagube iminente, însă reclamanta a invocat şi a dovedit o serie de împrejurări concrete care justifică măsura suspendării executării.
Sunt avute în vedere elementele privind situaţia financiară a societăţii şi efectele pe care executarea deciziei de impunere le-ar avea asupra acesteia, constând în imposibilitatea executării obligaţiilor decurgând din contractele de credit aflate în derulare, dar şi a obligaţiilor faţă de partenerii contractuali şi faţă de proprii angajaţi.
Pentru aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte a constatat că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de art.14 alin.(1) din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, astfel că, în temeiul art.496 coroborat cu art.488 alin.(1) pct.8 Cod procedură civilă, s-a dispus admiterea recursului declarat de reclamantă, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând cauza, admiterea cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere nr.F-PH nr.63/08.07.2016, până la soluţionarea definitivă a cauzei.
În baza art.453 alin.(1) Cod procedură civilă, reţinând culpa procesuală a intimatelor-pârâte, s-a dispus obligarea acestora la plata către reclamantă a sumei de 150 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru achitată la fond şi în recurs.